ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Pagina 22 din 23 Înapoi  1 ... 12 ... 21, 22, 23  Urmatorul

In jos

ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 08.06.10 8:01



Ultima editare efectuata de catre Admin in 08.03.14 21:43, editata de 2 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 18.03.11 19:22


Portelanul - istorie si arta

Dincolo de frumusetea incontestabila a obiectelor din portelan, interesanta ramane istoria acestui material care a fascinat si a inrobit multe destine. Tehnica si arta prelucrarii portelanului s-a obtinut pentru prima oara in China si a cunoscut mai multe perioade de dezvoltare. Chiar de pe vremea dinastiei Sun, portelanul a inceput sa fie pictat, pentru ca in secolele XVII-XVIII, portelanul chinezesc sa cunoasca o mare inflorire artistica. Este vremea cand se impun portelanurile roz, verde si negru.
In Europa a fost adus de marinarii portughezi care vindeau piesele chinezesti pentru o greutate egala de aur. Pretul foarte mare al obiectelor din portelan chinezesc a starnit curiozitate si nevoia de a rivaliza cu piata orientala. La inceput s-a cautat materialul de baza al portelanului, caolinul, din care mesterii europeni sa poata realiza produse similare, sau poate chiar mai bune decat cele chinezesti. Primii care au descoperit argila pretioasa (1709) au fost doi mesteri cu numele Bottger si Tschirnhaus. Descoperirea l-a convins pe August cel Puternic, elector de Saxa, sa infiinteze in 1710, la Meissen, prima manufactura de portelan veritabil, numit portelan dur. Ulterior, dupa indelungi cautari, portelanul de Meissen si-a capatat personalitate avand chiar caracteristici proprii. Un portelan veritabil de Meissen are monograma albastra A.R., doua sabii incrucisate si un maner de bici. Portelanul de Meissen este cunoscut si sub numele de portelanul de Saxa.

Arta si succes

Deschise fiind multe manufacturi, portelanul a devenit un mod de viata al celor care cautau sa-i descopere alte valente. Astfel, cel mai mare succes l-a avut manufactura fondata la Vincennes (Franta) deschisa in 1740 apoi mutata la Sevres unde a devenit proprietate regala (1759). Aici, datorita unor mesteri iscusiti, au fost confectionate flori, vase ornamentale, servicii de masa, statui si multe alte lucruri deosebite. Obiectele de Sevres se disting prin culori delicate si stralucitoare, dar si prin glazura pura. Portelanul de Sevres a contribuit la dezvoltarea artei franceze. Si astazi, cand este intreprindere de Stat, specialistii de inalta calificare de la Sevres decoreaza produsele dupa procedee tehnice traditionale, exclusiv manual. Doar pentru prepararea pastei si a emailurilor se intervine mecanic – un dialog veritabil intre artistii care dau viata si culoare obiectelor de portelan ce poarta marca Sevres.
Nici Anglia nu a ramas mai prejos. Fabrica de portelan din Worchester, infiintata in 1751 de John Wall, producea seturi de cafea sau ceai, cani, boluri. Lutul amestecat cu cenusa de oase a fost introdus pentru prima oara ca material la Worchester in jurul anului 1800, iar in 1820 acest material era marca industriei de portelan englezesc.

Tipuri de portelan

Desi la inceputurile existentei sale portelanul s-a folosit doar pentru obtinerea vaselor ornamentale de tot felul si a serviciilor de masa, datorita proprietatilor deosebite astazi se intrebuinteaza in domenii multiple. Este folosit ca izolant termic si electric sau este intrebuintat ca izolator in tehnica pentru producerea obiectelor necesare in laboratoare. Printre tipurile de portelan de arta am putea aminti: portelanul dur, portelanul moale numit si portelanul natural sau englezesc si portelanul artificial numit si francez. Puritate, luminozitate, exclusivitate pentru multe dintre obiectele realizate de-a lungul timpului de cei care au indraznit sa inventeze si sa creeze adevarate opere de arta din portelan.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 18.03.11 19:21


Istoria parfumului

Candva, in vremuri de mult apuse, se pare ca in timp ce ardeau niste lemne, oamenii au simtit in jur, un fum ce raspandea miros placut. Era primul semn ca unele vegetale au... parfum. Anticii credeau ca daca ruga lor era insotita de arome, parfumul fiind de fapt, mirosul zeilor, cei plecati, ajungeau mai repede la cer. Faraonii egipteni foloseau aromele de tamaie si miresmele dulci de plante in ceremonii religioase. Tamaia ramane cea mai cunoscuta aroma la care s-a facut aluzie in Biblie. Mai tarziu, egiptenii educati au inceput sa se parfumeze, cel putin o data pe saptamana, in baile luxoase. Apoi, au creat, treptat, creme parfumate si emolienti aromati. Intr-o forma de con, topeau si amestecau cremele si emolientii cu care-si acopereau corpul. Uleiurile ii protejau de efectul razelor solare, iar aromele din tamaie, smirna si uleiul de scortisoara le foloseau pentru imbalsamare. Grecilor li s-a recunoscut arta de-a fi creat primul parfum lichid, complet diferit de cel contemporan.
Uleiurile din flori
Procesul de extragere a uleiurilor din flori, prin distilare, (procedura des folosita si azi), a fost dezvoltat de un doctor si chimist, pe numele sau, Avicenna. Prima experienta a fost pe trandafir. Apa de trandafir a devenit repede apreciata, dar cand Imperiul Roman a cazut, influenta parfumului a scazut, revigorandu-se abia cand a inceput sa ia amploare comertul international.
Parfumuri personalizate
Prima femeie care si-a creat propriul parfum a fost Catherine de Medici. Pentru ca formulele de preparare sa nu fie furate si sa ramana necunoscute, laboratorul sau a fost legat de apartamentul in care locuia printr-un pasaj secret. Ingredientele obligatorii in alchimia obtinerii unui parfum perfect erau florile de rozmarin, portocal, petalele de trandafir, iar mai tarziu sarurile. Pentru a-si seduce partenerul, dar si pentru catifelarea pielii, la curtea regala, parfumul a devenit un „accesoriu” de neinlocuit. Timpul trece. Apar marile case producatoare de parfum si, in Franta, se vorbeste deja despre profesiunea de parfumier.
Perioada de glorie a aromelor
Asa-zisa perioada de glorie a parfumului incepe, practic, in secolul al XVII-lea, o data cu aparitia manusilor parfumate, foarte populare in Franta. Secolul urmator revolutioneaza industria parfumului. Madame de Pampadour a dat ordin sa fie livrate cantitati impresionante de parfum iar regele Ludovic XIV a cerut un parfum special pentru apartamentul sau. Poate din acest motiv, curtea regelui a fost numita curtea parfumata. In curand, Parisul va deveni fieful marilor case de parfum, dar apogeul va fi atins in Anglia, pe timpul Reginei Elisabeta I. Se spune ca in acea vreme toate locurile publice au fost parfumate, deoarece regina nu tolera mirosurile urate. La sfarsitul secolului, parfumul avea mirosul unei singure flori (trandafir, violeta, liliac, sau crin). Mirosurile de amestecuri florale au fost introduse mult mai tarziu, cand, practic, industria de parfum a fost revolutionata.
Apa de colonie
A aparut in Italia si este descoperirea unui frizer italian din Val Vigenzoo care apoi a plecat in Germania si s-a imbogatit. Apa de colonie creata de el s-a numit Aqua Admirabilis si continea alcool din struguri, ulei de neroli, pergamuta, levantica si rozmarin. Mai tarziu, francezii au botezat-o „eau de cologne”.
Gusturile se schimba
Pe la inceputul secolului al XIX-lea parfumurile s-au schimbat. Alchimia a fost inlocuita de chimie, a aparut alt parfum, alta aroma oferita de natura, alta poezie a parfumului.
Amestecurile florale s-au inmultit, ajungandu-se, ca in zilele noastre sa existe peste 600 de extracte naturale si aproximativ 4000 de esente obtinute pe cale sintetica. Un parfum te ademeneste, te ameteste si te fascineaza. Labirintul parfumului este mult prea sofisticat ca sa-i dam de capat.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 12.03.11 12:43

Top 5 cele mai celebre femei spion
Profitând de toate atu-urile și calitățile pe care le posedau, femeile-spion și-au adus aportul în interceptarea de informații. Iată o listă a spioanelor faimoase și a poveștilor lor.
Josehine Baker

Fiica nelegitimă a unui producător evreu de instrumente musicale și a unei spălătorese de culoare, Freda Josephine Mcdonald a crescut în cartierele sărace din St Louis. De a 16 ani va juca la teatrele din Philadelphia și New York, fiind angajată de trupe de vodeviluri. A părăsit America în urma acțiunilor rasiste, stabilindu-se în Franța. Acolo va deveni cap de afiș al spectacolelor ținute de vestitul Folies Bergere.
Declanșarea războiului o găsește tot pe scenă, adunând informații importante pentru rezistența franceză despre clienții germani, japonezi sau italieni care intrau în acel bar. Uterior, se va infiltra în rândul ocupanților, reușind chiar să fie invitată la petrecerile ambasadei italiene din Franța. Mai mult decât atât, a reușit să creeze o rețea de sprijin a rezistenței franceze conduse de Charles de Gaulle. A fos prima Americană decorate cu Croix de Guerre, cea mai înaltă distincție franceză.


Belle Boyd

Maria Isabelle Boyd s-a născut în Martinsburg, Virginia, începându-și “cariera ” de spion din întâmplare: un grup de soldați ai Uniunii a văzut steagul Confederației arborat de către părinții ei, pătrunzând în casă pentru a-l da jos. Belle a împușcat pe unul dintre ei. Tribunalul a achitat-o ținând-o însă sub supraveghere. Va obține informații importante despre Uniune de la paznicul ei, transmițându-le, prin intermediul servitoarei sale, generalilor Confederației.
Una dintre cele mai importante informații livrate de către Belle Boyd a fost cea conform căreia Uniunea ar plănui mutarea temporară a unor trupe, fapt ce slăbea apărarea în Front Royale. Confederația a profitat de acest luru, reușind să cucerească orașul.
Va fi trădată de iubitul ei în 1862, fiind arestată și ținută timp de o lună într-o închisoare din Washington, după care a fost eliberată. Va pleca în Anglia, însă se va întoarce în SUA, povestindu-și amintirile. Va muri la vârsta de 56 de ani de febră tifoidă.


Amy Elizabeth Thorpe
Născută în noiembrie 1910 în Minneapolis, Amy Elizabeth Thorpe va fi supranumită Mata Hari a celui de-al doilea război mondial. Racolată de SOE, va acționa sub numele de Cynthia și, ulterior, de Betty Pack, operând în Polonia. Va furniza informații vitale privind intenția lui Hitler de a dezmembra Cehoslovacia, ajutând totodată la decodarea mesajelor radio ale armatei germane.
Una dintre cele mai importante misiuni ale sale a fost obținerea codurilor navale franceze a guvernului pro-nazist instaurat la Vichy. Ea va seduce un angajat al ambasadei, convingându-l să-i ofere informațiile necesare, achitându-se astfel de datorie. Va muri de cancer în decembrie 1963.




Virginia Hall

Născută în 1906 în Baltimore, Virginia Hall a operat sub numeroase nume: Marie Monin, Germaine, Diane, Camille, iar germanii au poreclit-o Artemis, considerând-o printre cei mai periculoși spioni dușmani. A rămas șchioapă în urma unui accident de vânătoare în Turcia, ratând astfel o posibilă carieră diplomatică. A plecat la Paris, angajându-se în serviciul de ambulanță, mutându-se apoi în Londra, unde a fost racolata de SOE. S-a reinters în Franța, coordonând operațiunile rezistenței franceze. Va scaa cu greu din Franța, în urma ocupării de către germani.
În martie 1944 a intrat și în serviciile secrete americane, fiind nevoită să se întoarcă în Franța. Sub numele de cod Diane, a reușit să evite Gestapo-ul, reusind să ia legătura cu resistența franceză. Va reuși să stabilească zone sigure pentru lansarea de ajutoare pentru rezistența franceză, a pregătit batalioane de voluntari, învățându-i să ducă un război de guerilla contra nemților, etc. În 1945, ca recompensă pentru eforturile sale, i-a fost acordată distincția de Distinguished Service Cross, devenind singura femeie din rândurile civile ce s-a bucurat de această onoare în cel de al doilea război mondial. Din 1950 a lucrat pentru CIA, retrăgându-se în 1966.
Mata Hari

Cea mai cunoscută femeie spion, subiect de cărți și filme cu actori celebri, Margaretha Geertruida Zelle s-a născut în Leeuwarden, făcându-se cunoscută în Europa drept dansatoare, curtezană și spioană. După declanșarea primului război mondial, Mata Hari va călători, profitând de originea sa olandeză (Olanda s-a declarat neutră). Prezența să în cercurile înalte ale acelei vremi a trezit suspiciunea serviciilor franceze care au bănuit-o ca fiind agent german.
În momentul în care guvernul francez a interceptat un mesaj radio transmis către Berlin de atașatul militar german de la Madrid în care erau descrise operațiunile unui agent care opera sub numele de cod H-12, au început investigatile mai atente. În final, H-12 a fost identificat cu Mata Hari, fiind acuzată imediat de trădare. A fost executată pe 15 octombrie 1917. Viața ei a rămas învăluită în mister, fascinând generații întregi.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mătasea s-a născut într-o ceașcă de ceai

Mesaj Scris de Admin la data de 04.03.11 11:32

Mătasea s-a născut într-o ceașcă de ceai
Prințesa Leizu avea 14 ani când a scăpat în ceașca sa de ceai un cocon de mătase. Ca să-l scoată din băutură, tânăra a început să desfacă firul de pe gogoașă. Așa i-a venit ideea să-l țeasă. Din acel moment, chinezii au descoperit ritmul de viață al viermelui de mătase și, pentru 3.000 de ani, au fost singurii păstrători ai acestui secret.

Potrivit lui Confucius, istoria mătăsii începe în anul 2640 î.Hr. Prințesa Leizu, după ce a observat viața viermelui de mătase, la recomandarea soțui ei, Împăratul Galben (Huang Di), a început să-și instruiască doamnele de companie în arta creșterii acestor viermi speciali. Legenda spune că, din acel moment, fata a devenit zeița mătăsii în mitologia Chinei, iar secretul creșterii viermilor de mătase și a obținerii firelor a fost păzit cu strășnicie la Curtea imperială chineză.
O altă legendă spune însă că mătasea a părăsit China în părul unei prințese logodită cu un nobil din Khotan. Pentru că nu voia să plece de acasă fără țesătura de care era îndrăgostită, prințesa a încălcat interdicția imperială. Întâmplarea s-a petrecut probabil în secolul I d.Hr. Deși nu pare a fi mare lucru, obținerea firelor de mătase de pe gogoșile viermilor necesită multă trudă. O crescătorie de viermi de mătase trebuie să fie o încăpere bine aerisită și cu ferestre orientate către nord-est. Pentru 10 grame de ouă e nevoie de 30 de metri pătrați de spațiu, iar pentru hrănirea a 100 de grame de ouă de viermi e nevoie de un hectar de livadă de duzi. Dintr-un gram de ouă se pot obține aproximativ două kilograme de gogoși, iar pentru creșterea unui gram de ouă de viermi sunt necesare aproximativ 40 de kg de frunze de dud. Perioada de incubație a ouălor e de două săptămâni. Larvele cresc într-o lună și fac gogoși care sunt recoltate în 10 zile. Orice modificare a parametrilor de creștere compromite larvele, care mor.
„Fluturele de mătase“. În Antichitatea clasică, mulți romani, mari admiratori ai acestei țesături, erau convinși că mătasea era fabricată din frunze de copaci. E o convingere pe care o exprima Seneca cel Tânăr în piesa lui, Phaedra, și de Vergiliu, în Georgicele sale.
Ca un bun observator al naturii, Pliniu cel Bătrân știa, însă, mai multe.Vorbind despre bombyx mori (sau fluturele de mătase) el scria în tratatul său, Naturalis Historia: „Ei țes pânze ca paianjenii. Acestea sunt transformate apoi într-o țesătură luxuriantă pentru femei și denumită mătase“.
În China, creșterea viermilor era rezervată, în exclusivitate, femeilor. Mătasea a fost atât de prețuită de aristocrația chineză încât în Cartea Ritualurilor (una dintre cele cinci lucrări fundamentale ale canonului confucianismului) s-a prevăzut ca mătasea să fie folosită doar de către membrii familiei imperiale. Pentru aproximativ un mileniu, dreptul de a purta mătase a fost rezervat împăratului și celor mai înalți demnitari. Ulterior, s-a extins gradual către alte clase ale societății chineze. Țăranii însă nu au avut voie să poarte mătase până la instaurarea dinastiei Qing (1644-1911).
Monedă de schimb. În timpul dinastiei Han (206 î.Hr.-220 d.Hr.), mătasea era folosită pentru a-i plăti pe oficialii guvernului și a-i recompensa pe cetățenii merituoși, devenind un fel de monedă de schimb. Ea era corelată cu greutatea aurului astfel că lungimea balotului de mătase a devenit o monedă-standard în China. Mătasea a rămas mai mult de un mileniu principalul cadou diplomatic dăruit de împăratul Chinei vecinilor sau vasalilor.
În timpul dinastiei Ming, mătasea a fost folosită pentru diferite accesorii (batiste, poșete, centuri și chiar piese de îmbrăcăminte țesute, reprezentând animale – reale sau mitice). Aceste adaosuri vestimentare sunt asociate cu o poziție particulară: militarii, judecătorii, nobilii sau reprezentanții clerului purtau fiecare câte un alt tip de bonetă din mătase.
Drumul mătăsii a trecut și prin Valea Regilor, unde, într-un mormânt egiptean, în care se afla o mumie datată din 1070 î.Hr., s-a descoperit mătase, iar în Grecia și în Roma Antică se vorbea despre Seres (popor al mătăsii), un termen care-i desemna pe locuitorii regatului îndepărtat al Chinei. Conform unor istorici, primul contact al romanilor cu mătasea a fost cel al legiunilor conduse de guvernatorul Siriei, Crassus, în bătălia de la Carrhae, lângă Eufrat. Atunci, se spune, legiunile au fost atât de șocate de strălucirea steagurilor parților (persanilor) încât au luat-o la fugă.
Drumul mătăsii. În secolul III î.Hr., țesăturile chinezești din mătase încep să fie exportate în întreaga Asie, peste mare în Japonia și chiar să ajungă în Occident. Aceste itinerarii au fost cunoscute mai târziu ca Drumurile mătăsii.
Romanii au descoperit aceste țesături miraculoase în Asia, fără să știe însă originea lor. În 552 d.Hr., împăratul Justinian a trimis doi călugări într-o misiune în Asia. Aceștia s-au întors în Bizanț cu ouă de viermi de mătase ascunse în bastoanele lor din bambus, acesta fiind primul exemplu cunoscut de spionaj industrial.
În secolul VII, arabii i-au cucerit pe persani și au pus mâna pe industria lor de mătase, ceea ce a ajutat la răspândirea sericiculturii și a țesăturilor de mătase în Africa, Sicilia și Spania. În secolul X, Andaluzia era principalul producător de mătase al Europei. După ce, vreme de aproape două decenii (1450-1466), Lyon a fost un important punct de desfacere pentru țesăturile de mătase străine, pentru a stăvili acest influx de capital străin, Ludovic al XI-lea și-a declarat intenția, în 1466, de a introduce arta și meșteșugul țesăturilor cu aur și mătase și în Lyon. Ulterior, în 1536, Francisc I a dat orașului Lyon monopolul importului și comerțului cu mătase, ceea ce a pus bazele industriei de acest tip din oraș.
Un alt moment important în dezvoltarea industriei mătăsii a fost revocarea Edictului de la Nantes, în 1685. Acest edict din vremea lui Henric IV acorda libertăți religioase și cultelor protestante. După revocarea acestuia, hughenoții, din nou persecutați religios, au părăsit în număr mare Franța. Mulți dintre ei erau torcători și țesători experimentați și au contribuit în foarte mare măsură la dezvoltarea industriei engleze, germane, italiene și elvețiene. Hainele din mătase, la mare preț în Europa, erau, după cum spuneau misionarii europeni în China sau în Japonia, un material banal în aceste țări în care se îmbrăcau chiar și ultimii soldați.
În 1804, Jacquard a perfecționat metoda producerii țesăturilor cu model, folosind cartele perforate. A fost o adevărată revoluție în tehnica țesătoriei. În secolul XIX, sursele din mătase au devenit foarte variate la fel ca și bolile care afectau viermii. Industria mătăsii a devenit nesigură, ceea ce i-a făcut pe producători să se îndrepte către un domeniu abia apărut, dar în dezvoltare: acela al fibrelor artificiale. Acestea au început să-și croiască drum spre piețe rezervate în mod tradițional mătăsii.
O altă răscruce în istoria mătăsii a fost Al Doilea Război Mondial, când aprovizionarea cu neprețuitele fibre din Japonia a fost întreruptă, iar noile fire sintetice au cucerit piețe tradiționale, cum ar fi cea a ciorapilor-pantalon și a parașutelor. Această întrerupere a producerii mătăsii în Europa și Statele Unite a fost un semn rău prevestitor pentru sericicultura occidentală. După război, Japonia și-a modernizat producția de mătase, rămânând cel mai mare producător și practic, singurul exportator major până în anii 1970. Atunci China și-a recâștigat treptat poziția istorică, redevenind cel mai mare producător și exportator al lumii. În 1985, producția de fire din mătase era de circa 56 de mii de tone (aceeași ca în 1938), din care peste 50% era produsă în China.
Fascinația țesăturii de mătase și a hainelor confecționate din acest prețios material au sedus deopotrivă regi și oameni obișnuiți. Rochiile din mătase și tull devin obligatorii, mai ales în saloanele de bal ale nobilimii. Cele care nu-și puteau permite o rochie integrală din acest material puteau măcar să-și cumpere câteva panglici noi pe care să le atașeze veșmintelor.
Capetele încoronate nu au scăpat prilejul și au purtat în momentele importante haine din mătase lucioasă. Designerul de modă al reginei britanice, Norman Hartnell, a creat rochiile de nuntă din mătase atât pentru Elizabeta a ­II-a, cât și cea pentru sora sa, prințesa Margaret. Cu mai puțin de trei luni înainte de data căsătoriei viitoarei regine a Angliei, unul dintre desenele lui Hartnell a fost aprobat și el a început să facă cercetările imediat pentru a pune în valoare frumusețea regească. El a descris acest moment în 1955, în autobiografia sa: „Mi-am făcut veacul prin Galeriile de Artă londoneze pentru a căuta inspirația în operele clasice și am găsit un chip botticellian, îmbrăcat cu un șal de mătase de culoarea fildeșului, încărcat cu iasomie și o mulțime de alte flori. Am considerat că această floră trebuie să fie reprezentată pe o rochie modernă cu ajutorul cristalelor albe și al perlelor“.
Viermi corecți politic. Regina-mamă i-a cerut lui Hartnell, în mod special, să folosească un satin neobișnuit de bogat, lucios, făcut la Lullington Castle. Satinul era ideal pentru trenă, dar Hartnell a considerat că rochia pretinde un material mai suplu din aceeași gamă. El a comandat o stofă similară de la firma scoțiană Winterhur, de lângă Dunfermline. A avut, însă, dificultăți atunci când rivalii săi au afirmat că satinul era fabricat din „viermi de mătase inamici“ aduși din Italia sau, posibil, din Japonia. Un telefon la Dunfermline a pus însă capăt scandalului. Dl Hartnell a fost asigurat că viermii de mătase proveneau din China naționalistă și nu erau „viermi de mătase inamici“. Oricât de corecți politic au fost viermii de mătase, timpul a demonstrat că alegerea acestui material nu a fost bună întrucât, cu timpul, rochia s-a degradat.
Tot în mătase s-a îmbrăcat la nuntă și Carolyn Besette, mireasa lui John F. Kennedy Jr. Ei s-au căsătorit într-o ceremonie privată în Cuberland Island, lângă coasta Georgiei, la 21 septembrie 1996. Cei 40 de invitați au putut admira mireasa înveșmântată într-o rochie de mătase creponată de culoarea perlelor, lungă până la podea, cu voal și mănuși lungi din același material, semnate Narcisco Rodriguez. Sandalele erau și ele din satin.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 28.01.11 18:10

Cărțile de joc, o istorie de aproape 1000 de aniDesi cartile de joc fac parte din categoria obiectelor ale caror origini sunt inca necunoscute, se pare ca istoria lor incepe undeva in Tibet, India sau China, regiune cunoscuta ca patria de origine si a altor jocuri clasice cum ar fi sahul, dominoul sau Go-ul. Sir William Henry Wilkinson (1858-1930), specialist in istoria si cultura chineza, crede ca primele carti de joc ar fi fost, de fapt, bani de hartie, care erau in acelasi timp si instrumente de joc, si miza in sine a jocului. In schimb, alti istorici sustin ca ele au un autor colectiv si ca s-au perfectionat in timp, in functie si de scopul folosit - mistic sau distractiv.


In Europa, cartile de joc se raspandesc in secolul al XIV-lea
Potrivit unor istorici, cartile de joc au patruns in Europa la sfarsitul secolului al XIV-lea, fiind semnalate in tarile mediteraneene, aduse, se pare, de arabi sau de marinarii italieni.
Prima atestare documentara a cartilor de joc, pe continentul nostru, apare la cronicarul italian Niccolo de Coveluzzo, care le semnaleaza in orasul sau natal, Viterbo, in anul 1379. El ne spune ca se juca "naibis", denumire provenita de la jocul de origine indiana intitulat "naib". Cartile de joc aveau ilustratii care reprezentau pe langa realitati ale vietii de zi cu zi, cum erau: Papa, Imparatul sau Cersetorul si cele noua muze, cele sase virtuti si cele sapte planete, cunoscute la acea data, iar jocul avea drept scop educarea copiilor.
Dupa introducerea, intre anii 1420 si 1430, a gravurii in lemn, cartile de joc s-au ieftinit, asa incat, in scurt timp, a luat nastere o adevarata industrie a fabricarii lor, al carui monopol l-a detinut mult timp, orasul Ulm, din Germania.
In Franta, una din primele insemnari certe despre cartile de joc dateaza din anul 1392, cand regele Carol al VI-lea (1380-1422) a cumparat trei seturi de carti de joc, aurite si frumos colorate de artistul miniaturist francez Jacquemin Gringonneur (Grigonier), care le-a confectionat din piele de oaie. Despre regele Carol al VI-lea, denumit si "Regele nebun" se spune ca era un patimas jucator de carti, organizand, la Curte, partide aprinse si interminabile cu favorita sa, Odette de Campdivers.
Conform informatiilor furnizate de unii istorici si alti regi ai Frantei au fost mari jucatori de carti, mai ales dupa ce Caterina de Medici (1519-1589), sotia lui Henric al II-lea (1643-1715), si cardinalul Mazarin (1602-1661), au adus din Italia, gustul pentru jocul de carti. Despre regele Ludovic al XIV-lea (1643-1715), supranumit si "Regele Soare", se spune ca obisnuia sa organizeze la Curte, partide de carti pe bani, ruinandu-i pe nobili, cu a caror avere, si-a consolidat tot mai mult puterea.
La inceput, cartile de joc erau executate manual si reprezentau adevarate opere de arta, din care cauza se vindeau la preturi foarte mari, fiind accesibile numai clasei avute.
De la aparitia sa, jocul de carti a avut adversari inversunati
De la raspandirea lor in Europa, cartile de joc au avut nu numai sustinatori, ci si adversari inversunati. Episcopul de Wurtzbourg a interzis, in 1329, calugarilor din dioceza sa, sa foloseasca in timpul liber, cartile de joc; Sf. Bernardin le-a ars, iar alti clerici le-au anatemizat, pentru ca exista opinia ca cei care practica jocurile de carti au legaturi cu diavolul, fiind vrajitori. Boguet afirma ca diavolul se amesteca in jocul de carti fara sa-l vedem, si citeaza un conte italian "care iti pune in mana un zece de pica si tu vezi ca e rege de cupa, ceea ce confirma ca exista un pact intre el si diavol".
Alfonse al XI-lea (1312-1350), regele Castiliei, a dat, in 1332, un edict prin care interzicea cavalerilor sa atinga cartile de joc. Intr-o ordonanta a sefului politiei din Paris, emisa in 1398, se arata ca multi meseriasi si cetateni isi paraseau locul de munca si familiile, in timpul zilelor lucratoare, pentru a merge sa joace carti si dupa ce isi pierdeau banii si toata agoniseala se apucau de furat si de talharit, si de aceea el cerea "sa se interzica persoanelor de o asemenea conditie sa joace in zilele lucratoare, astfel fiind pedepsiti cu inchisoare sau amenda, din care un sfert va reveni denuntatorului".
Si in Italia jocul de carti a fost interzis la inceput, fiind permis numai in zilele nelucratoare si numai in anumite locuri, iar pe 23 mai 1376, autoritatile din Florenta, printr-un decret, interziceau total jocul de carti.
Cartile de joc numerotate au aparut in Germania
Istoricii sustin ca in Germania au aparut, pentru prima data, cartile de joc numerotate, si se numeau "Landsknecht", de aici s-au raspandit in Franta, unde se numeau "piquet" si in Spania, unde parodiau turnirurile nobililor feudali si se numeau "hombre".
De la inceput, cartile de joc au avut patru culori si patru semne: inima, frunza, ghinda si clopotelul. Aceste semne au fost schimbate de francezi, care au introdus trefla, cupa, caroul si pica, folosite si astazi, iar la figuri, spaniolii au adaugat pe langa regi si valeti, cavalerii.
Pana in secolul al XVII-lea, numele figurilor se deosebeau de la tara la tara si chiar de la o epoca la alta. Timp de un secol au fost acceptate urmatoarele nume pentru cei patru regi: David, Cezar, Alexandru Macedon si Carol cel Mare; pentru valeti: Hector, Lahire, d'Ogier si Lancelot, ultimii doi fiind camarazi ai regelui Arthur, cavaleri ai Mesei Rotunde; iar reginele erau: Pallas, Argine, Rachel si Judith.
De-a lungul timpului, pe cartile de joc au mai aparut: Minerva, Hannibal, Solon, Platon, Cato, dar si Victor Hugo, Papa Pius al X-lea, tarina Alexandra si cancelarul german Bismark. O adevarata istorie si literatura ilustrata, tinand cont ca a existat un set de carti de joc cu chipurile personajelor din romanul "Cei trei muschetari" de Al. Dumas - tatal, in care Aramis si Anna de Austria erau cupa, Athos si Lady de Winter - trefla, d'Artagnan si Constance Bonacieux - pica, iar Porthos si ducesa de Chevreuse caro.
Revolutia Franceza schimba figurile de pe cartile de joc
In timpul Revolutiei Franceze din 1789, numele si figurile de pe cartile de joc au fost schimbate in spiritul ideilor epocii, primind denumiri ca: "geniul razboiului", "geniul pacii", "geniul comertului", "geniul casatoriei" s.a.
Napoleon Bonaparte a incercat - fara a reusi - sa schimbe figurile si numele cartilor de joc. El l-a insarcinat pe pictorul Curtii, Jacques Louis David, sa picteze alte carti de joc, noile imagini preaslavind, bineinteles, conducerea si epoca napoleoniana. Mult timp regele a fost cea mai valoroasa carte de joc, insa dupa Revolutia Franceza a aparut valoarea care "taie" suveranul, si anume "Asul", iar pe la mijlocul secolului al XIX-lea, americanii au inviorat jocul de carti, inventand o carte care poate sa tina locul oricarui semn si oricarei valori, si anume "Nebunul" sau "Bufonul regelui", numit ulterior "Joker", care ar insemna "Nebunul satului se crede oricine".
Cartile de joc sunt folosite si pentru ghicitul viitorului
La inceput, cartile de joc au fost folosite pentru activitati distractive, pentru educarea copiilor si pentru a prilejui momente de destindere adultilor, la diferite jocuri si in demonstratii de prestdigitatie. Abia mai tarziu au inceput sa fie folosite si in arta divinatiei, cand in ele au fost vazute tot felul de lucruri, de la istorie si cultul astrelor, pana la vrajitorie. Unii invatati din Evul Mediu au vazut in cartile de joc intreaga alchimie, iar cabalistii au pretins ca recunosc in ele spiritele celor patru elemente: caroul - reprezinta salamandrele; cupa - silfii; trefla - ondinele si pica -gnomii.
Cartomancia (cartomantia) sau ghicitul in cartile de joc este, se pare, o arta mult mai veche decat cartile de joc, arta ghicitului avandu-si originea intr-un joc cu bete practicat de un celebru grec Alpha, exilat in Spania, procedeu de la care s-a trecut la tablitele pictate si de aici, la cartile de joc cu imagini. Folosirea cartilor de joc pentru ghicit a inceput abia spre mijlocul secolului al XVI-lea, iar cea mai veche marturie documentara dateaza din 1534 si apartine scriitorului si umanistului francez François Rabelais, care vorbeste intr-o lucrare de-a sa despre un procedeu de ghicit in carti pe care il numeste "tareau". Aceasta denumire provine de la italianul "tarocchi"; Italia, dupa multi cercetatori, fiind patria ghicitului in carti.
Intr-un dictionar italian-francez, de la jumatatea secolului al XVII-lea, cuvantul "tareau" apare scris "tarot" si este intrebuintat, in mod frecvent, la plural. Termenul italian "tarocchi" ar putea veni de la cuvantul "taroccare", care inseamna a striga, a dracui, sau din prelucrarea unui termen antic provenit din Orient, de la indieni, chinezi sau egipteni, popoare la care existau in antichitate procedee de ghicire a viitorului prin folosirea unor placute din piatra sau din foi de pluta, acoperite de desene cu figuri si semne, grupate cate patru, procedee ce nu le erau straine nici arabilor si nici triburilor germanice.
Parintele cartomantiei a fost Jean François Alliette
Inventatorul cartomantiei a fost Jean François Alliette, alias Etteilla (1738-1781). Dupa cum aflam din lucrarea lui Alexandrian "Istoria filozofiei oculte". Etteilla a publicat, in 1770, lucrarea "Etteilla sau mijlocul de a te recrea cu un joc de carti", din care rezulta ca la acea vreme erau multi ghicitori in carti, dar nu exista inca un teoretician care sa sistematizeze procedeele artei oculte. Prin cartea publicata, Etteilla si-a insusit teoria lansata de pastorul protestant Court de Gebelin prin care sustinea ca tarotul ar contine fragmente din "Cartea lui Thor", a egiptenilor, folosita de preotii din valea Nilului, in divinatie.
O alta carte destinata ghicitului in carti este cea publicata de Albert d'Alby, la Paris, in 1802, intitulata "Ghicitul perfect sau noul mod de a da in carti, cu ajutorul caruia fiecare isi poate face horoscopul".
Cartea, care are 92 de pagini, este destinata sexului frumos si trebuia sa apara inca din 1788, dar a fost oprita de cenzura. Autorul foloseste 20 de carti de joc dispuse cate cinci, una in mijloc si cate una de fiecare parte, sub forma unei cruci. Cartea de sus inseamna ce se va intampla in viitorul apropiat, cea din dreapta viitorul mai indepartat, cartea de jos - trecutul, iar cea din stanga - piedicile care stau in cale. In functie de aceste pozitii, si tinand cont ca fiecare carte, figura si culoare are o anumita semnificatie, se ghiceste viitorul sau se intocmeste horoscopul. Iata cateva exemple: regele de pica reprezinta un om al legii cu care veti avea unele probleme, daca e rasturnat inseamna ca veti pierde un proces; dama de pica semnifica o vaduva ce incearca sa va produca o neplacere; regele de trefla este un om corect, care va va ajuta intr-o problema etc. Plecand de la aceste legaturi intamplatoare, e clar ca nu trebuie sa puneti prea mare pret pe ce va va spune ghicitoarea!
Cartile de tarot sunt 78 de cartonase imprimate in mai multe culori
Cartile de tarot, sau tarotii, din Evul Mediu erau niste cartonase de forma dreptunghiulara, asemanatoare cu cartile de joc, dar ceva mai mari, avand imprimate figuri colorate. Dupa parerea unora, ghicitul in cartile de tarot a fost raspandit de tiganii nomazi, desi altii atribuie aceasta practica magicienilor-calatori de origine italiana, care cutreierau Europa in lung si in lat. Ghicitul se facea prin "citirea cartilor", adica prin interpretarea pozitiilor acestora, a culorilor si a desenelor alegorice, carora li se dadeau anumite semnificatii.
Cel mai vechi sistem de ghicit in cartile de tarot este cunoscut sub numele de "Oracolul femeilor" sau "Marele joc" si se practica folosind 78 de cartonase imprimate in mai multe culori prin procedeul de cromolitografiere. Cartile de tarot se impart in doua, un numar de 56 apartin "Arcanelor minore" si 22 fac parte din "Arcanele majore", "Arcanele minore" cuprind patru serii: Bastoane, Cupe, Spade si Dinari a cate paisprezece carti fiecare: Riga, Dama, Cavalerul, Valetele si zece carti de la as la decar. La cartile obisnuite de joc, Cavalerul a disparut, Bastoanele s-au transformat in carouri, Cupele in inimi, Spadele in pici, iar Dinarii in trefle. Despre aceste patru serii se spune ca simbolizeaza cele patru componente fundamentale ale vietii: focul, apa, aerul si pamantul. Orice cartonas, numit tarot, este interpretat in functie de locul si pozitia pe care o are fata de celelalte carti (taroti).
Desenele de pe cartile de tarot urmeaza o anumita ordine inspirata din diferite parti, capitole si paragrafe din Biblie, ilustrand "Facerea", "Haosul", "Lumina", "Planetele", "Cerul", "Omul si animalele" etc. Alte scene de pe cartile de tarot reprezinta "Raiul", "Eva muscand din fructul oprit", "Judecata de apoi", "Sosirea Mesiei", pe Dumnezeu, pe Diavol etc., toate aceste scene de inspiratie biblica, stau alaturi de semne heraldice si de imagini grafice care amintesc aspecte ale sistemului social feudal.
Tarotul ramane un joc ezoteric, care ne farmeca si astazi, incitand imaginatia noastra sa creeze timpuri si taramuri fabuloase, pe care le populam cu ajutorul personajelor si a semnelor de pe aceste carti de joc. In ultimele secole s-au inventat numeroase jocuri de carti, cum ar fi bacara, belota, canasta, piquet, whist etc., care sunt practicate in localurile destinate jocurilor de noroc: tripouri, cazinouri, cluburi etc.
Despre poker se spune ca a aparut si s-a raspandit in SUA, in secolul al XIX-lea, pentru a alunga plictiseala lungilor calatorii cu vaporul pe fluviul Mississippi.
Si ghicitul in carti tine pasul cu evolutia societatii. Astfel, francezii au simplificat sistemul de a ghici in carti, creand "patience" (pasienta-in romaneste), prin care se incearca sa se prevada viitorul cu toate ca tot mai multa lume nu mai are incredere in cartomantie, in majoritatea societatilor civilizate, aceasta practica fiind inclusa in sfera superstitiilor.
Curios este faptul ca exista oameni care nu folosesc cartile de joc in scopul pentru care acestea au fost create, ci le ... colectioneaza! Cea mai frumoasa colectie de carti de joc se afla in Anglia, numarul perechilor fiind de peste 7.000. Printre cele mai interesante perechi de carti de joc pare sa fie un joc de pichet, executat la Viena, in 1818, fiind confectionat din discuri de os foarte subtiri, avand pictat pe dosul fiecarei carti note muzicale. Daca asezi cartile in ordinea importantei lor, obtii partitura unor cunoscute valsuri vieneze. Din colectia londoneza, cel mai valoros set de carti este cel realizat in 1862, la care fiecare carte are imprimat pe verso cate un peisaj din Anglia, adevarate opere de arta.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 28.01.11 18:09

Sărbătorile, prilej de ospețe
Legătura dintre o masă îmbelșugată și zilele de sărbătoare e veche de când lumea. Nu știm, dar putem bănui că strămoșii noștri îndepărtați din peșteri se străduiau să vâneze câte un căprior, dacă nu chiar un mamut, pentru sărbătoarea închinată cine știe cărui Zeu al Vânătorii. Știm oricum că strămoșii noștri mai apropiați din Antichitate celebrau orice sărbătoare închinată lui Zeus sau lui Apollon, lui Saturn sau lui Marte, cu sacrificii animaliere abundente, ceea ce înseamnă și că participanții puteau să mănânce carne de vită din plin.

Într-adevăr, principala sursă de carne proaspătă de animal domestic, în primul rând de vită, nu este piața, ca în vremurile mai apropiate de noi, ci jertfa.
Atâta vreme cât posibilitățile de păstrare a cărnii erau extrem de reduse, era mult mai ușor să împarți cu vecinii un porc sau o oaie proaspăt tăiată, ori o vită cu toată cetatea, pentru ca, în schimb, să primești la rândul tău carne când vecinii vor tăia un animal.

Vita e un animal foarte scump, și sub aspectul costurilor (pășunea pentru o cireadă ocupă suprafețe de teren cu mult mai întinse decât echivalentul lor în cereale sau legume), și sub aspect emoțional. Atenienii spuneau că boul le e frate, și puneau în scenă anual Bouphonia („uciderea boului”) – un simulacru de proces, în care preotul care săvârșise sacrificiul era acuzat pentru uciderea animalului, acesta dă vina pe fecioarele care au adus apa pentru ascuțirea cuțitului sacrificial, ele arată către cei care l-au ascuțit.
Până la urmă, vinovat este găsit chiar acest cuțit ritual, machaira, care ucisese animalul, drept care este aruncat solemn în mare. Scenariul Bouphoniilor ne amintește de povestea tăierii stejarului, pentru care e acuzat țăranul, care îl acuză pe pădurar, care acuză fierarul, care învinuiește toporul. Oamenii sunt exonerați de vinovăție, și lumea materială devine unicul sediu al culpabilității.
De sărbători, așadar, se aduc jertfe, a căror carne e mâncată în comun, în ospețe care reunesc în jurul aceleiași mese pe membrii aceleiași familii, ai aceleiași comune și adesea, chiar pe toți cetățenii unei cetăți. Ospățul este organizat și plătit de cetate, care moștenește rolul de gazdă generoasă și darnică, pe care în epopee îl juca basileul, confirmând astfel autoritatea superioară a instituțiilor publice asupra întregului corp cetățenesc.
Proba consumului fără teamă
Cu alte prilejuri de comensalitate, fiecare participant aduce însă de-acasă mâncare și băutură, oferindu-le la masa comună. Astfel de dejunuri rituale poartă numele de eranoi, și la fel se numește și contribuția fiecărui participant.
Nu știu cine dintre noi își mai amintește că acesta era obiceiul și la noi de Armindeni – vechea sărbătoare a primăverii din prima zi a lunii mai – dar, cel puțin în generația mea, când doar parveniții sărbătoreau Revelionul la restaurant, acesta era obiceiul pentru masa comună din noaptea care făcea trecerea la Anul Nou: tu aduci salata de boeuf, eu aduc sarmalele, ei aduc tortul...
Important era să întâmpinăm împreună un nou an, și împărțirea hranei sărbătorești aduse de fiecare prieten sau membru al familiei – eranos – instituia, fie și pentru un scurt răstimp, o fraternitate simbolică mai solidă decât ne dăm seama la o privire grăbită.
Și totuși, mai este un motiv – poate uitat, dar esențial – pentru care, la sărbători, se mănâncă din belșug mâncăruri rareori mâncate în zilele obișnuite. Mielul de Paște, de exemplu, sau curcanul de Thanksgiving sunt feluri de mâncare rituale, a căror semnificație o regăsim în practicile societăților arhaice. Iată, de pildă, ce aflăm de la Emile Durkheim, unul dintre întemeietorii antropologiei moderne, despre clanul Omizilor din tribul Arunta.
Acest clan se consideră descendent al Omizii primordiale, a cărei efigie se regăsește pe drapelul clanului, simbolizând comunitatea, și, firește, în interdicția consumării totemului, adică a omizilor. Or, la sărbătoarea clanului numită Intichiuma, după un răstimp în care membrii acestuia se rănesc intenționat și fac să curgă sângele lor pentru ca Omizile să prospere, se organizează un ospăț comun în care participanții mănâncă din belșug omizi. Șeful clanului ingurgitează solemn câteva exemplare cât mai arătoase, și astfel le asigură, cred ei, perpetuarea.
Consumul festiv de alimente asigură reînnoirea acestora: cu cât mâncăm mai din belșug de sărbători, cu atât arătăm că avem încredere că prețioasa substanță fără de care n-am putea supraviețui nu riscă să dispară. Clanul Omizilor mănâncă omizi, coloniștii americani mănâncă curcanul prins cu greu după lungi zile de foame, între Crăciun și Bobotează, întreaga Europă Centrală devorează turme întregi de porci, iar la echinocțiul de primăvară, toate neamurile pastorale ale lumii jertfesc, frig la frigare sau coc în cuptoare și mănâncă – fără teamă – mieii abia fătați. Într-o lume obsedată de spectrul constant al foametei, proba consumului fără teamă este substratul uitat al ospețelor sărbătorești.
Cu cât ești mai sărac…
În ultimii ani de dictatură ne întrebam de ce, de sărbători sau când aveam musafiri, ne dădeam, cum se spune, de ceasul morții pentru a pune pe masă tot ce ne lipsea de obicei, de la platoul cu salam de Sibiu până la tortul din ciocolată. În vreme ce societățile îmbelșugate numără calorii într-o adevărată frenezie a ascezei alimentare, se convertesc la cele mai variate forme de vegetarianism și par să creadă că omul e o rumegătoare cu două compartimente gastrice, prin părțile noastre de lume, cu cât ești mai sărac, cu atât mesele de sărbătoare trebuie să fie mai încărcate cu bunătăți. Ca să te desfeți măcar câteva zile pe an, ca să nu se vadă cât ești de sărac, ca să nu „menești a rău” – cine mai știe, în logica plurală a mitului, care e cauza și care e efectul acestui consum, la limită destructiv, al alimentelor de sărbătoare.
În ultimă instanță, nu cumva orice act sacru tinde să distrugă partea pentru a salva întregul? Când triburile arhaice organizează enorme ospețe unde tot ce rămâne se aruncă, ori când acei Big Men ai aborigenilor din Australia devin și rămân căpetenii doar în măsura în care pot furniza din avutul propriu destule bunuri care să fie distruse în ceremoniile colective de consacrare, nu deducem oare că distrugerea deliberată este un gest apotropaic esențial, care asigură reînnoirea bunurilor comunității și oferă zeilor partea lor, aparent distrusă, dar de fapt consacrată ființelor invizibile din văzduh? Athenaios citează un fragment din Istoriile lui Douris, un istoric contemporan cu războaiele dintre succesorii imperiului lui Alexandru, care îl compară critic pe acesta cu părintele său Filip, atât de sărac încât dormea sub cap cu singura cupă din aur pe care o avea, în vreme ce, la ospețele lui Alexandru, feluritele dulciuri și fructe erau aduse la masă învelite în folii din aur, pe care mesenii le desfăceau și le aruncau pe jos ca pe un simplu ambalaj. Dar dacă risipa tânărului rege era un fel de potlatch greco-macedonean, menit să distrugă o fărâmă din prada Orientului cucerit pentru a păstra restul departe de invidia zeilor?
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Povestea cristalelor Swarovski

Mesaj Scris de Admin la data de 05.09.10 18:49


Povestea cristalelor Swarovski

Astazi, la tot pasul auzi de cristale Swarovski. Desi este un brand foarte cunoscut in intreaga lume, iar cristalele ce poarta aceasta marca sunt colectionate de foarte multe persoane, prea putini dintre noi, cunoastem povestea celebrului cristal. Swarovski este una din povestile de mare succes din Austria. Intorcându-ne in timp, aflam ca totul a pornit de la vizita pe care Daniel Swarovski, nascut pe 24 octombrie 1862 in Georgenthal, Boemia, a facut-o intr-o expozitie internationala de produse electrice din Viena. Era anul 1883. Fiind fascinat din copilarie de munca tatalui sau care avea un mic atelier si un magazin unde vindea obiecte de cristal pe care le realiza, tânarul Swarovski a reusit ca pâna la vârsta de 21 de ani sa cunoasca tot ce se putea despre secretele cristalelor.
Vizita la expozitia de la Viena i-a schimbat radical imaginea despre prelucrarea cristalului. A inceput o munca titanica, timp de noua ani, la realizarea unei masini care sa-i permita prelucrarea cristalelor. Datorita inventiei sale, avea sa se schimbe pentru totdeauna industria cristalelor. Astfel, in anul 1892, când Swarovski a inventat masina automata de taiere, s-a nascut cristalul cu numele sau.
Refractia luminii intr-un curcubeu
Asa poate fi numit un cristal Swarovski. Pentru a permite refractia luminii intr-un curcubeu, inventatorul si-a” invelit” cristalele cu substante chimice metalice speciale. Unul dintre aceste „invelisuri”, cel mai cunoscut, de altfel, care-i da cristalului un aspect neted, de suprafata lucioasa si de curcubeu, este Aurora Borealis/”AB”. Swarovski a mai folosit si alte „invelisuri” cum ar fi Cristal Transmission, Vulcano, Aurum si Dorado ce pot fi aplicate fie pe o parte a cristalului, fie pe doua parti. Când in 1995 a fost sarbatorit „un secol de Swarovski”, compania a creat omagial o lebada de argint in cristal, o adevarata opera de arta. Chiar daca a trecut atâta vreme, calitatea si puritatea cristalelor Swarovski este de neegalat. Tehnicile de prelucrare si taiere se tin in mare secret, iar imitatorii nu au reusit sa afle tainele.
O lume de cristal
Asa ar putea fi numit Muzeul Swarovski si un fascinant parc tematic cu sediul chiar in localitatea Wattens acolo unde a inceput istoria cristalelor Swarovski. Muzeul are o succesiune de camere, unele mai impresionante ca altele, fiecare si toate la un loc, celebrând prin forta imaginatiei, frumusetea cristalelor Swarovski. Parcul care completeaza aceasta „lume de cristal” a muzeului, este „dotat” cu cascade, labirinturi si luminatii spectaculoase pe timp de noapte, creând un peisaj fantastic. Chiar de la intrare, vizitatorii sunt intâmpinati de un sarpe ornat cu cristale multicolore, ce sta incolacit pe un stâlp, iar fântâna este locul unei amintiri de neuitat.
Cristalele veritabile sunt perfect netede
Exista si facaturi pe piata. Producatorii de imitatii insa nu pot reproduce anumite componente. Cristalele autentice Swarovski au culori si stralucire unice, imposibil de reprodus. Cristalele Swarovski de un anumit tip sunt identice ca dimensiuni, stralucire si slefuire. Ele sunt perfect uniforme. Falsificatorii ce realizeaza cristale slefuindu-le cu mâna nu vor obtine niciodata doua cristale identice din punct de vedere al lungimii, latimii si al unghiurilor. Fatetele cristalelor autentice sunt perfect netede, imitatiile au neregularitati. Daca priviti in interiorul unui cristal si veti observa granule de aer (bule), fiti sigur ca acela este un fals.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Descoperire macabră: Primii europeni erau canibali!

Mesaj Scris de Admin la data de 04.09.10 6:13

Descoperire macabră: Primii europeni erau canibali!
Primii oameni ai cavernelor din Europa obișnuiau "să măcelărească și să mănânce creierele copiilor", carnea umană făcând parte, în acea perioadă, din dieta lor zilnică, potrivit unui studiu al cercetătorilor spanioli, informează dailymail.co.uk.
În urma testelor efectuate pe fosile umane descoperite în Spania, cercetătorii au ajuns la concluzia potrivit căreia canibalismul făcea parte din viața zilnică a primilor oameni care au trăit în Europa, în urmă cu aproximativ 800.000 de ani.
Oasele descoperite în peștera Gran Dolina (Spania) prezintă urme de tăieturi și alte semne ce au fost făcute cu unelte primitive din piatră.
Printre oasele de bizoni, oi, capre și alte animale, oamenii de știință au descoperit rămășițele pământești a cel puțin 11 copii și adolescenți care au fost "măcelăriți".
Oasele prezintă anumite semne care indică faptul că au fost sparte, pentru a permite extragerea măduvei, un aliment cu potențial nutritiv ridicat. Aceleași semne se regăsesc și pe cutiile craniene ale victimelor, sugerând faptul că și creierele lor au avut aceeași soartă.
Urmele de pe oase și de la baza craniilor descoperite indică faptul că victimele au fost decapitate, a explicat José Maria Bermúdez de Castro, de la National Research Center on Human Evolution din Burgos, coordonatorul studiului.
Oamenii de știință sunt de părere că oamenii cavernelor își devorau semenii atât pentru a-și asigura necesarul nutritiv, cât și pentru a-și ucide rivalii din triburile cu care se învecinau. Copiii erau ținte predilecte, deoarece erau mai puțin capabili să se apere.
Oasele victimelor umane datează din perioade diverse, care alcătuiesc un interval de circa 100.000 de ani, sugerând astfel ideea că oamenii cavernelor practicau canibalismul nu doar în perioadele în care resursele de hrană erau sărace.
În plus, cercetătorii au remarcat că oasele umane erau aruncate în același loc cu oasele altor animale, întărind astfel ipoteza potrivit căreia canibalismul nu avea o semnificație religioasă.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cele mai neobișnuite încălțări din istorie (I)

Mesaj Scris de Admin la data de 27.08.10 15:54

Încălțămintea nu este o noutate a secolului XXI, ea datând încă din anii 8000 î.Hr., iar până în prezent a avut o evoluție spectaculoasă și complexă, adaptată vremurilor, dar și din punct de vedere geografic și cultural. O mulțime
Citește mai departe...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Când peruca era regină sau mică istorie a perucilor

Mesaj Scris de Admin la data de 27.08.10 8:14

Când peruca era regină sau mică istorie a perucilor
Este vreo legătură între cântăreața pop Lady Gaga și suverana-faraon Cleopatra? Am fi tentați să spunem că nu. Și totuși o conexiune există. Așa cum celebra cântăreață pop nu ratează nicio ocazie de a șoca lumea muzicală și fanii prin peruci fistichii, asortate la ținute excentrice, tot la fel procedau și vechii egipteni. Dacă despre ținutele lor nu se poate spune că erau extravagante, perucile, foarte la modă în acea vreme, erau.

Astfel, cu cât era mai înalt rangul social, cu atât peruca era mai sofisticată. Aristocrația își aranja perucile în fel și chip. Femeile le împodobeau cu bijuterii din aur, panglici și inele. Cine nu avea resurse pentru o perucă din păr uman, putea purta una din blană de miel sau din fibre vegetale. Două erau motivele pentru care vechii egipteni preferau perucile podoabei capilare originale. În primul rând, căldura excesivă favoriza dezvoltarea păduchilor, o problemă în acele timpuri. Era mai simplu să te razi în cap și să-ți acoperi apoi chelia cu o perucă. În al doilea rând, aceeași perucă te apăra de razele ucigătoare ale soarelui, funcționând ca o pălărie. Un batic de tip bandană proteja peruca în timpul furtunilor de nisip.
Meșele blonde, cele mai apreciate

Falsa podoabă capilară era cunoscută și de cartaginezi. Istoricul grec Polybios spunea că însuși Hannibal purta perucă, în semn de distincție. La Roma, peruca intră în uz încă din perioada timpurie a imperiului. Aproape toate aristocratele romane purtau meșe din păr diferit colorate, ca parte din garderoba obișnuită. Părul provenea de la sclavi și femeile îl foloseau pentru a da volum părului natural și a fi în acest fel mai atrăgătoare.
Relatări din perioada de tinerețe a împărătesei Messalina spun că aceasta folosea o perucă blondă pentru a se deghiza atunci când mergea la bordel. Meșele blonde erau, de altfel, cele mai căutate printre aristocratele romane, iar părul europencelor părea cel mai potrivit pentru a satisface cele mai pretențioase gusturi. Faustina, soția lui Marc Aurelius, era celebră în epocă pentru colecția sa alcătuită, potrivit mărturiilor vremii, din sute de peruci și tot atâtea toalete.
Prin comparație, în Extremul Orient, dacă excludem gheișele care se foloseau și ele de astfel de podoabe, în civilizațiile chineză și japoneză, perucile erau folosite numai de actori la teatru.
Moda Fontange
Elisabeta I a Angliei era cunoscută pentru peruca sa de culoare roșie. Se spune că, în urma unei afecțiuni medicale, regina ar fi rămas cheală, iar peruca i-ar fi slujit mascării acestui defect.
Perucile bărbătești, pentru prima oară de la vechii egipteni, reîncep să fie la modă în timpul regelui francez Ludovic al XIII-lea, lovit prematur de chelie. Pentru a ascunde alopecia suveranului, sunt concepute peruci tot mai sofisticate.
Ludovic al XIV-lea al Franței (1643-1715) impune moda perucilor masive, grele, cârlionțate, care acoperă umerii și spatele. Deși sunt inconfortabile și greu de purtat, se bucură de mare succes în epocă. Peruchierii francezi, breaslă constituită pe la 1670, devin celebri în întreaga Europă pentru iscusința și priceperea lor în confecționarea perucilor. Cele mai costisitoare exemplare sunt cele din păr uman. Variantele mai ieftine sunt făcute din păr de cal sau de țap.
Apare și pudra albă presărată atât peste perucile masculine, cât și peste cele feminine. Femeile foloseau în plus și pudră violet, roz sau galbenă. Se spune că una dintre amantele Regelui Soare, Marie Angelique Scorailles de Roussille, marchiză de Fontange, și-a legat într-o zi părul deasupra capului cu o panglică. Regelui i-a plăcut foarte mult această pieptănătură, iar ea, ca să-i facă plăcere, se coafa așa în fiecare zi.
Stilul ei de pieptănătură s-a impus în toată Europa și a cunoscut și o a doua variantă, cu voal. Inventivitatea a mers atât de departe încât o a treia variantă a coafurii Fontange impunea folosirea unui cadru de sârmă înalt de peste 30 de cm care se fixa pe cap. Apoi, părul și meșele erau urcate grămadă pe schelă și răsucite sub formă de cârlionți. Procedura era urmată de decorarea coafurii cu panglici de mătase, dantelă. muselină, flori, pene și bijuterii.
O astfel de pieptănătură nu se realiza cu una cu două, ci după ore în șir de răbdare pe scaunul peruchierului. Pentru ca neprețuita podoabă obținută cu greu să dureze mai multe săptămâni, părul care era adăugat trebuia întărit cu gălbenuș de ou. Fericita posesoare trebuia să-și protejeze coafura pe timpul nopții pentru ca aceasta să nu se strice și să o pulverizeze des cu parfum pentru a acoperi mirosul de nespălat. În urma întregii operațiuni podoaba capilară devenea un adevărat paradis al puricilor și păduchilor.De alt­fel, se spu­ne că la curtea Regelui Soare igiena era una dintre probleme. Domina con­cepția potrivit că­reia spălatul dăuna grav sănătății: subția pielea și făcea corpul vulnerabil în fața infecțiilor. Prin urmare, puțini erau cei care riscau să folosească apa și săpunul.
Pentru că mâncărimile deveneau deseori insuportabile, fiecare nobil era dotat cu o „gheruță“, un fel de instrument a cărui destinație era aceea de a ajuta la scărpinat, întrucât utilizarea mâinii în acest scop era considerată dizgrațioasă. Moda perucilor a fost adoptată de întreaga clasă aristocrată, dar și de cei care aspirau să devină membri ai nobilimii. Spre sfârșitul domniei Regelui Soare, ea s-a răspândit la toate curțile regale ale Europei.
Tehnici de confecționare
Experiența purtării perucii a fost relatată de Samuel Pepys, autorul unui celebru jurnal. El scria, pe la 1665, că a dat trei lire pe o perucă din păr uman. Și-a pus-o pe cap și, deși i se părea cam ciudată, a plecat către biserică. A constat apoi că figura sa nu șoca pe nimeni și, încet-încet, a început să considere normală defilarea prin oraș cu părul altcuiva pe cap.
Mărturiile istorice arată că, pe vremea regelui Ludovic al XVI-lea al Franței, tehnica de obținere a perucilor nu era deloc simplă. Mai întâi se lua măsura capului posesorului perucii și se confecționa o scăfârlie din lemn, potrivit acelor dimensiuni. Apoi se țesea „fundația“ perucii, făcută din panglici sau fir de bumbac. Fâșia de bumbac era bătută apoi în cuie pe capul de lemn, urmând conturul natural al părului persoanei pentru ca peruca să dea impresia părului natural. Peste conturul astfel trasat, se fixa o plasă de bumbac.
Înainte de a fi prins, părul era bine periat. După aceea, cu ajutorul unei croșete speciale, firele de păr trebuiau înnodate unul câte unul de baza perucii, asemeni țeserii unui covor. Această activitate lua cam 40-60 de ore. Confecționarea perucii începea de la spate către creștetul capului. După obținerea ei, aceasta era coafată și împodobită.
Sfârșitul perucii?
Secolul al XVIII-lea a adus peruci rococo și mai înalte, pudrate și excentric decorate cu bucle. Ele devin un accesoriu la ordinea zilei. Unele doamne mai imaginative purtau pe creștet chiar peruci cu mici colivii cu păsări atunci când mergeau la plimbare prin parc sau în vizită. Cam pe la sfârșitul secolului XVIII, tinerii încep să poarte părul natural. Perucile continuă să fie purtate mai degrabă de persoanele în vârstă, mai conservatoare și de doamnele care erau prezentate la Curte. După Revoluția franceză (1789), peruca a fost asociată cu excesele și decadența aristocrației și a pierdut mult în importanță.
La începutul secolului XX, meșele din păr și perucile sunt folosite mai degrabă de hairstiliști. Peruca nu mai aduce prestigiu social după inventarea nylonului din care s-au putut confencționa pe scară industrială podoabe capilare. Astfel că peruca își pierde din importanță și devine fie o proteză medicală, fie un artificiu folosit de artiștii care vor cu tot dinadinsul să iasă în evidență.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cum s-a făcut istoria lumii în sandale

Mesaj Scris de Admin la data de 27.08.10 8:13

Cum s-a făcut istoria lumii în sandale
http://www.historia.ro/exclusiv_web/stiati/articol/cum-s-facut-istoria-lumii-sandale
Acest accesoriu vestimentar a rămas cel mai popular obiect de încălțăminte din Antichitate până astăzi.Decupate, din piele, pânză sau lemn, zecile de perechi de sandale din colecția actriței Jessica Alba, eroina filmului american „Cei patru fantastici”, nu sunt cu mult diferite de cele purtate de călătorii și militarii din Antichitate până în Evul Mediu.
Încă de acum 500.000 de ani, forme primitive de încălțăminte protejau picioarele de pietre și mărăcini. În peșterile spaniole au fost descoperite desene de acum peste 10.000 de ani înfățișând oameni cu picioarele acoperite cu piei de animale. Marele dezavantaj al acestui tip de încălțăminte era acela că pielea neargăsită se degrada repede, prin urmare, sandalele nu erau durabile.
Se crede că sandalele sunt primele încălțări fabricate după tipare simple și practice. Existau două modele de bază. Primul era constituit din chingi care treceau printre degetele de la picior, iar cel ­de-al doilea, mai sofisticat, avea bucle și găuri pe marginea tălpii, pentru a putea lega baretele de picior. Talpa sandalei era făcută din orice material, inclusiv frunze și lemn.
Chipurile dușmanilor, desenate pe talpă
În Egiptul Antic, sandalele erau confecționate din papirus. Împletită și uscată, frunza acestei plante era folosită atât pentru talpa sandalei, cât și pentru curele. Forma piciorului imprimată în nisipul ud servea drept calapod. Potrivit lui Herodot, sandalele din papirus erau o parte obligatorie și caracteristică a îmbrăcămintei preoților egipteni. Cea mai veche pereche de sandale din papirus păstrată până astăzi se află la British Museum și datează, cu aproximație, din anul 1.500 î.Hr.
Pentru că bijuteriile erau la mare preț în Egiptul Antic, pietrele prețioase erau încastrate până și pe încălțăminte. Cu cât poziția pe scara socială era mai înaltă, cu atât sandalele erau mai bogate în pietre prețioase și scarabei.
Sandalele din aur care au fost ­găsite ­în mormintele egiptene nu par a fi foarte confortabile la purtat. În mormântul lui Tutankhamon se aflau 93 de piese de încălțăminte printre care sandale din lemn, pictate cu chipurile inamicilor sau dușmanilor pe talpă, pe care regele ar fi călcat cu fiecare pas. După cum spune istoricul W.M. Flinders Petrie, în cartea sa „Kahun, Gurob și Hawara”, sandalele erau frumos împletite din trestie, având de obicei talpa din piele. Una dintre schimbările petrecute în viața de zi cu zi în timpul Regatului de Mijloc și a Noului Regat a fost tot mai intensa folosire a sandalelor, iar cei care le-au utilizat cel mai mult au fost soldații și călătorii. În povestea „Cei doi frați”, Anubis a pornit într-o călătorie în care, spune legenda, și-a luat oamenii și sandalele, hainele și armele, și a plecat să hălăduiască prin Valea Pinilor.
Simbol al puterii
Sandalele aveau o importanță care astăzi ne scapă. Ele simbolizau prosperitatea și autoritatea. Tutmes al III-lea se referea la țările cucerite, cât și la restul lumii, spunând: „Toate pământurile au fost sub sandalele mele”. Printre cele mai vechi imagini ale perioadei dinastice sunt și imagini ale purtătorului de sandale al faraonului. Și pentru a șasea dinastie, în autobiografia lui Weni, important general și guvernator al Egiptului de Sus, funcția de purtător de sandale a fost o importantă etapă în cariera lui și o pomenește chiar de două ori cu multă mândrie. În India, sandalele erau confecționate din lemn, iar în China și Japonia, din paie de orez.
Cureaua sau banda a devenit semnul distinctiv al acestui obiect de încălțăminte. Grecii, de pildă, preferau să petreacă această curea a sandalei peste degetul mare, romanii, peste cel de-al doilea, în timp ce popoarele Mesopotamiei, peste cel de-al treilea. Grecii făceau distincție între sandala numită baxeae, făcută din frunze de salcie, nuiele și purtată de actorii comici și filosofi, și cothurnus, un tip de sandale care aveau curele ridicate până la mijlocul piciorului și erau purtate de actorii tragici, călăreți, vânători și aristocrați. Talpa acestui din urmă tip de încălțăminte era mai groasă și avea inserții de plută, pentru a înălța statura purtătorului și a-i sublinia astfel importanța socială.
Pentru romani, cel mai comun tip de încălțăminte pentru exterior era calceus, variantă de sandală romană care se mai poartă și astăzi. Aceasta acoperea în întregime piciorul și era ținută strâns cu ajutorul unor șireturi din piele. Crepida era un alt tip de sandală romană care acoperea laterala și spatele piciorului și putea fi purtată în multe feluri.
În Japonia se purtau așa-numitele zori, un tip de sandală cu o curea petrecută printre degetele de la picioare. Tot zori poartă și muncitorii japonezi de astăzi, cu mențiunea că încălțămintea modernă este confecționată dintr-o talpă din cauciuc provenită ­dintr-o cameră de bicicletă, acoperită de obicei cu o bucată de pânză.
Sandalele lui Iisus
Două fâșii de material petrecute una după degetul mare, iar cealaltă peste laba piciorului, prinse de o talpă. Simple, comode și rezistente, metoda de confecționare a acestui tip de încălțăminte cunoscute în istorie drept sandalele lui Iisus nu s-a schimbat deloc în ultimii 2 000 de ani. Realizate manual, din piele de bou, acest accesoriu vestimentar se mai vinde încă la Ierusalim. Chiar și înainte de apariția lui Hristos, romanii foloseau acest tip de încălțăminte pentru a-și proteja picioarele.
Modelul sandalelor lui Iisus a fost preluat de designerii moderni de încălțăminte fără ca el să fie alterat, ci doar îmbunătățit. Caracteristicile sale de simplitate și confort au fost păstrate. Printre celebritățile momentului încălțate cu acest tip de sandale se numără actrițele americane Reese Witherspoon și Jessica Alba.
Modelul gladiatorului
Sandalele purtate de gladiatori au invadat moda Republicii Romane. Gladiatorii erau antrenați pentru a ucide spre deliciul mulțimii, iar sandalele lor erau proiectate să reziste luptelor pe care le aveau de purtat. De forma literei T, ridicate pe picior până aproape de genunchi, printr-o rețea de curele, încălțămintea le oferea maximum de confort și de libertate de mișcare. Sandalele gladiatorilor au reprezentat un simbol al triumfului învingătorului, simbol care s-a păstrat până astăzi.
Imperiul Roman a căpătat o imensă forță în Antichitate. Armata sa a cucerit teritorii întinse, de unde s-a întors cu sclavi pe care i-a vândut în piețele publice. Prizonierii care aveau o constituție atletică au fost antrenați ca gladiatori. O altă categorie a luptătorilor era aceea a voluntarilor plătiți și antrenați în școli de gladiatori cu o disciplină de fier. Femeile în acea perioadă erau și ele acceptate să lupte în arenă.
Dresați să ucidă, gladiatorii aveau o durată de viață medie de 27 de ani. Rar ajungeau la 30. Un gladiator tipic lupta de trei ori pe an, și de fiecare dată nu mai mult de 10-15 minute. Numai o mână de norocoși reușea să supraviețuiască mai mult de 10 bătălii. Chiar dacă fiecare luptă putea fi și ultima, ei puteau gusta gloria și puteau fi considerați eroi pentru o luptă spectaculoasă. Libertatea chiar era garantată pentru cei care supraviețuiau trei sau cinci ani în arenă.
Popularitatea luptelor de gladiatori era în creștere, fapt care ducea la o prosperitate a afacerilor pentru antrenorii și stăpânii lor. Politicienii sponsorizau la rândul lor astfel de spectacole în speranța creșterii popularității proprii și a obținerii de voturi. Pentru șapte secole aceste spectacole brutale au umplut amfiteatrele de sânge și spectatori, tradiție care a devenit una dintre simbolurile definitorii ale culturii romane.
Astăzi, deși nu mai înțelegem sângeroasele lupte ale gladiatorilor romani, sandalele lor au rămas un simbol al curajului și puterii. Designerii moderni nu au rămas insensibili și au creat astfel de încălțări pentru costumația de scenă a cântăreților Michael Jackson și Rihanna.
Multă vreme, raportul dintre înălțimea încălțărilor și statutul social a fost direct proporțional, mai ales pentru femei.Venețiencele au mers până acolo încât s-au cocoțat pe platforme înalte de 30 de cm. Acest fapt le transforma în statui însuflețite care aveau nevoie de ajutor pentru a se sui sau a se da jos din barcă. Obiceiul lor de a se afla mereu la înălțime avea și o altă explicație. Într-o Veneție care se inunda mereu, femeile țineau să-și păstreze picioarele uscate. Desele căzături soldate cu spargeri de capete și pierderi de sarcină i-au determinat însă pe mai-marii venețieni să interzică prin lege încălțămintea excesiv de înaltă.
Dacă istoria este săracă în informații privitoare la apariția încălțămintei cu toc, ce se știe cu certitudine este faptul că prima femeie care, scundă fiind, i-a trecut prin minte să se folosească de acest accesoriu vestimentar pentru a părea mai înaltă, a fost Caterina de Medici. În 1533, cu puțin înainte de a se mărita cu Ducele de Orléans, italianca și-a comandat la Florența o pereche de pantofi cu toc, special pentru acest eveniment. Caterina avea atunci 14 ani. Francezii au ­urât-o, dar franțuzoaicele au admirat-o și au copiat-o.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ruj

Mesaj Scris de Admin la data de 27.08.10 8:12

Ruj

  • Cea mai veche formă de ruj datează de acum cinci mii de ani și au fost localizate la trei sute de kilometri de Babilon, în regiunea Ur.
  • În Grecia Antică rujul era folosit de prostituate, fiind interzis celorlalte femei. Culorile erau de origine vegetală.
  • În Egiptul Antic pigmentul rujului era henna și roșu-carmin.
  • În Evul Mediu rujul și fardurile sunt considerate o manifestare a Satanei și o sfidare a chipului divin, natural, fiind astfel interzise.
  • În Renaștere rujul transformă forma buzelor conform preceptolor conform cărora gura trebuia să fie mică și cu buze de grosime medie, iar la deschiderea ei să nu se zărească mai mult de sase dinți.
  • Rujul Elisabetei I a Angliei este conceput dintr-un amestec de roșu-carmin, coșenilă, gumă arabiă, albuș și lapte de smochin.
  • În 1770 Parlamentul britanic aprobă o lege prin care se stabilește că femeile găsite vinovate de a fi sedus un bărbat prin intermediul folosirii produselor cosmetice, convingându-l să le ia de soții, trebuiau să fie judecate pentru vrăjitorie.
  • În Baroc rujul este din nou folosit la curte, alături de perucile mari, înalte. Mai mult, rujul este folosit acum în exces pe buze.
  • La sfârșitul secolului al XIX-lea New York Board of Health ia în considerare excluderea de pe piață a rujului pentru pericolul pe care îl constituiau ingridiente ca: plumb, mercur, arsenic sau cinabru.
  • În 1915 apare primul ruj în etui metalic, ceea ce transformă produsul într-unul de larg consum.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Prințesă pentru o zi - Istoria rochiei de mireasă

Mesaj Scris de Admin la data de 27.08.10 8:11

Prințesă pentru o zi - Istoria rochiei de mireasă
De la Regina Victoria a Angliei și până astăzi, candidatele la măritiș au visat la rochia albă de mireasă cu mult înainte ca evenimentul să aibă loc. Nici nu gândea conservatoarea suverană britanică că va impune o modă pe care nici Coco Chanel n-a îndrăznit să o schimbe.
Albul a fost acceptat ca fiind culoarea tradițională a miresei, dar rochia de nuntă nu a fost întotdeauna albă, scrie englezul Kelsey McIntyre în Istoria rochiei albe. Potrivit aceleiași surse, căsătoria Reginei Victoria cu vărul său, Albert de Saxa-Coburg, celebrată în 1840, a impus moda rochiei albe. În revista Godey’s Lady’s Book, din 1849, se preciza că albul este emblema purității fetei și ideea rochiei albe încolțește în mintea ei încă din copilărie.
Există chiar și un vechi poem potrivit căruia alegerea culorii rochiei de nuntă influențează viitorul. Astfel, „mărită-te în alb și vei face cele mai bune alegeri, mărită-te în gri și vei pleca departe, mărită-te în negru și-ți vei dori să nu fi făcut acest pas, mărită-te în roșu și-ți vei dori să mori, mărită-te în albastru și vei fi întotdeauna sinceră, mărită-te în haine de nuanța perlei și vei trăi furtunos, mărită-te în verde și-ți va fi rușine să fii văzută, mărită-te în galben și-ți va fi rușine de prieteni, mărită-te în maro și vei fi alungată din oraș, mărită-te în roz, iar spiritul tău se va scufunda în abisuri”.
Mireasă cărată pe brațe
Nunta este un eveniment unic în viața personală. Pentru mireasă, este chiar ziua ei cea mare, când poate exploata la maximum rolul său central, dar nu oricum, ci într-o rochie care să o transforme dintr-o simplă fată frumoasă într-un personaj divin.
În fruntea ierarhiei sunt prințesele cu sânge albastru. În timpurile medievale, când nunțile regale erau de fapt alianțe politice între două țări, era important ca mireasa să arate magnific pentru a întări prestigiul țării, iar nunta avea întreaga splendoare pe care respectiva țară și-o putea permite. Bijuteriile miresei erau prilej de mare târguială și făceau parte din dota regală. Rochia încorpora cele mai scumpe materiale: mătase, catifea, damasc și satin, iar țesăturile erau brăzdate cu fire de aur și de argint.
Mireasa strălucea ca un soare din cauza nenumăratelor safire, rubine, diamante, smaralde și perle presărate pe întreaga suprafață a rochiei de nuntă. Trena număra obligatoriu mai mulți metri, iar culorile erau și ele pentru cei bogați. Numai persoanele avute își puteau permite roșul, purpuriul, culori de alt­fel rezervate claselor aristocratice, sau albastrul. Istoria consemnează, astfel, că în secolul XV, în timpul căsătoriei Marga­retei de Flan­dra, rochia pe care o purta era atât de grea din pricina bijuteriilor încorporate, încât a fost nevoie de doi gentlemeni care să care mireasa astfel imobilizată în biserică.
Lady Di, prințesa inimilor
Chiar și mai târziu, în timpul monarhiei constituționale, nunțile regale și-au păstrat importanța națională și nu numai. Una dintre cele mai spectaculoase rochii princiare a fost aceea purtată de lady Diana. În iulie 1981, atunci când a devenit Prințesă de Wales prin căsătoria cu Charles, prințul moștenitor al Marii Britanii, tânăra de 20 de ani a avut parte de o nuntă de basm.
Rochia princiară a fost creată de un atelier de artiști independenți (David și Elizabeth Emanuel), și nu de croitorii regali. În jurul bustului avea o dantelă clasică, combinată cu tafta din mătase de culoarea fildeșului. În jurul taliei avea o panglică subțire, albastră, reușind astfel să îmbine, tradiționalul cu modernul, să aibă „ceva vechi, ceva nou, ceva albastru și ceva împrumutat”, specific englezesc. Valoarea rochiei Dianei a fost estimată la acea vreme la 9.000 de lire sterline, iar nunta ei a fost urmărită la televizor de 750 de milioane de oameni din 58 de țări. Somptuoasa trenă a rochiei avea 7,25 metri lungime.
Cea mai lungă trenă
Recordul în materie de trenă aparține unei românce, pe nume Oana Comănescu. Ea a creat o rochie cu trenă de peste un kilometru și jumătate. Rochia, care a ajuns să cântărească în final 60 de kilograme, a încorporat 1.600 de metri de tul, 50 de metri de dantelă brodată și a fost decorată cu 7.000 de cristale Swarovsky, cusute manual. La ea au muncit 25 de persoane timp de două luni de zile. Piesa vestimentară trofeu a fost expusă într-un stand expozițional al E-marriage Fest 2009, pe un manechin cu umbrelă de soare, alături de o mașină de epocă. Trena așezată circular era marcată din loc în loc cu indicatoare de lungime. Piesa vestimentară a intrat în Cartea Recordurilor și a fost ridicată din standul expozițional cu elicopterul.
O mireasă nonconformistă din China ar putea intra, la rândul ei, în Cartea Recordurilor, după ce a apărut la nunta ei cu o rochie cu trenă lungă de doi kilometri, informa recent agenția Reuters. Pentru a întinde trena și a monta pe ea cei 9.999 de trandafiri roșii invitații au avut nevoie de trei ore. O astfel de rochie a costat 5.800 de dolari, fapt care a scos-o din sărite pe mama ginerelui care a trebuit să achite nota de plată. „Este o risipă de bani, dar înțeleg că a fost un mod prin care mirele și-a exprimat iubirea față de proaspăta lui soție”, a explicat mama ginerelui uluitoarea extravaganță. Tinerii însurăței au declarat după nuntă că ideea nu le aparține, ci le-a fost inspirată de povestea rochiei de mireasă din România a cărei trenă măsura 1,5 kilometri.
Coco Chanel scurtează rochia
Moda victoriană se păstrează până în secolul XX, când creatoarea Coco Chanel distruge aproape toate tabu-urile și în privința rochiilor de mireasă. În 1920, ea introduce rochia scurtă însă cu trenă lungă, conservând culoarea alb dedicată acestui eveniment. Stilul devine mai simplu și reflectă schimbarea rolului femeii în societate.
În timpul Marii Crize din anii ’30, fetele ajung să se mărite în cea mai bună rochie pe care o au. După Al Doilea Război Mondial, prosperitatea readuce în atenția candidatelor la măritiș rochia albă victoriană. Actrița Grace Kelly, căsătorită în aprilie 1956 cu Prințul Rainier III de Monaco, generează multă publicitate întreținută mai ales de studiourile cu care actrița avea contract. Cei doi și-au legat destinele prin două ceremonii. Prima, civilă, a avut loc în sala de tron a castelului, Grace Kelly fiind îmbrăcată cu o rochie din tafta roz-palid cu dantelă de mătase (Alençon lace) de culoare crem și mănuși albe.
Căsătoria religioasă a avut loc la Catedrala Sf. Nicolae. Au participat 600 de invitați și se estimează că slujba a fost urmărită de 30 de milioane de oameni. Studiourile MGM au finanțat rochia de mireasă, realizată de creatoarea de modă Helen Rose. Era o rochie cu guler înalt, cu mâneci lungi și fustă cloșată, croită din 8 metri de tafta, 30 de metri de tul din mătase și dantelă veche de 125 de ani. Voalul avea 30 de metri de tul. Pentru a se potrivi cu rochia și cu solemnitatea momentului, părul ei a fost arajat de stilistul șef de la MGM, Sydney Guilaroff.
Gri pentru fetele sărace
Albul sau variațiile lui simbolizează virginitatea fetei și inocența sa în fața iminentei schimbări de statut social. Dar nu a fost întotdeauna o alegere preferată. Albastrul deschis, purtat de mirese până în 1870 și asociat cu Sfânta Fecioară, a fost, de asemenea, un simbol al purității, care, în mod tradițional a simbolizat și fidelitatea și iubirea eternă. Mireasa care se îmbracă în albastru deschis crede că viitorul soț va fi întotdeauna sincer cu ea și, chiar dacă întreaga costumație nu este în această culoare, mireasa are grijă ca măcar un desuu să fie astfel.
Aceasta e o altă tradiție care a supraviețuit până în zilele noastre.
Pentru miresele din clasa de jos culoarea cea mai răspândită la rochie a fost multă vreme griul. Aceasta, pentru că o astfel de rochie putea fi refolosită în zilele de duminică, fiind considerată ca având o culoare eminamente respectabilă. Istoria consemnează că o anume Mary Brownfield, de 32 de ani, a ales pentru căsătoria sa din 1842 o rochie din mătase gri. În epoca victoriană, griul era și culoarea servitoarelor care primeau în fiecare an o rochie gri nouă. Rozul a fost, de-a lungul timpului, o culoare popu­lară în cultura vestică, mai ales dacă nunta se ținea în mai. Culoarea e asociată mai degrabă cu copilăria fetei, dar anumite superstiții susțin că rozul ar purta ghinion.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Lucky Strike scoate femeile fumand in strada

Mesaj Scris de Admin la data de 20.08.10 0:56

Lucky Strike scoate femeile fumand in strada
Considerat la începuturi un produs tipic bărbătesc, Lucky Strike a încercat întotdeauna să atragă femeile printre consumatori. A organizat o paradă o emancipării, cu domnișoare fumând Lucky pe Fifth Avenue din New York. A făcut apoi legătura dintre fumat și pierderea în greutate, cu mesaje de genul „Reach for a Lucky instead of a sweet”. Iar în 1942 a trecut de la pachetul verde, tradițional, la unul alb, dintr-un motiv foarte simplu: doamnele nu agreau verdele Lucky și fumau Chesterfield.

Povestea brandului Lucky Strike e și povestea emancipării femeilor americane care, în Duminica Paștelui, în 1929, defilau mândre și vesele pe Fifth Avenue din New York, cu o Lucky aprinsă între degete. Era manifestul lor, încercarea de a combate o prejudecată („doar bărbații pot fuma în public, femeilor nu le e permis s-o facă decât acasă, în taxi, la restaurant”).
Parada femeilor fumând în plină stradă a fost o idee genială a lui Edward L. Bernays, specialistul în PR al companiei American Tobacco (cea care producea Lucky Strike), care a știut să facă o campanie legendară de promovare, pornind de la raportul unui psihanalist pe care American Tobacco îl folosea drept consultant. Și nu era vorba de orice consultant, ci de A.A. Brill, primul psihanalist al Americii.
Care spunea, printre altele: „Emanciparea femeilor a înăbușit multe dintre dorințele feminine. Multe femei fac astăzi aceleași lucruri ca și bărbații. Multe femei nu fac copii deloc; cele care aleg să aibă copii fac mai puțini. Trăsăturile feminine sunt mascate. Țigările, care sunt asimilate bărbaților, devin torțe ale libertății”.
Așa a luat naștere parada „torțelor libertății” din 1929, cu fete recrutate prin revista „Vogue”, pufăind ostentativ dintr-o Lucky, în văzul tuturor. Deși părea să fie o acțiune a feministelor – fusese implicată și Ruth Hale, o militantă faimoasă pentru drepturile femeilor – în spatele campaniei a fost Lucky Strike. Care, pledând pentru fumatul în public al femeilor, a dovedit spirit vizionar. Locul și momentul fuseseră și ele inspirat alese: Fifth Avenue, cea mai cunoscută arteră comercială a New Yorkului, conținea și multe biserici prestigioase, iar bisericile erau pline în Duminica Paștelui. În plus, câte trei domnișoare „marcau” fiecare biserică în parte și se alăturau paradei, când aceasta ajungea în dreptul lor.
Dar de pe urma campaniei din 1929, n-avea de câștigat însă numai Lucky Strike, ci toate companiile producătoare de țigări. Așa că lucrurile nu s-au oprit aici: avem un segment feminin consumator de țigări în creștere, dar cum facem să ni-l atragem? Lucky Strike a fost, astfel, primul brand care a încercat să facă legătura dintre fumat și pierderea în greutate, construind o campanie de promovare care comunica femeilor că ar putea să aprindă o țigară atunci când sunt tentate să guste ceva dulce. Mesaje precum „Reach for a Lucky instead of a sweet”, „When tempted, reach for a Lucky instead”, „Light a Lucky and you’ll never miss sweets that make you fat” au dus la o creștere cu 200 de procente a cotei de piață, dar au stârnit și furia industriei americane de dulciuri.
„Verdele Lucky Strike a plecat la război”

O schimbare radicală s-a produs în noiembrie 1942, când pachetul de Lucky Strike a abandonat „hainele” verzi , alegând albul, și afișând logo-ul în chip de ochi de taur pe ambele fețe ale pachetului. Cel care a pus în practică transformarea a fost, iarăși, un nume faimos în epocă: designerul Raymond Loewy, despre care se spune că „a schimbat America”, dat fiind că e însă responsabil, printre altele, de crearea logo-ului Shell sau a sticlei de Coca-Cola, așa cum o știm azi. A urmat o campanie puternică de promovare, care-a folosit radioul și care avea următorul mesaj-cheie: „Lucky Strike Green Has Gone To War” („Verdele Lucky Strike a plecat la război”).
Începuse cea de-a doua conflagrație mondială și oficialii American Tobacco lăsau să se înțeleagă că vopseaua verde folosită până atunci pentru pachetul de Lucky era mai utilă susținerii efortului de război. Patrioți, făceau un sacrificiu și renunțau la ea. În realitate, n-a fost decât o strălucită lovitură de marketing, care a profitat de război: cu sau fără el, modernizarea Lucky tot ar fi avut loc. Studiile vremii arătau că femeile nu agreau culoarea verde a pachetului și că preferau albul pachetului concurent de Chesterfield.
Schimbarea „hainelor” Lucky a dus, într-adevăr, la o creștere rapidă a vânzărilor cu 38 de procente. Asta, în ciuda faptului că mesajul repetat obsesiv cu verdele Lucky, plecat la război, a fost votată drept „cea mai dezagreabilă reclamă radio” într-un sondaj realizat în 1943 de revista „Women’s Day”.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Tot ce nu știai despre sare

Mesaj Scris de Admin la data de 17.08.10 9:03

Tot ce nu știai despre sare
http://www.unica.ro/detalii/articole/stiai-sare-6594.html
Știai că lipsa de sare poate să te ucidă? Află și alte lucruri mai puțin cunoscute despre sare, lipsa ei din organism, dar și despre excesul de sare. Cu toții știm că excesul de sare...

poate să ne ucidă în timp, afectând inima și sistemul circulator. Însă la o anumită cantitate de sare consumată, decesul survine pe loc.
Excesul de sare ucide pe loc





Mulți oameni nu știu asta. N-a știut-o nici o femeie din Statele Unite care și-a ucis astfel fiica vitregă. Fetița pregătea împreună cu mama ei o budincă și, pentru că a confundat pungile între ele, în loc să pună în compoziție o cană de zahăr, a pus o cană de sare. Supărată foc pe greșeala fetei, mama vitregă a pedepsit-o obligând-o să mănânce toată budinca, așa sărată cum era.


La scurt timp fetița de patru ani a murit. Judecatorii s-au gândit că puțină lume cunoaște efectele supradozei de sare, așa că femeia a fost condamnată nu pentru omor, ci pentru neglijență.


Supradoza de sare nu este cunoscută în societatea vestica, însă alte popoare știu totul despre asta. Cu sute de ani în urmă, în China, samuraii care își pierduseră onoarea obișnuiau să se sinucidă bând multă apă cu sare. Era una din metodele tradiționale de sinucidere.


Chinezii și-au păstrat obiceiul până astăzi, căci metoda intoxicării cu sare se mai folosește încă drept tortură în închisori. Cel puțin asta susține o americancă de origine chineză care a fost închisă timp de cinci ani în țara natală. Ea a dezvăluit lumii întregi că gardienii îi puneau în gură o pâlnie prin care îi turnau apă cu multă sare.
Excesele mici omoară încet




Chiar dacă nu bei deodată o găaleată de apă sărată, nu înseamnă că sarea nu e periculoasă. Mare parte din populația lumii face exces de sare, ceea ce în timp duce la boli cardiovasculare și circulatorii. Conform statisticilor, în Europa și SUA, o persoană consumă în jur de 9 grame sare pe zi, adică dublu față de cantitatea maximă recomandată de Organizația Mondială a Sănătății (OMS).


Se estimează că numai 15% din sarea consumată provine din ceea ce punem în mâncare atunci când gătim. 75% din cantitatrea de sare pe care o înghițim provine din produsele gata preparate: pâine, supe instant, condimente, cereale, etc. 10% din sarea consumată este conținută de alimentele în stare naturală: cereale, carne, ouă, etc.


OMS mai avertizează că, la nivel mondial, s+ar evita anual peste 4 milioane de decese dacă am învața să ne limităm la 4-5 grame de sare pe zi.
Femeia care a murit din lipsă de sare




Nu numai excesul de sare este periculos, ci și lipsa ei. Afecțiunea, numită hiponatremie, se instalează în general la cei care beau foarte multă apă dintr-o dată.


A pățit-o o altă americancă, participantă la un concurs în care trebuia să bea cât mai multă apă fără să urineze. Dornică să câștige pentru copiii ei premiul pus în joc – o consolă de jocuri Wii – femeia a luat concursul atât de în serios încât a murit la scurt timp după. Nu se știe câtă apă a băut, dar legiștii sunt siguri că a ucis-o intoxicația cu apă fiindcă nivelul sodiului din sângele ei era foarte mic. Cu alte cuvinte, cantitatea mare de apă băută a diluat foarte mult sarea din corpul femeii.


De altfel, se pare că în Evul Mediu, lipsa de sare era folosită ca metodă de tortură, oamenii fiind lăsați să moară astfel.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Istoria furculiței - Cum a ajuns o «unealtă» să...

Mesaj Scris de Admin la data de 12.08.10 8:17

Istoria furculiței - Cum a ajuns o «unealtă» să...
Furculița această „unealtă” de bucătărie, își trage numele de la latinescu „furca” și a fost inventată de chinezi, care o foloseau în mod curent, pentru a mânca, în urmă cu 2.000 de ani î.Hr., așa cum reiese din numeroasele descoperiri arheologice făcute în privincia Gansu, cât și în alte părți ale Chinei, unde au fost scoase la suprafață asemenea obiecte confecționate din os, lemn sau metale.
Și pe teritoriul european, și anume în satul Cata-Hüyük, din Turcia, a fost descoperit un strămoș îndepărtat al furculiței, folosit între mileniile VI-III î.Hr., dar printre unii istorici există rețineri că aceste mici furci, găsite aici, ar fi servit ca tacâmuri.
În antichitate furculița era folosită pentru fragmentarea fripturii
În antichitatea greacă furculița a apărut prin anii 900 î.Hr., dar nu era folosită în mod curent, nici chiar de către cei foarte avuți. Furculița din această perioadă avea doi dinți foarte mari și era folosită pentru fragmentarea fripturii, dinții ei ajutând la desprinderea cărnii de pe o și la felierea ei, mult mai ușor decât dacă ar fi fost tăiată cu cuțitul. Deși apare foarte des amintită în scrierile anticilor, oamenii din acele vremuri se foloseau mai mult de degete pentru a introduce mâncarea în gură, furculița fiind întrebuințată mai mult pentru a scoate din oală bucățile mari de carne fiartă sau pentru frigerea cărnii pe jăratec.
De la greci, furculița a trecut la romani, deși, obiceiul acestora de a mânca alungiți pe paturi, ducându-și mâncarea la gură cu degetele, s-a prelungit până târziu, când Renașterea s-a răspândit în Europa.
Începând cu secolul al VII-lea, la curțile regale din Orientul Mijlociu, furculița începe să fie folosită tot mai des la masă, ca din secolul al X-lea, să devină nelipsită de la petrecerile oferite de nobilimea din Imperiul Bizantin.
Prințesa Argila aduce furculița în Europa
Unii istorici bazându-se pe o veche legendă susțin că furculița ar fi fost folosită pentru prima dată în Orientul Mijlociu, încă din secolul al VII-lea, iar de aici ar fi fost adusă în Europa în secolul al XI-lea, prin intermediul unei prințese bizantine. Deși de-a lungul timpului, legenda a cunoscut mai multe variante, în esență subiectul este același: un nobil italian, Domenico Selvo, moștenitor al dogelui Vențeiei, s-a căsătorit în anul 995, cu prințesa Argila, din Bizanț. Zestrea ei cuprindea, printre altele, și o cutie plină cu furculițe, iar faptul că ea a refuzat să mănânce cu mâna a ofensat Curtea venețiană și pe preoții de atunci. „Prințesa obișnuia să-și taie mâncarea în bucăți mai mici pe care le ducea la gură cu ajutorul unei furculițe din aur. Dar Dumnezeu i-a lăsat omului = furculițe naturale = (degetele) ca să măncânce și ar fi o insultă la adresa Lui să încerci să le substitui cu instrumente metalice artificiale”, scria Peter Damian, cardinalul Veneției, la moartea prințesei, provocată de o boală incurabilă, interpretată pe acea vreme ca semn de nesupunere în fața lui Dumnezeu.
O scrisoare adresată regelui francez Ludovic al IX-lea (1226-1270) de către un călugăr franciscan reprezintă o altă dovadă a faptului că la începutul Evului Mediu, furculița a fost adusă în Europa din Orient. În cuprinsul misivei, care datează de la sfârșitul secolului al XIII-lea, călugărul descrie cum tătarii aveau obiceiul de a tăia cu furculița, înainte de a mânca, perele sau merele coapte, păstrate în vin. Ei foloseau furculița la consumarea fructelor și a sosurilor dulci, pentru a nu se murdări pe degete. Acest obicei, arăta el în continuare, preluat ulterior de doamnele de la curțile europene, a fost considerat imoral și interzis de biserică.
Inventarele și testamentele nobililor din Evul Mediu constituie cele mai bune dovezi că furculița nu era un obiect de folosință comun tuturor claselor sociale. Cele câteva furculițe înregistrate, spre exemplu, în inventarul casei, de bijutierii regelui Henric al VIII-lea al Angliei (1509-1547), erau confecționate din metale prețioase, dovadă a luxului ostentativ afișat de monarh.
Furculițele au fost menționate și în inventarul tacâmurilor din argint, al unui nobil din Florența, din anul 1361, ca și în inventarul regelui francez Carol al V-lea cel Înțelept (1364-1380), dar și în multe alte documente.
În secolul al XI-lea, „micile furci pentru mâncare” au apărut și în Toscana, dar nu au fost bine primite. Clerul a condamnat folosirea lor argumentând că numai degetele, creație dumnezeiască, pot atinge bucatele, care sunt darurile Domnului. Treptat, nobilii toscani au început să-și comande furculițe confecționate din aur și argint, cu doi dinți, dar cu toate acestea, ele erau foarte rar folosite, rămânând până la începutul secolului al XIV-lea, o simplă curiozitate destul de costisitoare pentru cei avuți. În general, italienii s-au adaptat foarte greu cu folosirea acestei ustensile, trebuindu-le aproape cinci secole până când furculița a devenit pentru ei un obiect obișnuit la masă. Într-un cod al bunelor maniere din 1530 se scria că: „Este mult mai rafinat să mănânci cu trei degete, nu cu cinci. După aceasta cunoști omul de neam”.
Regele soare mânca cu mâna
Din Italia, furculița a a juns în Franța, unde, în anul 1380, regele Carol al V-lea (1364-1380) deținea 12 furculițe împodobite cu pietre prețioase, dar nici una nu era folosită pentru mâncat, ci doar ținute în vitrină, ca decor. În 1533, când Caterina de Medici 81519-1589) s-a căsătorit cu regele Henric al II-lea, furculița este adusă oficial, din Italia în Franța. Dar și francezii, ca și alte popoare europene, s-au acomodat greu, cu această modă, pentru că ei considerau folosirea furculiței un obicei de prost gust. Abia către sfârșitul secolului al XVI-lea, în timpul regeleui Henric al III-lea (1574-1589), furculița începe să aibă o mai mare răspândire și să devină nelipsită de la mesele marilor nobili. În schimb, regele Ludovic al XIV-lea (1643-1715) considera furculița ca pe o unealtă diavolească, el folosindu-se la masă doar de o lingură, un cuțit și... de mână. Cu toate acestea, se spune că nimeni nu mânca mai elegant decât el, și nimeni nu a văzut vreodată pete de mâncare pe mânecile sale lungi și dantelate.
Pentru că printre cei doi dinți ai furculiței mâncarea cădea, în secolul al XVII-lea, în Franța s-a confecționat furculița cu patru dinți curbați, asemănătoare cu cea din zilele noastre.
Thomas Coryate introduce furculița în Anglia
În jurul anului 1610, Thomas Coryat, un călător englez în trecere prin Veneția, este primul englez care folosește furculița. În însemnările sale povestește: „Am observat în toate orașele Italiei un obicei care nu exista la nici o nație creștină. Italienii, ca și o parte din străinii care locuiesc în Italia, se servesc tot timpul la masă de un instrument numit = furculiță =, de care se ajută pentru a tăia carnea din farfurie; ei țin într-o mână cuțitul și în cealaltă furculița. Orice individ, care așezat la masă cu mai mulți convivi, atinge cu degetele vreo bucată de carne din farfurie, este privit cu ochi răi de comeseni, ca și cum ar fi comis o mare greșeală. Furculițele sunt în general din fier sau din oțel, unele sunt din argint, dar acestea sunt folosite numai de gentilomi. Rațiunea acestui obicei este că italienii nu pot suporta să fie atinse mâncărurile lor cu vreun deget, nici măcar al propriilor mâini (...) Eu însumi am considerat că e bine să imit această modă italiană, nu doar cât am stat în Italia, ci și în Germania și apoi în Anglia. Ceea ce l-a făcut pe unul dintre prietenii mei, să nu înceteze să mă numească, în glumă, la masă, = furcier = (poartă furcă), doar pentru că mă servesc de furculiță în timp ce mănânc”.
Și englezii au ridiculizat la început furculița, considerând-o inutilă, și spunând că „de ce ar avea omul nevoie de furculiță din moment ce Dumnezeu l-a înzestrat cu mâini?” Un secol mai târziu, această practică avea să devină însă una „la modă”, tot mai mulți englezi etalându-și în fața oaspeților, furculițele din aur sau argint.
În Spania furculița se răspândește în timpul lui Filip al II-lea
În Spania, furculițele au devenit cunoscute, cel puțin de către nobilime, în special în perioada „Marii Armade” (1580-1588), când regele Spaniei, Filip al II-lea (1556-1598) a inițiat o „cruciadă” de reconvertire a Angliei protestante la catolicism. În epava navei „La Gironda”, eșuată pe coasta Irlandei, a fost găsit un număr mare de furculițe, cu doi și cinci dinți, având mânerele terminate sub diferite forme, de la copite de cai până la șerpi sau alte figurine.
Dar, cu toate că moda furculiței a fost lansată de palat, totuși mult timp lumea a refuzat s-o folosească, ea devenind subiectul preferat de discuție a pamfletarilor, bufonilor și chiar al unor scriitori și oameni de știință.
Primele furculițe folosite pentru a mânca erau formate din două părți componente unite printr-un pivot, fiind articulate de la mâner și putând fi pliate, adică strânse n două. Odată cu răspândirea ei, începe și diversificarea formelor, a dimensiunilor și a materialelor din care erau realizate. În secolul al XVIII-lea erau la modă furculițele cu trei sau patru dinți, aspectul lor fiind aproape asemănător cu cele pe care le folosim noi astăzi.
În unele părți ale Europei, odată cu răspândirea pe scară largă a acestui tacâm, a devenit un obicei de a realiza seturi de cuțite și furculițe ce se păstrau în casete de piele, denumite „ciorăpei”. Puține case de nobili ofereau însă oaspeților cuțite, acestea fiind destul de rare pe atunci. Așa se explică faptul că fiecare persoană când mergea în vizită, trebuia să-și aducă propriile tacâmuri pentru a servi masa. Nici chiar hanurile nu erau dotate cu tacâmuri, astfel că, și aici, călătorii trebuiau să folosească cuțitele și furculițele aduse de acasă.
La începutul secolului al XVIII-lea, furculița a început să fie folosită și în Germania, iar către sfârșitul secolului, pătrunde și în Țările Române, unde este adusă de bucătarul de origine franceză Louis Etienne Meynard, aflat în slujba domnitorului fanariot Alexandru Ipsilante.
La începutul secolului al XIX-lea, folosirea furculiței avea să devină un obicei frecvent și în America, unde era cunoscută sub denumirea de „lingură pentru despicat”.
În anii ’20 ai secolului trecut s-au realizat furculițe de inox, un material mult mai ieftin decât argintul, ușor de întreținut și care nu interacționează cu apa, adică nu ruginește și nu coclește. Aceasta este, de altfel, perioada când furculița a cunoscut o varietate de forme și întrebuințări, cu ajutorul ei consumându-se diferite alimente: pește, salată, scoici, fructe, melci, macaroane, prăjituri etc.
Dacă pentru înaintașii noștri furculița era mai mult inutilă, un om din zilele noastre care se folosește de mână pentru a lua bucata de carne din farfurie este considerat necivilizat. Eticheta cere ca, alături de cuțit, furculița să fie folosită cu regularitate, indiferent de locul și de momentul în care luăm masa.
Cu toate acestea, gradul de utilizare a furculiței în lume este total necorespunzător. Astăzi, doar o treime din populația globului folosește furculița pentru a mânca, un sfert din omenire utilizează bețișoarele din lemn, ca acum patru mii de ani, iar ceva mai mult de o treime din locuitorii Terrei continuă să se slujească de degete pentru ducerea mâncării la gură.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Celebrul diamant Hope poartă un blestem sumbru

Mesaj Scris de Admin la data de 25.06.10 6:33

Celebrul diamant Hope poartă un blestem sumbru
Celebrul diamant datează din 1642 și este cunoscut pentru culoarea remarcabilă, mărimea, frumusețea și istoria lui. Diamantul Hope are o culoare de un albastru profund și are 45,52 karate. Este prins de un colier, înconjurat de 16 diamante albe.

Însă bijuteria este celebră și pentru ghinionul pe care-l aduce. După cum spune legenda, un anume Tavernier a făcut o călătorie în India și, dacă tot era acolo, a furat diamantul din fruntea (sau ochiul) statuii zeiței hinduse Sita. Ca pedeapsă, Tavernier a fost sfâșiat de viu de către niște câini turbați într-o călătorie în Rusia, la scurt timp după ce vânduse diamantul.
Regele Louis XVI este probabil cel mai celebru deținător al prețioasei podoabe, blestemul ajungându-l și pe el, fiind decapitat împreună cu soția sa, regina Maria Antoaneta. În cele din urmă diamantul a fost donat Institutului Smithsonian. Acum diamantul Hope este expus la National Gem and Mineral Collection din cadrul National Museum of Natural History
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Istorii comestibile

Mesaj Scris de Admin la data de 19.06.10 8:06

Istorii comestibile
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istorii-comestibile
Direcția despre care vorbesc aici – studiul obiceiurilor culinare, al alimentelor și reprezentării acestora în discursul diferitelor epoci istorice – este revelator pentru ansamblul imaginarului colectiv al unei epoci date, așadar pentru viziunea despre umanitate în întregul ei.
Când Claude Lévi-Strauss analiza opozițiile constitutive ale „gândirii sălbatice“ (și ale antropologiei culturale), el începea prin a contrapune crudul și coptul, ca expresii sintetice ale raportului de opoziție și complementaritate între natură și cultură.
Cerealele, baza umanității
Grecii aveau un cuvânt anume pentru a-i desemna pe oamenii muritori – mâncătorii de pâine – ceea ce spune mai mult decât un întreg tratat de istorie despre locul absolut privilegiat pe care îl ocupă cultivarea pământului și prelucrarea cerealelor, văzute în același timp ca principală sursă de hrană și ca îndeletnicire sacră, rezultată dintr-o inițiere în tainele naturii.
Definiția umanității depinde de cultura cerealieră, tot așa cum definiția inumanității depinde de consumul cărnii semenilor: antropofagia este semnul prin excelență al sălbăticiei. Enunțarea acestor considerații a fost extrem de importantă pentru analiza societăților antice din unghiul de vedere al antropologiei culturale, dar nu a produs mari surprize, ci clarificări de mare amploare.
În schimb, demonstrația relativ recentă pe care a întreprins-o J. Davidson, dovedind că, în Grecia clasică, patima pentru peștii de mare era considerată la fel de ruinătoare și de pernicioasă ca și pasiunea pentru hetairele de lux sau pentru vinurile scumpe băute în exces a surprins pe cei mai mulți dintre noi, obișnuiți cu abundența de pește ieftin din dieta grecilor contemporani. De asemenea, uzanțele comportării la masă sunt revelatoare pentru o lume diferită de cea contemporană: așa cum vedem într-un mozaic celebru al marelui artist Soson din Pergam – o copie a acestui mozaic se află la Muzeul Vaticanului – anticii, chiar și cei mai distinși, obișnuiau să arunce pe jos toate resturile de mâncare, oase, sâmburi, cochilii, un obicei pe care noi, azi, l-am repudia ca barbar.
De fapt, e vorba de reflexul unei societăți în care munca domestică era rezervată sclavilor, în vreme ce azi nici măcar servitorii cei mai umili – și cu atât mai puțin nevasta amfitrionului – nu ar accepta să curețe aceste mici grajduri ale lui Augias.
Invențiile apărute în jurul mesei
Și, fiindcă e vorba de neveste, să amintim doar că, în teorie măcar, distincțiile de gen erau perfect ilustrate în manierele la masă. În anii ascensiunii lui Napoleon, doamna de Récamier reinventa canapeaua cu o singură rezemătoare care îi poartă și azi numele, și, alungită astfel, își prezida elegantul salon literar și politic, fără să știe (sau prefăcându-se a nu ști) că, în Antichitate, această postură era rezervată bărbaților și femeilor de moravuri ușoare – cele pe care grecii le numeau hetaire, iar Franța imperială – demi-mondene.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Boxul a fost interzis de împăratul Teodosie cel Mare?

Mesaj Scris de Admin la data de 12.06.10 10:12

Boxul a fost interzis de împăratul Teodosie cel Mare?
Primele reprezentări ale unor tineri bătându-se cu pumnii apar încă din mileniul al III-lea înainte de Hristos, la vechii sumerieni. La egipteni chiar se organizau partide de box la care participa un public generos, iar la vechii mesopotamieni existau chiar premii destul de mari pentru campioni. În 1927 arheologul E.A. Speiser chiar a descoperit la Bagdat o tabelă care atesta acest fapt.
Și în spațiul elen s-au descoperit imagini care reprezentatu pe cei doi luptători, precum și statui a celor care îl practicau. La Sartorini chiar apar imagini ale unor tineri care practicau acest sport precum statuia pugilistului din Quirinal (artefact sculptat în jurul anului 300 î.Hr.), ceea ce atestă că moștenirea greacă a fost preluată și de noua superputere a vremii: Imperiul Roman.
Prima participare la o olimpiadă a acestui sport s-a petrecut în anul 688 î.Hr.
Boxul a fost interzis ca sport de împăratul Teodosie cel Mare în anul 400, după ce cu doar câțiva ani mai devreme acesta interzisese Jocurile Olimpice.
Deși a existat în ilegalitate timp de sute de ani începând cu modernizarea societății, acest sport a reapărut în scenă prin 1719.
Înainte de 1900, boxerii luptau fără mănuși, iar meciurile se terminau doar prin knock-out. Astfel, luptele puteau dura până la 100 de runde și puteau provoca leziuni care puteau să țină un pugilist afară din ring pentru toată viața.
Abia pe la 1867 apare pentru prima oară mănușile pentru luptători odată cu introducerea regulilor Marchizului de Queensberry. Tot în ultima perioada a secolului al XIX-lea apar tehnicile de apărare, arbitrajul și multe din lucrurile pe care azi le putem admira în ring.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Trenci

Mesaj Scris de Admin la data de 12.06.10 10:04

Trenci

  • Este urmașul mantalelor purtate de soldații britanici în Primul Război Mondial.
  • Își face primele apariții pe marile ecrane în filmele anilor ’40, îmbrăcând actori celebri ca Alan Ladd, Humphrey Bogart, ajungând să fie uniforma lui Peter Sellers în celebrul ciclu de filme „Pantera roz”.
  • Este adoptat de agenții Gestapo-ului în varianta din piele neagră, model inventat special pentru ei.
  • În SUA apare o grupare numită „Trench Mafia”, formată din tineri extremiști care își câștigă o celebritate negativă intrând în clădirea unui liceu și omorând o duzină de elevi, după care se sinucid.
  • Trenciul este îmbrăcat pentru prima dată de o femeie în 1928, în filmul „A woman of affairs”, ce a avut-o ca protagonistă pe Greta Garbo.
  • Trenciul este consacrat ca vestimentatie feminină, după ce fusese una exclusiv masculină, de Katharine Hepburn, Ella Raines, Sofia Loren, Ava Gardner, Audrey Hepburn și Catherine Deneuve.
  • Trenciul apare pe piață în mod oficial în 1856, când Thomas Burberry deschide primul magazin de haine bărbătești în Basingstoke, în Hampshire.
  • Ca și blugii trenciul este într-o primă fază haină destinată muncii. Astfel, primii clienți ai magazinului sunt agricultori, crescători de vite, vânători, medici de familie, care aveau nevoie de o haină rezistentă în fața intemperiilor climei britanice.
  • Astfel, în 1856 apare prima haină Burberry, numită „Gents Walking”, o pelerină amplă, cu umeri raglan, care va deveni, mulțumită lui Arthur Conan Doyle, uniforma lui Sherlock Holmes.
  • Burberry face noi experimente pentru îmbunătățirea materialelor, astfel realizează un fir care se impermeabilizează înainte și este țesut pe diagonală. Materialul nu mai miroase a cauciuc, iar țesătura în solzi permite alunecarea picăturilor de ploaie.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Căsătorie

Mesaj Scris de Admin la data de 12.06.10 10:01

Căsătorie
Căsătoria și divorțul sunt astăzi două evenimente foarte des întâlnite în viața cotidiană a oamenilor. Fiecare dintre ele, însă, a avut un parcurs sinuos în istoria Europei. Iată zece lucruri din istoria căsătoriei și a divorțului.

  • A fost concepută în mod tradițional ca un acord între două entități (triburi, clanuri, familii de origine) înainte de apariția creștinismului sau între persoane singure.
  • În Europa, de la începutul Evului Mediu, a fost în mod universal subordonată unor norme, ca tabu-ul incestului, având ca scop împiedicarea căsătoriei între persoane de același sânge.
  • Decizia „personală” cu privire la înfiriparea treptată a unei concepții a căsătoriei a devenit o caracteristică a culturii occidentale, în epoca modernă. Acest proces a fost influențat treptat de către concepțiile iluministe, romantice, liberale și socialiste.
  • Abia din acest moment căsătoria este definită ca raport între două persoane, fundamentat pe dragoste reciprocă și având ca finalitate „realizarea” celor doi în plan personal, făcând abstracție de recunoașterea social-instituțională și de finalitatea procreativă (puse în schimb pe primul loc de către învățăturile tradiționale ale creștinismului).

  • În timpul Renașterii căsătoriile erau precedate de o pregătire religioasă, ca o inițiere în tainele relației de cuplu, astfel tinerilor ce urmau să fie căsătoriți li se citeau lecturi legate de taina căsătoriei, timp de două săptămâni înaintea nunții.
  • De-a lungul secolelor Biserica și-a asumat în Europa monopolul regularizării căsătoriei, iar contestarea acestui rol a dus la începerea unei lungi serii de conflicte pornind de la Revoluția franceză și continuate de statele secolului al XIX-lea. Statul laic revendica nu numai deplina sa putere legislativă în materie de căsătorie, dar și predominarea propriilor norme față de cele ale Bisericii.
  • Divorțul apare sub diverse forme încă din Antichitate, inclusiv în cea romană, dar creștinismul îi opune o concepție a căsătoriei bazate pe indisolubilitate, care admitea ipoteza anulării în condițiile încălcării uneia dintre condițiile considerate indispensabile.
  • Divorțul a fost introdus în 1792 de către Franța revoluționară, fiind menținut de codul napoleonian.
  • În cursul secolului al XIX-lea, aproape toate statele europene introduseseră legislația divorțului, excepție făcând Italia, unde divorțul a fost introdus abia în 1970, ceea ce a dus la o puternică contestare din partea catolicilor.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Teatrul Național din Cernăuți, de la entuziasm la...

Mesaj Scris de Admin la data de 09.06.10 7:39

Teatrul Național din Cernăuți, de la entuziasm la...


Teatrul Național din Cernăuți s‑a născut din dorința și entuziasmul unor tineri intelectuali bucovineni, convinși de faptul că progresul acestui ținut nu putea să aibă loc decât printr‑o renaștere culturală. Înființat în decembrie 1921, și‑a luat titulatura de teatru național, dar fără să fi avut acest statut. După patru ani și câteva luni, teatrul cernăuțean a devenit cu adevărat Teatru Național, cu acte în regulă și cu director numit prin decret regal. Născut ca pruncul „tras cu forcepsul“, acest teatru a avut însă o existență scurtă, pentru că la 1 aprilie 1935, guvernul condus de Gheorghe Tătărescu „l‑a omorât“, căci nu avea cu ce să‑l mai „hrănească“.

Povestea teatrului românesc în ținutul bucovinean își are începuturile pe la 1862, când un grup de tineri boieri români, în frunte cu cei din familia Hurmuzachi, înființează societatea Reuniunea română de leptură din Cernăuți, cu scopul de a promova cultura română. Aceiași tineri aduc la Cernăuți și primele trupe de teatru românești, conduse de mari artiști ca: Fany Tardini, Matei Millo, Mihai Pascaly, Constantin Nottara, Petre Liciu. Trupele de teatru române aveau dreptul de a juca pe teritoriul bucovinean în intervale limitate de timp și cu un anumit număr de spectacole. Adesea, cererile lor, cu rugămințile de a li se permite să joace, le‑au fost respinse de Guvernământul ținutului. Acest fapt a determinat pe intelectualii bucovineni să lupte pentru înființarea unui teatru românesc permanent.
Revolta studenților bucovineni
Unirea Bucovinei cu România, la 1918, a creat cadrul propice pentru realizarea acestui deziderat. Trebuie menționat faptul că la Cernăuți exista, din 1905, una dintre cele mai frumoase clădiri europene destinate teatrului. Fusese proiectată de renumiții arhitecți H. Helmer și F. Felner într‑o perioadă când ținutul Bucovinei de Nord se afla sub stăpânire habsburgică. Era firesc ca pe acea scenă prioritatea să o aibă trupele nemțești. Dar, după unirea Bucovinei cu România situația se schimbase. De‑acum românii puteau să‑și impună propriile legi.
Cei care au grăbit crearea unui teatru de limbă română au fost studenții bucovineni. Ei s‑au revoltat în decembrie 1921 împotriva lui W. Popp, directorul trupei germane „staționate“ în clădirea teatrului din Cernăuți. Acesta închiriase, la 1 septembrie 1920, de la Primăria din Cernăuți clădirea teatrului comunal pentru trupa pe care o conducea. Contractul avea valabilitatea până la 1 septembrie 1923 și avea toate șansele de a se prelungi, dacă studenții români nu le‑ar fi zădărnicit planurile.
Tot ei au fost cei care au „împins“ dorința lor Ministerului Instrucțiunii, Cultelor și Artelor din România, în fruntea căruia se afla Octavian Goga, spre a lua hotărârea de a semna o decizie de subvenționare a unui teatru românesc. La 11 ianuarie 1922, teatrul din Cernăuți „a fost deocamdată recunoscut Teatru Național, alcătuindu‑se un comitet provizoriu care să rânduiască ordinea spectacolelor ce se vor da.“ Totodată, s‑a stabilit să se deschidă stagiunea română la 1 februarie 1922 de către Naționalul ieșean, cu spectacolul „Vlaicu‑Vodă“ de Alexandru Davila. Director interimar al teatrului fusese numit prof. univ. Constantin Berariu.
Potrivit contractului dintre Ministrul Artelor și directorul trupei germane, scena teatrului cernăuțean nu mai putea fi disponibilă trupelor „străine“. S‑a făcut o singură concesie pentru trupa germană, căreia i s‑a acordat dreptul de a mai juca încă trei luni. Potrivit art. 10 din Legea teatrelor, pe scena teatrelor naționale din România, spectacolele trebuiau să aibă loc numai în limba română. Deși se făcea uz de acest articol, în fapt, această nouă instituție românească nu avea statutul unui teatru național.
Conform convenției încheiate în 28 ianuarie 1922, drepturile și obligațiile rezultate din contractul de închiriere ‑ dintre W. Popp și Primăria din Cernăuți ‑ au fost cedate Ministerului Cultelor și Artelor. Astfel, acest minister a devenit chiriașul edificiului teatral, care se afla în proprietatea Primăriei din Cernăuți.

Idealuri mărețe, greu de atins
Scopul acestei instituții era, în primul rând, acela de a‑i aduce pe români la teatru, indiferent de condiția lor socială. Autoritățile române înființaseră instituții de învățământ și cultură în noua provincie cu un țel precis, acela de a fixa limba română într‑un spațiu cosmopolit, în care românii nu erau majoritari. Prin spectacolele care urmau să se prezinte se urmărea impunerea artei românești în acest ținut și învățarea unei limbi române curate. Ele trebuiau să atragă prin joc și „forța lor distractivă“ populația de origine română, dar... și de alte naționalități.
În plus, teatrul românesc trebuia să devină superior, din punct de vedere artistic, celui de altă etnie. Idealuri mărețe, dar greu de înfăptuit. Inspectorul Artelor pentru Bucovina, Grigori Pantasi, într‑un memoriu adresat în 1924 ministrului Artelor, spunea: „Publicul teatrului român constă din funcționari și e așa de restrâns și mic că nu poate susține un teatru român, mai ales că, în timpul scumpetei actuale, funcționarii cu leafa lor mică nu sunt în stare să frecventeze des reprezentările teatrale“. Din studiul făcut de Pantasi rezulta că publicul cernăuțean era 90% evreiesc, iar din restul de 10%, majoritatea erau nemți. Așadar, trebuiau găsite pârghiile prin care spectacolele românești să fie puncte de atracție pentru celelalte naționalități.
Începând cu data de 22 septembrie 1922, Constantin Berariu a fost numit director onorific al teatrului cernăuțean. Grea misie a avut acest om! Timp de trei ani a făcut numeroase memorii către ministerul de resort prin care cerea să se stabilească statutul de teatru național, să se angajeze o trupă permanentă, iar administrația statului să preia acest edificiu de la Primăria din Cernăuți. Autoritățile de la București erau însă fie depășite de situație, fie, pur și simplu, dezinteresate. Altfel nu se poate explica faptul că a lăsat acest lăcaș de cultură timp de aproape cinci ani fără un statut clar.
Prima stagiune de teatru românesc a fost inaugurată la 20 septembrie 1922 de Compania Lirică Română „Leonard“. Această trupă a susținut, până la sfârșitul anului, 34 de spectacole. Succesul obținut l‑a determinat pe Nicolae Leonard să prelungească stagiunea până în luna aprilie 1923. Cei care înființaseră acest teatru românesc considerau însă opereta un gen minor. Ei tindeau către marile opere ale dramaturgiei universale. Gândul acesta era demn de toată admirația, dar greu de pus în aplicare în condițiile în care nu exista o trupă de teatru permanentă, iar publicul român era cel mai puțin numeros dintre toate naționalitățile existente la Cernăuți.
Trupă proprie de teatru,din 1925
Pentru a asigura o stagiune românească de teatru, Constantin Berariu a încheiat contracte cu trupe din București și Iași: Compania Bulandra‑Manolescu‑Storin, două trupe ale Naționalului bucureștean în frunte cu Ion Brezeanu și Maria Filotti, și Teatrul Național din Iași. Era sfârșitul lui 1924, iar teatrul din Cernăuți nu avea încă o trupă proprie. Numirea lui Petre Sturdza, la 1 august 1925, în funcția de director artistic al teatrului și prim actor, a dus la crearea primei trupe permanente de teatru.
Din rândurile acesteia au făcut parte: Nae Bulandra, Gina Sandri, Lily Bulandra, Petre Bulandra, Alice Sturdza, Ecaterina Ionescu, Jeni Ioanin; și câțiva elevi ai Conservatorului local: Jules Cazaban, Nicolae Sireteanu, Laurențiu Mărgineanu. Stagiunea 1925‑1926 s‑a deschis cu spectacolul „Chemarea codrului“ de George Diamandy. În urma unor neînțelegeri cu Petre Sturdza, Const. Berariu și‑a dat demisia, iar la 15 februarie 1926, Ministerul Cultelor și Artelor l‑a numit director pe Dragoș Protopopescu.
După un scurt bilanț s‑a ajuns la concluzia că stagiunea anului 1925 nu s‑a ridicat, din punct de vedere estetic, la un nivel artistic superior. S‑a insistat din nou pe ideea transformării teatrului într‑unul național, pentru a intra sub directa supraveghere a ministerului.
Era nouă la teatrul din Cernăuți
La 26 martie 1926, teatrul din Cernăuți a primit, într‑un sfârșit, titulatura de Teatru Național. Decizia a fost semnată de Consiliul de Miniștri și publicată în „Monitorul Oficial“, iar Dragoș Protopopescu a fost numit director prin decret regal.
Om de o rafinată cultură, el a adus o serie de schimbări în planul organizatoric și repertorial al teatrului. O primă măsură pe care a luat‑o a fost dizolvarea vechii trupe și crearea uneia mai performante. Pentru început a colaborat cu doi directori de scenă renumiți: Victor Bumbești și Victor Ion Popa, care au montat câteva spectacole cu înaltă ținută artistică. Dar teatrul avea nevoie de un regizor și un scenograf cu angajament permanent, așa că Dragoș Protopopescu a reușit să aducă doi oameni tineri și talentați: directorul de scenă Aurel Ion Maican și scenograful George Löwendal.
Cu venirea acestor doi artiști, la Teatrul Național din Cernăuți a început o eră nouă. Ideile novatoare propuse de Maican și Löwendal s‑au materializat treptat. S‑a instalat o scenă rotativă, s‑a construit un prosceniu (n.r. – parte a teatrului care cuprinde scena și avanscena), s‑au schimbat arlechinii, s‑au așternut covoare în sală pentru a înăbuși zgomotul făcut de pașii spectatorilor, s‑a achiziționat un sistem nou de iluminat. La nivel scenografic, s‑a înregistrat o adevărată izbândă prin construirea de decoruri tridimensionale. În plus, cei doi artiști au folosit materiale din vechile decoruri pictate la Viena, adaptându‑le fiecărui spectacol.
Directoratul lui Victor Ion Popa
După încheierea stagiunii 1926‑1927, Dragoș Protopopescu a demisionat. La conducerea teatrului a revenit, pentru un scurt interimat, Constantin Berariu. Apoi, la 22 octombrie 1927, la direcția Teatrului Național din Cernăuți a fost numit Victor Ion Popa. Admirabilul om de teatru s‑a străduit, timp de două stagiuni, ca micul buget alocat pentru această instituție, să fie folosit cât se poate de judicios. Între regizorul Maican și V.I. Popa s‑au stabilit repede afinități spirituale.
Aveau un țel comun: reteatralizarea teatrului. Acest concept cucerise întreaga generație de regizori și scenografi români din cel de‑al doilea deceniu al secolului al XX‑lea. Sosise momentul înlăturării conservatorismului și stilului academizant din teatrul românesc. V.I. Popa făcea parte din această generație reformatoare și teatrul cernăuțean îi oferise prilejul de a‑și pune în aplicare noile idei. A adus schimbări esențiale în acest teatru: a înzestrat scena cu aparatură performantă, a fost deschis la experimentele regizorale și scenografice, a luptat pentru răspândirea acestei arte în tot ținutul Bucovinei ‑ creând teatrul pentru copii și teatrul de cartier – și a înființat revista „Spectatorul“, document de o imensă însemnătate pentru istoria teatrului românesc.
Cu toate formidabilele sale reforme, s‑au găsit însă oameni care nu l‑au mai dorit la cârma acestei instituții. I‑au adus acuze de fraudă, de incapacitate de a cârmui teatrul, determinându‑l să părăsească instituția.
În stagiunile de sub direcția lui Victor Ion Popa s‑au prezentat o serie de spectacole valoroase: „Viforul“ de B. Șt. Delavrancea, „Teatrul în castel“ de Franz Molnár, „Avarul“ de Molière, „R.U.R (Rațional‑Universal‑Robot)“ de Karel C·apek – în regia lui A. I. Maican; sau „Unchiul Vanea“ de Cehov, „Azilul de noapte“ de Gorki, „Taras Bulba“ după Gogol, „Phedra“ de Racine, „Jedermann“ de Hugo Hoffmansthal, „Clopotul scufundat“ de Hauptmann, „Andreocles și leul“ și „Pygmalion“ de Bernard Shaw, „Omul cu mârțoaga“ de George Ciprian, în regia lui V. I. Popa.
Scandaluri interminabile
După numai patru stagiuni, în 1930, Teatrul Național din Cernăuți se afla într‑un adevărat impas. Noul director, prof. univ. Alexandru Procopovici, a fost pus în situația să caute artiști pentru completarea trupei. Printre noii angajați s‑au numărat Mișu Fotino, Annie Capustin, Jeni Irimescu, Dumitru Moruzan. La scurt timp, la direcția teatrului a fost numit Eugen Bădărău, care a încercat să aducă public prin prezentarea unor comedii spumoase. Protagonistul acestor spectacole era Mișu Fotino, care, de altfel, era și principalul director de scenă. Dar succesul nu se grăbea să apară. Teatrul se „tăvălea“ într‑o deznădejde cumplită. Ziarele nu consemnau în paginile lor decât scandalurile interminabile sau desele schimbări de la direcția acestui teatru. La cârma lui au mai fost de câteva ori Mișu Fotino, apoi, Lecca Morariu. Dar nici unul nu a propus un program viabil prin care să‑l salveze.
Un salt mortal și ...teatrul a dispărut!
Ceea ce pionierii teatrului cernăuțean construiseră cu mare trudă, au reușit să dărâme urmașii într‑un timp record și fără remușcări. Încă din 1933 circulau zvonuri că teatrul va fi desființat, dat fiind că de la plecarea lui V.I. Popa nimeni nu s‑a preocupat să‑l salveze. Politicienilor, dezinteresați și depășiți de situație, le‑a fost mult mai ușor să „lichideze“ această instituție. Odată cu aplicarea noului buget, la 1 aprilie 1935, Ministrul Cultelor și Artelor, Alexandru Lapedatu, a suspendat activitatea Teatrului Național din Cernăuți, alături de cele din Chișinău și Craiova. Zadarnice au fost interpelările din Parlament, zadarnice au fost articolele scrise în presa vremii. „Luminatele“ minți n‑au văzut decât o singură soluție: desființarea.
În privința desființării celor trei teatre naționale și a situației personalului artistic, guvernul condus de Gheorghe Tătărescu hotărâse: „Personalul artistic, față de care ministerul are obligațiuni legale, va fi utilizat la celelalte teatre naționale. Artiștii de la toate teatrele naționale care au limita de vârstă, vor fi scoși la pensie. Orașele Craiova, Chișinău și Cernăuți, în tot timpul stagiunii teatrale, vor fi deservite regulat (2‑3 spectacole pe săptămână) de trupele celorlalte Teatre Naționale cu repertoriu, artiști și decoruri. Primăriile respective vor pune la dispoziția Ministerului Artelor sălile de spectacol, încălzitul, luminatul și personalul de serviciu. Publicul va fi avizat din timp de zilele în care se vor da spectacole și ce artiști vor juca.“ (Desființarea teatrelor naționale din Craiova, Chișinău și Cernăuți, în „Rampa“, anul 18, nr. 5058, 22 martie 1935.)
Procese intentate de actori
În urma lichidării celor trei teatre s‑au deschis o serie de procese între stat și actori. Arhivele Naționale ale României adăpostesc documente care atestă faptul că în 1938, încă mai aveau loc procese prin care actorii fostului Teatru Național din Cernăuți își cereau salariile neplătite. Deși guvernul garantase angajarea tuturor actorilor la alte teatre naționale, lucru acesta a fost irealizabil Se punea întrebarea: despre ce fel de economie la buget era vorba, dacă actorii acestor teatre urmau să fie tot bugetari?
Sarcina căzută în spatele celor trei teatre naționale rămase ‑ adică Teatrul Național din București, Teatrul Național din Iași și Teatrul Național din Cluj ‑, de a juca la Cernăuți, Chișinău și Craiova, a fost irealizabilă. Teatrului Național din Iași, spre exemplu, îi căzuse în spate o misiune extrem de grea. Așezarea geografică obliga trupa ieșeană să meargă de câte „2‑3 ori pe săptămână“ la Cernăuți și Chișinău. Ne putem imagina cum echipe de actori alergau, cu trenul încărcat cu decoruri, două‑trei zile la Cernăuți, două‑trei zile la Chișinău și, apoi, dacă mai puteau, la sediul lor. Primăriile locale, care aveau datoria să asigure iluminatul, căldura și personalul de serviciu, erau tot instituții bugetare. Așadar, mari economii la buget nu s‑au făcut. Astfel se încheie povestea unui teatru național născut din entuziasmul unor tineri intelectuali bucovineni și mort din indiferența unor politicieni nepricepuți.
„Bucovina protestează cu toată hotărârea“
(„Monitorul Oficial“ Nr. 61, Camera Deputaților, Ședința din 21 martie 1935)
„Dl. G. Fotino, vicepreședinte: …dl.deputat Aurel Morariu are cuvântul.
Dl. Aurel Morariu: În preajma alcătuirii bugetului general al Statului, Bucovina este amenințată de o serie de lichidări și desființări în vederea realizării unor economii pe seama acestui buget. Ministerul Cultelor și Artelor pare a fi în fruntea acestei acțiuni de amputare și de reducere a instituțiunilor de stat existente în cuprinsul Bucovinei. Într‑adevăr, de mai mult timp persistă știrea că e vorba ca la Cernăuți să fie desființat Teatrul Național, și tot astfel Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică.
Prin rostul meu, Bucovina protestează cu toată hotărârea împotriva acestor intențiuni de a desființa amintitele instituții de cultură ale Cernăuțului și în cele ce urmează îmi permit a arăta d‑lui Ministru al Cultelor și Artelor, că în afară de prejudiciul material și moral ce s‑ar pricinui astfel Moldovei de Nord, aproape nici o economie bugetară nu se va putea realiza și prin urmare, nimic din ceea ce este pretextul măsurilor proiectate nu va putea fi pus în ființă.
Teatrul Național din Cernăuți, de la înființarea lui, a fost permanent o cetate a culturii românești și în tot timpul activității sale a slujit aceste interese cu grijă și cu sârguință, pe cât au permis mijloacele materiale, totdeauna modeste, de care a putut dispune. În timpul din urmă, acest Teatru Național al nostru, moștenind de la guvernarea Național Țărănistă o situațiune materială destul de precară, a izbutit totuși să pună ordine în toată gospodăria sa și, beneficiind de o modestă subvențiune de 2.400.000 lei, acordată de Ministerul Artelor și Cultelor, să‑și îndeplinească înaltul rol de cultură ce‑l are în orașul cel mai important al Bucovinei.
Din informațiile ce deținem, vedem că preocuparea d‑lui Ministru al Cultelor și Artelor, în legătură cu desființarea Teatrului Național din Cernăuți, este ca să economisească pe seama bugetului acestui minister suma de 2.400.000 lei anual. Iluziile ce și le face dl. ministru al Cultelor și Artelor relativ la aceste economii, când în comunicările ce ni se fac chiar pe cale oficială, e vorba ca Cernăuți, acest Teatru Național desființat să fie deservit de echipe de teatru volante, sunt evidente.
Nici o echipă teatrală volantă nu‑ți va veni la Cernăuți, fără ca direcțiunea generală a teatrelor să nu o subvenționeze așa cum știm că se subvenționează asemenea întreprinderi întotdeauna. Prin urmare, fără exagerațiune, putem pronostica chiar de pe acuma că aceste subvențiuni acordate pe viitor echipelor de teatru volante vor fi foarte considerabile și raportate în totalitatea lor anuală la modesta subvențiune de 2.400.000 lei anual, acordată actualmente Teatrului Național din Cernăuți, se vor prezenta mult mai mari și mult mai oneroase pentru bugetul Ministerului de Culte și Arte.
Afară de aceasta, mi‑aș permite să atrag atențiunea d‑lui Ministru al Cultelor și Artelor asupra faptului că având la Cernăuți un stat de artiști în număr de cam 25 inși, plătiți bugetari cu toții laolalată cu o sumă aproximativă de 160.000 lunar, înseamnă că acești aproape 1.900.000 lei vor fi în sarcina Ministerului de Culte și Arte și în caz de suprimare din bugetul ministerului a Teatrului Național din Cernăuți. Căci majoritatea covârșitoare a artiștilor Teatrului Național din Cernăuți, având drepturi câștigate, vor trebui repartizați pe la alte teatre și oricum plătiți cu salariile la care au dreptul potrivit gradului și vechimea lor.
În ipoteza cea mai favorabilă, deci pentru teza desființării Teatrului Național din Cernăuți, ar putea fi vorba de o eventuală economie anuală de cam 400.000‑500.000 lei anual. Și deci îmi permit, să întreb pe dl. Ministrul al Cultelor și al Artelor, dacă această problematică și derizorie economie bugetară legitimează lovitura ce, sub raport românesc și cultural, urmează să dea Cernăuților și Bucovinei prin desființarea acestui Teatru Național.
Nu mai puțin alarmată este Bucovina românească și de știrea că, din inițiativa aceluiași minister al Cultelor și Artelor, urmează ca și Conservatorul de muzică și Artă Dramatică să fie desființat. Aceleași motive de pretinse economii bugetare ar fi să legitimeze și această suprimare a unui înalt așezământ de cultură. Protestăm și împotriva acestei tentative“
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Scandal politic pentru tramvaiul electric

Mesaj Scris de Admin la data de 09.06.10 7:38

Scandal politic pentru tramvaiul electric


La apariție, tramvaiul cu cai a stârnit controverse aprinse în rândurile bucureștenilor. Tramvaiul electric, venit după aceea, a provocat un adevărat război în rândurile politicienilor.
Primele linii de tramvai cu cai în Europa au fost înființate la Paris (1854), fiind urmate de cele din Anglia (1860). Șinele, inventate de Benjamin Qutram, au fost îngropate în pavajul străzilor.
Primăria Bucureștilor l-a autorizat, la 3/15 iulie 1871, pe Harry Hubert de Marveé Slade, să construiască drumuri de fier americane, prima linie care a intrat în exploatare, în 1872, fiind Gara de Nord-Obor. Abia la 1 iunie 1873, prin intermediul unui decret regal, Harry Slade a fost autorizat „de a face tramvaie […]
Întrebuințându-se pentru acestea cai, nu și locomotive“. Putea să-și transfere concesiunea obținută unei alte persoane, menționându-se că nu avea drept de monopol. Lucra pe cheltuiala sa, urmând să se înțeleagă cu proprietarii terenurilor pe unde vroia să treacă linia. Liniile pe care urma să le realizeze trebuiau să fie prevăzute într-un plan, unde se menționa și termenul limită de finalizare a acestora. Dacă nu respecta data limită, pierdea dreptul de executare a lucrării în favoarea unei alte companii. Beneficia în schimb de scutiri de taxe pentru o perioadă de cinci ani.
Vehiculul poreclit Treanca-Fleanca
O altă linie de tramvai a unit Piața Sf. Gheorghe cu Gara Filaret, compania care a realizat lucrarea obligându-se să întrețină pavajele între șine dar și la o distanță de 50 cm de acestea. Bucureștenii au fost surprinși de noul mijloc de transport, gospodinele lăsându-și ciorba pe foc pentru a vedea vehiculul numit „Traivan“, „Trangavan“ sau „Treanca-Fleanca“. Mulți dintre trecători își puneau dopuri de vată în urechi pentru a scăpa de zgomotul produs de tramvaie. Spectacolul oferit de pasagerii tramvaielor cu cai a rămas întipărit în memoria contemporanilor: „Pe cele două lavițe de-a lungul pereților, călătorii stăteau față în față, drepți ca niște lumânări în sfeșnic și, vrând-nevrând, se uitau unii la alții. Din când în când câte un drumeț grăbit făcea semn, vizitiul învârtea de manivelă ca la o râșniță, striga «trrru!…», calul se poticnea, roțile scrâșneau, mușteriii dinăuntru bombăneau și pasagerul cel nou se urca. Dar nu mai trecea mult și clopoțelul de deasupra capului vizitiului făcea: bang, bang, bang! Ce era? Un pasager ori pasageră, fără să se ridice de pe laviță, întindea de un șnur ce atârna din tavan, vizitiul râșnea, calul se poticnea, roțile scrâșneau și cotețul se oprea drept în poarta cu nr. 13 a pasagerului grăbit. Dar la nr. 26 pe cealaltă parte a uliții trăgea alt pasager de șnur“, nota Ioachim Botez, în lucrarea „Prin București odinioară și azi”.
Click aici pentru a vedea o galerie foto cu tramvaie de altă dată

Bătălia pentru tramvaiul electric

Prima linie de tramvai electrică a început să funcționeze la 9 decembrie 1894, având opt vagoane cu motor și opt remorci. Construirea acesteia s-a datorat primarului Pake Protopopescu, care acordase o concesie pentru construirea de căi ferate și tramvaie (1890), cu obligația de a se construi o linie „cu curent subteran“ pe direcția Cotroceni-Obor. Concesiunea a fost preluată de Societatea Anonimă Română pentru construcția și exploatarea de căi ferate și tramvaie, aceasta însărcinând firma Siemens-Halke (Viena) cu realizarea liniei electrice. Profitul înregistrat de Societatea de Tramvaie și Tramcare pentru anii 1899-1900 s-a ridicat la suma de 61.640 de franci.
Consilierii Primăriei s-au opus înființării tramvaiului electric, „considerându-l o calamitate pentru public, pentru că firele electrice pot trăsni oameni și animale și vedem cu toții ce aspect hidos prezintă sârmele acestea spânzurate în aer pe niște stâlpi imposibil de privit“. Consilierii comunali au scăpat, probabil, de teama „trăsnirii“ în momentul în care s-a creat un Regulament al Societății Comunale de Tramvaie referitor la acest aspect. Conform acestuia, persoanele „trăsnite“ se așezau pe spate, cercetându-se „dacă mai răsuflă cât de puțin. În cazul acesta se va așeza capul mai ridicat și se va pune pe frunte o cârpă muiată în apă rece sau cu gheață“. Dacă persoana nu mai respira i se făcea respirație artificială până la venirea unui medic. Un alt motiv pentru respingerea tramvaiului electric a fost de natură umanitară, recurgându-se la clișeul „România este țară agricolă“, cei 1.000 de cai folosiți la tracțiunea tramvaielor hrănindu-se din „ieslea națională“.
Primarul Barbu Delavrancea a insistat în fața Consiliului Comunal pentru schimbarea modului „barbar al tracțiunii cu cai“ cu tracțiunea „dinamo-electrică“. Delavrancea nu a agreat imaginea cailor încovoiați care trăgeau vagoanele la deal și nici a „plaselor de fire“ care atârnau spânzurate pe străzi, dorind să le înlocuiască.
Rezultatul a fost votarea de către consilieri a introducerii tramvaiului electric. Potrivit unui studiu realizat de către inginerul St. Christescu, la vremea când se discuta aprins în Consiliul Comunal introducerea tramvaiului electric, acesta devenise o obișnuință cotidiană în marile orașe din Europa. Germania avea, în 1899, 66 de orașe cu tramvaie electrice care circulau pe linii însumând 2.037 de km.
Bucureștii aveau, în 1905, doar 5 km de linii cu cablu electric și alți 45 de km cu tracțiune animală, însă, „în studiu de a se înlocui“. Cel mai folosit a fost tramvaiul cu cablu aerian, singurul argument folosit contra acestuia fiind lipsa de estetică a străzilor. Societatea de Tramvaie, conștientă că trebuie să introducă linii electrice, a transmis Primăriei că dorește să transforme tracțiunea animală în tracțiune electrică prin executarea a 27 de km de linii electrificate, cu condiția să i se prelungească concesia care expira în 1909, până în 1954. Potrivit lui Alexandru Davidescu, directorul Lucrărilor Tehnice, Comuna ar fi obținut, dacă accepta oferta respectivă, un beneficiu de cca 80-100 de milioane de lei.
Extinderea liniilor de tramvai în Capitală a fost deficitară, mai ales la periferia orașului, astfel că în 1909 încă mai circulau tramvaiele cu cai, în timp ce orașele Iași, Galați și Brăila aveau în totalitate tramvaie electrice. Vintilă I. Brătianu (1867-1930), edilul Bucureștilor (iunie 1907-februarie1910), a dorit modernizarea transportului de călători, menționând că a propus concesionarilor de tramvaie electrificarea întregii rețele (1909).
Deși negocierile cu reprezentanții Societăților de tramvaie pentru transformarea tracțiunii animale în tracțiune electrică se desfășurau încă din 1906, aceștia au refuzat. Decizia a avut la bază un studiu de piață realist: capitalul investit pentru electrificarea liniilor nu putea fi amortizat până în 1916, când le expira concesiunea, acționarii cerând în schimbul electrificării liniilor, peste profitul pe care l-ar fi obținut în perioada 1909-1916, un beneficiu net de 5.400.000 de lei.
Raportul primarului V. Brătianu, cu nr. 9147/4 martie 1909, a precizat necesitatea înființării de noi linii de tramvai, determinat fiind „de traficul considerabil de călători“ și de faptul că cele două concesii ale liniilor de tramvai – una de 19,484 km, iar cealaltă de 30,195 km – expirau la 1 iulie și 1 decembrie 1916. Urma să se înființeze o Societate a Tramvaielor Comunale care trebuia să construiască linii noi, să le îmbunătățească pe cele vechi și să exploateze întreaga rețea. Singura doleanță a lui V. Brătianu a fost ca legea referitoare la noua societate de tramvaie să nu stabilească și statutele acesteia.
Statute controversate

Statutele Societății aveau să genereze, ulterior, puternice dezbateri în Parlamentul României și să ofere presei prilejul de a ironiza clasa politică. Consilierul comunal N.G. Ioaniu a propus acordarea unei concesiuni pe o perioadă de 40 de ani, iar Comuna să aibă ¼ din capital. În aceste condiții, Consiliul l-a împuternicit pe V. Brătianu să intervină la Ministerul de Interne „pentru alcătuirea proiectului de lege necesar, care să fie cât mai repede adus în discuțiunea Înaltelor Corpuri Legiuitoare și a stărui ca el să fie chiar aprobat chiar în sesiunea curentă“.
Proiectul de lege a ajuns în regim de urgență la Camera Deputaților (14 aprilie 1909), fiind votat între două credite și trei bugete. Nicolae Fleva a fost singurul parlamentar care l-a contestat. La scurt timp după raportul lui Vintilă Brătianu, Regele Carol I promulga Legea pentru înființarea unei societăți comunale pentru construcția și exploatarea tramvaielor din orașul București (18 aprilie 1909), cu scopul electrificării liniilor unde se mai folosea tracțiunea animală.
Ceea ce nu s-a știut inițial a fost faptul că primarul Vintilă Brătianu era și acționarul societății căreia îi concesionase exploatarea liniilor de tramvai! Statutele Societății au fost aprobate de Consiliul Comunal, în cele 39 de articole ale acestora precizându-se că nu se pot modifica decât în urma unei înțelegeri între Comună și Consiliul de Administrație, fiind necesar apoi votul unei Adunări Generale care trebuia să întrunească 2/3 dintre acționari și să voteze pentru schimbare 2/3 dintre cei prezenți. Problema a fost aceea că Statutele nu au respectat legea din 14 aprilie, menționând că trebuiau construite cel puțin 10 km de linii de tramvai și nu doar 10 km și că Societatea avea dreptul exclusiv de a înființa, transforma și exploata liniile, după expirarea concesiunii societăților existente de tramvaie – se instituia monopolul.
De asemenea, Societatea era liberă să nu execute nici o linie de tramvai în ultimii cinci ani ai concesiunii și să nu admită nici un spor la obligațiile asumate pentru primii 15 ani.
Alexandru Marghiloman a observat diferențele existente între Legea pentru exploatarea tramvaielor comunale și Statute, afirmând că nu contestă legea, însă „ne plângem de altceva, de Statute“, acestea fiind un „adaos la lege“. Marghiloman a fost sprijinit de P.P. Carp, care a considerat că „e o primejdie atunci când partidele politice nu caută să se întărească prin idei, prin convincțiuni, dar caută să se întărească prin afaceri“, sugerând folosirea fierului roșu în acest caz. Statutele au fost criticate de Consiliul Comunal din 1911, care a observat că Societatea de Tramvaie și-a însușit dreptul exclusiv de a construi linii de tramvai în București, „un monopol scandalos și un privilegiu pe care nici o lege nu l-a instituit»
Consilierii au precizat că res­pectivele Statute nu pot modifica sau abroga legi, sau să compromită drepturile superioare și permanente ale corpului municipal, elaborarea lor greșită sau ilegală angajând responsabilitatea civilă a autorilor lor. Consiliul Comunal a pus, la 7 iulie 1911, Statutele în acord cu legea din 14 aprilie 1909, eliminându-se monopolul oricărei societăți pe durata concesionării. Peste patru zile, Ministerul de Interne, unde Al. Marghiloman era titular, a aprobat anularea Statutelor.
Societatea Tramvaielor a considerat că nu poate fi dizolvată printr-o simplă măsură administrativă, câștigând procesul de la Secția a II-a a Tribunalului Ilfov pe care i l-a intentat Ministerul de Interne și Primăria, motivând că nu acceptase modificarea Statutelor. Tribunalul și-a motivat Decizia prin neconstituționalitatea legii din 18 decembrie 1911, pe care a considerat-o „o expropriere în afară de cazurile limitate de art. 19 din Constituție“.
Afacerea Tramvaiul

Primăria a pierdut și re­cursul judecat la secția I a Curții de Casație, acțiunea fiind apreciată ca neîntemeiată (16 martie 1912). Avocatul Missir a fost considerat de Al. Marghiloman răspunzător de eșec, din cauza pledoariei dezastruoase a acestuia. Verdictul Curții de Casație i-a determinat pe reprezentanții opoziției liberale să-și manifeste bucuria pe străzile Capitalei, Al. Marghiloman fiind la Mitropolie pe punctul de a încasa câteva lovituri de baston de la aceștia. Agitațiile simpatizanților liberali s-au desfășurat în toate orașele din țară, culminând în București cu devastarea localului Clubului Conservator, Poliția șarjând printre manifestanții din Piața Teatrului Național (8 ianuarie 1912). Efectul Afacerii Tramvaiul a pus Partidul Conservator în fața unor dificultăți organizatorice și a pierderii șefiei guvernului prin înlocuirea lui P.P. Carp, Al. Marghiloman, N. Filipescu și B. Delavrancea cu Th. Rosetti, Argetoianu, E. Pangrati, prin decretul semnat la 28 martie 1912, de regele Carol I.
Concesia acordată primei Societăți anonime de tramvaie a expirat la 1/16 iulie 1916, exploatarea acesteia intrând în atribuțiile Societății de Tramvaie București, ca și aceea a Societății Anonime Române pentru construirea și exploatarea de căi ferate și tramvaie care a avut aceeași soartă (30 decembrie 1916).
Societatea Tramvaielor București a reușit să construiască, până în 1916, 16 km de linii de tramvai, amenajându-și un depou în șos. Ștefan cel Mare și ateliere de reparat pentru cele 72 de vagoane și 15 remorci pe care le avea în exploatare.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Parfum

Mesaj Scris de Admin la data de 08.06.10 8:08

Parfum

  • Arta preparării parfumurilor a luat naștere în Mesopotamia și Egipt, dar a fost perfecționată de romani și perși.
  • Primul chimist înregistrat a fost o femeie din India pe nume Tapputi, o preparatoare de parfumuri. Ea a distilat flori, uleiuri și obligeană, cu alte tipuri de uleiuri aromatice, iar apoi le-a filtrat și le-a pus înapoi, repetând procedura de mai multe ori.
  • Acum câțiva ani au fost descoperite cele mai vechi parfumuri în Pyrgos, Cipru. Acestea au o vechime de aproximativ 4.000 de ani.
  • Un chimist arab a redactat în secolul al nouălea „Cartea parfumurilor și a distilării”, care conține peste o sută de rețete pentru uleiuri aromate, balsamuri, ape aromatice și medicamente, dar și metodele folosite pentru prepararea acestora.
  • Medicul persan musulman Avicenna a introdus procesul de extragere a uleiului din flori prin distilare, experimentând în primul rând cu trandafiri. Astăzi este cea mai frecventă procedură de extragere a uleiului din flori.
  • Arta fabricării parfumurilor a devenit cunoscută în Europa de Vest în 1221.
  • În est, maghiarii au produs în 1370 un parfum din uleiuri amestecate cu o soluție de alcool, parfumul fiind cunoscut sub numele Apa Ungariei.
  • Arta fabricării parfumurilor a prosperat în timpul Renașterii, în Italia, iar în secolul al XVI-lea, aromele italiene au fost luate în Franța de parfumeurul personal al Caterinei de Medici.
  • Astfel, Franța se transformă rapid într-unul dintre centrele de fabricare a parfumului și a cosmeticelor, iar datorită acestui fapt se dezvoltă, în sudul Franței, industria cultivării plantelor și florilor pentru parfumuri.
  • Frizerul italian Giovanni Paolo Feminis a creat o apă de parfum numită Aqua Admirabilis, ceea ce a devenit mai târziu celebra apă de colonie.
  • =====

  • Specialistii in arome
    Putini dintre noi stiu cum este creat si structurat un parfum. Are parfumul o ...inima? In industria de parfumuri se sustine ca acesta este viu. Aroma caracteristica fiecarui parfum e supranumita „inima” lui. Ea poate contine nuante calde, florale, care încep sa se simta dupa abia 20 de minute de la pulverizare si pot persista aproape o ora. Parfumul este ultimul detaliu dintr-o toaleta eleganta si stilata.
    Miresme complexe
    Daca oamenii recunosc doar patru gusturi de baza – dulce, acru, amar si sarat –, ei bine, mucoasa olfactiva este mult mai dezvoltata. Ea are aproximativ 350 de receptori olfactivi diferiti. Se presupune ca numai moleculele specifice de arome pot fi identificate de acesti receptori care stimuleaza senzatia în creier. Aromele puternice si complexe activeaza simultan un numar destul de mare de receptori, în acest timp amplificându-se multitudinea de mirosuri perceptibile. Stiti câte miresme poate distinge un nas fin? Peste 10.000!!!
    Parfumurile sintetice la întrecere cu cele naturale
    Secole de-a rândul, creatorii de parfumuri au fost nevoiti sa se foloseasca exclusiv de componente naturale, multe dintre ele gasindu-se foarte rar. Cercetarile în domeniu au trezit mult interes altfel ca s-a trecut la parfumurile sintetice odata cu fabricarea vaniliei (1874) si a moscului (1888). Din 1930 Badische Anilin und Soda Fabrik (BASF) a început sa produca parfumuri cu alcool feniletilic, o substanta identic-naturala din uleiul de trandafir cu miros de lemn de trandafir si petale de trandafir.
    Anii au trecut, cercetarile în aceasta directie au continuat si, prin anul 1960, aceeasi companie a adoptat ca baza pentru productia de vitamine si arome chimice citralul. Un compus cu aroma placuta de lamâie si cu deosebite calitati anti-microbiene. Imediat a fost folosit în industria producatoare de parfumuri, în sintetizarea vitaminei A, a ionului si methyliononului, cu scopul de a fortifica uleiul natural de lamâie si chiar pentru a masca mirosul fumului. În prezent, pe plan mondial exista aproximativ 3000 de arome produse pe cale sintetica.
    Citralul sintetic, echivalentul corespondentilor naturali?
    Aproape toate cremele, detergentii, sampoanele aflate pe piata, pentru a capata un miros placut, necesita cantitati reduse de compusi aromatici fini. Unul dintre acestia este citralul. Pentru ca întotdeauna oamenii vor avea nevoie de produse pentru baie sau pentru spalat, producatorii citralului (BASF din Germania) s-au gândit sa intensifice cercetarile astfel ca s-a ajuns ca pe lânga aromele din familia citralului sa fie create si altele, cum ar fi, de exemplu, oxidul de trandafir, o componenta a aromei de trandafir utilizat si ca „intensificator de aroma”.
    Citralul sintetic nu reda doar mireasma de citrice. Prin unele modificari aduse structurii moleculare, cercetatorii de la BASF au obtinut miresme florale (linalolul, care miroase a lavanda si geraniolul, care miroase a trandafir). „Aceste miresme florale au structuri moleculare foarte asemanatoare. Toate trei au structura identica, formata din zece atomi de carbon, si, ca o caracteristica speciala, un atom de oxigen. Diferenta majora este reprezentata de pozitia exacta si de tipul de legatura ale oxigenului” avea sa explice doctorul Klaus Ebel, manager de cercetare în cadrul BASF.
    Din punct de vedere chimic, aceste arome reprezinta exact echivalentul corespondentilor naturali. Nici cel mai fin nas nu poate detecta diferenta dintre cel natural si cel sintetic. Aromele sintetice, identice cu cele naturale au avantajul ca se vor putea produce în cantitati necesare pentru industria de parfumuri la un pret acceptabil. Si totusi, specialistii în arome îsi folosesc nasul la maxim pentru fiecare amestec de ingrediente parfumate înainte de a fi trimise pe piata. Pâna la urma, dupa cum afirma chiar Alfred ten Haaf, specialist în evaluare senzoriala din cadrul Laboratorului analitic central al BASF, nici o analiza gaz-cromatografica din lume nu se poate compara cu rafinamentul nasului uman.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 19.09.10 13:48, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Istoria chiloților, a sutienului și a corsetului

Mesaj Scris de Admin la data de 08.06.10 8:04

Istoria chiloților, a sutienului și a corsetului
Cel mai vechi obiect de îmbrăcăminte datează, potrivit Bibliei, de pe vremea lui Adam și a Evei și a constat, pare‑se, într‑o acoperitoare a sexului din fibre vegetale. De atunci, oamenii au continuat să poarte chiloții ca pe un obiect normal de îmbrăcăminte. De‑a lungul istoriei, aceștia au cunoscut diverse forme. Gladiatorii, de pildă, au fost printre primii purtători ai chiloților tanga.

Celebra piesă de lenjerie intimă purta pe atunci numele de subligaculum și era constituită dintr‑o fâșie din lână albă care acoperea partea de jos a corpului și era petrecută, în față și în spate, pe sub centură. Atleții și actorii greci, ca și romanii, de altfel, purtau chiloți (perizoma) pentru a nu‑și expune organele genitale, considerate, ca și în vremurile adamice, rușinoase. Totuși, în timpul celei de‑a 15‑a olimpiade (720‑716 î.Hr.) apare conceptul de nuditate eroică. Sportivii se puteau întrece fără a avea șoldurile acoperite, ei renunțând astfel la perizoma. Schimbarea a fost atât de radicală încât a fost consemnată de istorici.
Toga nobililor romani ascundea același obiect de lenjerie. Femeile romane purtau sub robe un fel de chiloți în formă triunghiulară, cu partea din spate ceva mai lată și fixată de o centură. Obiectul de lenjerie era prins cu ace de siguranță sau fibule.
Din punct de vedere istoric, forme primitive de perizoma erau folosite de multe populații antice. Către mijlocul secolului VI î.Hr., etruscii sunt reprezentați, de obicei, cu pantaloni scurți sau chiloți variind în lungime,de la foarte scurți până la genunchi. Cămașa falusului se numea schenti la egipteni și era confecționată din bumbac. A sclavilor era mai simplă, în timp ce ale judecătorilor, preoților și faraonilor erau mai rafinate și mai împodobite.
Cuvântul chiloți (culottes) are origini franțuzești. Din Evul Mediu și Renaștere până la începuturile secolului XIX, aristocrații francezi purtau chiloți, adică un fel de ciorapi‑pantalon strânși pe picior, a căror lungime varia, de la genunchi până la glezne. În timpul Revoluției Franceze, revoluționarii erau cunoscuți ca „fără chiloți“ (sans‑culottes), cunoscută fiind preferința lor pentru pantaloni.
În Țările Române, pantalonii scurți până la genunchi se numeau cioareci și, deseori, erau împodobiți cu găitane. Erau confecționați din pănură albă și groasă de dimie.

Marlene Dietrich și ciorapii cu jartiere
Istoria ciorapilor (separați de pantaloni) începe în 1589, când William Lee a inventat prima mașină de tricotat ciorapi din lume. Așa au apărut primii colțuni fabricați din lână, bumbac sau mătase. Până la mijlocul secolului XVI, atât bărbații, cât și femeile îi purtau mai ales pentru a se proteja de frig.
Ciorapii, așa cum îi știm astăzi, au o istorie relativ recentă. În 1939, Julian Hill descoperă nylonul, un fir sintetic, rezistent și foarte asemănător cu mătasea. Nylonul a fost o revelație și primii ciorapi din acest material au apărut în magazinele din New York, în primăvara lui 1940.
Numai în prima zi au fost vândute 72 000 de perechi, ceea ce a făcut ca piața japoneză de mătase să se prăbușească aproape instantaneu. În primul an s‑au vândut 64 de milioane de perechi de ciorapi, iar producătorii nu puteau ține pasul cu cererea.
Al Doilea Război Mondial întrerupe producția de ciorapi, firele din nylon fiind folosite cu predilecție la confecționarea parașutelor și a corturilor militare. Cea care a contribuit esențial la popularizarea acestui obiect de îmbrăcăminte a fost Marlene Dietrich. Celebra actriță de origine germană a dus pe micul ecran moda ciorapilor transparenți, cu portjartier. Jartiera având, însă, o vechime apreciabilă.
De ea se leagă întemeierea unui ordin cavaleresc prestigios, când, în 1344 (sau patru ani mai târziu, spun unii) regele Eduard al III-lea al Angliei a cules de pe jos, la un bal, jartiera pierdută de Catherine Montacute, contesă de Salisbury și, pentru a tăia comentariile răutăcioase, și‑a prins‑o la picior spunând „Honni soit qui mal y pense“ (Blestemat fie cel ce gândește de rău!) și a inventat, la fața locului, Ordinul Jartierei. Curtenii lui Eduard aveau de ce mustăci. Jartiera era un obiect cu conotații speciale, mai ales în cazul perechilor de tineri căsătoriți. Unul dintre obiceiurile acelor vremuri era ca în seara nunții, cavalerii de onoare ai mirelui să fure jartierele miresei.
Revenind la povestea ciorapilor, trebuie să spunem că femeile încep să‑și arate picioarele mai ales pentru că progresele tehnologice ale anilor 1950 permit fabricarea ciorapilor mult mai fini și de culori diferite și, lucru foarte important, reducând mult costurile. Anii 1960 înseamnă și apusul ciorapilor cu portjartier și apariția colanților, a ciorapilor cu chilot. Odată cu apariția fustei mini, la începutul anilor ’70 apare și elastanul, o nouă fibră care sporește calitatea și diversitatea ciorapilor.
Strămoșul sutienului
În Antichitate, nu exista lenjerie intimă, iar hainele erau purtate direct pe piele. Fâșii din piele susțineau talia și sânii femeilor. Aristocratele romane adaugă rochiei o nouă piesă, o tunică intimă purtată ca o piesă de lenjerie. Pe atunci nici nu existau croitori. Femeile nu aveau nevoie decât de două bucăți din pânză și, cu ajutorul fibulelor, își puteau ajusta singure peplumul (sau chitonul) și himationul care era un veșmânt exterior.
În secolul XVII, piesa de rezistență devine corsetul care avea și rol de sutien. În 1900, imaginea promovată este aceea a unei femei cu talie de clepsidră. Aceasta nu se obținea oricum ci prin strângerea vârtoasă a balenelor corsetului care comprima toracele, imobiliza ultimele coaste apăsând plexul. În aceste condiții respirația devenea foarte dificilă, corsetul provocând dese leșinuri pentru care femeile purtau în geantă săruri cu miros înțepător.
1910, nașterea brasierei
„Vogue magazine“ a tipărit pentru prima oară cuvântul sutien (brassière), în 1907.
Sutienul a fost considerat un simbol al emancipării femeii și celebrat ca atare. Sutienul a restrâns, a susținut, a ridicat, a maximizat și minimizat generații întregi de piepturi de femei, de la cele turtite, la modă în anii ’20 la cele bombate, purtate prin anii ’40‑’50.
Născut din necesitate, nu poți încăleca o bicicletă sau să dansezi charleston în corset, funcția sa a fost paradoxală: de a ascunde și de a revela în același timp sânii. Prima femeie care a purtat un sutien a fost Mary Phelps Jacob, o tânără mondenă care, în 1910, și‑a dat seama că un corset cu balene nu se potrivea cu o rochie diafană. Cu ajutorul cameristei sale, tânăra a legat două batiste din mătase de o panglică din bumbac roz și a obținut un obiect prin care sânii erau fixați sub rochie. Prietenele i‑au cerut să le confecționeze obiecte similare, iar cineva i‑a dat chiar un dolar pentru mult râvnitul sutien. În 1914, Phelps patentează brasiera fără spate. Epoca sutienului începuse.
Nașterea cupei
Stephanie Middagh, curator al Muzeului Costumului din Winnipeg, Canada, spune că, o dată cu apariția cupei sutienului, nu se mai vorbește despre pieptul femeii, ci despre sânii ei, ca entități separate. Moda anilor 1920 aplatiza sânii și fesele, în timp ce în 1930 tendința este de a pune în valoare rotunjimile și feminitatea. O dată cu apariția cupei sutienului, se recunoaște, de fapt, că sânii au diferite mărimi. Această descoperire devine punctul focal al unei industrii de multe miliarde de dolari anual.
Un singur sutien are 45 de grame și conține mai mult de 40 de componente. El este proiectat să susțină de la greutăți de 300 de grame până la nouă kilograme. Consumatoarele cheltuie anual peste 16 miliarde de dolari americani pe sutiene. Fiecare femeie are cel puțin șase obiecte de acest fel în garderoba sa. Studiile spun că peste 80% dintre femei poartă o mărime greșită a sutienului. Designerii recomandă efectuarea testului cu creionul pentru a afla dacă sutienul este unul potrivit: se așază un creion între sâni. Dacă acesta nu cade pe podea, atunci femeia în cauză trebuie să poarte sutien.
Sutienul, rolul secundar din filme
Judy Garland, care avea 16 ani în momentul filmării peliculei „Vrăjitorul din Oz“, în 1939, a purtat pe platou un corset care‑i aplatiza pieptul și o făcea să semene cu mult mai tânăra Dorothy. În timpul filmării la „Psycho“, în 1960, maestrul Alfred Hitchcock a silit‑o pe actrița sa preferată, Janet Leigh, să poarte un sutien alb, atunci când rolul ei era bun și unul negru, atunci când devenea rea.
În 1995, într‑un episod din „Seinfeld“, tatăl personajului George și‑a scos tricoul pentru a‑și arăta pieptul. Kramer s‑a simțit inspirat și a inventat un tip de sutien pentru bărbați, pe are l‑a numit mansieră.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 22 din 23 Înapoi  1 ... 12 ... 21, 22, 23  Urmatorul

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum