Caragiale[V=]

Pagina 4 din 5 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Caragiale[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 26.02.06 10:54

Rezumarea primului mesaj :

ION  LUCA  CARAGIALE-
17]Asta e conditia fiintei: viata, nu durata vietii. 
16]Omul este un suveran glorios de coroana lui care este gândirea, și tot atât de sceptrul lui care este expresia.
15]Voiești să cunoști lucrurile? Privește-le de aproape! Vrei să-ți placă? Privește-le de departe!
14]Părerile sunt libere, dar nu obligatorii.
13]Norocul e prea putin si lumea prea multa.
12]Prostii mor, dar prostia ramane.
11]Nu-l poți clinti pe țăranul român din lenea bisericoasă.
10]Talentul este puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea pe care o au toți.
9]Un om nu trebuie să încerce decât ceea ce poate.
8]Dacă vrei să cunoști lucrurile, privește-le de aproape. Dacă vrei să-ți placă, privește-le de departe.
7]O mare durere sa iubesti, o mare nenorocire sa scapi de aceasta durere.
6]Trăiască, frumoasa și cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfințenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atîtor încercări de pierzare!
5]Mai bine sa ma criticati inteligent decit sa ma laudati prosteste.
4]Nimic mai greu decit sa cirmuiesti prostii. Ei au un instinct de impotrivire organica. Toata viata n-am putut sa sufar prostia. Zau, am dureri fizice.
3]Luati o jumatate de afirmare a unui ziar opozant si amestecati-o bine cu jumatate de dezmintire a unuia guvernamental – iata o reteta adeseori buna pentru a afla adevarul.
2]Ce limba mai e si germana asta, in care Luna e de genul masculin, iar Soarele de genul feminin?
1]Un om celebru e unu' care incepe sa traiasca dupa ce a murit.
=====
Mateiu
Costache


Ultima editare efectuata de catre Admin in 19.11.15 13:36, editata de 60 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


În colecția de toamnă-iarnă, la teatru se poartă Caragiale

Mesaj Scris de Admin la data de 30.08.11 10:08

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Caragiale[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 30.08.11 10:07

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Caragiale[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 24.07.11 10:52

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Caragiale[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 20.07.11 18:36

Andreea RĂSUCEANU - Un alt Caragiale

Ca volumele Ioanei Pârvulescu să devină încă de la apariție bestselleruri a devenit un lucru obișnuit. Uimirea intervine cînd și volume poate mai puțin interesante pentru publicul larg se epuizează la standurile unui tîrg de carte, într-o perioadă post-criză în care lumea încă ezită îndelung în fața rafturilor înainte de a face o achiziție. Ce anume face așa încît cărțile Ioanei Pârvulescu să devină imediat bestselleruri, chiar cînd acestea tind să stîrnească mai degrabă interesul specialiștilor sau pe al celor din branșa literară, rămîne o întrebare. E poate vorba despre fascinația exercitată de acribia cu care autoarea întreprinde îndelungi și atente sondări ale arhivelor, pe care le valorifică apoi cu subtilitate, sau despre o anumită caracteristică a scriiturii sale, atrăgătoare datorită francheții, o calitate a frazei de a-ți inocula senzația că autoarea ți se adresează direct, făcîndu-te părtaș la descoperirile ei. Așa încît, pînă la sfîrșitul cărții e ca și cum i-ai sta alături în mijlocul paginilor îngălbenite de ziar, răsfoind, descoperind, retrăind palpitul vieții din veacuri trecute.
În cazul nostru, veacul al XIX-lea, de care autoarea s-a mai ocupat în trecut. De data aceasta, revine la pasiunea mai veche pentru Caragiale, concretizată într-un volum, În Țara Miticilor. De șapte ori Caragiale (Humanitas, 2007), într-un eseu îmbogățit cu aproape două sute cincizeci de imagini, constînd în fotografii, fragmente de articole, caricaturi ce oferă un suport vizual pe care cititorul va simți cu siguranță nevoia să-l reia la finalul cărții, în tihnă, pentru simpla plăcere a lecturii savuroaselor mostre de presă politică, socială, mondenă de la sfîrșitul veacului al XIX-lea. Eseul debutează cu consemnarea unei întîlniri misterioase între un student medicinist, sosit la Viena să studieze, și I.L. Caragiale, cu prilejul unei reuniuni literare din cadrul Societății „România Jună“, enigmă a cărei rezolvare nu o vom divulga, menționînd doar că aceasta trebuie căutată în rîndul acelor coincidențe deloc întîmplătoare care leagă biografiile oamenilor. Cele două întrebări de la care eseul pornește vizează, de fapt, două probleme asupra cărora critica s-a oprit în numeroase rînduri – rezistența în timp a operei lui I.L. Caragiale și viața în epoca în care a trăit, ținînd, prima, de o curiozitate a istoricului literar, cea de-a doua, de una pur omenească (două constante, de fapt, ale întregului studiu, în care autoarea pendulează, ca de obicei, cu precizie și vădită plăcere, între rolul cercetătorului literar și cel al prozatorului).

De la receptarea negativă a lui Caragiale în epocă (al cărei scurt istoric autoarea îl realizează, accentuînd pe afirmațiile lui Lovinescu) la modul cum este autorul Momentelor perceput astăzi, Ioana Pârvulescu își conduce cititorul prin lumea veacului al XIX-lea, așa cum se naște aceasta la intersecția dintre două imagini ale sale: una provenind din scrisori și jurnale intime („o lume deloc lipsită de greutăți și defecte, dar în curs de așezare și orientată, ca întreg secolul, spre progres, spre armonie“), alta din schițele și piesele lui Caragiale (care „ne arată o societate sucită și total ridicolă, plină numai de semidocți, de corupți, de proști“). Care din aceste două oglinzi reflectă realitatea și ce înseamnă de fapt sintagma „lumea lui Caragiale“, creatoare de confuzii, căci vizează cînd opera acestuia, cînd lumea contemporană lui – sînt întrebări cărora autoarea le va răspunde sondînd lumea presei din secolul al XIX-lea și extrăgînd exemple ce îi vor ilustra ipoteza, cum că opera lui Caragiale se află într-o relație de interdependență cu presa vremii, cu beneficii pentru ambele părți: pe de o parte, autorul preia în schițele și piesele sale (pe care, uneori, le publică... în ziar) subiecte și teme de ziar, pe de alta, presa scapă de anonimatul inevitabil al speciilor efemere: „Fără gazetele epocii, cel la care ne gîndim cînd spunem Caragiale, adică autorul comic, n-ar fi existat. Iar fără Caragiale, presa de sfîrșit de secol 19 și început de secol 20 ar fi doar document istoric“.

Caragiale „față cu Caragiale“



Capitolul „Ocolul lumii cu viteza gazetei“ conține un excurs în presa vremii menit să arate dinamica acesteia, rolul pe care-l deține în epocă (rol ce-i revine astăzi Internetului și mijloacelor sale de comunicare rapidă), de a-l conecta pe individ la ceea se petrece în întreaga lume (începînd cu dramele ce se petrec într-o mahala bucureșteană oarecare și încheind cu edictul împăratului Chinei privind reforma examenelor sau evenimentele politice din Afganistan), dar și activitatea de gazetar a lui Caragiale (de reținut de aici metoda originală prin care acesta, alături de Frédéric Damé – „suspectat“ de autoare a fi constituit unul dintre modelele lui Rică Venturiano –, creează un ziar de front, în timpul Războiului de Independență…). Dar adevăratele surprize ale volumului se regăsesc în următoarele două capitole, „În umbra gazetei, Caragiale“ și „În umbra lui Caragiale, gazeta“. Procesele, carnavalul, discursurile politice, evenimentele naționale – toate se regăsesc consemnate la gazetă, așa încît nici nu mai e nevoie de participare directă sau de informare la fața locului, iar deformării aplicate inițial de presă Caragiale îi aplică, încă o dată, o alta, care ține însă de procesul estetic.

O serie de exemple concrete vin în sprijinul ipotezei autoarei cum că temele caragialești provin exclusiv din gazete: printre acestea, tema din Bubico, regăsită de autoare într-un episod din Idiotul lui Dostoievski, unde generalul Ivolghin povestește, ca și cînd i s-ar fi întîmplat lui însuși, o istorie cu un cățel de companie aruncat pe fereastra unui tren, deconspirat fiind fără milă de Nastasia Filippovna, care îi amintește sec că o întîmplare similară apăruse cu cîteva zile în urmă în Indépendance Belge (astfel de fapte diverse, care circulau în toată Europa, erau deseori preluate în presa românească, în rubrici gen „Felurimi“ sau „Cronica măruntă“, cum însuși Caragiale ținea). Pe de altă parte, arată autoarea, multe amănunte din schițele și piesele lui Caragiale și-au pierdut din relevanță astăzi sau au un impact mai mic asupra cititorului, pierzîndu-și caracterul familiar: o confuzie de nume din D’ale carnavalului (Matei, evanghelistul, și Mattei – contele Cesare Mattei, ironizat de autor pentru metodele sale homeopatice îndoielnice), dar și „conțina cu cinci fanți“, „diversele dominouri“, carnavalul fac parte din cotidian pentru contemporanii lui Caragiale, rămînînd astăzi mai greu de sesizat pentru cititori. De asemenea, un detaliu aparent nesemnificativ din D-l Goe… ni se înfățișează dintr-odată, grație autoarei, într-o altă lumină: pe panglica celebrei pălării de paie a marinerului se află o inscripție (dublu) ironică: le Formidable (nume al vasului pierdut de francezi în bătălia de la Trafalgar și capturat de englezi, apărînd în presa vremii și încă evocîndu-le oamenilor un eșec). Dar măsura în care receptarea lui Caragiale ar putea fi împiedicată de acest neajuns sau, dimpotrivă, stimulată, căci echivocul unor formule poate contribui cu succes la sporirea caracterului umoristic, rămîne o temă deschisă de discuție, cu atît mai mult cu cît capacitatea de sugestie a sintagmelor încurajează la mai mult decît simpla lor percepție contextualizată: „nemuritorul Gambetta“, de pildă, trimite la o ipostază eroică, chiar dacă astăzi cititorului nu îi mai este la fel de la îndemînă numele protagonistului…

Vorbind despre curajul și originalitatea lui Caragiale, autoarea amintește că, spre deosebire de alți confrați ai săi, acesta preferă formulele uzate, limbajul cotidian, tocit, banal, îmbrățișînd „greșeala în toate formele ei [...], clișeul, reclama, limbajul administrativ (cererea, procesul-verbal), limbajul telegrafic, anecdota sau gluma“. Dar Caragiale nu este singurul autor al epocii care își descoperă materialul, „ideea“ în presa vremii, necăutînd inspirația la kilometri distanță, ci în imediata apropiere, cum singur o afirmă, sînt și alții care o fac, fără să reușească să transforme însă în literatură de calitate dramoletele preluate din rubricile de ziar – autoarea exemplifică cu o piesă a lui George Ranetti, Romeo și Julieta la Mizil. Ce anume face diferența între cei doi, conchide autoarea, e greu de precizat, nefiind vorba de talent (pe care, de altfel, Ranetti îl are), nici de virtuozitate, ci de „suflul vital“, de capacitatea de a crea personaje autentice, credibile, îndărătul cărora se ghicesc oamenii vii, la fel cum tot oameni vii se ghicesc și îndărătul poveștilor din gazete: „Formula lui Caragiale, arta lui poetică este ziarul. Opera sa comică este scrisă pe hîrtie de ziar, alcătuiește o mare gazetă cu toate defectele presei vremii, adunate laolaltă. Așadar: exista o realitate care era deformată în bună măsură de gazetele epocii. Aceste gazete sînt deformate încă o dată, artistic, de Caragiale. [...] Lumea lui Caragiale este așadar dublu prelucrată: o primă mistificare o fac ziariștii epocii, pe-a doua o face autorul, cu har și haz. Îndărătul fiecărui personaj caragialesc stă un gazetar care pîndește și ia notițe, iar îndărătul fiecărui gazetar stă scriitorul Caragiale“.


Constituindu-se într-un eseu care, dovedind încă o dată capacitatea autoarei de a lansa „întrebări“ fundamentale atît pentru regîndirea, cît și recuperarea unor episoade ce privesc viața literaturii, cartea Ioanei Pârvulescu prilejuiește întîlnirea cu un alt Caragiale, așezat în relație cu presa vremii, cu lumea epocii sale, cu lumea din operele sale, cu sine însuși, un Caragiale „față cu Caragiale“.

Ioana Pârvulescu
Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale
Cu 248 de reproduceri inedite
Editura Humanitas, 2011, 174 p.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Viața sentimentală a boierilor de odinioară, precum Scarlat

Mesaj Scris de Admin la data de 14.07.11 9:38

Viața sentimentală a boierilor de odinioară, precum Scarlat Bărcănescu, Ionel Isvoranu și Mateiu Caragiale ori ale lui Mihail Kogălniceanu sau Alexandru Ioan Cuza ar fi putut colora cu succes paginile tabloidelor de astăzi.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/aventurile-boierilor-playboy-dueluri-rapiri-dragoste-desfrauri-o-mie-fe
Craii începutului de secol XX își condimentau viața cu dansuri și desfrâuri cu țigănci și cinzeacă de trăscău, în zona Cișmigiu. „O tavernă din zona podului Cișmigiu era folosită că locuri de comemorare a orgiilor de către aventurieri nocturni precum Scarlat Bărcănescu, cel care făcea parte din generația imediat următoare regimului fanariot și care cultiva „arta” de a fi golan și de a cheltui banii părinților încă din timpul liceului. Învăța pe-atunci la Sfântul Sava și obișnuia că în momentul în care îi cădea o fată cu tronc - iar asta se întâmplă des- să se dueleze pentru ea”, povestește istoricul Adrian Majuru.
Provocat la duel
La fel s-a întâmplat și atunci când consulul austriac Herr von Liehmann, prezent într-o vizită la București, a curtat-o pe Elena Caragea, una dintre marile cuceriri ale lui Barcanescu care, pentru a se răzbuna pe nobilul străin că s-a dat la femeia lui a scris un pamflet defăimător la adresa sa, pe care l-a pus în circulație în timpul unui bal.


Marile idile se înfiripau la restaurantele de la șosea
După ce i-a căzut și lui în mână un astfel de bilețel, Liehmann l-a provocat la un duel cu pistoale pe care tânărul crai l-a acceptat fără să clipească. Lupta urma să se dea în Grădina lui Scufa, unul dintre cele mai tradiționale locuri ale vremii dedicate protipendadei bucureștene.
I-a fost frică să apară
Toată lumea a așteptat cu sufletul la gură duelul, doar că Bărcănescu, din lașitate, nu s-a mai prezentat.
Cea mai mare ispravă a lui Scarlat Bărcănescu a fost însă s-o răpească pe Elena Caragea în noaptea nunții ei cu tânărul logofăt Ion Balaceanu și s-o ducă la Bărcănești, un sat de pe lângă București.
„Până acolo a mers cu trăsura, timp în care, până la ieșirea din oraș descărca gloanțele unui revolver spre mirele lăsat de izbeliște. O luptă care s-a lăsat fără vărsare de sânge. Ajuns în satul natal, acesta a luat cu forță un preot și l-a obligat să-i căsătoreasc”, completează Adrian Majuru.
Ionel Isvoranu se uita sub fustele femeilor
Un alt playboy al începutului de secol a fost și neînfricatul ofițer Ionel Isvoranu, cel care avea o bandă ce teroriza Capitala la acea vreme.
Dar și femeile, asta deși era căsătorit cu Măria Crețeanu. La fiecare promenadă organizată pe Calea Victoriei, Isvoranu împreună cu prietenii săi obișnuia să le poruncească vânzătorilor de ziare să le ridice fustele doamnelor, chit că acestea erau însoțite la braț de bărbații lor.


Ionel Isvoranu agăța femei pe Calea Victoriei
„Era preocupat să admire de la mesele de pe trotuarul Căii Mogosoaiei ale cofetăriei Capșa, <> care își savurau înghețată sau prăjitură din echipajele care circulau pe cea mai populată și populară arteră a vechiului București”, povestește scriitorul Constantin Balcabașa într-una din cărțile sale.
Duel cu șeful Jandarmeriei
Duelurile din stradă ale colonelului erau stinse, de fiecare dată, de Jandarmerie, motiv pentru care, Isvoranu, sătul de intervențiile militarilor, l-a provocat chiar pe șeful Jandarmeriei la duel, pe maiorul Fănuță.
Locația aleasă a fost un pavilion de la Băneasa. Înarmat cu o spadă, Isvoranu și-a înjunghiat adversarul, dar, pentru că era obez, cel din urmă a scăpat cu mațele neatinse.
Mateiu Caragiale, „sclavul” blondelor
În peisajul monden al acelor vremuri apare și mai tânărul Mateiu Caragiale, fiul marelui dramaturg, cel care era cunoscut că „vâna” doar femei mai mari și mai bogate decât el, doar pentru avere. „Era un simplu boier de la țară ce se visa lord britanic și care caută sa se îmbogățească de pe spatele femeilor cu care umbla. În general, nu avea prieteni”, povestește istoricul Dan Falcan.


Mateiu Caragiale s-a căsătorit din interes
Obsedat mai mult de bani decât de femei, Mateiu Caragiale punea fiecare eșec sentimental pe seama lipsurilor financiare.
„Ca amoruri o duc prost și cum sunt A¡ bout (fr.- la limită, n.n.) trebuie să pelotez o bonă. Caut pe Mme Ionescu și n-o găsesc. Aci conservatorii sunt pe ducă, eu mă bucur, jubilez, Luca Sturdza și-a dat demisia din postul de șef de cabinet, Vladoianu are niște ponturi mari. Acum am aflat că făcea curte domnișoarei Chamberlain. E un mare ipocrit, eu mă fac că nu înțeleg nimic. Încolo ducem partidă dublă și suntem veșnic impreuna”, consemnează acesta într-una din paginile unei scrisori.
I se confesa des prietenului său Boicescu nu doar despre problemele financiare, ci îi înșiră, detaliat, toate fanteziile lui.
„Am o afacere galantă, îți voi da detalii cum iese ceva, sper zilele astea să ating ținta. Aș vrea să grillez (de la fr. griller - a arde, n.n.) o cocoță blondă - foy de prince. E fină ca o arhiducesă și souple ca o liană. Iese numai în muscal (trăsură, n.n.). într-o seară când îmi plimbam melancolia într-un muscal vertiginos la chaussA©e, am văzut-o. Pe loc i-am trimis o jerbă de rose printr-un bugomil (probabil termen folosit pentru a ilustra disprețul față de cineva anume, n.n.). Aș vrea să o fac - cred și eu - dar A¡ l' îl (fără a cheltui, n.n.), fără bani. Să vedem ce fac cu mignonna mea poimâine. Am o freză de mec cu două accroche-cours (inimi agățate, n.n.)."
„E deplorabil să n-ai bani!”. Această lamentație revenea adesea că un laitmotiv în corespondența lui Mateiu Caragiale. “Eu sunt trist, foarte trist, vegetez oribil, caut parale, e un dezastru”, “Bani nu sunt, ponturi, în perspectivă, nimic...”

Barbu Catargiu, desfrâu în propriul castel
Înainte de a ajunge prim-ministrul României, sub domnia lui Cuza, Barbu Catargiu a avut și el o tinerețe zbuciumată, care a marcat viața mondenă în sex al XIX-lea. Spre deosebire de ceilalți crai, acesta nu era considerat „spaima mahalalelor”, pentru că își crease un loc special, foarte select, în care îi cântau cei mai buni lăutari de la răsărit și până la apus.


Catargiu se "dezmăța" cu femei într-un castel
În satul Maia, lângă vechiul drum al poștei de la București spre Moldova se afla moșia lui Catargiu. Aici a avut conac iar apoi și-a ridicat apoi un castel cu 52 de camere. Aici opreau boierii vremeii nu doar să discute politică, ci se înșirau trăsuri nesfârșite pline de domnițe cu rochii strălucitoare, mirosind a parfumuri franțuzești.
Drumul până în sălile de bal se făcea printre fântâni și alei împrejmuite cu flori exotice și păuni ce călcau trufaș. De fapt, drumul până la castel era legat de drumul principal cu o alee lungă de un kilometru ce avea de-o parte și de altă doar arbori exotici.
O vrăjitoare i-a prezis lui Barbu Catargiu că va avea o carieră politică fulminantă, dar și un sfârșit tragic. Ceea ce s-a și întâmplat. A ajuns prim ministru și a sfârșit răpus de glontele unui criminal care a rămas neidentificat.
„La acea dată se specula că relația dintre Cuza și el deveniseră atât de rece încât domnitorul i-ar fi dorit moartea”, își amintește Falcan.

Kogălniceanu a avut aproape 1.000 de amante
Despre Mihail Kogălniceanu, un alt apropiat a lui Cuza, mulți nu și-ar putea imagina, în zilele noastre, că ar fi putut cuceri aproape 1.000 de femei, dacă ar fi să ne luăm după contabilitatea pe care o ținea în acest sens într-un jurnal intim.


Deși nu era un bărbat atrăgător, Kogălniceanu a avut cel mai bun "palmares" la categoria femei
„Mihail Kogălniceanu nu rata nimic! Nici servitoare, nici doamne din lumea bună. Bântuia chiar și cartierele rău famate, împreună cu domnitorul Al. I Cuza în căutare de femei”, relatează istoricul Dan Falcan.
Autor al volumului „Tainele inimii”, scriitorul vorbește aici despre viața lui sentimentală destul de complicată. Se căsătorește până la urmă cu Ecaterina Jora dar a stat mereu sub semnul unor mari iubiri extraconjugale, cum a fost Raluca Lamotescu.
O tânără focoasă care s-a străduit 20 de ani să i-l smulgă familiei. Între timp, relația dintre ei s-a depreciat din cauza geloziilor ei iar Kogălniceanu decide să se lase ispitit de farmecul a alte sute de domnițe până își dă sfârșitul obștesc pe masa de operație. A 11-a.
Amantele lui Cuza
Alexandru Ioan Cuza este unul dintre domnitorii români cunoscuți pentru relațiile extraconjugale pe care le-a avut și despre care gazetarii din acele timpuri și gurile rele au tot bârfit. Un bărbat înalt, frumos, spiritual, pasionat de jocurile de cărți, în jurul căruia se învârteau mereu femei frumoase.
Soția legală a acestuia era Elena Cuza, o gospodină, filantroapă și sobră. Felul ei de-a fi i-a dăunat însă mai târziu, în relația cu domnitorul. „Era ofițer, un om de lume. Îi plăceau țigările și uneori și un pahar. Lui îi plăceau damele și distracția”, povestește istoricul Dan Falcan.
Maria Obrenovici, o femeie cu mulți amanți
Primele neînțelegei cu soția au început prin 1852 când Cuza a fost numit pârcălab la Galați, iar numeroasele infidelități au devenit subiecte de bârfă.


Maria Obrenovici, amanta lui Cuza
Astfel, a cunoscut-o pe una dintre amantele sale, Maria Obrenovici, fiica unui latifundiar despre care, istoricul Constantin Giurescu scria despre ea că era „mai frumoasă și mai feminină decât doamna Elena”.
Și Dimitrie Bolintineanu spunea despre Cuza că „iubea sexul frumos sau cel puțin avea reputația asta”. Maria era mai tânără cu 10 ani decât soția principelui. „Maria Obrenovici avea și ea la rândul ei mulți amanți. Era rea de muscă”, mai spune Falcan. Pierzând bătălia pentru amor, Elena Cuza a preferat să caute liniștea într-un exil lung la Paris.


Copiii lui Obrenovici, înfiați de Elena
După nenumărate scandaluri și presiuni făcute de familia Elenei asupra ei pentru a divorța, aceasta refuză și decide să-i fie alături în continuare. Cuza a părăsit țara doar cu amanta, fără să-și mai aștepte și soția. Elena a aflat abia la 26 februarie că principele a ajuns cu amanta la Viena.
Se mai spune că organizatorii loviturii de stat de la 11 februarie 1866 au plănuit lucrurile astfel încât să îl surprindă pe Cuza în pat cu Maria Obrenovici.
Cuza și Maria Obrenovici au avut și doi copii care, la inundațiile din 1865 au fost înfiați de Elena. Chiar Cuza a fost cel care i-a adus acasă spunând că i-a găsit la inundații, ca sunt orfani și I s-a făfăcut milă de ei.
De asemenea, se spune că și noaptea dinainte de abdicare și-ar fi petrecut-o cu Obrenovici. O altă relație cunoscută de-a lui Cuza a fost cu Cocuța Vogoride, soția caimacamului Țării Moldovei, Vogoride, și fata lui Costahe Conachi, mare poet al Moldovei.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Caragiale[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 23.06.11 17:59

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Caragiale[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 18.06.11 16:18

SCRIITORII ȘI ALCOOLUL Caragiale prefera berea, Tristan Tzara și Eugen Ionesco beau cantități impresionante de whisky
http://www.adevarul.ro/locale/bucuresti/Adrian_David_0_501549889.html
Băuturile alcoolice au făcut, de multe ori, casă bună cu artiștii. Mulți dintre marii scriitori români nu au făcut nici ei excepție de la această regulă. Indiferent dacă apelau la alcool ca mijloc de socializare sau pentru a-și trata depresiile, în urma lor au rămas nenumărate legende și anecdote care „dau culoare” istoriei literaturii.

Clanul Caragiale,„abuz de alcool”

Este de notorietate pasiunea personajelor din schițele lui Ion Luca Caragiale pentru „spirtoase” sau bere. În bună măsură, acest lucru a fost valabil și pentru scriitor, care nu-și refuza niciodată plăcerea de a bea o bere sau două cu prieteni precum Alexandru Vlahuță sau George Coșbuc. Fie că mergea la legendara „Terasă Oteteleșanu” (care era amplasată în zona actualului Palat al Telefoanelor din Capitală), fie la „Caru’ cu Bere”, Caragiale era tot timpul cu o halbă în față.

Relația marelui clasic cu berea a fost, însă, mult mai profundă, el deschizând mai multe berării la viața lui: „Berăria Mihalcea și Caragiale”, pe strada Gabroveni, în 1893, împreună cu un consilier comunal; „Berăria Bene Bibendi”, un an mai târziu, pe strada Șelari; Restaurantul Gării din Buzău, în 1895. Cel mai celebru episod a fost „Berăria Gambrinus”, inaugurată în 1901 peste drum de Teatrul Național. Deși rămase celebre în epocă, Caragiale a fost nevoit să le lichideze pe toate.

Unele dintre episoadele de beție ale lui Caragiale îl aduceau într-o stare euforică specială, pe care scriitorul a marcat-o în celebra replică „văd enorm și simt monstruos”, după cum amintește criticul Șerban Cioculescu în biografia dedicată autorului „Scrisorii pierdute”.

Episoadele de „abuz de alcool și tutun” ale dramaturgului sunt amintite și de fiul său, Mateiu, spune Andrei Oișteanu în cartea sa „Narcotice în cultura română”. În jurnalele sale, acesta mărturisește, la rândul său, că și el a început să bea în 1905, pe când era student la Berlin: „Atunci am început să beauu alcool, lichiorurii dulci, câteodată rachiu amar de ienupăr sau punch cu Bourgogne”.

Nebunii ani interbelici

Câțiva dintre marii poeți din prima jumătate a veacului trecut nu doar că au căzut de multe ori în patima alcoolului, dar și-au și pus experiențele pe versuri. George Bacovia, de exemplu, este autorul unui faimos catren: „Plouă, plouă, plouă, / Vreme de beție / Și s-asculți pustiul, / Ce melancolie!”.

Poetul Emil Botta, de exemplu, își trata depresiile cu alcool, amintește Andrei Oișteanu. Acesta povestește că regizoarea Jeni Acterian, prietentă bună a poetului, își nota în jurnalul ei, în 1938, că „Emil a băut cam mult și l-a năpădit disperarea. A început să recite versuri”.

Un alt poet celebru care a făcut numeroase incursiuni în lumea alcoolului a fost avangardistul Tristan Tzara, inițiatorul curentului artistic dadaist. La începutul anilor ’20, când devenise una dintre principalele figuri ale boemei din Paris, Tzara și prietenii lui organizau petreceri mostruoase, unde se beau cantități impresionante de whisky și vin Porto. Același Andrei Oișteanu povestește că, în aprilie 1920, Tristan Tzara a imaginat o invitație dadaistă la o expoziție de pictură: „Mișcarea Dada își plasează capitalul în injecții de whisky cu sifon cromatic și vă invită la etc.”.

Printre interbelicii celebri care apelau la alcool pentru a-și trata depresiile s-a număta și prozatorul și dramaturgul Mihail Sebastian, care a murit strivit de un camion în 1945, la vârsta de doar 37 de ani. Demonstrativă este o însemnare din jurnalul său, la sfârșitul anilor ’30: „Sâmbătă noaptea, cu Leny (celebra actriță interbelică Leny Caler – n.red.)și cu Froda, întâi la Carul cu Bere, pe urmă la Melody. Băusem mult, într-adins. Aș bea mereu, ca să uit...”.

Eugen Ionesco: un infern numit whisky

Poate că părea paradoxal, dar celebritatea l-a aruncat pe dramaturgul Eugen Ionesco în cercul vicios al depresiilor tratate cu alcool.

Nu mai puțin faimosul său prieten Emil Cioran (la rândul său protagonist al unor beții crunte, mai ales în tinerețe), povestește, în Caietele sale publicate postum, episoade emblematice despre starea lui Ionescu: „Eugen telefonează taman la miezul nopții de la Zürich. Plânge, suspină, miorlăie aproape, îmi spune c-a băut în cursul serii o sticlă de whisky, că e în pragul sinuciderii.”

Ionesco însuși amintește, în jurnalele sale, diverse episoade de beție și cure de dezintoxicare nereușite. Motivul: dramaturgul era convins că piesele sale nu vor mai avea succes și că va cădea în uitare.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Caragiale[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 10.04.11 19:41

Mircea A. DIACONUDespre noroc, cu I.L. Caragiale
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Caragiale[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 22.03.11 18:43

Paul CERNAT - Mateiu Caragiale pentru cititorii americani Carte-cult a României ultimului secol, Craii de Curtea-Veche este microromanul enigmatic al unui scriitor extravagant de la periferia Europei, marcat de complexe identitare și de fantasme aristocratice compensatorii. Imagine decadentă, rafinată și somptuoasă a Bucureștiului de la 1910, galerie a perversiunilor și a viciilor „balcanice“ de la frontiera dintre Orient și Occident, acest volum apărut pentru prima dată în 1929 a fost comparat de comentatorii mai recenți cu Ghepardul de Giuseppe Tomasso di Lampedusa și votat de peste 100 de critici, într-o anchetă a săptămînalului bucureștean Observator cultural, drept „romanul românesc al secolului al XX-lea“.

Într-un anume sens, în paginile sale se confruntă, simbolic, mentalitatea „vechii Europe“ aristocratice, a marilor Imperii intrate în decadență (Otoman, Rus, Austro-Ungar) și cea a „noii Europe“, a națiunilor tinere și așa-zicînd plebee. De o mare densitate poetică a limbajului și atmosferei, amestecînd meșteșugit argoul periferiei bucureștene cu stilul înalt arhaizant, cartea reprezintă o provocare pentru orice traducător. Fantasmele nobiliare ale unor personaje (Pașadia, Pantazi) sunt mereu contrabalansate de vulgaritatea intrepidă a trickster-ului Pirgu, cel care ține artificial în viață aceste spectre ale Vechiului Regim de secol XIX. Romanul excelează, printre altele, în pictura vieții de noapte a Capitalei românești, plimbîndu-și personajele prin medii suspecte, decăzute, de veche aristocrație degenerată. Compoziția este atent elaborată după modelul heraldicii medievale, iar narațiunea pune în scenă o dramă identitară cu implicații psihanalitice. Protagoniștii săi trăiesc permanent cu senzația unui sfîrșit de ciclu istoric, ai cărui ultimi reprezentanți sînt. Cel puțin doi dintre cei patru „crai“ (în românește, cuvîntul semnifică simultan „prinț“ și „libertin“) duc o viață dublă: practic, ei încep cu adevărat să trăiască de la căderea serii, afundîndu-se în interminabile libații și în luxură. Viciul, boema, erotismul deviant sub toate formele sale sînt preferate existenței „burgheze“, iar practicarea intensivă a acestei vieți de noapte periculoase îi consumă, devenind, de la un punct încolo, o formă de autodistrugere sub semnul voluptății evazioniste.



Roman-mit, Craii de Curtea-Veche este și o carte care întoarce spatele modernității, într-un mod programatic și sfidător. Paradoxal, în felul acesta ea își trădează o modernitate mai profundă decît cea pe care o refuză: o modernitate „în răspăr“, cinică, pesimistă, apocaliptică, otrăvită de propriile iluzii. Ceea ce caracterizează personajele sale principale (cu excepția „bufonului abject“ Gore Pirgu) este, înainte de orice, mistificarea propriei identități. Admiratori pătimași ai aristocrațiilor occidentale, dar captivi ai mentalității Orientului, ei trăiesc de fapt în iluzie, imaginîndu-și că sînt mereu altceva decît sînt. Acest refuz al realității și al propriului timp este vina lor tragică. Totul se desfășoară după o schemă dinainte știută, cu anticipări și simetrii ale evenimentelor, în cadrul unui scenariu morbid, apocaliptic.

Pentru cei care doresc să cunoască mai îndeaproape datele mentalității „balcanice“ și ale urii de sine aferente, lectura acestui text cu valoare de emblemă identitară este una de neevitat. Desigur, avem de-a face cu un „balcanism“ impur, trecut prin literatura lui Huysmans și Edgar Allan Poe, prins într-o narațiune hipnotică a cărei densitate de semnificații l-a făcut pe criticul Matei Călinescu să o apropie de povestirea El Aleph a lui Borges. O narațiune insolită și „în răspăr“, cu efect pervers de drog literar.

Articol apărut în Absinthe 14, 2010, sub titlul „Introduction to The Rakes of the Old Court“;
versiunea în limba engleză: Alistair Ian Blyth
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Caragiale[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 01.02.11 12:56

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Caragiale[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 28.12.10 21:40

„Republica de la Ploiești“ așa cum n-a văzut-o...
Adesea privim Istoria prin ochii marilor scriitori. Ce ar fi însemnat campania lui Napoleon în Rusia fără Tolstoi și al său Război și pace? Sau cum am privi Anglia victoriană în lipsa frescelor literare ale lui Charles Dickens? În același mod, românii își percep propria istorie a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea prin „simțul enorm și văzul monstruos“ al lui Caragiale. Este și cazul episodului „Republicii de la Ploiești“, intrat în imaginarul istoric al românilor prin atmosfera de carnaval și mascaradă degajată din paginile scrierilor Boborul și Conu Leonida față cu reacțiunea.


În spatele „Revoluției de operetă“ prezentată cu atâta talent de scriitorul Caragiale se găsește însă o pletoră de prejudecăți ale omului politic (conservator) Caragiale. În realitate, 8 august 1870 a reprezentat un moment de cotitură în evoluția fragedei și încă neconsolidatei monarhii române. Unul dintre liderii conspirației, pitorescul personaj Alexandru Candiano-Popescu, nota în memoriile sale: „La 8 August, spre norocul nostru, n-am izbutit. Dacă izbuteam, ne-am fi blestemat izbânda (…). Zgomotul acestor evenimente îl deșteaptă. Memoriile regale o dovedesc, căci ele ne arată cât de adânc a fost lovit Domnul când jurații de la Târgoviște achitară pe cei ce ridicaseră steagul revoluției la Ploiești. Întâia pornire fuse să abdice. Pe când revoluționarii ieșeau din temniță ca biruitori, Domnul voia să iasă din țară ca biruit. Pe băncile școalei lui 8 August a învățat Vodă Carol să cunoască poporul român. 8 August dete maturitate tânărului principe“.
Preambulul

În 1870, tânărul Carol, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, se confrunta cu o opoziție puternică în interior, pe fundalul conflictului franco-prusac și al luptelor intestinale dintre liberalii „roșii“ din opoziție și conservatorii de la putere. „De 4 ani Domnul străin pusese piciorul pe treptele tronului și părea că, împreună cu dânsul, intrase în nefericita Românie mizeria, nestatornicia în guvernare, ura neîmpăcată între partide“ (Al. Candiano-Popescu, Amintiri din viața-mi, Editura Eminescu, București, 1998). Simpatiile pentru cauza Franței provoacă o emoție populară intensă, care se traduce prin manifestări antigermane ce-l vizează direct pe Principele de Hohenzollern. Exista îngrijorarea că Franța nu privește cu ochi buni, în noul context politic, un prinț german pe tronul României (deși Napoleon al III-lea sprijinise instaurarea lui Carol). Temerea nu era cu totul neîntemeiată. În 1866 a existat chiar un plan agreat de Napoleon al III-lea pentru un schimb cu Austria, ce includea Veneția și nou constituitul stat dunărean. În aceste condiții, nu este de mirare că în interior se închegase o mișcare conspirativă îndreptată împotriva Coroanei. Potrivit nepotului și biografului lui Eugeniu Carada, M. Theodorian-Carada, în fruntea conspirației se afla viitorul artizan al sistemului modern bancar românesc. Mișcarea ar fi trebuit să izbucnească simultan în șapte localități (în afară de Ploiești sunt nominalizate Craiova, București, Tecuci, Brăila și Buzău). Complotiștii mizau pe trupele de la Furceni (o localitate aflată între Tecuci și Focșani), ce ar fi trebuit să pornească spre Capitală. Scopul principal era detronarea Principelui Carol și numirea unei regențe ce ar fi trebuit să pregătească chemarea în țară a unui văr al lui Napoleon al III-lea. Momentul ales a fost determinat de informațiile (eronate și pripite) parvenite de la omul de legătură de la Paris, liderul liberal C.A. Rosetti, care indica o victorie totală a forțelor militare franceze în fața prusacilor, la Gravelotte.
Actorii
În sprijinul abordării mai serioase a evenimentelor de la Ploiești stă greutatea personajelor implicate în acțiunile complotiste. Mișcarea este gândită la București de un Comitet ce-l includea și pe Ion C. Bratianu, alături de déjà pomenitul Eugeniu Carada. Alexandru Candiano-Popescu îl consideră pe primul capul complotiștilor, în timp ce Theodorian-Carada îl creditează pe cel din urmă cu această „onoare“. De acțiunea propriu-zisă din stradă urma să se ocupe căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, un personaj nestatornic și exuberant, publicist ce nutrea simpatii republicane și care, din această cauză, intrase în dese rânduri în conflict cu autoritățile, fiind arestat de câteva ori. Aceasta este însă una dintre fațete, ce conturează profilul unui om al veacului său. De cealaltă parte se află un patriot autentic ce și-a probat curajul nebunesc în luarea Griviței din timpul Războiului Independenței, act pentru care va fi răsplătit cu funcția de aghiotant al celui împotriva căruia se ridicase la 1870, funcție pe care o va deține timp de 12 ani.
„Eminența cenușie“, omul din umbră, sforarul din culise este însă Eugeniu Carada, care își va proba aceste calități 30 de ani mai târziu cu mai mult succes, în cadrul Ocultei liberale. Candiano-Popescu îi face un portret convingător. „Ziarist meșter, capabil mai cu seamă pe tărâmul financiar, fără lipici, nici la vorbă, nici la fire, revoluționar de cabinet, fără însă să aibă curajul de a înfrunta primejdia în zile de grea cumpănă, cu autoritate asupra celor ce-l înconjoară de aproape, fiind cinstit și cu o mare putere de muncă, cumpătat, temperament de rector, integru, neam de turc (porecla din epocă a lui Carada era chiar Turcu – n.n.), școală bizantină, el e solul trimes de comitetul din București ca să ridicăm steagul revoltei. Mai târziu ridică Banca Națională și fuse, șeful ocultei“.
Planul de acțiune este definitivat de Candiano-Popescu, împreună cu fruntașii liberali din Prahova, la locuința lui Radu Stanian, viitor deputat și primar al Ploieștiului, caracter „vesel, iubind lăutarii și petrecerile, avocat, nu învățat, dar cu mare talent, popular, prietenos, om de curaj și de jertfă, liberal convins, patriot, simpatic“.
Între „revoluționarii“ ploieșteni se detașează figura lui Stan Popescu, „vechi garibaldian, temperament revoluționar. Om cu mare curaj și avânt. Luptător aprig, cu moravuri ușoare și fără scrupul în privința mijloacelor, dar patriot în stare a se jertfi“. Va fi portretizat de Caragiale în nuvela Boborul, apărută 25 de ani mai târziu.
De partea cealaltă a baricadei se află președintele Cabinetului conservator, Manolache Costache-Epureanu, al cărui portret deloc măgulitor i-l face Candiano-Popescu: „Acest copilăros bărbat de stat, care trecea cu o ușurință nemaipomenită de la stările cele mai retrograde, la ideile cele mai înaintate, deștept, dar fără judecată, gata să dărâme o situație pentru a spune o vorbă de duh, un încurcă treabă cu tendințe reacționare, acest bărbat era emblema cea mai potrivită a acelei epoci flușturatice și fără scrupul în care conservatorii se jucau de-a baba-oarba cu Constituția, vorbind foarte des de dânsa, căutând însă a lega Țara la ochi, ca să nu-i prinză în apucăturile lor flagrante, călcătoare a pactului nostru fundamental“.
Filmul evenimentelor
Pornind de la casa lui Radu Stanian în dimineața zilei de 8 august, complotiștii se deplasează spre piața centrală a Ploieștiului, pe acordurile imnului „Libertății“, intonate de Fanfara Gărzii Civice. În fruntea mulțimii se află Candiano-Popescu, care duce steagul roșu al Revoluției. Mai multe fețe bisericești, între care Nicolae Ioachimescu în odăjdii și cu crucea în mână, însoțesc alaiul revoluționar.
Primul pas este ocuparea telegrafului de către Guță Antonescu, zis „Grădinarul“. Din pricina unei imprudențe comise de acesta, la București ajunge o telegramă care anunță evenimentele. În acest moment, autoritățile decid să-l aresteze pe Brătianu, care era atunci la Pitești și care va fi transportat la închisoarea de la Câmpulung.
Fără să cunoască întorsătura neașteptată a evenimentelor, Alexandru Candiano-Popescu, autoproclamat prefect de Prahova al guvernului revoluționar, citește mulțimii adunate în piață (câteva sute de ploieșteni) o așa-zisă telegramă de la Brătianu, prin care este anunțată victoria complotiștilor: „Vă anunț definitivul succes al libertății pe tot teritoriul României. Din înaltul ordin al Regentului (g-ral. N. Golescu – n.n.), primiți, ca prefect al județului, jurământul funcționarilor civili, precum și al trupelor de acolo. Nesupunerea considerați-o ca înaltă trădare către nație. Ministru I.C. Brătianu“. În această atmosferă înflăcărată, pompierii și călăreții fraternizează cu revoluționarii. Se începe preluarea puterii locale. Candiano-Popescu împarte în dreapta și în stânga funcții publice în sala mare a Primăriei, unde portretul Principelui Carol este dat jos.
Mulțimea se îndreaptă apoi spre cazarma infanteriei, unde se lovește însă de prudența circumspectă a comandantului cazărmii, maiorul Polizu (care va ajunge și el, mai târziu, aghiotant al lui Carol). În amintirile sale, Candiano-Popescu consideră că, dacă s-ar fi pus în fruntea trupelor de vânători, împreună cu ploieștenii din Garda civilă, ar fi putut porni cu șanse de izbândă (sic!) asupra Bucureștilor.
Pentru conspiraționiștii realiști de la București, și mai puțin pentru Candiano-Popescu, era clar că mișcarea eșuase o dată cu arestarea lui Ion C. Bratianu. În acest scop este trimis la Ploiești Eugeniu Carada, cu misiunea de a opri acțiunile revoluționarilor. Decizia îi este comunicată lui Candiano-Popescu pe la orele 16.00, moment în care acesta renunță, sesizând că orice opoziție ar fi fost inutilă, și se îndreaptă spre Buzău unde se pune la dispoziția prefectului. Majoritatea revoluționarilor sunt arestați, represiunea fiind condusă de același maior Polizu. Procesul se va ține la Târgoviște, fief conservator, procurorul desemnat cu instrumentarea cazului fiind chiar fratele lui Alexandru N. Lahovari, ministrul de Justiție în funcție.
Pe banca inculpaților iau loc 41 de persoane, printre care Alexandru Candiano-Popescu, Eugeniu Carada și Radu Stanian. Desfășurarea procesului, de-a lungul a șapte zile, capătă accente melodramatice. Unul dintre inculpați, Dumitru Rădulescu, pare că și-a pierdut mințile, declanșând emoții colective în rândul cucoanelor din sală. La final se va dovedi că a fost o imensă farsă jucată magistral de Rădulescu, cu scopul de a impresiona asistența. Întrebat ulterior de Candiano-Popescu cum a reușit să simuleze atât de bine, Rădulescu va recunoaște râzând: „N-am dormit trei luni, cât am fost închis, căci, într-altfel, mă prindea“. Apărarea este strălucit condusă de avocatul Nicolae Fleva, om politic liberal, care mai târziu va trece în tabăra conservatorilor. Pivotul central al pledoariei lui Fleva (ce va fi publicată un an mai târziu) va fi așa-zisa „înscenare“ pusă la cale de guvernul Manolache Costache-Epureanu care, printr-o depeșă falsă trimisă în numele lui I.C. Brătianu, ar fi urmărit să-i discrediteze pe liberali. Pe data de 17 octombrie, în ovațiile majorității celor aflați în sala de judecată, cei 41 de inculpați sunt achitați. Această surprinzătoare decizie luată de Curtea de Jurați a fost primită cu profundă mâhnire de principele Carol, acesta arătând în memoriile sale că a fost tentat să abdice.
În primul rând trebuie spus că sintagma „Republica de la Ploiești“ este improprie. Așa cum recunoaște însuși Alexandru Candiano-Popescu, de altfel republican convins la acea dată, „nu este adevărat că la 8 August s-a proclamat republica. Această legendă e copil de suflet al reacțiunii. În acea zi, nu s-a proclamat decât căderea Domnitorului și un guvern provizoriu, prezidat de o regență. Forma de guvernământ definitivă era rezervată unei Constituante“. De altfel, republicanii constituiau doar o minoritate între conspiraționiști. Cea mai importantă figură a lor, C.A. Rosetti, a preferat să rămână în expectativă. Mișcarea a fost îndreptată exclusiv în direcția înlăturării dinastiei germane de Hohenzollern și a aducerii unui prinț apropiat de Franța împăratului Napoleon al III-lea, neurmărind proclamarea unei iluzorii Republici. Europa nu număra nicio republică la acea dată, aceasta fiind forma de guvernământ dominantă doar pe continentul american, contaminat de modelul S.U.A.
Destine suprapuse

În tratarea evenimentelor de la 8 august 1870, trebuie lăudată înțelepciunea liberalilor care nu forțează lucrurile și se retrag la timp, preferând să nu arunce țara într-un război civil cu consecințe incalculabile. Carol trece cu brio acest test dificil și dovedește, la rându-i, maturitate politică aducându-i pe liberali la putere. Prin depășirea resentimentelor inerente acestui afront adus Coroanei, Carol reușește să-i cucerească pe români, la început reticenți față de firea rece și calculată a tânărului principe. Parte dintre complotiștii de la 1870 vor juca un rol important în marile realizări din ultimul sfert de veac al secolului al XIX-lea, alături de același Domnitor (din 1881, Rege) împotriva căruia se ridicaseră la 1870.
Alexandru Candiano-Popescu își va răscumpăra cu prisosință gesturile năvalnice ale tinereții pe redutele de la Grivița și va fi numit aghiotantul Regelui. Ion C. Brătianu va deveni cel mai apropiat colaborator al lui Carol și va ocupa scaunul de prim-ministru între 1876-1888, perioadă în care este cucerită Independența, iar România e proclamată Regat. Eugeniu Carada este principalul artizan al Băncii Naționale Române pe care o conduce din funcția de director (a refuzat-o pe cea de guvernator) timp de 30 de ani. Carol I intră în istoria românilor ca suveranul cu cea mai lungă domnie, în timpul căruia România se schimbă, în mod categoric, la față.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Caragiale[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 07.11.10 9:49

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Caragiale[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 11.10.10 14:38

Un altfel de Caragiale, dar mereu al nostruAutor: Dana TABREA


Jocul actoricesc azi este unul de atmosfera, unde emotii si energii umane sint aruncate in aer precum dinamita si servite fiecaruia dupa cit poate duce. Si daca ne ducem traiul in loc sa ne dam duhul caragialeste, sa nu disperam, totusi. Caragiale si-a trimis mesagerii sa ne vorbeasca pe limba noastra, amintindu-ne ca a face haz de necaz e solutia de criza! Nu va grabiti sa va irositi gloantele tragind in pianist.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Strănepotul lui Caragiale despre marele dramaturg: S-a consi

Mesaj Scris de Admin la data de 01.02.10 8:02

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

158 de ani de la nasterea lui Caragiale

Mesaj Scris de Admin la data de 28.01.10 8:17

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Barbu Ștefănescu Delavrancea, avocatul lui Caragiale într-un

Mesaj Scris de Admin la data de 12.10.09 17:57

Barbu Ștefănescu Delavrancea, avocatul lui Caragiale într-un proces celebru Se știe de Barbu Ștefănescu Delavrancea ca scriitor, dar ca avocat mult mai puține lucruri, cu toate că și în acest ultim domeniu, Delavrancea a fost extraordinar; a uimit, a încântat, a aprins pasiuni și a stârnit gelozii… Avocat al cauzelor pierdute din capul locului pentru toată...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Caragiale împrumuta bani de la regele Carol I al României

Mesaj Scris de Admin la data de 11.10.09 18:27

Caragiale împrumuta bani de la regele Carol I al României Banii au fost totdeauna marea preocupare a lui Caragiale. Moștenirile succesive, precum și produsul scrierilor sale neajungându-i, marele scriitor era silit, adesea, să recurgă la adevărate expediente. Într-o zi, între altele, se adresă regelui Carol I, căruia, fără multe formalități, îi...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Daniela PETROSEL Mateiu I. Caragiale: profil psihanalitic

Mesaj Scris de Admin la data de 09.08.09 12:14

Daniela PETROSELMateiu I. Caragiale: profil psihanalitic
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Forța trecutului induce vedenii...

Mesaj Scris de Admin la data de 29.04.09 4:25

Forța trecutului induce vedenii...
http://www.jurnalul.ro/stire-biblioteca-pentru-toti/forta-trecutului-induce-vedenii-505941.html
Ființa lui Mateiu Caragiale (născut în 1885) a fost întunecată de drame și contorsionări sufletești. Nu își dorea atât gloria literară, cât pe cea socială, marcat probabil de condiția sa socială de fiu nelegitim al lui I.L. Caragiale, adică bastard.
În orice caz, era nefericit. A încercat să intre în diplomație, a curtat asiduu doamne cu situații materiale deosebite. Și-a dorit mult să se fi născut aristocrat, și-a tot căutat rădăcinile nobi&shy;liare. A cunoscut lumea cârciumilor, a jucătorilor de cărți, a femeilor ușoare, dar a frecventat și lumea bună, jokey-cluburi, saloanele aristocrației. Era un om de lume, atras de high-life-ul începutului de secol XX. S-a căsătorit la 38 de ani cu Ma&shy;rica Sion, care avea 63. Doamna Sion i-a oferit o viață tihnită, relaxată și o moșie cu un conac, unde înalță în 1928 propriul steag cu blazon. Moare la 51 de ani, soția sa supraviețuindu-i încă zece ani.

Se știe că Mateiu Caragiale și-a scris Craii... mai mult pe diverse mese de restaurant. Astăzi ne putem imagina că acele cârciumi se aflau pe străzile Covaci, Șelari, Gabroveni, Lipscani din Bucureștiul de altădată. Pe vremea aceea, Mateiu Caragiale locuia în diverse chirii, din care se muta des. Conceptul romanului îl conturează în 1909. Romanul Craii de Curtea-Veche a fost tipărit pentru prima dată în 1929 la Editura Cartea Românească.

Aristocrat închipuit sau nu, Mateiu considera că fanteziile sunt daruri de mare rang și că, fără ele, viața ar fi lamentabilă. Este limpede că el s-a autoconstruit, s-a reinventat și a devenit un personaj cu atribute compensatorii pentru frustrările originii sale nelegitime. Mateiu Caragiale s-a autoexilat în fantasme și plăsmuiri... S-a autoexilat în începutul de duh al legendei de la Curtea Veche, nu la Berlin, precum ilustrul său tată.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Caragiale[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 30.03.09 17:34

Portret de patriot român - Ion Luca Caragiale
Cum arată un adevărat patriot român? Cu siguranță, unii se gândesc că el trebuie neapărat să fie îmbrăcat în costum... citeste[...]
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

A PLAGIAT CARAGIALE?

Mesaj Scris de Admin la data de 16.12.07 18:19

A PLAGIAT CARAGIALE?


Membrii Clubului Pickwick, stiuti din istoria literaturii universale si drept pickwickiwenii, dupa titlul romanului lui Charles Dickens, Documentele postume ale Clubului Pickwick, ajung, in...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Caragiale &#8211; contemporanul

Mesaj Scris de Admin la data de 11.11.07 9:28

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Stirea Zilei

Mesaj Scris de Admin la data de 23.06.07 14:05

Stirea Zilei
Caragiale a intrat in Cartea Recordurilor 250 de portrete ale scriitorului Ion
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Caragiale, in Guiness Book

Mesaj Scris de Admin la data de 09.06.07 8:02

Caragiale, in Guiness Book O expozitie care contine 250 de portrete ale lui I. L. Caragiale, pentru care dramaturgul român a fost omologat de Guiness Book drept cel mai portretizat autor din lume, va fi vernisata pe 19 iunie la Institutul Cultural Român (ICR) din Madrid. Intitulata "Caragiale - cel mai portretizat scriitor din lume", expozitia va fi deschisa in perioada 19 iunie - 7 iulie. Potrivit ICR Madrid, expozitia de portrete ale dramaturgului I. L. Caragiale (1852-1912) contine 250 de desene din marea colectie mondiala de gen, reunite de caricaturistul român Nicolae Ionita. El a trimis catre colegii de breasla citeva fotografii ale lui Caragiale, primind peste 1.500 de portretizari din partea unor artisti graficieni si caricaturisti din 123 de tari, dintre care 29 din Spania. Aceasta colectie a devenit un rec ...


avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ștefan OPREA: Caragiale, orator politic sau Caragiale, perso

Mesaj Scris de Admin la data de 16.05.07 20:19

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Caragiale[V=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 4 din 5 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum