Voica[v=]

Pagina 2 din 2 Înapoi  1, 2

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Voica[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 26.02.06 11:17

Rezumarea primului mesaj :

MARINA


Ultima editare efectuata de catre Admin in 16.11.15 15:12, editata de 14 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Eu, Marina Voica! (X)

Mesaj Scris de Admin la data de 06.12.06 14:44


Eu, Marina Voica! (X)

Recent, Marina Voica, una dintre cele mai apreciate si mai longevive interprete din muzica usoara româneasca, a împlinit 70 de ani, fiind aniversata pe scena Festivalului de la Mamaia. Având în urma o cariera artistica de mare succes, extrem de spectaculoasa si de interesanta, am propus Doamnei Marina sa-si povesteasca viata în paginile saptamânalului Independent, urmând ca serialul din care face parte episodul de astazi sa devina o carte, promisa Editurii Vivaldi. Asadar, viata Marinei Voica, scrisa de ea însasi!
De fiecare data când încep sa scriu un nou episod ma gândesc: oare va fi interesant si captivant ceea ce vreau sa povestesc? Si tot eu îmi gasesc raspunsul, si anume ca nu numai întâmplari din viata mea ar putea trezi o curiozitate, dar însasi epoca în care am trait, si care iese fara sa vreau la suprafata. Si acest lucru întotdeauna este interesant. Dar prefata care însoteste fiecare episod scrisa cu mare caldura de dl. Horia Alexandrescu ma obliga sa merg mai departe. Si o citesc de câte ori am nevoie de o încurajare. Unul din cele mai de neuitat momente din viata mea studenteasca a fost când am gasit prieteni într-o gasca de baieti extraordinari. La facultate, m-am împritenit cu doua fete moscovite, de care eram aproape nedespartita. Prin ele am intrat în compania unor studenti din Academia Diplomatilor. Baietii acestia erau rasariti de tot. Aveau deja magnetofoane, discuri si imprimari cu Louis Armstrong, Ella Fitzgerald, Doris Day, Elvis Priesley si multi altii, si mai stiau sa danseze si rock’n’roll. Parintii lor erau diplomati si lucrau la ambasadele de te miri unde în lume, asa ca apartamentele lor erau libere si noi ne strângeam acolo ca sa dansam, sa ascultam muzica si sa cântam. Dar cel mai bine petreceam acasa, la matusa mea. Tanti Mara era o adevarata vedeta a acestor serate. Între timp, ea a învatat sa gateasca si ne întâmpina venind din bucatarie cu o tigara în coltul gurii si cu o tava plina cu pirojki si lepioski. Cine nu a gustat asa ceva a pierdut mult. Noi, într-o clipa, devoram totul. Apoi venea platoul cu un tort cât abajurul de deasupra mesei, si din care, la fel, nu ramânea nimic. Dar nu asta era important în vizitele la tanti Mara, ci felul cum si ce ne povestea ea. Matusa stia multe poezii ale lui Anna Ahmatova si Marina Tvetaeva, care au fost interzise atunci si erau niste poezii pe care numai o femeie le poate compune, as zice foarte senzuale si câteodata directe, fara sa lase vreo urma de vulgaritate. Îmi vine sa-mi dau cu pumnii-n cap când ma gândesc ca nu le-am notat undeva, dar asa deja majoritatea din ele mi s-au sters din memorie. Sa nu mai spun ca ea stia tot adevarul despre viata si moartea unora ca Maiakovski sau Esenin, ca doar era contemporana cu ei. Dar oricât de distractiva era viata la Moscova, abia asteptam o vacanta ca sa plec acasa. Mama se învoia de la serviciu, special, ca sa-mi gateasca mâncarea mea preferata si ca sa stea mai mult timp cu mine. Ivanovo avea un teatru de Opereta foarte bun si noi, mergeam acolo des, ca sa ascultam preferata noastra, “Sylvia” a lui Kalman. Mama a aflat de la mine despre Volodea si a vrut sa-l cunoasca si pentru asta l-a invitat la noi acasa. Avea o încredere extraordinara în mine, chiar daca, în sinea ei, sunt convinsa, era îngrijorata si nelinistita vazând cât de tare eram îndragostita. Îl primea pe baiat zâmbind si ne servea cu un ceai, lasându-ne singuri în camera. Noi doar o auzeam cum fluiera câte o melodie la bucatarie. Volodea o adora. Atunci când se va întâmpla nenorocirea, el va suferi tot asa de mult ca si cum ar fi pierdut-o pe propria sa mama. Încetul cu încetul am început sa sa ma obisnuiesc si cu facultatea, si cu drumul lung pâna la ea, si cu mâncarea matusii. Am continuat sa cânt la câte-o serbare si bobocii din institut deja ma opreau si ma întrebau când o sa am urmatorul concert. Într-o zi, am auzit cum o colega povestea ca a descoperit printre studenti pe un român foarte dragut pe care ea a pus ochii. Pâna la urma, toata lumea stia ca Milocika e îndragostitra si toti eram curiosi sa vedem alesul. S-a întâmplat într-o zi ca, dupa terminarea cursurilor, alergând sus pe scena, sa ma lovesc de cineva care tocmai cobora. Era un baiat nu prea înalt, cu un sacou de catifea pe el, si cu niste ochi verzi foarte frumosi. Alta data, tot pe scara coborând, l-am întâlnit din nou. De data asta însa, eram cu mai multe fete, printre care si Milocika. Prietena mea mi-a plasat un ghiont puternic cu cotul spunând: “El e...”. Baiatul a încetinit pasul si s-a uitat facând ochii mari la mine. Nu la Milocika, ci la mine, si asta a observat toata lumea. Vedeti, Milocika era mult mai frumoasa decât mine si, bineînteles, blonda cu ochii albastri. Si, de aceea, toti au fost convinsi ca el s-a uitat la mine în felul asta fiindca probabil semanam cu sora sa sau chiar cu mama sa. Eu însa nu am presimtit nimic. Îmi era indiferent ce si cum, mai ales ca înainte sa ma lansez în muzica eram o persoana stearsa si la toate serbarile eu tineam... posetele fetelor. Va si explic acum despre ce e vorba: venea câte un baiat sa invite la dans o fata. Si ea imediat spunea “Marinka, tine-mi te rog poseta”. Si uite-asa ma pomeneam tinând gramada de posete toata seara fiindca pe mine nu ma invita la dans nimeni. Matusa contribuia la acest dezastru din plin. Ma îmbraca toata în negru, ma pieptana identic ca pe ea, fara un pic de fard, spunând ca în felul asta se vede cât de fina sunt. Si cine se pricepe si are gust va întelege. Însa, bineînteles, baietii nu percepeau asa, si eu, fina si stilata, cu o fata disperata si palida, ramâneam cu posetele fetelor mai norocoase. Dar iata ca a venit si ziua revansei. Într-o sâmbata, când ne-am strâns pentru traditionala seara dansanta, l-am vazut pe baiatul cel cu ochii verzi cum îsi facea loc prin multime îndreptându-se în directia unde stateam împreuna cu fetele. Muzica a început sa cânte, si pe ring au aparut câteva perechi. “Pot sa va invit la dans?” - am auzit eu la ureche. M-am întors si l-am vazut... Mi-am pus o mâna pe umarul lui si... “Ah, da, o clipa” - am spus. “Milocika, tine-mi, te rog, un pic poseta”...
Marina Voica
http://www.independent-al.ro/content/view/946/54/1/1
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Eu, Marina Voica! (IX)

Mesaj Scris de Admin la data de 28.11.06 21:24


Eu, Marina Voica! (IX)

Recent, Marina Voica, una dintre cele mai apreciate si mai longevive interprete din muzica usoara româneasca, a împlinit 70 de ani, fiind aniversata pe scena Festivalului de la Mamaia. Având în urma o cariera artistica de mare succes, extrem de spectaculoasa si de interesanta, am propus Doamnei Marina sa-si povesteasca viata în paginile saptamânalului Independent, urmând ca serialul din care face parte episodul de astazi sa devina o carte, promisa Editurii Vivaldi. Asadar, viata Marinei Voica, scrisa de ea însasi!
În asteptarea vremurilor mai bune, trebuia sa suport înca multe. De exemplu, ca sa ajung la lectia de la ora 9.00, ma sculam la 7 dimineata, fiindca drumul pâna la facultate cu troleibuzele si cu metroul dura doua ore. Nu ma mai trezea nimeni cu niciun pupic si nici cu vorbe dragastroase. Matusa înca dormea si eu trebuia sa-mi pregatesc singura micul dejun. Un cosmar! Nu. Stop! Prea ma expun aici ca o neghioaba. Daca ati sti ce priceputa, ordonata si vrednica am devenit acum... Viata te pune cu botul pe labe si acolo o sa stai daca nu înveti regulile ei. Undeva Sus, cei ce m-au iubit si m-au protejat o sa verse poate o lacrima de mila mea, însa, pâna la urma, sunt convinsa ca ar fi mândri de mine. Am rabdat ce am rabdat, pâna când am facut singura programul care îmi convenea. Pur si simplu, nu mai mergeam la lectii si veneam direct la ora de seminarii. Cam la ora 10.00, batând usor spre 11.00. Nici mustrarea la cabinetul decanului si nici sedintele comsomoliste n-au bagat frica în mine, si la lectii la prima ora eu n-am mai fost vazuta. Dar, de fapt, nu a fost niciun fel de nedisciplinare din partea mea, ci pur si simplu lipsa de rezistenta fizica la scularea în zori, la drumul lung de parcurs cu o asteptare la statii de troleibuz pe frig, ploaie si viscol. Odata ajunsa la facultate, darâmata de oboseala, trebuia sa fiu atenta si la lector în sala. Însa, dupa câteva minute, adormeam pe banca în vazul tuturor. Pâna la urma, s-au saturat sa ma tot critice din cauza neprezentei si m-au lasat în pace. Întorcându-ma acasa, ma culcam iarasi, provocând indignarea lui tanti Mara, care spunea pe limba ei taioasa ca ce fel de treaba e asta, ca la 17 ani tot într-o pozitie orizontala ma vede... Furioasa era, crezând ca a primit la ea o porumbita vesela, cântatoare si vioaie, când colo... Dar nu s-a lasat impresionata de fitele mele, cum le numea, la starea mea jalnica, si s-a apucat de educatia mea. Pentru asta a chemat în ajutor pe vara mea cea moscovita. Amândoua au cântarit situatia si au constatat ca arat ca o biata provinciala sau, dupa vorba fara menajament a lui tanti Mara, ca de la tara. În primul rând, au pus gând rau cozilor mele. Nu erau cine stie ce podoabe, dar erau lungi, lungi mai jos de, pardon, poponeata, si ma mândream sa ma tund de mila lor. Pâna la urma m-au încoltit, si taierea cozilor s-a facut acasa la matusa, de catre vara mea Galea. Apoi, tot ea s-a apucat sa-mi corecteze toaletele. A râs când a vazut ca eu port o lenjerie din diftina si mi-a înlocuit-o imediat cu cea din nylon. Lenjeria asta mi-a provocat pur si simplu o spaima, eu crezând ca asa ceva poarta doar prostituatele. Zau, asa credeam. Nu stiu cât m-au ajutat aceste transformari, dar ele s-au produs, si chiar spre binele meu, dar cu tunsoarea scurta am facut adevarate furori la facultate. Cel mai frumos baiat din putinii pe care i-am avut la Institut a început sa-mi arunce ocheade, spunând ca urâtica asta are ceva în ea mai ales când zâmbeste. Dar ceea ce mi-a lipsit mult la matusa acasa a fost pianul. Într-o zi n-am mai putut sa rezist dorului de a cânta si m-am asezat la un pian care statea pe scena salii de lectie si am pornit sa cânt, chiar daca multimea înca nu s-a împrastiat de acolo. Cu primele acorduri, toata lumea a început, încetul cu încetul, sa se adune lânga mine. Cred ca am dat un concert pe cinste, fiindca nimeni nu s-a miscat din loc pâna nu am terminat întreg repertoriul. Am cântat toate cântecele lui Lolita Torres, si altele la moda. Baietii îmi strigau: “Marinocica, dar stii asta, sau asta? Dar < Eh, mambo italiano >, dar < Papa Loves Mambo >, dar < Besame mucho > sau < Rock Around the Clock >?”, si uite-asa, într-o singura data am cucerit toata suflarea studenteasca a Institutului. Acum, dupa ce se terminau cursurile, trebuia sa cânt din nou totul de la început, aducând mereu o noua audienta. Faima mea ca o fata din Ivanovo care stie sa cânte toate titlurile la moda m-a facut dintr-o data cunoscuta. Dar lucrurile nu s-au oprit doar aici. Institutul nostru, ca orice Institut care se respecta, avea orchestra. Membrii ei erau din cursurile superioare si erau în admiratia generala, si ca atare încrezuti si inaccesibili. Uite, acolo m-am îndreptat cu pasii mei, n-as zice sfiosi. Am venit pur si simplu în timp ce ei repetau si am spus ca vreau sa cânt si eu. Eui aveau deja o solista, una blonda planturoasa (tot timpul ma împiedic de blonde) si sansele mele de a deveni o a doua solista erau minime. Pâna când nu m-am asezat la pian si nu am început sa cânt. A doua zi aveam deja prima repetitie si prima mea experienta de a cânta cu orchestra. Mare le-a fost mirarea când au vazut ca eu stiu sa si dansez. Ce normal pare acum acest lucru, însa, în Rusia Sovietica, pe atunci cei care încercau sa faca un show pe scena erau tinuti în umbra sau pur si simplu interzisi, fiind acuzati de o imitatie a unui cine stie ce decadent din Occident. Exemplul lui Alla Pugaciova, care nu avea voie sa apara la Televiziune pâna când nu a rupt tara-n doua cu aparitia ei incendiara la Festivalul “Orfeul de Aur” cu celebrul cântec “Arlequino”. Si asta abia la 32 de ani. Acum însa, este o regina neîncoronata, cu un titlu de Artista a Poporului, cu zeci de medalii de la stat, adorata si bogata. Dar pâna atunci, cântaretul de muzica usoara cânta stând drept la microfon si tinând mâinile pe lânga corp. Eu însa ma pregateam de primul meu concert. Matusa, din zece metri de stamba înflorata mi-a cusut o fusta, din matase galbena o bluza, mi-a pus în par un trandafir rosu, si asa am aparut în fata publicului la un concert în cinstea aniversarii Marii Revolutii din Octombrie, fluturând din fusta si dansând în ritmul cântecului mexican “La Cucaracha”. Tot decanatul cu profesori din facultate era în rândul întâi în sala. Sa ma laud cu succesul pe care l-am avut? N-o sa ma laud. Imaginati-va singuri. A doua zi, profesorul de matematica m-a oprit pe coridorul Institutului si m-a întrebat ce caut eu la Facultatea de Finante. Dar cel mai tânar si frumos profesor de dialectica materialismului, Simonian, a prins o slabiciune pentru mine si, stiind ca ma cam încurc în materie, ma scotea la tabla în ultimul moment înainte de sesiune, stând cu spatele la noi, lânga geam, doar-doar fetele sa-mi sufle un raspuns corect. Ce rusine îmi este acum când ma gândesc ce mult i-am necajit pe cei care s-au straduit sa-mi dea o diploma de absolventa a studiilor superioare... Si ce mult as dori sa afle ca nu degeaba s-au chinuit cu mine, fiindca chiar daca nu am facut o cariera de economista redutabila, am reusit pâna la urma sa transform visul meu în realitate.
(va urma)
Marina Voica
INDEPENDENT
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Eu, Marina Voica! (

Mesaj Scris de Admin la data de 19.11.06 17:18


Eu, Marina Voica!
Recent, Marina Voica, una dintre cele mai apreciate si mai longevive interprete din muzica usoara româneasca, a împlinit 70 de ani, fiind aniversata pe scena Festivalului de la Mamaia. Având în urma o cariera artistica de mare succes, extrem de spectaculoasa si de interesanta, am propus Doamnei Marina sa-si povesteasca viata în paginile saptamânalului Independent, urmând ca serialul din care face parte episodul de astazi sa devina o carte, promisa Editurii Vivaldi. Asadar, viata Marinei Voica, scrisa de ea însasi!
Cu toate ca în orasul Ivanovo existau sapte facultati, niciuna din ele nu mi se potrivea. Tata, categoric, a fost contra sa aleg meseria de inginer sau pe cea de medic. Pe vremea aceea, drumul în viata al unui copil era strict stabilit: liceul, facultatea si aspirantura, daca erai un student eminent. Si toata generatia mea a parcurs acest drum, fiindca angajarea la un serviciu mai bun se facea numai daca aveai studii superioare. Mie însa îmi era indiferent ce o sa hotarasca parintii mei. Decizia a fost luata când a intervenit matusa Mara de la Moscova. Ca întotdeauna, foarte incisiva, a spus ca nu am ce cauta în provincie si trebuie sa fac studii în Capitala. Asa s-a si întâmplat. M-am gândit bine si m-am înscris la Facultatea de Finante din Moscova. Dupa ce, printre lacrimi si sarutari, m-am despartit de prima mea dragoste, Volodea, am plecat sa-mi întâmpin soarta, rugându-ma la Dumnezeu sa cad la examene si sa ma întorc înapoi acasa. Mama a suferit foarte mult din cauza plecarii mele. Nu s-a resemnat niciodata, dar a suportat asta pe tacute, sperând ca poate totul e spre binele meu. Eu însa, din oceanul iubirii si tandretei mamei am ancorat la tarmul dur si prea realist care va fi de acum înainte viata mea...Cu toate ca era un concurs destul de serios, am intrat la facultate (traiasca scoala mea W36, cea severa, cu profesoarele al dracului de rele!). Tanti Mara lucra ca revizor la Ministerul de Finante, asa ca s-a oferit sa ma ajute la învatatura. Însa facultatea s-a dovedit foarte grea, cu niste materii pe care nici acum nu le pot întelege, cum ar fi circulatia banilor, statistica si toate amanuntele din economie, care îmi erau absolut straine. Asta poate si din cauza ca n-am avut niciodata de-a face cu banii. Mama nu m-a trimis nici macar o data sa cumpar macar o pâine, asa ca n-am avut nicio notiune despre ce înseamna un kilogram sau un litru. Uite asa un cadou a primit matusa în persoana mea, în apartamentul ei de la etajul 7. Dar nici ea nu era un cadou pentru mine. Nefiind casatorita si neavând copii, a luat prea usor hotarârea de a ma gazdui si, mai ales, de a avea grija de mine. Mâncând mereu la cantina ministerului unde lucra, ea n-a învatat sa gateasca, dar în prima zi a venirii mele la Moscova a încercat sa-mi pregateasca totusi ceva. Obisnuita cu orele fixe de masa, nerabdatoare si cu stomacul în pioneze, eu abia asteptam sa manânc. Si în sfârsit, la ora 7 seara, masa de prânz era gata. Supa din ciuperci uscate, sprot, caviar, mezeluri de tot felul. Matusa nu avea probleme materiale si a pus pe masa tot ce a gasit mai scump în alimentara. Mai târziu o sa-i dea raportul tatei, spunându-i ca eu ma simteam ca în Sânul lui Avram. Dar, saraca de mine, doream o simpla supita cu galuste, chiftelute si piureu cu lapte... ca la mama acasa, totul cald si proaspat... Iata ca a aparut si primul conflict, si câte si câte vor urma... Tanti Mara era o mare figura. Cândva foarte frumoasa, n-a reusit sa pastreze o casnicie, fiind voluntara si autoritara. A trait cum a vrut, de capul ei, a fumat toata viata cele mai tari tigarete, “Kazbek”, dar care pe ea o prindeau foarte bine. Îsi cosea singura toaletele si, ca toate surorile ei (si inclusiv tata!), era o mare esteta. Se îmbraca, fireste, cu mult gust, chiar putin sofisticat pentru vremurile acelea si, în general, îi cântarea din ochi pe oameni cât de frumosi erau sau nu. Am si eu ceva din meteahna asta si nu ma laud cu asa ceva. Asa ca ea dintr-o clipa m-a desecat din cap si pâna în picioare, descoperind toate defectele mele fizice. Vedeti, noi, cei din provincie, eram educati dupa regula proletara ca omul valoreaza doar prin calitatile caracterului lui, nicidecum prin cele fizice. Si deodata am aflat de la tanti Mara ca e ceva în neregula cu picioarele mele, cu înaltimea mea si cu alte chestii mai marunte, dar care ar fi putut sa ma faca sa devin o complexata pe viata. Însa, am rezistat. Dar daca lucrurile stateau asa atunci si intram în joaca asta, si ca sa-i fac în ciuda matusii, atunci când ea vroia sa ma prezinte cuiva în lumina cea mai favorabila, declaram cu mare veselie ca am platfus si nu aud cu urechea dreapta. Matusa se supara tare de tot, spunând ca nu ma ia nimeni de nevasta. Mica, mica, dar eu deja banuiam ca barbatul care ma va lua ma va iubi asa cum sunt. Nici la facultate, treaba nu mergea foarte bine cu învatatura. Cursul de matematica superioara, calculatoare, învatatul tuturor celorlalte cursuri din scoarta în scoarta, la fel ca si lucrarea lui K. Marx ,”Capital”, - erau prea grele pentru mine. Si când te gândesti ca unii din colegii mei înghiteau toata asta cu o usurinta de necrezut! Eu înca nu ma dezmeticisem de la schimbarea brusca a vietii mele linistite odata cu venirea la facultate în imensul oras si aveam o fata mereu trista, fara zâmbet. Pâna într-o zi, când lucrurile s-au schimbat...
http://www.independent-al.ro/content/view/905/54/
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Eu, Marina Voica! (V)

Mesaj Scris de Admin la data de 29.10.06 14:17


Eu, Marina Voica! (V)


Recent, Marina Voica, una dintre cele mai apreciate si mai longevive interprete din muzica usoara româneasca, a împlinit 70 de ani, fiind aniversata pe scena Festivalului de la Mamaia. Având în urma o cariera artistica de mare succes, extrem de spectaculoasa si de interesanta, am propus Doamnei Marina sa-si povesteasca viata în paginile saptamânalului Independent, urmând ca serialul din care face parte episodul de astazi sa devina o carte, promisa Editurii Vivaldi. Asadar, viata Marinei Voica, scrisa de ea însasi!
Astazi m-am trezit cu gândul ca eu, cu pataniile mele, pe care le tot povestesc, sunt un fel de Sheherezada din „O mie si una de nopti”. Doar ca nimeni nu ma lauda, dupa cum o facea Seherezadei sora ei mai mica, Doniazada: „O, sora mea, ce dulci, ce gingase si înmirezmate sunt vorbele tale proaspete!”... Si nici nu ma iubeste nopti la rând sultanul Sahriar cel crud! Avantajul e, totusi, ca nu voi avea soarta Sheherazadei, condamnata sa moara spre sfârsitul povestilor. Bine si asa, iar acum sa trecem la treaba...
Stiu ca asteptati firul povestii mele muzicale, dar mai am si altceva de rememorat. A little about football! Cu exceptia mamei, familia mea era una de microbisti. Eu si cu Surik tineam cu Dinamo Tbilisi, în timp ce tata era cu Spartak Moscova. Înca nu aveam televizor, asa ca toate meciurile le ascultam la radio, unde erau si atunci câtiva comentatori fantastici, inegalabili ca popularitate. Din pacate pentru orasul nostru, desi avea si el o echipa de fotbal, era doar în Divizia B, unde tata si cu Surik ma luau din când în când la câte un meci... Îmi placea la nebunie atmosfera de pe stadion, dar, mama!, ce era la gura celor din tribuna! În nici un caz ceva pentru urechile unei fetiscane, asa ca tata a renuntat pâna la urma sa ma mai ia la meciuri, ceea ce m-a necajit. Pierdeam nu numai fotbalul, ci si altceva, pentru ca tata si cu Surik se opreau dupa fiecare meci la câte un chiosc unde luau o halba mare de bere, uneori primind si eu câte una, mai mica, bineînteles! Si ce-am mai regretat atunci ca nu m-am nascut baiat! Mai ales ca tocmai traiam cea mai frumoasa perioada a sportului, în care toata lumea facea sport! Iar scoala noastra de fete, care era campioana la mai toate întrecerile, era nelipsita la stafeta în jurul orasului, care deschidea anul scolar. Tata si cu Surik îmi faceau galerie, dar ne si învatau diverse trucuri pentru a scoate din competitie adversarele noastre. Una dintre aceste mici smecherii era sa le servim portii zdravene de... ulei de ricin, pe care li-l recomandam ca întaritor, dar ale carui efecte le opreau din cursa si le trimiteau precipitat în... boschetele de pe traseu!... Oricum, asa am ajuns sa ma înscriu la clubul de gimnastica din oras, chit ca, desi aveam suflet sportiv, prea talentata nu eram. În primul rând si pentru ca, la numai 13 ani, eram deja dezvoltata fizic ca o adolescenta (deh, sânge oriental!), cântarind aproape 60 de kilograme! Asta e, iar baietii, desi ma poreclisera „Caloria”, oftau cam toti dupa mine!
Am trecut mai greu de categoria a II-a la gimnastica si ma pregateam deja pentru categoria I, când am observat ca pierdeam mult din forta la încalzirea de dinaintea urcarii pe aparat, ceea ce era nefiresc. Asa am ajuns ca într-o zi doctorul m-a chemat cu mama si am aflat ca diagnosticul era stenoza mitrala! Mama a încercat sa replice, dar verdictul era fara dubii. Si consecintele, asupra carora medicul ne-a pus în garda: ”Interzis orice efort fizic. Si nu va putea sa aiba copii niciodata!”... Cred ca orice femeie are ascunsa undeva, în creier, dorinta fierbinte de a deveni cândva mama, asa ca atunci când mi s-a pus diagnosticul, gândul acesta mi-a fost practic cauterizat! Cât despre inima mea, va ajunge mai târziu în mâinile unui mare chirurg si, dupa 6 ore în care va fi scoasa de la locul ei, reparata, curatata si pusa la loc, repornind cu un soc electric de sute de volti, pentru a începe sa pulseze din nou... Dar, despre asta, în alt episod!...
Dupa terminarea razboiului, tata a primit o locuinta noua. Un apartament mare, confortabil, cu încalzire centrala, care m-a încântat. Dar, despartirea de vechea casa si, mai ales, de gasca din curte a fost dureroasa. Parca ma smulsese cineva cu forta din copilarie, mai ales ca ma astepta, bineînteles, si o scoala noua, unde aveam si alti colegi, iar regimul era si mai sever! În consecinta, notele mele au început sa scada vertiginos la mai toate materiile si nici n-au mai urcat cine stie ce, pâna la încheierea ciclului de 10 clase. Nu-mi placeau, e drept, nici profesoarele si nici directoarea, batrâne si rele de nu se poate! Si nu e doar impresia mea, ca dovada ca într-o zi a aparut pe zidul scolii, mâzgalit de cineva, cuvântul „Manastire”. Asa si era si, deci, se potrivea de minune!
Pe timpul vacantelor de vara, parintii ma trimeteau în tabere de pionieri, undeva, în apropierea orasului, dar chiar si acolo regimul era ca într-o mica armata. Desteptarea era la 7 dimineata, în sunetul trompetei, apoi gimnastica de înviorare, adunarea în careu, raportul de prezenta si ridicarea drapelului. Apoi, micul dejun, jocuri de cercetasi si, la sfârsitul zilei, traditionalul foc de tabara... La început, îti venea sa fugi, dar pâna la urma ne obisnuiam, legam prietenii si asteptam sa ne revedem în anul urmator. Mai tâziu aveam sa aflu ca taberele de pionieri erau organizate, de fapt, dupa tipicul american de boyscout, dar trebuie sa recunosc ca tocmai din aceste tabere de vacanta m-am deprins sa fiu ordonata si organizata si sa-mi cultiv spiritul de echipa.
Într-o zi, când ne aflam într-un asemenea joc de cercetasi, am zarit de departe un lagar de pazit de soldati, aflând ca acolo se aflau prizonieri nemti si nu doar simpli soldati, ci ofiteri superiori, în frunte cu celebrul feldmaresal Paulus, care se predase Armatei Rosii, dupa ce pierduse batalia de la Stalingrad. Iar tatal meu, germanofil ca orice inginer, îmi va povesti ca, fiind chemat la un moment dat sa repare ceva acolo, fusese impresionat de curatenia si ordinea care domneau în casutele din lagar, în vreme ce alaturi, unde erau detinuti prizonierii italieni, domnea o adevarata debandada!...
La cinematograful din oras a aparut într-o zi un afis mare, pe care scria cu litere de-o schioapa: ”Vârsta dragostei”, un film muzical, de productie argentiniana”. Bineînteles ca am dat fuga cu mama sa-l vedem si...

http://www.independent-al.ro/content/view/845/30/1/2/
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Eu, Marina Voica! (IV)

Mesaj Scris de Admin la data de 22.10.06 11:26


Eu, Marina Voica! (IV)

Recent, Marina Voica, una dintre cele mai apreciate si mai longevive interprete din muzica usoara româneasca, a împlinit 70 de ani, fiind aniversata pe scena Festivalului de la Mamaia. Având în urma o cariera artistica de mare succes, extrem de spectaculoasa si de interesanta, am propus Doamnei Marina sa-si povesteasca viata în paginile saptamânalului Independent, urmând ca serialul din care face parte episodul de astazi sa devina o carte, promisa Editurii Vivaldi. Asadar, viata Marinei Voica, scrisa de ea însasi!
... Asadar, prezenta pianului în casa noastra mi-a schimbat complet viata. De fapt, pot sa spun ca pianul acesta a fost practic izvorul viitoarei mele cariere artistice!... Aveam deja notiuni înca din scoala de muzica, unde, pe lânga vioara, învatasem si câteva acorduri la pian. De-acum, însa, era cu totul altceva, pianul ma încântase de-a dreptul si, în sinea mea, îmi puneam mari ambitii în el. Instantaneu l-am rugat pe Surik sa ma învete câteva pasaje din „Lacul lebedelor”, de Ceaikovski. Nici mai mult, nici mai putin! Si, cum în acea perioada aparusera multe filme muzicale, prindeam din zbor acele piese si ma grabeam sa le învat, pentru a le cânta copiilor din curte sau celor de la scoala. Mai ales ca Surik m-a deprins repede sa ma acompaniez la pian, asa ca în curând aveam sa gasesc singura armoniile pentru orice tonalitate si orice melodie. ... La terminarea razboiului, aparatul de radio „Telefunken” ne-a fost restituit de autoritati, iar tata l-a pus pe pervazul geamului. Acolo putea sa prinda bine „Vocea Americii” si sa auda stirile si cei din curte, dar asa am auzit si eu o melodie care mi-a marcat întreaga viata. Era atât de frumoasa, încât am simtit-o ca pe o durere în piept, fara sa banuiesc ca va deveni cea mai populara piesa din întreaga lume si din toate timpurile. E sigur însa ca, ascultând-o, am înteles ca muzica va fi sensul vietii mele, cum va si fi, de atlfel! Dar, sa ma întorc la piesa. Era vorba despre „Besame mucho” si chiar recent am vazut un film consacrat acestui slagar nemuritor. Asa am aflat ca fusese compus în 1944, de o tânara mexicanca, Consuelo Velasquez, la numai 24 de ani. Si, cum se întâmpla pretutindeni, compozitoarea a murit de curând, la adânci batrânete, uitata de toata lumea. Pentru mine, însa, „Besame mucho” avea sa deschida pasiunea nestinsa pentru muzica latino-americana si spaniola, alimentata si de faptul ca în orasul nostru exista un internat al spaniolilor, refugiati în URSS pe timpul razboiului. Iar muzica aceasta, fascinanta, ma va rascoli întotdeauna. Am
s-o învat, s-o studiez, s-o perfectionez si s-o însotesc cu batutul castanietelor, având si sansa unei prietenii. Printre refugiatii spanioli din oras se afla o studenta la medicina, unde era colega cu fratele meu, iar lucrurile s-au legat de la sine. Desi preferase medicina pentru viitoarea sa cariera, Surik nu a abandonat muzica si a înfiintat în facultate o trupa de jazz, devenind astfel o veritabila vedeta a orasului. Iar într-o zi, ne-am trezit acasa cu toata orchestra! Surik îi adusese sa ma asculte si sa-si dea si ei cu parerea daca am cu adevarat talent, cum credea el. Între timp, eu observasem ca, acompaniindu-ma la pian, îmi lipsea... percutia care sa-mi asigure ritmul. Si am inventat ceva! Îmi puneam în piciorul drept un pantof al tatalui, numarul 42!, batând ritmul cu tocul lui, care suna ca o toba mica! Pacat ca nu va pot demonstra efectiv cum suna acest acompaniament, dar fiti siguri ca, pentru mine cel putin, aducea deja a... orchestra. Oricum, baietii lui Surik au ramas cu gura cascata, iar tata a înteles ca trebuie sa ne asigure tot arsenalul muzical. Asa am ajuns sa avem în casa, pe lânga pian, acordeon si ghitara, o mandolina, o balalaica, un banjo si chiar o garmoska, traditionala armonica ruseasca! În consecinta, am ajuns o veritabila familie de muzicieni si, din când în când, ne apucam sa câtam cu totii, pentru noi: eu la pian, fratele meu cu acordeonul sau ghitara, iar tata si mama, cu vocile lor. Ma întreb si astazi de unde învatase mama sa faca terta pentru vocea a doua, dar va jur ca toate cântecele la moda pe atunci sunau perfect. Si nu degeaba se spune ca unde sunt trei rusi e deja... un cor. Iar noi eram chiar patru, plus instrumentele aferente!....Parintii s-au decis într-o zi sa ne trimita la Moscova, în vizita la tanti Mara, sora tatalui nostru, care auzise deja despre „talentele mele”. Autoritara cum era, ne-a invitat, cu conditia sa-i dovedim „toate minunile” pe care tata ne laudase ca stim sa le facem! Eu nu mai fusesem la Moscova, asa ca eram de doua ori emotionata, asa ca iata-ne urcând în tren cu un acordeon urias si nerabdatori sa ajungem în capitala... Tanti Mara locuia într-un bloc la etajul 7, unde se ajungea, normal, cu liftul. Noi, însa, care nu urcaseram niciodata cu un lift, ba chiar nici nu vazusem vreodata asa ceva, am luat-o la picior, pe scara, carând cu greu uriasul acordeon, asa ca, dupa tot drumul, am ajuns la usa obositi, transpirati si murdari, încât tanti Mara ne-a invitat repede sa ne asezam, mi-a criticat în treacat rochita facuta de mâna mamei si a dat fuga în bucatarie, sa puna mâncarea la încalzit. Când a revenit, însa, peste un minut, a încremenit, iar motivul o sa vi-l povesteasca chiar ea: „... Dumnezeule! Doar am glumit când am spus ca nu-i mai primesc la Moscova daca nu-mi cânta tot ce stiu! Însa, nedormiti si murdari de pe tren, cum erau, ei s-au asezat în mijlocul camerei, Surik pe un scaun, cu acordeonul, iar Marinka în picioare, lânga el, si au început sa cânte! M-am gândit ca fratele meu (adica tata – n.a.) o sa ma omoare ca am pus copiii sa cânte, în loc sa-i las sa-si revina dupa drum !” Noi, însa, eram gata de start si abia asteptam sa ne producem, asa ca, dupa câteva acorduri de introducere, în apartamentul matusii Mara rasuna un voios... cântec pionieresc. Pentru ca noua nu ne ardea nici de odihna si nici de mâncare, în timp ce ea avea deja o lacrima de emotie, în coltul ochilor. Cum va avea mereu de atunci înainte, de câte ori va povesti acest episod!...
http://www.independent-al.ro/content/view/824/30/1/2/
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Eu, Marina Voica! (III)

Mesaj Scris de Admin la data de 15.10.06 14:15


Eu, Marina Voica! (III)

Recent, Marina Voica, una dintre cele mai apreciate si mai longevive interprete din muzica usoara româneasca, a împlinit 70 de ani, fiind aniversata pe scena Festivalului de la Mamaia. Având în urma o cariera artistica de mare succes, extrem de spectaculoasa si de interesanta, am propus Doamnei Marina sa-si povesteasca viata în paginile saptamânalului Independent, urmând ca serialul din care face parte episodul de astazi sa devina o carte, promisa Editurii Vivaldi. Asadar, viata Marinei Voica, scrisa de ea însasi!
Nu-mi mai amintesc de unde pâna unde au ajuns parintii mei sa ma dea la o scoala de muzica. Pentru fratele meu fusese clar. Surik cânta deja la ghitara si, dupa cum se va dovedi mai târziu, avea sansa unei urechi muzicale absolute si un simt al ritmului extraordinar. Apropo de acest simt, mama mi-a povestit o întâmplare nostima. Calatorise împreuna cu Surik la rudele ei de la Tbilisi. Acolo, un vecin de la bucataria comuna ascutea cutitele, iar fratele meu, auzind cadenta în care erau batute cutitele, a început... sa danseze în jurul mesei! Închipuiti-va, deci, un gruzin mustacios cu doua cutite mari în mâna si micutul Surik dansând în bucatarie focosul dans georgian Lezghinka! Exact asa e Surik si, Doamne, ce-l mai iubesc!... Pe mine, însa, la cei 6 ani ai mei de atunci, înca nu prea ma preocupa muzica. Normal, îmi placea mai mult joaca, zbenguiala, din care ajunsesem cu genunchii plini de lovituri. Asa ca la scoala de muzica am ajuns bosumflata, dar comisia de examinare mi-a apreciat pe loc si urechea muzicala, ca si ritmicitatea. Când însa am început sa cânt ceva, membrii comisiei au ramas muti de uimire ca nu stiam nici un cântecel pentru copii. Eu alesesem din memorie, hodoronc-tronc, o piesa despre un cazac betiv si petrecaret, drept care, alegând acest cântec deochiat, mi-am si îngrosat vocea cât am putut! Mama facea fete-fete de rusine, iar comisia s-a declarat pe loc oripilata. ”Pacat de fetita asta, atât de dragalasa si de muzicala, dar cu vocea asta...cazaceasca si cu textele desuchiate!”...Totusi, m-au primit pâna la urma si m-au repartizat la clasa de vioara,dar nu-mi placea nimic: nici notele, nici solfegiile si nici chiar vioara aia mica, de un sfert! Eu eram cu ochii tot la copiii care se jucau pe-afara si care,vâzându-ma cum cum torturam vioara si auzind ce sunete ieseau din ea, îmi strigau de sub geam sa nu mai... strivesc soarecele!... Scoala primara propriu-zisa avea sa înceapa însa peste un an, ceea ce aducea o noua încercare pentru mine. Iar la prima zi de scoala m-a dus Surik, întrucât mama si tata se dusesera la serviciu.Asadar, fratele meu m-a urcat pe saua din spatele bicicletei lui si, scoasa ca din cutie - cu sortulet alb, guleras, sosete asortate si cu o funda mare-n cap - , dusi am fost! Nenorocirea a fost însa ca, odata ajunsi la destinatie, Surik si-a dat seama ca uitasem acasa tocmai ghiozdanul. Dupa care am si batut o fetita, care râsese de mine din pricina asta, profesoara mutându-ma pe loc în alta clasa, dupa ce a decretat ca „eleva Marina Nikolskaia este un element indisciplinat”! Asta eram chiar eu, bineînteles. În schimb, pentru ca stiam deja sa scriu si sa citesc, primii ani de scoala s-au scurs fara probleme. În schimb, cu vioara s-a terminat repede, pentru ca a urma doua scoli în acelasi timp s-a dovedit a fi o sarcina prea grea pentru mine. Si asta fara a mai vorbi si de mama, care trebuia sa se învoiasca zilnic de la serviciu, ca sa ma ia de la o scoala si a ma duce la cealalta! Iar asta, nu uitati, în plin razboi, pe foamete, cu clase lipsite de caldura, de îngheta si cerneala în calimara! În consecinta, spre marea mea bucurie, parintii au decis sa ma retraga de la scoala de muzica. Si, ca sa va spun cinstit, nu vioara ma pasiona si, deci, nici nu ma vedeam cântând la ea într-o Filarmonica! În mine mocnea, însa, cu totul altceva, ceva care ma va duce într-o zi foarte sus, atât de sus chiar încât, iata, am ajuns sa-mi scriu si... memoriile! Tot meritul a fost al tatalui meu, care a adus în casa într-o zi un pian adevarat. Si nu unul oarecare, ci unul nobil, de concert, tras în furnir de nuc si cu o marca celebra –„C. Bechstein”! Tata îl descoperise într-un magazin de mâna a doua, unde zacea culcat pe ciment, complet dezmembrat. L-a luat la schimb pe doua cupoane de stofa englezeasca si l-a adus acasa. A început imediat sa-l refaca, apoi a chemat un acordor,
dupa care a avut grija sa puna naftalina între ciocanelele de pâsla, ca sa-l fereasca de molii. De aici, o alta patanie nefericita...
În vreme ce tata muncea cu pianul, eu si Surik ne-am luat cestile cu kefir, ne-am asezat la masa cu nasul în carti si, distrati cum eram, am dat buzna în zahar. Lui Surik i s-a parut imediat ca nu e destul de dulce nefericitul de kefir si a mai pus o lingurita din gramajoara de praf alb de pe masa! Mama a fost prima care a observat, pentru ca, intrând în sufragerie si simtind puternicul miros, ne-a surprins exact în momentul în care puneam pofticiosi... naftalina în kefir. Drept care, disperata, a zis ca, daca tot mor copiii, vrea sa moara si ea. Asa ca ne-a luat canile si a baut tot ce mai ramasese în ele. Fireste, tata a chemat urgent salvarea, ne-a dus pe toti trei la spital, unde ni s-a administrat o spalatura stomacala de n-am s-o uit toata viata. Tata, saracul, nu a putut sa-si revina din supararea asta multa vreme. Mai ales ca mama îl sfredelea taios cu privirea si nu l-a iertat decât foarte târziu. Ne iubea ca pe ochii ei din cap, iar aceasta dragoste imensa îi va fi cândva fatala...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Eu, Marina Voica! (II)

Mesaj Scris de Admin la data de 08.10.06 11:51


Eu, Marina Voica! (II)

Recent, Marina Voica, una dintre cele mai apreciate si mai longevive interprete din muzica usoara româneasca, a împlinit 70 de ani, fiind aniversata pe scena Festivalului de la Mamaia. Având în urma o cariera artistica de mare succes, extrem de spectaculoasa si de interesanta, am propus Doamnei Marina sa-si povesteasca viata în paginile saptamânalului Independent, urmând ca serialul care debuteaza astazi sa devina o carte, promisa Editurii Vivaldi. Asadar, viata Marinei Voica, scrisa de ea însasi!
... Razboi! Un cuvânt pe care nu-l auzisem niciodata, în scurta mea viata de numai cinci ani. În acea prima zi, nu s-a simtit nimic. Nici în a doua. Continuam sa ne jucam în curte, ca înainte, desi vecinii erau mai tacuti, iar când vorbeau, o faceau în soapta, plini de încordare. L-am întrebat pe tata ce s-a întâmplat si ce înseamna razboi si mi-a explicat ca e atunci când se bat unii cu altii. „Asta-i tot?!”, m-am mirat eu, închipuindu-mi o scena în care gasca din curtea noastra se batea cu baietii de la scoala de surdomuti de vis-a-vis.
Apoi a început, dar, cum orasul nostru era departe de linia frontului, nici trupele germane, nici avioanele care bombardau deja regiunile vestice ale Rusiei nu au ajuns la noi. În schimb, s-a decretat mobilizarea generala pentru front, din curtea noastra plecând mai toti barbatii. Se vor mai întoarce doar doi, dintre care unul fara un picior... Tata a fost mobilizat pe loc, însa, fiind numit director la fabrica, unde se trecuse de la tesaturile de stamba, la productia de uniforme militare. Noile reguli erau de-a dreptul draconice. Militia ne-a obligat sa punem seara paturi în geam, ca sa nu se vada lumina, iar aparatul de radio „Telefunken” ne-a fost confiscat, luându-i locul un simplu difuzor, din care soseau comunicatele autoritatilor locale. Despre informatiile straine, nici vorba, ele nu trebuiau sa ajunga la urechile populatiei!... Asa l-am auzit la difuzor pe celebrul comentator Levitan, care a anuntat atacarea granitelor de armata germana, dupa care s-a auzit vocea lui Stalin: ”Frati si surori, sa strângem rândurile, sa punem umar lânga umar. Patria e în pericol!”... Da, frati si surori, nu „dragi tovarasi”, nu Partidul Comunist, nu Uniunea Sovietica, ci Patria!...
Într-o zi, în casa noastra a aparut pe perete, chiar sub difuzor, o harta. Eu eram responsabila sa caut pe ea orasele ocupate de nemti si sa înfig acolo niste stegulete, lucru de care eram foarte mândra. În rest, viata era foarte grea si, pentru ca lozinca era „Totul pentru front”, aparuse si foametea. Întreaga curte, aleile de pe strada si tot ce nu era asfaltat a fost transformat în gradina, unde s-au sadit cartofi si zarzavaturi, cartofii devenind salvarea noastra de la foame. Odata, tata a gasit la o moara si un sac cu faina prost macinata, plina de nisip, din care mama s-a grabit sa ne faca, bucuroasa, o placinta. Apoi, era sa izbucneasca în plâns vazând cum ne scârtâie nisipul între dinti. Pâna la urma, a aruncat tot sacul si a început sa doneze sânge pentru front. Donatorii primeau în schimb mâncare: câteva feliute de salam, o bucata de pâine si un pahar cu înghetata, adica nimica toata!... Pâna si tata va lesina de foame într-o zi, fiind adus cu o masina de la fabrica, iar daca el, directorul, ajunsese în starea asta, va închipuiti în ce stare erau muncitorii, oamenii de rând.
Se apropia iarna, iar eu, urcata pe scaun, mutam tot mai des steguletele de pe harta aproape de Moscova. Nemtii ajunsesera la numai 40 de kilometri de Capitala, unde este astazi si un monument, dar bombele trimise deasupra orasului nu erau explozive. Se numeau „fugaski”, fiind incendiare,menite doar sa semene panica în rîndul populatiei, dar lucrul acesta a fost repede înteles de moscoviti, care se refugiau rapid în statiile de metrou sau în adaposturi. Mai multe detalii de atunci nu-mi amintesc, iar acestea sunt memorate din ceea ce discutau în soapta, pe întuneric, mama si cu tata, departe de urechile noastre, ale copiilor, ca sa nu ne speriem. Dar auzeam tot, si asa am aflat ca, printre ororile razboiului, prin foame, frig si disperare, aveau sa se nasca si cele mai frumoase cântece care se auzisera vreodata! Nici astazi nu au concurent, cel mai bun exemplu fiind „Katiusa”, devenit un slagar international. Soldatii întorsi de pe front povesteau ca, în minutele de încetare a focului, nemtii ieseau din transee si strigau: ”Ivan! Davai Katiusa!”, cerând sa li se cânte nemuritoarea piesa. Si n-a fost numai aceasta, ci multe alte cântece, despre dragoste, iubite, femei care-si asteptau credincioase barbatii sa se întoarca de pe front:
„... O noapte întunecoasa/ Doar gloantele suiera undeva, aproape/ Stiu, tu stai lânga patutul copilului/ Nu dormi si ma astepti/ Si, de aceea, stiu ca nimic nu se va întâmpla cu mine”... În popor, si acum circula vorba ca razboiul a fost câstigat datorita acestor cântece. Si, poate, de aceea, si eu, si fratele meu, Surik, am îndragit muzica de mici, iar când a venit vremea scolii, am ales-o si pe cea de muzica.
Marina Voica
Serialul nostru - Eu, Marina Voica! (II)
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Eu, Marina Voica!

Mesaj Scris de Admin la data de 01.10.06 19:55


Eu, Marina Voica!

Recent, Marina Voica, una dintre cele mai apreciate si mai longevive interprete din muzica usoara româneasca, a împlinit 70 de ani, fiind aniversata pe scena Festivalului de la Mamaia. Având în urma o cariera artistica de mare succes, extrem de spectaculoasa si de interesanta, am propus Doamnei Marina sa-si povesteasca viata în paginile saptamânalului Independent, urmând ca serialul care debuteaza astazi sa devina o carte, promisa Editurii Vivaldi. Asadar, viata Marinei Voica, scrisa de ea însasi!
M-am nascut la Ivanovo, în Rusia
... E un adevarat Rai. Nu pe pamânt. Pe pamânt, nici vorba de Rai! Raiul e doar în curtea mea de la Breaza, unde, într-un sfârsit de septembrie cald, stau într-un sezlong, cu picioarele la soare si cu capul la umbra. Bibi, motanul meu, fiinta cea mai draga în acest moment, mi s-a tolanit pe piept, cu botul în ureche si cu mustatile în nasul meu. Imaginati-va!... În mâini am o oglinjoara si o penseta, cu care ciugulesc putin sprâncenele, asta fiind una dintre sedintele mele de masochism. Adica, sa studiez în oglinda ridurile care mi-au aparut parca peste noapte. Si sunt destule, de toate marimile si în toate directiile! A, dar am uitat sa va precizez ca pe 3 septembrie am împlinit 70 de ani, asa ca da-le naibii de riduri ca, la urma-urmei, putea sa fie si mai rau!... Am o sarcina delicata, sa-mi scriu propria biografie, povestea vietii mele, ceea ce e usor de zis, dar foarte greu de facut, când ai atâtea si atâtea lucruri de spus. Si-apoi, ca sa te încumeti la un asemenea demers, trebuie sa fii tare îndragostit de tine însuti! Însa, eu sunt o fiinta modesta, asa ca zilele acestea, când am fost sarbatorita „cu toate pânzele sus”, m-am trezit ca Marina Voica e la TV, Marina Voica – la Radio, Marina Voica în mai toate ziarele! Nu stiu cum sa spun, dar parca îmi venea sa intru în pamânt când îmi auzeam sau îmi vedeam numele înconjurat de atâtea onoruri! Desi, la atâtia oameni buni, au existat si destui rai, pe care e musai sa-i pomenesc în biografia mea. Ma rog, o sa vad cum o sa descurc povestea asta, dar nici nu vreau ca spovedania mea sa fie ceva alb si pufos. Nu, nu!...Ma gândesc de ce ma apuc sa scriu atât de târziu si nu gasesc decât doua explicatii. Una e comoditatea patologica, care e, de fapt, o sfânta lene. Un fenomen tipic rusesc, care se numeste „oblomovsina”, dupa un personaj dintr-un roman al literaturii clasice ruse, „Oblomov”. El, Oblomov, era un tip de o cultura remarcabila, de o inteligenta deosebita, dar care lenevea toata ziua, tolanit pe o canapea. Filosofa, gândind intens la menirea si la soarta omenirii, fara sa faca însa mai nimic în viata, pentru ca nici macar sa se însoare nu a reusit. Asta e, deci, „oblomovsina” si e ca o boala, boala incurabila! A doua cauza pentru care ma apuc abia acum sa scriu este ca, paradoxal poate, numai la o vârsta înaintata îti poti aminti cu adevarat toate amanuntele din trecutul îndepartat, inclusiv din copilarie! Asa si eu, uit mereu ceainicul pe foc, dar tin minte, copil fiind, ce culoare de ruj avea mama mea si cum arata cutia ei de pudra.
Mama era o gruzina frumoasa, chiar foarte frumoasa, o gruzina din Tbilisi, unde cresc dafini si lamâi. Terminase acolo Scoala tehnica de chimie, fiind repartizata în orasul Ivanovo, la 3.000 de kilometri spre Nord, unde mi-a si fost dat sa ma nasc. Deci, de la clima subtropicala din Caucaz, mama sosite la clima rece din Ivanovo, în plina iarna, cu o palarie pe o urechiusa si în ciorapi de matase. Rezultatul, cealalta ureche i-a degerat, ca si ambele picioare. Dar nu s-a lasat învinsa! Tinând sa fie mereu cocheta, purtând pantofi cu toc înalt si fiind tunsa modern, „foxtrot”, a inventat o formula geniala: si-a cumparat ciorapi subtiri, de lâna, la culoarea pielii, iar deasupra lor punea ciorapi de matase!...
Aici, în Ivanovo, în laboratorul de chimie al unei fabrici de textile, avea sa-l cunoasca pe tata. El era seful laboratorului si se logodise cu o fata din oras, ceea ce prin locurile astea era echivalent cu o casatorie. Va închipuiti, deci, ce scandal a iesit când, cunoscând-o pe mama, a rupt logodna, decizie pentru care surorile lui nu l-au iertat niciodata. De altfel, aceste patru matusi ale mele n-aveau s-o iubeasca nici pe mama, mai ales ca era... o venetica!... Si când îmi amintesc toate astea, ma gândesc ca soarta mea a semanat perfect cu a mamei mele. Amândoua am plecat la mii de kilometri de locul de bastina, nici eu, nici ea nu am scapat de accentul georgian, cum nici rudele sotilor mei nu m-au primit cu cine stie ce caldura...
Fratele meu, Suric, s-a nascut cu sapte ani mai devreme decât mine. Era un baietel dulce, dar bolnavicios si, de aceea, era mereu trist, inclusiv atunci când se juca. Matusa mea îl ducea mereu la gara, unde îi placea sa vada cum fug trenurile pline de oameni, nu se stie unde. Meditativ si trist, la 5 ani, a oftat într-o zi: ”Trenul a plecat, dar fumul a ramas pe peron!”. Asta îmi aduce aminte ca si eu cu sotul meu obisnuiam sa mergem, prin anii ‘60, la Aeroportul Baneasa, sa contemplam decolarea avioanelor „Sabena”. Si nu eram deloc copii!...
Când m-am nascut, în 1936, fratele meu era deja scolar. A întrebat-o pe mama... cât va mai dura prezenta mea în casa, dupa care s-a resemnat! Mai târziu, însa, m-a iubit atât de mult, încât a preluat mare parte din educatia mea, din anii copilariei. Îmi picta desene lânga patut, îmi cânta la ghitara si îmi spunea povesti, iar mai târziu, amândoi am urmat scoala de muzica, eu - la vioara, el - la viola. Ulterior, când a observat ca am voce si ca îmi place muzica usoara, tot el a fost cel care m-a încurajat, învatându-ma si sa ma acompaniez la pian...
La vârta de 5 ani, mama ma daduse la gradinita, în timp ce ea se grabea la serviciu. Totul era pe fuga, cu mine în brate, asa ca o data a alunecat pe trotuarul umed si amândoua am cazut într-o baltoaca. E formidabil cum, de copil mic fiind, am simtit ca nu numai cazatura era de vina când am vazut-o izbucnind în plâns. Statea acolo, în genunchi, în apa murdara, cu o rochie frumoasa patata toata, si plângea. De necaz, de oboseala si, probabil, de ceva numai de ea stiut...
Într-o dupa-amiaza, când m-a luat de la gradinita si mergeam spre casa, ne-am întretaiat cu o femeie care, alergând pe strada în papuci, s-a apropiat de noi si a strigat ceva cu voce disperata. N-am înteles ce anume, dar tin minte ca mama m-a strâns tare la piept si am priceput ca se întâmplase ceva îngrozitor. Era 22 iunie 1940 si începuse razboiul!
(va urma )
Marina Voica
Serialul nostru - Eu, Marina Voica!
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Voica[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 26.02.06 11:17

MARINA


Ultima editare efectuata de catre Admin in 16.11.15 15:12, editata de 14 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Voica[v=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 2 din 2 Înapoi  1, 2

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum