ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Pagina 21 din 23 Înapoi  1 ... 12 ... 20, 21, 22, 23  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 08.06.10 8:01



Ultima editare efectuata de catre Admin in 08.03.14 21:43, editata de 2 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Procesul vrajitoarelor din Salem

Mesaj Scris de Admin la data de 19.09.11 16:02

Procesul vrajitoarelor din Salem
In 1692, ignoranta si frica guvernau Salemul puritan. Cativa barbati si femei au fost judecati si executati. Oamenii ii numeau vrajitori si credeau ca Diavolul le-a dat puteri speciale. Pe 8 februarie incepea vanatoarea de vrajitoare, in urma careia 19 persoane au fost spanzurate, alte 6 murind in urma tratamentului inuman la care au fost supuse in inchisoare.

Procesul vrajitoarelor din Salem a reprezentat rezultatul unei perioade de puritanism paranoic, care a dus la moartea a cel putin 25 de persoane si condamnarea multor altora la inchisoare. In 1692, in Salem (astazi Denvers, statul Massachusetts, SUA), cateva tinere au fost acuzate de concetateni ca sunt vrajitoare posedate de Diavol. Acuzatiile s-au raspandit cu repeziciune si doar in doua luni au implicat si comunitatile din Andover, Amesbury, Salisbury, Haverhill, Topsfield, Ipswich, Rowley, Gloucester, Billerica, Beverly, Reading, Woburn, Lynn, Marblehead si Boston.

Cauzele isteriei maladive
Exista mai multe teorii legate de motivele care au dus la reactiile atat de violente ale comunitatii din Salem impotriva presupuselor interventii demonice si a vrajitoriei. Cea mai comuna este aceea ca puritanii care conduceau colonia Massachusetts, foarte putin influentati de autoritatea regala pana in 1692, cand a fost introdusa noua Carta, au folosit puritanismul, manipulandu-l, pentru a induce o stare de isterie generala. Istoricii moderni o considera o explicatie prea simplista. Alte teorii includ referiri la abuzuri asupra copiilor sau conspiratia familiei Putnam pentru a distruge familia rivala Porter.
Comunitatea din Salem adapostea puternice tensiuni. Puritanii isi pierdusera Carta in 1688, in timpul Glorioasei Revolutii si, la inceputul anului 1692, nu stiau care va fi viitorul lor. In plus, erau supusi in permanenta atacurilor indienilor, neputandu-se baza deloc pe un sprijin din partea Angliei. Militiile locale, formate din tineri, erau ineficiente, astfel incat, in 1675, unul din zece europeni stabiliti in Noua Anglie a fost ucis in urma atacurilor indienilor. Din ce in ce mai mult, Noua Anglie a devenit o colonie comerciala. Atat puritanii, cat si anti-puritanii au castigat o multime de bani pe care puritanii ii considerau necesari, dar si agenti ai pacatului. Comerciantii urcau pe scara sociala, in timp ce pastorii isi pierdeau din prestigiu.

Ispita Diavolului
Probabil cea mai convingatoare teorie este cea formulata de Mary Beth Norton, autoarea lucrarii “Ispita Diavolului”. Teoria ei sustine ca Salem si restul Noii Anglii, in special zonele din nord si nord-vest, au fost atacate frecvent de indieni, fapt care a creat o atmosfera de frica ce a contribuit in mare masura la isteria generala. Acuzatorii au facut numeroase referiri la intalnirile dintre un “om negru”, vrajitoare si indieni in timpul sabaturilor. Seful religios al puritanilor, care se credeau armata lui Dumnezeu, ii considera pe indieni ca apartinand Diavolului, ii asocia cu vrajitoria si, in predici virulente, care durau cate cinci ore, amintea repetat de Satana si slujitorii sai. Pentru puritanii din Noua Anglie, intre a spune indian si a spune Diavol nu era nici o diferenta. Atacurile indienilor erau considerate incercari ale Diavolului de a distruge comunitatea puritana din exterior, in timp ce activitatea vrajitoarelor urmarea acelasi scop, din interiorul societatii. Pana in 1691, puritanii au pregatit spiritual terenul pentru instalarea isteriei legate de vrajitorie.
Salemul insusi a fost un microcosmos al tensiunilor puritane. Jumatate din comunitate era formata din fermierii care-l sprijineau pe pastorul Samuel Parris. Acestia s-au separat de Salem Town, pentru a-si forma comunitatea lor proprie. Cealalta comunitate, reprezentata de comercianti, a vrut sa ramana in Salem Town, refuzand sa contribuie la intretinerea lui Samuel Parris si a familiei sale. In plus, multi refugiati din fata recentelor atacuri ale indienilor in regiunile Maine si New Hampshire si-au gasit adapost, impreuna cu rudele lor, in Salem, aducand cu ei povesti de groaza. Ca urmare, pana in 1691, Salem Village a devenit un butoi cu praf de pusca, iar fetele posedate de diavol au reprezentat scanteia care l-a facut sa explodeze.

Cersetoarea,
batrana si sclava
In iarna geroasa din 1691-1692, Betty Parris si Abigail Williams, fiica si pupila pastorului Samuel Parris, au inceput sa se poarte ciudat. Fetele sufereau de febra, convulsii si contorsionari. Doctorul Griggs le-a examinat pe fete si, dupa ce primul tratament a dat gres, a declarat ca suferintele fetelor ar putea fi rezultatul unor vraji. Diagnosticul pus de doctorul Griggs in 8 februarie a dus la nasterea unei Inchizitii puritane. Vanatoarea de vrajitoare incepuse.
Pastorul Parris si alti cetateni de vaza din Salem le-au indemnat pe fete sa spuna numele celui sau ale celor care le provocau suferintele. Dupa o vreme, fetele au rostit cateva nume.
Primele trei femei care au fost acuzate au fost Sarah Good, Sarah Osborn si Tituba. Sarah Good era cersetoarea orasului, fiica dezmostenita a unui hangiu francez (care s-a sinucis pe vremea cand Sarah era adolescenta), un personaj destul de antipatic, ce bombanea intr-una, indiferent daca primea ceva de pomana sau nu. Sarah Osborm era o femeie mai in varsta, care intrase in conflict cu familia Putnam in momentul in care i-a deposedat pe copiii primului sot de mostenirea ce trebuia sa le revina, oferind-o celui de al doilea sot. Tituba era sclava pastorului Parris, o indianca (sau, dupa unele variante, o femeie de culoare) din Caraibe.
Cele trei femei au fost aruncate in inchisoare, dupa care au urmat alte acuzatii, una dintre acestea indreptata impotriva fiicei de numai patru ani a Sarei Good, Dorcas. Printre alti acuzati s-au numarat Rebecca Nurse, Abigail Hobbs, Deliverance Hobbs,, Martha Cory, Elizabeth si John Proctor.

Victimele
obscurantismului
Pe masura ce numarul acuzatilor din Salem, Boston si imprejurimi crestea, a aparut o noua problema: nu exista un cadru legal in care acuzatii sa fie judecati.
Nici o persoana n-a fost judecata pana in luna mai, cand guvernatorul Phips a sosit in Salem si a instituit un tribunal care “sa asculte si sa hotarasca”. Pana la acea data au murit in inchisoare, fara judecata, Sarah Osborn si fetita nou-nascuta a Sarei Good. Multe alte femei erau bolnave. In asteptarea procesului se aflau in inchisoare aproximativ 80 de persoane.
Audierile au inceput in timpul verii. Numai cei care au pledat “vinovat” si au dat alte nume au scapat de executie.
Elizabeth Proctor si cel putin inca una dintre femei au obtinut amanarea executarii sentintei, deoarece erau insarcinate. Ele urmau sa fie spanzurate dupa nastere. 19 persoane au fost spanzurate, inclusiv un respectabil pastor, un fost gardian care refuzase sa mai aresteze persoane acuzate de vrajitorie si cel putin trei persoane de vaza din Salem.
Dintre condamnati, 6 erau barbati, iar dintre femei, majoritatea abia ajunsese la varsta maturitatii. O singura executie nu s-a realizat prin spanzurare: Giles Cory, un fermier de 80 de ani, a refuzat sa fie judecat. Legea prevedea in schimb o forma de tortura in care victima era zdrobita punandu-i-se pe trup bolovani de mari dimensiuni. Dupa trei zile de tortura, Cory a murit fara sa intre in proces. Refuzul lui Giles Cory de a accepta procesul a fost explicat prin dorinta acestuia de a nu-si pierde averea ce urma sa fie confiscata de stat, fapt neadevarat; averile vrajitoarelor condamnate nu au fost confiscate, iar averile unor persoane acuzate dar necondamnate au fost confiscate inainte de proces, ca in cazul vecinului lui Cory, John Proctor.

“Vrajitoarea” invalida
Cazul Rebeccai Nurse este cel mai cunoscut dintre toate cazurile judecate la Salem. Rebecca era o femeie invalida, in varsta de 71 de ani. Demnitatea si nobletea de care a dat dovada in timpul proceselor au influentat opinia publica, orientand-o treptat impotriva acestora.
Dupa ce prima femeie a fost acuzata de vrajitorie, Rebecca Nurse a descoperit ca si numele ei fusese mentionat pe lista suspectilor. Se zice ca, la aflarea vestii, ar fi spus: “Sunt nevinovata precum un prunc nenascut dar, cu siguranta, pacatul pe care Dumnezeu l-a descoperit in mine nu-l regret din moment ce mi-a dat o asa mare suferinta, la o varsta asa de inaintata.”
Cu toate ca familia Nurse era simpatizata de majoritatea locuitorilor din Salem, mai putin de familia Putnam, ea fusese implicata in cateva procese pentru pamant, care ar fi putut sta la baza dusmaniei catorva concetateni. Rebecca a fost examinata de o comisie de femei, dupa care a fost inchisa, cu toate ca doua dintre femeile care au consultat-o au sustinut ca boala ei avea cauze naturale.
Alaturi de fiul vitreg si de fiica vitrega, alte 40 de persoane au sustinut nevinovatia ei. Primul verdict a fost “nevinovata”, numai ca, in speranta ca vor scapa de pedeapsa, cativa acuzati au recunoscut ca au practicat vrajitoria, acuzand-o si pe Rebecca Nurse. Verdictul a fost schimbat in “vinovata”. Tribunalul a excomunicat-o, considerand-o “abandonata Diavolului si pedepsei vesnice.”
La scurt timp dupa pronuntarea sentintei, a fost spanzurata pe Gallows Hill, impreuna cu alte patru femei. Sora ei, Mary Estey, a avut aceeasi soarta. Nedreptatea a fost “reparata” in 1703, cand mostenitorii Rebeccai Nurse au primit o despagubire de 25 de lire, si in 1712, cand pastorul care o scosese in afara Bisericii a anulat excomunicarea. Casa “vrajitoarei” invalide mai exista inca, fiind protejata de o societate istorica.

Cazuri de constiinta
Procesele vrajitoarelor au luat sfarsit in octombrie 1692, la fel de brusc cum incepusera, chiar daca persoanele care fusesera deja inchise pentru vrajitorie n-au fost eliberate pana in primavara anului urmator. Oficial, guvernatorul statului Massachusetts, sir William Phips, a inchis cazurile in urma cererii conducatorului clerului din Boston, Increase Mather.
In Cazuri de constiinta, publicata in 3 octombrie 1692, Increase Mather afirma ca “e mai bine ca 100 de vrajitoare vinovate sa fie eliberate, decat sa fie spanzurata o singura persoana nevinovata”. Ecourile acestei expresii se regasesc in prezumtia de nevinovatie a sistemului judiciar de azi. Procesul vrajitoarelor din Salem a marcat puritanismul, ducandu-l la disparitie. In mod indirect, a dus la fundamentarea principiilor S.U.A.
Acuzatiile de vrajitorii au fost retrase in timp, mai ales ca Ann Putnam a redactat in 1706 o scrisoare dictata de remuscari, in care recunostea ca Diavolul o impinsese sa acuze oameni nevinovati. In mod special era amintita Rebecca Nurse.
Spanzurata in 1692, in cadrul vanatorii de vrajitoare de la Salem, Susannah Martin se poate odihni acum in pace. Cu ocazia Halloween--ului din 2001, guvernatorul Jane Swift a semnat o rezolutie prin care o exonereaza de vina de a fi practicat vrajitoria. Actul sterge aceeasi acuzatie altor patru femei executate in acelasi timp cu ea: Bridget Bishop, Alice Parker, Margaret Scott si Wilmot Redd. Nedreptatea a fost reparata din initiativa urmasilor celor cinci femei, care au cerut sa fie reanalizate dovezile in baza carora au fost gasite vinovate.
Guvernatorul statului Massachusetts a facut uz de o lege din 1957, prin care se stabilea ca guvernatorul are dreptul de a oferi exonerari.

Vrajitoarele din Transilvania
Si la noi, in Transilvania, au avut loc in secolul al XVII-lea o multime de procese si condamnari la ardere pe rug pentru vrajitorie. Astfel, in anul 1686, mai multe femei invinuite ca au luat mintile sotiei principelui Mihail Apafi I, au fost ucise prin ardere de vii, desi principesa daduse semne evidente de dementa inca din adolescenta. La Brasov s-au desfasurat, numai intre 1621-1696, aproape 20 de procese impotriva vrajitoarelor. Alte 10 procese similare s-au tinut la Sighisoara in ultimele trei decenii ale secolului respectiv. Sibiul a gazduit si el astfel de inscenari, printre care condamnarea unei “asociatii” de preotese ale Satanei, care frecventau Sabaturile ce ar fi avut loc pe un munte de la Ocna Sibiului.

Atunci i-au condamnat
pe toti la moarte

Numarul victimelor acuzate de vrajitorie este urias. “Exista o serie de statistici din care rezulta ca de-a lungul celor sapte secole de prigoana a vrajitorilor, in Europa si America de Sud au fost arsi pe rug o suta de mii de oameni. Dar cifra este contestata de multe surse, din care se poate deduce ca ea a fost de cel putin cinci ori mai mare. Pana in anul 1404, statisticile aratau ca inchizitorii trimisesera la moarte 30.000 de vrajitori. In prima jumatate a secolului al XVII-lea, numai judecatorul Carpzov a condamnat la ardere de vii circa 20.000 de persoane.” – Gh.V.Bratescu, Vrajitoria de-a lungul timpului

Sfarsitul prigoanei
Sub presiunea valului de proteste, Vaticanul a devenit mai tolerant, procesele impotriva vrajitoarelor rarindu-se. In 1670, Franta a dat semnalul refuzului conformarii la sentintele inchizitoriale, mai multi vrajitori condamnati la Rouen fiind eliberati din ordinul ministrului Colbert. In Anglia, executiile de vrajitori au fost suspendate dupa 1682, in Rusia dupa anul 1714, in Scotia din 1722, in Austria din 1740 si in Transilvania din 1753. Ultimele condamnari la arderea pe rug a unor vrajitoare au avut loc in Europa, spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, in Spania, Elvetia si Polonia. Procesele vrajitoarelor au continuat insa si in secolul al XIX-lea in America Latina. Ultima ardere pe rug a avut loc in Peru, in anul 1888.
Ioan Botis

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=737
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Blestemul omului-elefant

Mesaj Scris de Admin la data de 19.09.11 16:01

Blestemul omului-elefant
Joseph Merrick s-a născut în Leicester, Anglia, în 1862. Părea să fie un copil normal și sănătos, până când, la vârsta de cinci ani, a început să devină diform. După moartea mamei sale, restul familiei l-a dezmoștenit pe Joseph din cauza faptului că era absolut desfigurat. Singura excepție a fost unchiul Charles, un bărbier care l-a luat la el pe micul Joseph și l-a îngrijit cum nu l-ar fi îngrijit nimeni altcineva.

Joseph credea că este diform pentru că mama lui fusese călcată de un elefant de la circ în perioada când era însărcinată cu el. În anii care au urmat, din cauza aspectului său hidos, el a devenit cunoscut sub numele de ‘omul-elefant’.

La 21 ani, Joseph Merrick s-a alăturat trupei de circ a lui Tom Norman. Scopul lui era să câștige suficienți bani cât să scape de mulțimile care se holbau la el, și pe care se învățase să le tolereze. În secolul XIX, acest gen de atracții era extrem de răspândit, iar cei afectați puteau strânge sume mari de bani prezentându-se în fața publicului.

După ce a făcut turnee prin toată țara cu el, Norman l-a expus pe Joseph în vitrina unui magazin aflat peste drum de Spitalul Regal din Londra, însă acest loc avea să îi schimbe viața. Frederick Treves, medic în spital, l-a văzut pe Joseph, i-a dat cartea sa de vizită și l-a rugat să ia legătura cu el dacă va avea vreodată nevoie de ajutor.

După ce a făcut un nou turneu, în Franța, Joseph s-a reîntors în Anglia în 1886, singur și sărac. A fost salvat de poliție din mâinile unei mulțimi dezlănțuite, după ce a scos la iveală cartea de vizită a doctorului Treves, apoi a fost dus la Spitalul Regal.

În acea perioadă a vieții sale, Joseph a trecut, practic, de la un spectacol de ciudățenii la altul, căci a fost transformat într-un exponat viu pentru Societatea de Patologie, la Spitalul Regal din Londra. El sperase că medicii l-ar putea ajuta, însă aceștia nu au reușit să îi diagnosticheze boala și nu i-au putut oferi nici un tratament.

Până la urmă însă, Joseph avea să își găsească liniștea pe care o căuta. Dr. Treves i-a oferit în spital o cameră plină de cărți și tablouri, unde a locuit netulburat. Singurii care mai aveau privilegiul de a-l deranja erau cei bogați și celebri. El însuși a devenit o celebritate în rândul claselor privilegiate, printre cei care veneau să îl vadă numărându-se chiar și prințul și prințesa de Wales. Joseph se bucura să facă mici călătorii la țară, în secret, unde se putea lăsa în voia pasiunii sale pentru natură. A murit împăcat în spital, la vârsta de 27 de ani.

Oamenii de știință consideră acum că este posibil ca diformitățile lui Joseph să fi fost provocate de o combinație de neurofibromatoză (NF1) și sindrom Proteus, care i-a afectat oasele, pielea și sistemul nervos. Șansa ca un copil să se nască suferind de NF1 este de 3.000 la 1, însă mulți oameni care suferă de această boală au pe piele doar niște semne de culoarea cafelei cu lapte. Sindromul Proteus apare mult mai rar, dar este o boală mult mai gravă, pentru care încă nu există nici un leac.

http://discovery.ro/dosare_umane/blestemul_omului_elefant/index.shtml
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

NOPTI CELEBRE ALE ISTORIEI

Mesaj Scris de Admin la data de 19.09.11 16:00

NOPTI CELEBRE ALE ISTORIEI
In mod normal, noaptea ar trebui sa fie un sfetnic bun pentru
oameni iar la lumina stelelor indragostitii sa se regaseasca prin
fiorul tandru al sarutului insa, luceafarul de seara poate povesti
cum de-a lungul timpului – in toiul noptii , au avut loc atacuri
sangeroase care au curmat sute sau mii de vieti omenesti, oameni
pasnici pentru care acea noapte s-a dovedit a fi si ultima din viata
lor…
Una dintre aceste nopti a fost si "Noaptea Sfantului Bartolomeu"
sau mai bine zis, macelul hughenotilor din noaptea de 23-24 august
1572, din timpul razboaielor religioase din Franta. Intr-o singura
noapte, catolicii au ucis mii de protestanti la Paris, declansand
astfel, al 4 – lea razboi hughenot ( 1572-1574 ), in urma caruia
protestantii au intemeiat o regiune semiautonoma in SV-ul Frantei.
Totul a inceput cand regina Caterina de Medici l-a convins pe regele
Carol IX ca hughenotii comploteaza impotriva sa si ca trebuie
exterminati ; astfel, in noaptea Sf. Bartolomeu, 2000-3000 de
hughenoti au fost ucisi doar in Paris. Apoi, dupa exemplul parizian,
masacrul s-a repetat in luna septembrie in intrega Franta. "
Hughenoti" era denumirea data calvinistilor francezi (fr. "Huguenot",
derivat din germ. " Eidgenosse", confederat). Organizati in
comunitati independente sub autoritatea unui sinod national (1559),
hughenotii au creat un aparat administrativ si militar prin care au
devenit un corp autonom in cadrul statului, deseori in conflict cu
puterea monarhica. In urma razboaielor religioase care i-au opus
catolicilor, hughenotii au reusit sa obtina libertatea de cult,
locuri in Parlament si cca o suta de fortarete ( La Rochelle, Cognac,
etc.) prin Edictul de la Nantes al lui Henric IV din 1598. Puterea
militara hughenota a fost desfiintata, apoi, de cardinalul Richelieu,
in 1628 iar Ludovic XIV a completat actiunea de consolidare a
monarhiei si de restauratie catolica deplina, prin revocarea
Edictului din Nantes in 1685, obligand numeroase comunitati de
hughenoti sa emigreze in tari protestante.
O alta noapte celebra a ramas in istorie sub denumirea
de "Noaptea cutitelor lungi" sau noaptea de 30 iunie 1934, in care
unitati SS l-au ucis pe Ernst Röhm si pe principalii conducatori SA.
Ordinul a fost dat de Hitler, ingrijorat de excesiva autonomie a SA
si de pozitiile lor radicale pe plan social. Epurarea sangeroasa a
Trupelor de Asalt (SA) ca si a altor nazisti cazuti in dizgratie,
trebuia sa puna capat luptei pentru putere dintre conducatorii SA si
cei ai SS ( Schutzstaffel ; Camasile negre) .SA era o grupare care
tindea sa reprezinte aripa populista, anticapitalista, de stanga, a
partidului nazist, care reflecta intr-o mare masura proportia
muncitoreasca a alcatuirii sale. Punea un accent mult mai mare pe
elementele socialiste ale programului partidului decat o facuse
vreodata Hitler. SA-ul jucase un rol esential in anii de lupta ai
partidului, castigand confruntarea politica in strada, iar multi
dintre membrii sai erau nemultumiti de compromisurile facute de
regim. Erau de asemenea, dezamagiti si de lipsa unor beneficii
personale consistente, care ar fi trebuit sa decurga de pe urma
preluarii puterii. Asemenea opinii isi gaseau un aparator in persoana
conducatorului SA-ului, Ernst Röhm, care milita pentru o
adevarata "Revolutie national-socialista", dezamagit fiind din ce in
ce mai mult de linia politica urmata de vechiul sau prieten, Hitler.
In centrul conflictului ce lua proportii se afla problema viitorului
gruparii SA in cadrul statului nazist. Ernst Röhm nu avea nici cea
mai mica intentie de a lasa SA-ul sa degenereze intr-o simpla anexa
propagandistica, odata ce conflictele de strada se incheiasera. El
dorea sa integreze armata si SA-ul intr-o militie a poporului in
fruntea careia sa fie desemnat el insusi. Hitler era prins intr-o
pozitie deloc de invidiat, intre doua forte puternice, rivale, care
puteau, fiecare la randul sau, sa-i creeze dificultati politice
considerabile. Pe de-o parte , SS-ul numara 2500000 de nazisti
fanatici si se afla sub comanda celui mai vechi dintre prietenii sai
politici. Pe de alta parte, armata era singura organizatie care-l
putea detrona oricand din pozitia pe care o detinea. Mai mult, numai
armata poseda cunostintele militare vitale pentru succesul
scopurilor sale de politica externa ; oricat de numeros ar fi fost SA-
ul , nu se putea niciodata compara cu disciplina, spiritul combativ
si experienta profesionala detinute de armata. Punctul culminant al
crizei a fost atins in 1934, cand a devenit sigur faptul ca
presedintele Hindenburg nu mai avea mult de trait. Implicatiile
politice ale mortii sale iminente erau profunde. Devenise clar ca
Hitler dorea sa-si asume presedintia fara opozia nimanui. Cu
siguranta nu-si dorea niste alegeri contestate, dupa cum nu nutrea
nici o simpatie pentru acei conservatori care urmareau reinstaurarea
monarhiei. Ceea ce i-a fortat mana lui Hitler in rezolvarea
diferendului dintre Ernst Röhm si armata a fost faptul ca el avea
nevoie de sprijinul neconditionat al armatei pentru a-si asigura
succesiunea lui Hindenburg. Astfel, la 30 iunie 1934, in "Noaptea
cutitelor lungi",Hitler a lichidat SA-ul ca forta politica si
militara. Röhm si principalii conducatori ai SA-ului au fost
impuscati de membri ai SS-lui- desi armele si transportul au fost
asigurate de armata. Nu s-a opus nici o rezistenta. In plus, s-au
achitat si polite mai vechi : Schleicher, fostul cancelar, si
Strasser, conducatorul aripii socialiste ( anticapitaliste) a
Partidului nazist, au fost ucisi. Se estimeaza ca si-au pierdut viata
atunci un numar de 400 de persoane.
Istoria a cunoscut, din pacate, si o a treia noapte
celebra, "Noaptea de cristal" sau Kristalnacht , pogromul generalizat
pe tot cuprinsul Germaniei. Noaptea dintre 9 si 10 noiembrie 1938, in
care au fost distruse in Germania peste 200 de sinagogi, devastate
7500 de magazine ale evreilor, ucisi 91 de evrei si cca 26000
arestati si trimisi in lagare de concentare ; a insemnat inceputul
persecutiei violente a evreilor de catre nazisti. Sintagma este
legata de vitrinele sparte ale magazinelor. In centrul politicii
sociale a nazistilor se afla problema rasiala si, prin extindere, cea
a antisemitismului. Ura obsesiva a lui Hitler fata de evrei a
reprezentat, probabil, cea mai consistenta si dominanta tema a
carierei sale politice. Traducerea unor astfel de idei in practica
politica inseamna declansarea unor boicoturi economice a legilor
rasiale, a violentei si progromurilor de inspiratie guvernamentala
si, in cele din urma, grozaviile impuscarilor in masa si a camerelor
de gazare.

http://www.severpress.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=2042
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Acei regi magnifici si poreclele lor rusinoase

Mesaj Scris de Admin la data de 19.09.11 15:32

Acei regi magnifici si poreclele lor rusinoase

Simpatia sau antipatia populara au facut ca, de-a lungul anilor, numerosi suverani sa primeasca porecle corespunzand celor mai remarcabile calitati sau defecte ale lor si, indiferent ce spun istoricii, aceste porecle reprezinta un barometru elocvent al modului in care regii sau imparatii respectivi au domnit. Asa se face ca, pe langa „cel Mare”, „cel Viteaz” sau „cel Bun” au existat si dinasti numiti „cel Crud”, „cel Rau” sau „cel Groaznic”, precum si unii care au avut nefericirea sa se aleaga, pentru posteritate, pentru faptele sau insusirile lor, cu tot soiul de porecle rusinoase. Va invitam ca astazi, prin intermediul rubricii noastre, sa faceti cunostinta cu cateva dintre aceste porecle, deloc in ton cu grandoarea capetelor incoronate care le-au purtat...
Harald cel paduchios

Sa incepem periplul nostru cu un rege care, desi n-a fost nicidecum un suveran rau s-a ales totusi cu o porecla deloc respectabila. Dar, date fiind circumstantele, perfect adevarata: la 20 ani, Harald a mostenit de la tatal sau conducerea catorva statulete nordice, slabe si risipite. El a facut atunci juramant ca nu-si va mai tunde parul pana ce nu va unifica intreaga Norvegie sub sceptrul sau. A reusit acest lucru dar abia dupa zece ani, cand va dati seama ce claie impresionanta avea pe post de podoaba capilara. Si cum pe atunci nu existau sampon sau dezinfectante, este evident ca in parul regelui isi facusera cuib o sumedenie de paduchi. Totusi, acest lucru nu l-a facut deloc dispretuit de supusii sai, la fel de certati cu igiena, mai ales ca dupa el a urmat la tron fiul lui, Eric, beneficiarul unei porecle care spune totul despre firea lui turbulenta – „Topor insangerat”...

Ivar fara oase

Cand rostim cuvantul „viking” gandul ne poarta la acei uriasi blonzi, cu barbi impozante si muschi de otel, atat de temerari incat s-ar fi luat la harta si cu zeii. Si totusi, nu toti vikingii au fost niste culturisti avant la lettre. De pilda, capetenia daneza Ivar, care a trait prin secolul IX d.Hr., era exact opusul unui berserk viking, invesmantat doar intr-o blana de urs si ucigand totul in calea sa... Nu ca ar fi fost fricos, intrucat teama era un sentiment cu care oamenii Nordului nu prea cochetau, ci pentru ca suferea de o boala genetica foarte rara – osteogenesis imperfecta – adica un fel de osteoporoza care facea ca oasele sale sa fie foarte fragile. Cum era si firesc in aceste conditii, regele nu prea se dadea jos din pat si, ca sa nu se plictiseasca, manca si bea intruna, asa ca nu-i de mirare ca a doua lui porecla a devenit, spre sfarsitul vietii, Ivar cel Gras.

Sebastian, regele virgin

Personajul la care ne referim se numara printre putinii oameni care au fost incoronati regi inca dinainte de a veni pe lume. Ceremonia incoronarii sale, una dintre bizareriile comune in Evul Mediu, a avut loc atunci cand pruncul se afla inca in pantecele matern, pe care a fost asezata, cu mare pompa, o coroana. Dar faptul ca a devenit rege cand era nenascut nu-l scuza totusi pe Sebastian, suveranul Portugaliei (1554-1578) de a fi continuat sa ramana virgin pana la moarte, intr-o epoca in care majoritatea capetelor incoronate aveau cel putin un urmas oficial si o duzina de bastarzi, de la frumoasele lor amante. Ironia sortii, la nasterea lui, astrologul reginei i-a prezis ca fiul ei va fi dorit de femei, care-l vor idolatriza. Din pacate, a uitat sa precizeze si faptul ca Sebastian nu prea le dorea el pe femeile care i s-au oferit. Lucru scuzabil, daca ne gandim ca majoritatea „mireselor” propuse de nobilime ii erau verisoare de gradul I augustului rege...

Henric cel Neputincios

De-a lungul secolelor, o multime de suverani s-au chinuit sa aiba ravnitii mostenitori, care sa le urmeze la tron. Dar singurul rege ce a fost „blagoslovit” cu o porecla legata de lipsa lui de barbatie a fost Henric IV al Castiliei. Problemele sale cu erectia au inceput odata cu prima casnicie, cand timp de treisprezece ani, el nu s-a putut bucura nici macar o data de farmecele tinerei sotii. Dupa aceasta perioada, regele a cerut divortul, pentru ca se indragostise de o alta femeie. Desigur, ca sa-l scape basma curata, amantele regale (amante doar cu numele si bine stipendiate) au jurat ca Henric era viril ca un taur. Moasele au certificat ca primul mariaj nu se consumase, din vina exclusiva a reginei, ce voia sa ramana fecioara. In cele din urma regele s-a recasatorit si, peste sase ani noua lui sotie l-a facut tata. Bineinteles, tot cu numele, fiindca fetita venita pe lume era de fapt fiica unui nobil, dupa cum baiatul care se va naste mai tarziu va fi copilul nepotului unui episcop.

Alfonso cel Balos

Rege al Leonului dupa moartea tatalui sau Ferdinand I, in 1188, Alfonso IX a ramas in istorie nu datorita rolului important jucat in epopeea Reconquistei ci a necazurilor avute cu Papalitatea pe motiv de... casnicii nereusite. Pentru ca, spre deosebire de Sebastian, Alfonso nu a avut nici o inhibitie sa se insoare cu verisoara lui, Teresa de Portugalia, care i-a daruit trei copii. Papa, maniat de acest incest, a declarat mariajul nul; lui Alfonso nici nu i-a pasat. A renuntat la sotia lui doar cand s-a plictisit de ea, spre a lua in casatorie o alta verisoara, Berenguela de Castilia. Era prea mult chiar si pentru rabdatorul si prea cucernicul Suveran Pontif, care l-a excomunicat pe hormonalul Alfonso. Masura nu l-a speriat, ci l-a enervat pe rege, a carui reactie a fost sa faca o criza de nervi. De altfel, cronicarii vorbesc despre desele lui accese de furie, in urma carora „facea spume la gura de furie”, motiv pentru care a fost numit de contemporani Baboso – „Balosul”. Si asa i-a ramas numele!

Viseslav Varcolacul

Intr-un context pur istoric, acest cneaz rus, care a domnit pe teritoriul actual al Belarusiei, nu s-a remarcat prin nimic deosebit, in afara construirii unei catedrale impozante si a unor lupte cu confratii slavi din vecinatate. Si totusi Viseslav a ramas in istorie gratie unei intamplari care, pentru oamenii acelor vremuri, avea o insemnatate deosebita: el a venit pe lume cu „capita pe cap”, motiv pentru care a fost considerat varcolac. Pentru ca semnul sa-i poarte noroc, o vrajitoare a sfatuit-o pe mama lui sa nu-i dea jos restul placentar de pe cap si asa se face ca printul a crescut purtand-o pe crestet, ca pe o peruca, toata viata. Interesant e faptul ca insusirile sale licantropice i-au impresionat si pe urmasii sai: asa se face ca in anul 2005, Banca Nationala din Belarus a emis o moneda de 20 ruble purtand pe ea efigia cneazului varcolac...

Constantin V Copronymus

Fara indoiala insa ca cea mai nostima porecla a avut-o imparatul bizantin Constantin V (718-775). Desi un conducator viteaz, care a obtinut victorii impotriva arabilor si bulgarilor, reusind sa pastreze hegemonia Imperiului Roman de Rasarit in sud-estul Europei si Orient, Constantin a avut parte de o „presa foarte proasta”. Motivul? El a fost un impatimit sprijinitor al doctrinei iconoclaste, ce a dus la un grav conflict cu Papalitatea. Dusmanii sai au scornit atunci tot felul de acuzatii absurde la adresa sa, inclusiv aceea ca ar fi pangarit cristelnita unde fusese botezat dand curs nevoilor firesti ale naturii. Pe atunci, a-ti satisface necesitatile in scaldatoare nu era, pesemne, un semn de noroc...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Fascinatia comorilor

Mesaj Scris de Admin la data de 19.09.11 14:23


Fascinatia comorilor


Obiecte din ceramica, monede vechi, sculpturi din piatra... Vestigii pretioase, care sunt descoperite intâmplator sau in urma sapaturilor arheologice. Teritoriul Frantei ascunde sute de astfel de bogatii. In Golful Lava (Corsica) au fost recuperate de scufundatori, timp de zeci de ani, o serie de obiecte pretioase. Altele Au iesit public la iveala la o licitatie din Monte Carlo in 1986: monede batute intre anii 262 si 272 d. Ch., sub domnia imparatilor Claudiu II, Claudiu II Quintilian si Aurelian.

Afaceri necurate

Comoara a fost evocata pentru prima oara in 1956 intr-o revista numismatica, fara prea multe detalii. Membrii departamentului Serviciilor de Cercetari Arheologice Subacvatice au intervenit prompt, in timpul licitatiei intrucât obiectele proveneau din domeniul maritim national, neputând fi vândute. In urma anchetelor, au fost depistate si recuperate de la colectionari sute de monede. S-a estimat ca numarul lor era de aproximativ 1300.

In 2010 au mai fost depistate monede vândute de speculanti si un platou din aur evaluat la 6 milioane de euro, cunoscut prin intermediul unei fotografii facute in 1992. O piesa unica, executata in secolul III d.Ch., care se afla in prezent intr-un laborator din Marsilia urmând sa faca obiectul unor studii.

Arnegundis, o regina uitata

In 1950, in timp ce s-au facut lucrari in basilica Saint Denis din Aregonde, in special la cavoul in care se aflau osemintele imparatilor Bonaparte, a fost descoperit sub naosul basilicii, in mijlocul unor morminte regale anonime, un mormânt in care se afla un sarcofag sigilat unde a fost depus corpul unei femei imbracate intr-o manta lunga din matase chinezeasca vopsita cu purpura peste care era asternuta o pânza din matase vopsita in violet (un privilegiu acordat semintiei regale).

Mansetele erau confectionate din piele cu insertii din fire de aur. Era incaltata cu botine din piele de capra de culoare rosie. Pe talie purta o superba cingatoare ornata cu piese lucrate in granat si aur si diverse bijuterii. Pe inel erau gravate cuvintele „Regina Arnegundis”. Era mentionata in lucrarea „Istoria francilor” ca cea de-a doua sotie a lui Clotaire, fiul regelui Clovis, scrisa de Grégoire de Tours, fara prea multe detalii. Dincolo de partea macabra, acest mormânt, unic in felul sau in Franta, e leaganul unei comori exceptionale.
Printre comorile descoperite intâmplator pe teritoriul Frantei figureaza si cele pe care vi le prezentam. Cu totul exceptionala este cea reprezentata de uriasul vas grecesc cu efigia Gorgonei.
Arta argintului
Nu doar arheologii au descoperit comori antice sau medievale de o valoare uriasa ci si... agricultorii, in timp ce brazdau pamântul sau sapau puturi. In 1830, un taran din Berthouville a dat peste placi de pamânt ars in câmp, la o adâncime de aproximativ 30 centimetri, pe care le-a strâns cu grija. Câteva ore mai târziu, din pamânt a rasarit si o comoara ca-n povesti constituita din 80 de obiecte si mici statuete din argint toate având o greutate de 25 de kilograme. Acestea ar fi fost ascunse in secolul al III-lea d.Ch., cu putin timp inainte de invaziile barbare, in apropiere de mici temple ale caror fundatii au fost descoperite de arheologi.
Printre acestea s-au distins o statueta ce-l reprezinta pe zeul Mercur, recipiente din care se turna vinul in potire decorate cu mici basoreliefuri ce ilustreaza episoade mitice ale razboiului din Troia in care se infrunta Ahile si Hector, potire ornate cu centauri, pe un fundal campestru, cupe de libatii rituale, cu reprezentari de fauni adormiti. Unele obiecte prezentau inscriptii, dedicatii ale unui roman adresate unor rude si prieteni.
Un vas monumental
Intr-o zi de iarna a anului 1953, un gropar din Vix – Coasta de Aur – a observat o ciudata miscare de teren, la temelia unui loc fortificat (oppidum). S-a deplasat intr-acolo, s-a apucat sa sape cu ardoare si in cele din urma a descoperit o camera funerara aproape prabusita unde, la lumina felinarului, a observat un vas urias din bronz, cu o inaltime de 1,67 metri si un diametru de 1,27 metri, pe care era atasata o sculptura cu reprezentarea Gorgonei, inspaimântator personaj mitic din Antichitate. Este vorba despre cel mai vechi vas grecesc descoperit in Occident, folosit la amestecarea vinului cu apa, având o capacitate de 1100 litri.
Arheologii care au inspectat acest ansamblu subteran din secolul VI i.Ch., au degajat un car cu patru roti pe care se afla scheletul unei printese celte care a murit la vârsta de 30-32 de ani. Pe gât purta un mare colier din aur, ornat cu caluti de mare, iar pe piept, podoabe din margele de ambra si pietricele. Lânga ramasitele ei pamântesti se mai aflau agrafe din aur si inele din scoica.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Istoria torturii - De ce nu putem renunța la ea?

Mesaj Scris de Admin la data de 19.09.11 14:05

Istoria torturii - De ce nu putem renunța la ea?
În secolul al XIX-lea, tortura disăpăruse din Europa Occidentală. Victor Hugo spunea în fața delegaților de la Paris că „va veni o zi când tunul va fi piesă de muzeu, cum sunt instrumentele de tortură astăzi. Iar noi ne vom mira că aceste lucruri au existat vreodată!” Din păcate, s-a înșelat amarnic...


În 1849, adepții pacifismului credeau că istoria se află de partea lor. O serie de revoluții idealiste zguduiseră regimurile autocratice din întreaga Europă cu doar un an înainte, și reforme instituționale fuseseră adoptate în mai multe țări. Sute de intelectuali și politicieni s-au adunat la Bruxelles pentru a găsi o modalitate de a pune capăt, definitiv, tuturor războaielor. În luna august a aceluiași an, aproape o mie de delegați din Europa și America de Nord au hotărât să aprofundeze planurile de distrugere a sistemului de război și de a-l înlocui cu un Congres al Națiunilor.

Pacifiștii au fost curând dezamăgiți: războiul Crimmei a izbucnit în 1853 și a dus la moartea a 400.000 de oameni, prefigurând ororile industriei moderne de război care a dus la moartea a milioane de soldați în viitoarele mari războaie: războiul de secesiune din America, războiul franco-german și primul război mondial. Secolul al XX-lea a fost, din punct de vedere al morților în război, cel mai sângeros din istorie.

Însă la 1849 Hugo avea dreptate: tortura ca politică oficială aproape dispăruse din Occident. Folosirea torturii fizice pentru obținerea de informații a fost abandonată din mai multe motive, precum filosofia iluministă sau schimbarea gândirii în rândul doctorilor. Până în 1851, tortura era interzisă în toate țările europene. Câțiva ani mai târziu, armata Statelor din Nordul Americii adopta noi legi care condamnau explicit abuzul prizonierilor. Tortura folosită de către forțele militare era considerată un fapt al trecutului.

Dar tortura a revenit. Secolul al XX-lea a fost martorul torturării prizonierilor de către forțele militare, la o scară șocantă chiar și în comparație cu Evul Mediu. Americanii au torturat și măcelărit prizonieri în Insulele Filipine. Japonezii au violat, torturat și ucis zeci de mii de captivi în China și au făcut disecții pe prizonierii aliați în insulele din Pacific. Militarii germani au primit ordine să-i trateze pe prizonierii ruși ca sclavi, iar unii dintre aceștia au ajuns cobai pentru experimentele medicale ale doctorilor angajați de stat. În unele conflicte mai recente – Coreea, Vietnam, Congo, războiul civil din Algeria, cel din Iugoslavia sau Iraq – tortura a fost la ordinea zilei. „Ajunsese la o scară care face ca și cea mai întunecată perioadă a Evului Mediu să pară nesemnificativă” mărturisea jurnalistul britanic Jonathan Power în 1981.

De ce tortura, după ce a fost abandonată ca practică militară acceptată în secolul al XIX-lea, a revenit la o asemenea scară? Această problemă este azi de un interes major pentru savanți și nu numai, mai ales după ce președintele George W. Bush a aprobat utilizarea unor tehnici de tortură pentru prizonierii de război din Irak și Afganistan – tehnici care, conform zvonurilor, ar fi jucat un rol în căutarea lui bin Laden. Concluzia cercetătorilor: natura războiului a parcurs un cerc complet din secolul al XVII-lea, de la război total la un soi de ciocniri de gentlemeni („gentlemanly clashes”) și, de la 1900, la război total din nou. Contrainsurgențele și războaiele civile sunt astăzi ceva normal, iar combatanții sunt deseori considerați doar criminali, nu soldați. Aceste evoluții au făcut ca tortura să reapară, inclusiv sub unele forme nefolosite de sute de ani.

Tortura la marile civilizații antice

În antichitate, soldații capturați nu se bucurau de prea multe drepturi. Grecii își protejau cetățenii de tortură, dar sclavii nu erau atât de norocoși. Torturarea prizonierilor era o practică acceptată. Tucidide povestește, în Istoria Războiului Peloponesiac, că atunci când liderul militar atenian Nicias a fost capturat la Syracusa, el a fost ucis de syracusanii aflați de partea Atenei de frică să nu fie torturat de spartani și astfel să „le aducă probleme în ora prosperității lor”. Atenienii morți nu puteau mărturisi nimic; vii, ei puteau ceda sub regimul de interogatoriu descris în piesa lui Aristofan, Broaștele: „Leagă-l de o scară, suspendă-l sau biciuiește-l. Pune o grămadă de roci pe el. Pune-i oțet în nas.”

Roma avea o politică similară. Prizonierii puteau fi supuși flagelării cu biciuri ghimpate, arderea cu fier încins sau puteau fi obligați să se lupte unul împotriva celuilalt în lupte de gladiatori. Și la Roma torturarea cetățenilor era interzisă, excepție făcând cazurile în care aceștia erau suspectați de trădare. Anticii au început o tradiție care va continua timp de două milenii: aplicarea torturii pentru non-cetățeni – prizonieri de război, populațiile civile cucerite sau oamenii suspectați de complot împotriva statului (rebeli, insurgenți, teroriști sau membri ai minoriăților etnice sau religioase).

Evul Mediu, apogeu al torturii?


În Europa Occidentală, armatele medievale torturau și omorau prizonierii în mod regulat; doar cei de origine aristocrată erau protejați. Dacă nobilii nu puteau fi torturați, atacarea țăranilor era acceptată. Preoții catolici au militat împotriva abuzului; în timpul mișcării Pacea lui Dumnezeu cei care atacau țărani neînarmați puteau fi excomunicați. Campania nu s-a bucurat de prea mare succes. Soldații capturați putea fi măcelăriți dacă asta era considerată o necesitate militară. După ce Henric al V-lea a ordonat uciderea a sute de soldați francezi dezarmați în timpul Bătăliei de la Agincourt, el nu a fost condamant de cronicele engleze sau franceze pentru că se considera că avea dreptate în a se teme că prizonierii s-ar fi putut reînarma în caz de contraatac.

Torturarea celor de altă religie era și ea acceptată, fapt evidențiat de toate cronicele despre cruciade „Unii dintre oamenii noștri tăiau captele inamicilor captivi (iar asta era o dovadă de milă) alții trăgeau cu săgeți în ei sau îi torturau dându-le foc” – asta povestește unul dintre participanții la asediul Ierusalimului din 1099. „Grămezi de capete, mâini și picioare puteau fi văzute pe străzile orașului”.

Până în 1215, curțile judiciare puteau tortura acuzații pentru a vedea dacă aceștia erau sau nu vinovați: dacă Dumnezeu îi proteja de tortură, ei erau considerați nevinovați. După Conciliul Ecumenic de la Lateran, din 1215, Dumnezeu nu a mai fost invocat în judecarea cazurilor grave. Pentru condamnare, procurorii aveau nevoie fie de doi martori, fie de o confesiune (adesea obținută, evident, prin tortură). Metodele preferate erau zdrobirea piciorului într-o menghină și legarea mâinilor la spate și suspendarea acuzatului de tavan pentru perioade îndelungate. Astfel, în Evul Mediu tortura nu era doar legală, ci se afla în inima jurisprudenței.

Iluminismul, o schimbare de perspectivă asupra torturii. Cu excepțiile de rigoare, bineînțeles...


Această perspectivă a început să se schimbe odată cu mișcarea iluministă și afirmarea demnității și rațiunii umane. Voltaire și alți filosofi au condamnat tortura ca fiind un vestigiu barbar al trecutului primitc. Credința în judecata umană a schimat procedurile judiciare, permițând ca suspecții să fie condamnați și în lipsa unei confesiuni obținute prin tortură. În același timp, și doctorii și-au schimbat opiniile față de durere. Medicii medievali vedeau durerea ca parte a dezvoltării spirituale, dar în secolul al XIX-lea ea era considerată ceva negativ, de nedorit, astfel că tortura devenea fără valoare și, din punct de vedere moral, inadmisibilă.

Cât despre tortura pe câmpul de luptă, scrierile lui Hugo Grotius au contribut la transformarea atitudinii față de prizonierii de război. Tratatul său din 1625, De Jure Belli Ac Pacis, este una din pietrele de temelie ale dreptului internațional. El argumentează că deși prizonierii de război pot fi considerați sclavi, ei ar trebui totuși protejați de abuzuri din considerente umanitare; ei trebui să fie văzuți ca oameni, nu inamici, și nu ar trebui pedepsiți pentru faptele superiorilor lor sau torturați pentru informații. Ideile lui Grotius au avut o influență importantă în viitoarele conflicte ale Europei modere. În timpul războiului civil din Anglia, ambele părți au acceptat anumite coduri de conduită care interziceau executarea, înfometarea și torturarea prizonierilor. Desigur că acest cod nu a fost respectat de toți comandanții, dar abuzul prizonierilor nu mai era acceptat ca normă, iar acest fapt reprezintă o evoluție semnificativă. Cei care maltratau prizonieri erau condamnați drept barbari, ca „turcii” sau ca alte popoare considerate necivilizate.

În mod similar, francezii, italienii, rușii, prusacii și spanioli au continuat să masacreze prizonierii de război, dar acest timp de comportament nu mai era acceptat de societate. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea, culturile occidentale au ajuns să vadă tortura, abuzul și masacrul prizonierilor ca acte atroce, nedemne de un soldat profesionist. Excepție făceau cazurile așa-zisilor sălbatici – precum irlandezii sau indienii americani – care nu se bucurau de aceeași protecție.

Legile de pedepsire a abuzului contra prizonierilor s-au înmulțit. Prusia și Statele Unite au negociat, în 1785, un tratat conform căruia prizonerii trebuiau să fie bine hrăniți și găzduiți și să nu fie înlănțuiți. În 1863, un profesor de la Universitatea Columbia, Francis Lieber, a creat pentru Armata Uniunii cele mai detaliate reguli de război formulate vreodată: „Legea de război modernă nu mai perimite folosirea oricărui tip de violență împotriva prizonierilor cu scopul de a extrage informațiile dorite sau pedepsirea lor pentru divulgarea unor informații false. [...] Necesitățile militare nu admit cruzimea, mutilarea sau torturarea pentru obținerea de confesiuni.”

Codul lui Lieber stă la baza Convenției de la Haga, din 1899, primul tratat internațional asupra regulilor de război, tratat prin care Marile Puteri au acceptat că prizonierii „trebuie tratați într-un mod uman” și că trebuie să li se ofere aceeași calitate a mâncării, hainelor și locurilor de cazare ca și trupelor care i-au capturat. Odată cu noul secol, tortura a devenit formă violare a dreptului internațional.

Secolul XX - civilizator sau reîntoarecere la barbarie?


În 1901, trupele americane au ajuns în mijlocul unui nou tip de conflict: de ocupare și conducere a unui teritoriu de peste mări în numele unei mișcări de eliberare. Același scenariu se va repeta în Indochina și în alte locuri: când imperiul conducător se destramă, populația colonială se revoltă și-și declară independența doar pentru a se trezi în război cu imperiul succesor.

Astfel, soldații americani au ajuns în război împotriva gherilei filipineze care se eliberase de sub conducerea spaniolă. Curând, forțele americane s-au angajat în atrocități ce au avut ca rezultat moartea a zeci de mii de civili, precum și incendierea satelor și folosirea torturii pentru extragerea de informații. Generalul Robert Hughes a apărat acest gen de acțiuni în fața Senatului, în 1902, spunând că „Acești oameni nu sunt civilizați”.

Deși soldații încălcau Codul Lieber, cei judecați de curțile marțiale au primit sentințe ușoare precum amenzi sau suspendări de scurtă durată. Investigația deschisă de Senat nu a durat mult, doar câteva luni, iar presa a uitat repede de acest subiect. Incidentul a fost curând uitat, și odată cu el și faptul că o democrație occidentală revenise la torturarea prizonierilor de război.

Al doilea război mondial, apogeul brutalității


Majoritatea savanților acuză totalitarismul ca fiind de vină pentru reintroducerea torturii în Occident. Într-adevăr, Germania nazistă, Japonia Imperială și Uniunea Sovietică s-au dezis complet de prohibițiile din secolul al XIX-lea. Cele trei regimuri au făcut din tortura prizonierilor o politică oficială, și au ajuns la un nivel de brutalitate absolut șocant pentru contemporani. Unitățile militare torturau cu regularitate pentru a obține informații secrete și ucideau prizonierii, uneori chiar și cu zecile de mii.



Germania nazistă a ucis milioane de noncombatanți, iar armata sa a omorât sistematic prizoneri de război. La câteva zile după invazia Uniunii Sovietice, Hermann Reineche, șeful departamentului pentru prizonieri de război, a trimis ordine către toate unități conform cărora „ soldatul bolșevist a pierdut toate pretențiile la un tratamentul onorabil conform cu Convenția de la Geneva și poate fi supus la acțiuni brutale la cel mai mic semn de insubordonare”.

Prizonierii ruși erau înfometați, privați de îngrjijiri medicale, folosiți în experimente medicale sau împușcați. Când un amiral german a contestat ordinele ca fiind contrare spiritului convenției de la Geneva și tradițiilor militare, Mareșalul Wilhelm Keitel a respins obiecțiile ca fiind rezultatul unei „învechite concepții militare a războiului cavaleresc”. Se estimează că până la 2,3 milioane de captivi sovietici au murit în lagărele germane. Spre deosebire de soldații națiunilor slave, cei britanici și americani erau tratați, de regulă, destul de bine, în baza presupusei superiorități rasiale.

Forțele sovietice s-au comportat la fel ca cele naziste. După invazia Poloniei din 1939, Armata Roșie a capturat zeci de mii de ofiței polonezi și i-a predat poliției secrete pentru a fi interogați în lagăre de concentrare. Mai mult de 14.000 de ofițeri au fost executați în pădurea Katyn, și circa 1,3 milioane de soldați germani au murit în lagărele sovietice. Armata japoneză a acționat cu o și mai mare brutalitate. În timpul invaziei și ocupării Chinei în anii ’30, soldații au violat și executat zeci de mii de civili. Se presupune că între 2 și 4 milioane de chinezi, majoritatea civili, au murit în conflict.

În timpul campaniei din Pacific, ofițerii japonezi i-au supus pe prizonerii aliați la bătăi, disecții pe viu și execuții prin dezmembrare și decapitare. Spre sfârșitul războiului, armata japoneză a ajuns chiar la canibalism. Un tribunal pentru crime de război l-a acuzat pe locotenentul-general Yoshio Tachibana de ordonarea torturii și decapitării prizonierilor din lagărul din I-le Bonin și de consumarea cărnii acestora. Tachibana susținut că soldații deveneau mai puternici prin consumarea cărnii de om.

Ororile comise de țările Axei au ajuns să cunoscute în toată lumea după război și au stat la baza unei campanii internaționale pentru protejarea drepturilor omului. Rezultatul a fost adoptarea, în 1948, a Declarației Universale a Drepturilor Omului, care interzicea tortura, și a Convenției de la Geneva în 1949, prin care supunerea civililor necombatanți la violență, tratament crud și tortură era interzisă și în afara legii. Cu toate acestea, deși guvernele au semnat aceste convenții, militarii nu au ținut cont de ele.

În timpul războiului din Coreea, forțeleNordului au luat foarte puțini captivi pentru că preferau să-i omoare pe soldații inamici. China, în schimb, a luat mii de prizonieri și i-a supus unor noi forme de coerciție. Americanii capturați au fost torturați nu pentru a divulga informații, ci pentru a fi îndoctrinați. Chinezii preferau coerciția non-violentă – un regim de lecturi și de dezbateri ideologice – dar foloseau și metode mai abuzive dacă nu reușeau să-i convertească pe cei capturați. Sistemul, bazat pe cedarea psihică în urma privării de somn, izolării, expunerea prelungită la cald, rece sau murdărie, a avut succes. 21 de captivi au refuzat să fie repatriați în 1954, susținând că viața în China era mai bună, iar conform unui studiu circa 70% din prizonierii de război americani au colaborat cu nord-coreeni și chinezii.

Cazul Franței și Algeriei: apărarea demnității umane merge până la prejudicierea intereselor statului


În 1953, occidentalii puteau susține că renașterea torturii se datora totalitarismului sau „aberațiilor asiatice”. Democrațiile liberale, cu moștenirea iluministă, nu ar fi putut niciodată să recurgă la așa ceva. Apoi a ieșit la iveală adevărul despre faptele soldaților francezi din Algeria.

Confruntată cu revolta de independență din colonia africană, parlamentul francez a decretat starea de urgență și a acordat militarilor și administrației coloniale „puteri speciale” pentru reținerea suspecților „teroriști”. Eliberați de constrângerile constituționale, Gen. Jacques Massu, comandantul forțelor din Algeria, a supervizat ceea ce a descris mai târziu ca tortură „instituțională”. Prizonerii torturați care nu dezvăluiau nimic erau adeseori executați, iar cadavrele lor aruncate în gropi comune sau chiar în ocean. Mai mult de 3.000 de algerieni au fost dați „dispăruți”, iar 55.000 de oameni – inclusiv 40% din bărbații adulți din capitala țării – au fost supuși interogatoriilor.

Regimul de tortură a dus la distrugerea rețelei de teroriști, dar francezii au pierdut oricum războiul, mai ales din cauza faptului că tacticile lor i-au înstrăinat de populația loaclă. În plus, opinia publică s-a opus vehement actelor violente, astfel că, în urma protestelor, de Gaulle a fost nevoit să accepte un referendum pentru independența coloniei.

În ciuda scandalului iscat de cazul algerian, democrațiile occidentale au continuat să folosească tortura în lupta contra insurgenților „sălbatici”, cărora legile nu li se aplicau. America s-a găsit într-o astfel de situație în războiul din Vietnam. Abuzurile armatei vietnameze erau bine cunoscute la Pentagon, iar Consiliul Internațional al Crucei Roșii au notificat Statele Unite că soldații americani violează prevederile Convenției de la Geneva, fără niciun rezultat însă.

Tortura astăzi - "necesară și pardonabilă" în războiul contra terorii?


Dezaterea asupra torturii a renăscut după atacurile din 11 septembrie. După invaziile din Afganistan și Irak, SUA au început interogarea prizonierilor în condiții considerate incompatibile cu prevederile Convenției din 1949.

La baza aviatică din Bagram, Afganistan, închisoarea militară din Abu Ghrain din Irak și baza navală din Guantanamo, Cuba, prizonierii au fost supuși la ceea ce administrația Bush a descris ca „enhanced interrogation techniques”. În plus, administrația Bush a susținut că hotărârile Convenției de la Geneva nu se aplică prizonierilor considerați terorișiti. „Mă întreb, în condițiile în care trăim, cu acest nou inamic și acest nou tip de conflict, dacă toate aceste dispoziții mai au sens” a susținut Alberto Gonzales, șeful Departamentului de Justiție, în fața Congresului în 2005 (el fiind cel care a autorizat folosirea torturii pentru interogatorii).



Oficialii administrației au susținut că tehnicile de interogare nu reprezintă forme de tortură și nici tratament degradant. Kelly McCann, consilier pe probleme de securitate și fost maior în Marina americană, a spus că „privarea de somn sau să obligi pe cineva să stea într-o anumită poziție pentru o perioadă îndelungată de timp nu este tortură. Sunt anumite lucruri pe care poți să le faci care pot cauza multă durere, dar care nu lasă daune pe termen lung. Asta mi se pare perfect rezonabil.” Dar conform dreptului internațional, administrarea de durere puternică sau discomfort este calificată drept tortură. Savanții au argumentat, pe bună dreptate, că nu se poate face diferența între durere temporară sau daune permamente și că orice durere, fizică sau mentală, este tortură.

Mai mulți prizoneri au murit în închisoare, iar unele morți au fost catalogate drept omucidere. Ca și în cazul Algeriei, dezvăluirea informațiilor despre aceste abuzuri au condus la proteste internaționale și au dăunat autorității morale a forțelor de ocupație. Până acum însă, doar 9 soldați au fost acuzați că ar fi torturat prizoneri.

Dezbaterea asupra torturii a revenit în atenția publicului în acest an, după asasinarea lui bin Laden, deoarece foști membri ai administrației Bush au declarat că informațiile obținute prin interogatoriu de la prizonieri, în 2003, au contribuit la succesul operațiunii.

Discuția rămâne deschisă. Pentru unii politicieni, precum în cazul Americii, tortura este doar un rău necesar fără de care statul nu ar putea supraviețui. Pentru oamenii de rând, ea este o brutalitate. În orice caz, putem spune că folosirea torturii și astăzi este o dovadă clară că acel stadiu avansat de civilizație în care ne place să credem că ne aflăm este încă foarte departe.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 16.09.11 10:24

Top 10 rivalități care au intrat în istorie
1. Atena Si Sparta. Cele mai importante cetati ale Greciei Antice. Pe cât de celebre, pe atât de diferite. Sicanându-se în permanenta una pe cealalta. Ele nu s-au putut întelege nici macar în momente de mare primejdie, spartanii lasându-i pe atenieni cu ochii în soare în fata sutelor de mii de persi ai lui Darius, pretextând nu stiu ce interdictie de la zei. Rivalitatea mocnita dintre bogata Atena si militarizata Sparta a erupt în timpul razboiului peloponesiac, care a aruncat întreaga Grecie în haos. O rivalitate de pe urma careia nimeni nu a avut de câstigat.

2. Romulus Si Remus. Doi frati gemeni care au întemeiat un oras spre care se spunea ca duc toate drumurile. Fratii ca fratii se mai si cearta; numai ca acestia doi, dupa ce s-au alaptat amândoi de la aceeasi... lupoaica, au îndurat împreuna viata grea de pastor si au luptat umar la umar ca sa-si repuna bunicul în drepturi, au ajuns rivali de moarte din cauza unui... nume. Si pentru ca Romulus avea avantajul binecuvântarii divine, nimeni n-a avut nimic de zis când i-a crapat capul lui Remus, pentru a da numele sau cetatii si a deveni primul rege al Romei.

3. Diadohii. Alexandru cel Mare a pus bazele unei imense împaratii. Pe care a lasat-o cu limba de moarte "celui mai bun". Si cum toti generalii lui aveau pretentia ca îndeplinesc cerinta marelui Macedon, au început sa se omoare între ei, pentru a pune mâna pe mostenire. În vreo douazeci de ani, s-a ales praful de Imperiul Macedonean, pentru ca dupa înca atâtia ani (281 î.H.), sa-si dea obstescul sfârsit, dar în ton cu ceilalti, asasinat, ultimul diadoh, Seleucos. Cei mai câstigati au fost Ptolemeu, care s-a ales cu Egiptul si Seleucos, care a pus bazele unui puternic stat în Orientul Apropiat si Mijlociu.

4. York Si Lancaster. Rivalitatea dintre cele doua familii engleze, care doreau sa ocupe tronul, a degenerat într-un razboi civil de toata frumusetea, la scurt timp dupa terminarea ostilitatilor cu Franta. "Razboiul celor doua roze" (trandafir rosu - Lancaster, trandafir alb - York), reprezinta reflectarea fidela a zicalei "când doi se cearta, al treilea câstiga", pentru ca de pe urma conflictului a profitat Henric de Richmond, care avea sa devina rege în 1485, sub numele de Henric al VII-lea, punând astfel bazele dinastiei Tudorilor.

5. Creștinii. Lumea crestina a fost dominata de certuri si rivalitati. La început, s-a dat "lupta" pentru stabilirea "naturii" lui Hristos, fiind necesare patru consilii ecumenice si mai multe campanii de condamnare a "ereticilor" ariani, monofiziti si nestorieni, pentru a impune varianta oficila. Dupa împartirea Imperiului Roman, rivalitatea s-a dezvoltat între papa de la Roma si patriarhul de la Constantinopol. Pentru ca nici unul nu recunostea superioritatea celuilalt, situatia s-a "rezolvat" în anul 1054, când, dupa ce cei doi prelati s-au afurisit si excomunicat reciproc, fapt ce avea sa consemneze împartirea oficiala a lumii crestine.

6. Englezi Si francezi. În anul 1066, Wilhelm de Normandia cucerea Anglia. Fiind nobil francez, stapânind (el si urmasii lui) teritorii în Hexagon, era prin urmare vasal al regelui Frantei. Adica, ditamai regele, care avea posesiuni în Franta, mai însemnate chiar decât regele, sa fie vasal! De necrezut si, mai ales, de neacceptat! Dar nici suveranul de la Paris nu putea tolera ca un supus al sau sa-i dea cu tifla. Asa ca razboaiele franco-engleze au devenit ceva obisnuit în Evul Mediu. Unul dintre ele l-au întins pe durata a 116 ani, ca la sfârsit nici nu mai stiau de ce au început. Învingatori la "puncte" într-un final au fost francezii, dar o victorie foarte chinuita si foarte costisitoare. Si pentru ca erau experti în conflicte lungi, natiunile despartite de Canalul Mânecii s-au mai angrenat într-un "razboi de sapte ani", prin secolul XVIII, care avea ca substrat o alta rivalitate, cea pentru colonii si în urma caruia Franta a ramas fara Canada. Desigur, nu trebuie sa uitam razboaiele napoleoniene, cu "blocada continentala", cu Bonaparte, cu Nelson, cu Wellington, cu Waterloo sau cu Sfânta Elena. În fiecare vom regasi un sâmbure al rivalitatii celor doua popoare. Rivalitate care, cel putin la nivel politic, avea sa se transforme
la începutul secolului XX într-o alianta trainica.

7. Matei Basarab Si Vasile Lupu. Doi domnitori ramasi în istorie mai ales pentru realizarile de ordin cultural înregistrate în Tara Româneasca si Moldova în timpul lor. Dar si doi mari rivali. Pentru ca în buna traditie româneasca au încercat (mai ales Vasile Lupu) sa-si vina de hac unul altuia. Domnitorul moldav a cautat sa-l înlature pe Matei Basarab, pe mai multe cai, fie pârându-l la Stanbul si chiar obtinând domnia Tarii Românesti pentru sine, fie atacând Valahia, dar fiind învins la Ojogeni, Nenisori si Finta. La un moment dat, se parea ca s-au împacat, dovada fiind lacasurile de cult ridicate de fiecare în tara celuilalt. O împacare mincinoasa, facuta probabil cu scopul de a-si umili rivalul prin frumusetea si maretia bisericii ctitorite.

8. Sovietici Si americani. O rivalitate de data mai recenta, consumata sub auspiciile "Razboiului Rece". Derulata pe plan politic, militar, dar si tehnologic sau cultural. Blocheza sovieticii Berlinul, americanii fac pod aerian pâna la deblocare; trimit sovieticii pe Laika în spatiu, trimit si yankeii pe Armstrong pe Luna; instaleaza unii baze militare în Occident, ceilalti construiesc zidul Berlinului; unii fac NATO, altii Pactul de la Varsovia; este razboi în Coreea, Vietnam, Afganistan - hop si americanii cu sovieticii; vin baietii "Unchiului Sam" în Europa, se duc si cei ai "tovarasului Ivan" în Cuba; fac unii o bomba nucleara, ceilalti fac doua... Din fericire, toate acestea sunt acum de domeniul trecutului.

9. Papii Si împaratii germani. Cel care a dezgropat securea acestui conflict a fost papa Nicolae al II-lea (858 - 867), care profitând de slabiciunea puterii imperiale, a proclamat suprematia autoritatii ecleziastice asupra celei laice. Numai ca împaratii germani nu se împaca cu situatia si intervin în forta, chiar destituind, cum este cazul lui Henric al III-lea, mai multi papi (Grigore VI, Silvestru III si Benedict IX). Apogeul este atins în timpul asa-numitei "lupta pentru investitura". Henric al IV-lea si papa Grigore al VII-lea, se "dueleaza" în depuneri, excomunicari si anatemizari, câstig de cauza având în cele din urma suveranul pontif, care îl obliga pe împarat sa-si cerseasca iertarea, pe care i-o acorda, dupa ce-l tine în zapada vreo doua zile în fata palatului de la Canossa (1077). O asemenea umilinta nu poate fi însa uitata, Henric revenind cu forte proaspete în Italia si alungându-l pe papa Grigore. Rivalitatea papa-împarat va continua pâna la mijlocul secolului XIV (alte "perechi" împarat - papa fiind formate din Henric V - Pascal II, Frederic Barbarossa - Alexandru III, Otto IV - Inocentiu III, Frederic II - Grigore IX), când principii germani declara la Dieta de la Rhens ca suveranul german poate fi ales fara aprobarea papei.

10 Brâncoveanu Si Cantemir. O alta nefericita rivalitate pe plaiurile mioritice. A început Brâncoveanu, care nemultumit de atitudinea filo-austriaca a lui Constantin Cantemir se hotaraste sa-l "curete" pe acesta. Mai întâi prin metoda traditionala a pârâtului la Poarta, plus niste pungi cu galbeni. Apoi prin organizarea unui complot, în care au fost angrenati fratii Costin, Velicico si mult mai celebrul Miron. Complot esuat, complotistii scurtati de cap. Constantin Cantemir nu ramâne dator, si organizeaza la rândul lui conspiratie anti-Brâcoveanu, din care fac parte multi demnitari ai domnului de la Bucuresti, care scapa numai dupa ce îi baga marelui vizir în buzunar 1.000 de pungi de galbeni! Dar si conjuratii, decoperiti, au luat-o pe coaja rau de tot! Dar lucrurile nu s-au oprit aici. La moartea lui Constantin Cantemir, Brâncoveanu actiona pentru a împiedica venirea la tron a lui Dimitrie, fiul defunctului, sustinându-l pe Constantin Duca, care de altfel si obtine domnia, dar si mâna fetei domnului muntean. Nu este deci de mirare, ca în "Istoria Ieroglifica", Brâncoveanu este facut "cu ou si cu otet", de cel a carui ascensiune o stopase, domnitorul Dimitrie Cantemir.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Care sunt cele mai ciudate taxe din istorie?

Mesaj Scris de Admin la data de 16.09.11 10:19

Care sunt cele mai ciudate taxe din istorie?

Care sunt cele mai ciudate taxe din istorie?
Taxele reprezintã un subiect în vogã în momentul de fațã, regresul economic aducându-le în topul agendei politice în foarte multe state. Recent o comisie de experți de la Societatea Fabian a dat publicitãții cifre care indicã un apel la o taxare mai aprigã a celor înstãriți. Dacã acest sentiment general justificat are vreo influențã asupra politicii guvernamentale rãmâne de vazut, dar cu toatã aceastã tevaturã în jurul taxãrilor n-ar fi o idee rea sã aruncãm o privire asupra celor mai controversate taxe de-a lungul istoriei.

Taxa pe uleiul de gãtit
Pentru a finanța unele dintre cele mai mari proiecte ale vanitãții din toate timpurile, faraonii egipteni au impus multe taxe, multe dintre ele pe producția de bazã. Una dintre cele mai bizare și injuste se referã la…uleiul de gãtit. Într-un sistem total lipsit de scrupule, cetãțenii erau obligate sã obținã uleiul de la reprezentanții faraonului și refolosirea era interzisã. Prin urmare, scribii verificau fiecare gospodãrie pentru a se asigura cã se folosește cantitatea corespunzãtoare, pentru a confisca proviziile mai vechi și pentru a forța cumpãrarea de ulei proaspãt.

Taxa pe urinã
Pentru a-și continua preferințele pentru salubritatea publicã, romanii colectau cu mult zel taxa pe urinã. Deși introdusã de predecesorii lui Vespasian, împãratul flavian (69-79) a fost cel care a elaborat o taxã care sã cuprindã toate latrinele romane. Taxa era perceputã de fapt pe colectarea de urinã care era apoi vândutã pe bani buni curãțãtoriilor și tãbãcãriilor care se serveau de conținutul sãu bogat în amoniac. Poate cã o reintroducere a acestei practici de reciclare ar ajuta la susținerea unor procese industriale…

Taxa pe barbã
Petru cel Mare, țarul Rusiei între 1682 și 1725, era cu siguranțã unul dintre principalii susținãtori ai celor mai ciudate forme de taxare, forme duse câteodatã pe culmile absurdului. A introdus dãri pentru consumul de apã, stupi și suflete (de fapt asta era doar o capitație – nu atât de interesantã precum sunã). Ba chiar a creat un comitet al cãrui rol singular era acela de a elabora tarife. Una dintre cele mai amuzante taxe pe care le-a inventat, introdusã în 1705, a fost impusã celor ce purtau barbã. Darea fãcea parte din programul reformist al lui Petru și era menitã sãi convingã pe conaționali sã renunțe la obiceiurile arhaice și sã se racordeze la standardele europene.

Taxa pe fereastrã
Taxa pe ferestre sau geamuri a fost introdusã în Anglia în 1696 în timpul lui William al III-lea. Desființatã în 1851, a fost inițial formulatã ca o metodã de taxare pe avere pentru cei care se eschivau de la plata taxei pe venituri. În mod interesant consecințele taxei pe ferestre încã pot fi observate în Marea Britanie. Multe dintre clãdirile datând din aceastã perioadã posedã spații pentru ferestre baricadate cu cãrãmizi, o practicã obișnuitã pentru a ușura povara dãrilor pentru clasa mijlocie, cea mai afectatã.

Taxa pe pãlãrie
Taxa pe pãlãrii, la fel ca și cea pe ferestre, a fost introdusã de guvernul britanic în 1784 ca o formã de a obține fonduri de la oameni fãrã a recurge la impozitul pe venituri. Prima datã introdusã de prim-ministrul Pitt del Tânãr, taxa pe pãlãrii i-a forțat pe comercianți sã obținã licența și întrebuința un sistem de taxare nivelat, depinzând de costul pãlãriei, cu timbre de impozit lipite în cãptușealã. Se pare cã mulți modiști și purtãtori de pãlãrii au încercat sã evite taxa insistând cã podoaba în cauzã n-ar fi o pãlãrie. Forma aceasta de evaziune devenise atât de rãspânditã încât guvernul a amendat legea cu o definiție a pãlãriei în 1804.

Taxa pe sare
Este greu sã te raportezi la umilul și atotprezentul bob de sare ca la una dintre cele mai influente mãrfuri din istorie. Dar rolul crucial al clorurii de sodiu în dieta umanã, animalã și nenumãratele aplicații în științã, religie și alte domenii i-a determinat soarta în definirea culturii și economiei, transformând-o într-adevãr într-una dintre cele mai taxate mãrfuri. Dintre toate impozitele pe sare probabil cel mai cunoscut este cel impus de britanici în India colonialã. Taxa pe sare nu era nicio noutate în India, dar în 1835 Compania Indiilor de Est a mãrit considerabil impozitul, Imperiul Britanic agravând situația pânã în 1858. hegemonia impozitului pe sare a atras atenția mondialã în martie 1930, când Mahatma Gandhi a condos marșul sãrii pe drumul spre Dandi. Era primul act din cadrul campaniei Salt Satyagraha, un protest non-violent împotriva taxelor britanice, ba mai mult, primul act de nesupunere civicã organizatã dupã declarația de independențã a congresului național Indian. Campania nu a avut un efect foarte puternic asupra impozitului pe sare, dar a sporit conștiința globalã și susținerea luptei indiene împotriva controlului britanic.

Capitația
Spre deosebire de celelalte taxe din listã, implementarea acestei taxe este poate mai bizarã decât taxa în sine. Capitația (impozitul pe cap de locuitor), este o ratã fixã de contribuție care nu are nicio legãturã nici cu veniturile, nici cu proprietatea. Taxele de acest tip au fost utilizate încã din antichitate de vreme ce natura lor indiscriminatorie le face ușor de implementat. Tot natura indiscriminatorie le face și foarte nepopulare. Una dintre cele mai controversate implementãri dateazã din 1980, din vremea guvernului lui Margaret Thatcher. Efectul transbordãrii poverii taxei celor mai puțin avuți a rezultat într-o revoltã publicã generalã, în proteste de masã și decãderea gravã a ‘regimului’ Thatcher.

Taxa pe substanțe neautorizate
De când Carolina de Nord a inițiat schema în 2005, multe state americane impoziteazã folosirea drogurilor ilegale. Deseori denumitã “Crack Tax”, acest program bizar îi obligã pe dealerii cinstiți și consumatorii de droguri sã cumpere anonim timbre de taxare pentru tot felul de substanțe ilegale, de la cocainã și heroinã pânã la marijuana și bãuturi alcoolice de contrabandã. Timbrele satisfac doar legislația fiscalã, deci posesia de droguri rãmâne tot ilegalã. Cu toate acestea, posesia fãrã timbrele potrivite poate conduce la amenzi fiscale substanțiale. Previzibil, doar câțiva dealeri și consumatori cumpãrã în avans timbre. Prin urmare, veniturile generate de aceste taxe sunt majoritatea obținute prin amenzile pentru evaziune fiscalã, urmate de aresturi care adesea se finalizeazã cu confiscare de proprietãți. Criticii au clasificat acest sistem ca lipsit de transparențã pentru cã violeazã drepturile comercianților la un process corect și la protecție împotriva incriminãrii. În consecințã, în unele state taxa a fost abolitã din cauza neconstituționalitãții sale.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Top 10 invenții antice

Mesaj Scris de Admin la data de 13.09.11 10:58

Top 10 invenții antice
Rareori când rostim cuvântul ‘antic’ ne gândim la altceva decât toga, gladiator, car de luptã sau ceva similar. Nu ne gândim la aruncãtoare de flãcãri, chirurgie ocularã sau alte invenții pe care le considerãm moderne. Iatã 10 lucruri de care anticii dispuneau și pe care tindem sã le atribuim epocii moderne..

Cosmeticele



În Roma anticã femeia se folosea de compuși metalici pentru a-și modifica culoarea facialã. Oxizii de staniu sau plumb serveau drept agenți de pãlire a feței, arsenicul (deși se știa cã este otrãvitor) drept fard de obraz și cãrbunele creion de ochi. Romanii sunt de asemenea primii care folosesc oglinzile de buzunar…

Contorul de parcurs



Deși la început utilizat eficient de cãtre greci la mãsurãtorile dintre orașe, romanii au inventat un contor foarte simplu în forma unei cãruțe cu roți de diametrul 4 picioare. De fiecare data când acestea fãceau o rotație completã, un bolț i-ar aplica unei roți dințate o crestãturã din cei 400 de dinți. De fiecare data când se întorcea roata dințatã, cãruța strãbãtea o milã romanã (~1400 metri)

Aruncãtorul de flãcãri



Bizantinii au întrebuințat prima data aruncãtorul de flãcãri ca dispozitiv naval, de obicei pentru a a da foc capelajului și pânzelor corabiei inamice. Deși dispozitivele manuale erau greu de manevrat și periculoase, cele navale erau mult mai eficiente. Având la bazã conceptul de pompã cu sifon, flãcãrile erau pompate și se împingea lichidul inflamabil din rezervor, fortându-l sã treacã printr-o flacãrã, aprinzând sprayul pânã la un nivel de baraj letal de foc.

Medicamentele



Existã multe dovezi arheologice și istorice care susțin ideea cã anticii beneficiau de proceduri medicale și medicamente complexe. Mierea era folositã ca antiseptic principal, caprifoiul pentru inflamarea splinei, pãrul de cal pentru copci, acele subțiri pentru chirurgia reparatorie a cataractei sau viermii pentru curãțarea rãnilor. Majoritatea procedurilor medicale nu s-au schimbat fundamental de mii de ani. Abcesul este încã dechis, drenat și curãțat, osul este încã pus la loc, dintele încã se mai scoate, deși medicația a evoluat.

Armele biologice



O datã cu sporirea cunoașterii medicale s-a înregistrat și un progres, cu consecințe negative, în ingineria producerii de arme biologice. În Evul Mediu, asaltul asupra armatei inamice presupunea și asediul unei cetãți cu catapulte și mașini de rãzboi care azvârleau carcase de animale. Și mai demult, existã dovezi cum cã prizonierii bolnavi de ciumã erau azvârliți în râurile care treceau prin orașe, distrugând alimentarea cu apã și demoralizând forțele defensive.

Piscinele încãlzite



Termele lui Caracalla reprezintã unul din cele mai mari complexe balneare din perioada anticã. Termele dispuneau de camere și bãi încãlzite sau rãcite, o salã de sport și o garderobã. O rețea ingenioasã de camere subterane și tuneluri, combinate cu furnale amenajate pe lângã parcele creau particularitãțile termale deosebite de care se serveau patricienii.

Sistemul poștal



Sistemele poștale antice erau folosite fie pentru afaceri oficiale ale statului, fie de armatã, fiind adesea cel mai rapid mijloc de informare disponibil.

Betonul



Romanii sunt creditați cu inventarea betonului modern ca material de construcție, material complet revoluționar în vremea aceea. Era ușor, extreme de rezistent și foarte maleabil in stare lichida. Componentele de bazã ale betonului nu s-au schimbat de mii de ani și în multe privințe betonul roman era calitativ superior celui modern.

Calculatorul astronomic



Cel mai precoce exemplu de calculator mecanic folosit pentru calcule astronomice este mecanismul Antikythera. Roțile sale calculau poziția soarelui, lunii și altor obiecte astronomice. Complexitatea sa rivalizeazã cu cea a unor produse mult mai târzii, de secol 17. Antikythera a fost creat undeva între 150 și 100 a.Hr.

Sticlãria



Cea mai vremelnicã producție de sticlã o avem în Mesopotamia. Utilizãrile sale se rãspândesc și se rafineazã sub influența egiptenilor, grecilor și romanilor.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Pe muchie de cuțit – bãrbieritul în secolul al 18-lea

Mesaj Scris de Admin la data de 08.09.11 10:04

Pe muchie de cuțit – bãrbieritul în secolul al 18-lea


“Domnule, va spun, sunteți un pungaș dacã îmi vindeți brice care nu pot rade”, cam așa sunã o frazã dintr-un poem satiric intitulat “The Cheap Razor Merchant”. O întreagã serie de caricaturi ridiculiza figura bãrbierului nepriceput care cu ajutorul unor lame de ras tocite ‘ucidea’ bãrbile atâtor domni respectabili ai societãții.


Astãzi milioane de bãrbați din toatã lumea își încep ziua cu un bãrbierit, având la dispoziție cele mai felurite aparate de ras, de la lama de unicã folosințã pânã la sofisticatul aparat electric. Dar ce anume impulsioneazã un asemenea gest? Igiena? Tabietul? Desigur, practica relevã o atitudine socialã fațã de pãrul facial. Secolul al 18-lea are o mentalitate neobișnuitã în aceastã privințã. Dupã secole în care se poartã cu success pãrul pe chip, brusc bãrbații încep sã se radã, cei mai mulți dintre cei ce poartã peruci sunt și pleșuvi.

Bãrbieritul triumfã în perioada iluministã, fiind asociat cu rafinamentul, caracterul aristocratic sau stilul specific unui gentilom adevãrat. Dupã cum noteazã William Nicholson în “Journal of Natural Philosophy, Chemistry, Literature and the Arts” în 1802, “capriciul și moda, sau îmbunãtãțirea modernã a igienei personale, au privat toate națiile Europei de bãrbi”. Pãrul facial începe sã fie considerat barbar. Petru cel Mare alege sã dramatizeze racordarea Rusiei la modernitatea occidentalã ordonând nobililor sã-și radã podoaba.

Dar era vorba și despre altceva aici. La mijlocul secolului al 18-lea avansul tehnologic în prelucrarea oțelului a condus la apariția unor noi varietãți metalice pe piațã, care puteau fi foarte bine adaptate celor care mânuiau o lamã. Oțelul de creuzet avea o importanțã aparte. Puternic și durabil, și totuși pretându-se la o polizare pânã la luciu de oglinda, era un dar dumnezeiesc pentru noua generație de producãtori. Astfel tehnologia se întâlnea cu trupul și idealurile iluministe ale bunului gust și îngrijirii corporale pecetluiau pielea. Se credea cã natura umanã poate progresa prin tehnologie, iar lipsa interesului pentru un aspect agreabil denota și lipsa de educație. În ciuda propovãduirii beneficiilor stãrii de sãlbãticie, iluminiștii nu doreau de fapt cu niciun chip sã îmbrãțișeze aceastã stare. Societatea modernã necesita comoditate și în materie de modã, o perucã fiind mai ușor de întreținut decât îngrãmãdirea dezordonatã de fire naturale. Prin urmare, și pãstrarea unui aspect curat al feței devine esențial. Tradițional, bãrbieritul era doar un alt atribut al chirurgului. În 1745 însã Compania Bãrbierilor se separã oficial de cea a Chirurgilor, deși mulți bãrbieri continua sã conducã procedee medicale precum extracția dentarã sau perfuzia. Pânã la mijlocul secolului al 18-lea bãrbieritul devine însã o profesie de sine-stãtãtoare.



Producãtorii de lame încep sã se adreseze nu bãrbierului profesionist, ci bãrbatului în general. Se dezvoltã o literaturã care exploreazã beneficiile utilizãrii lamei de bãrbierit, care mai întâi apare în forma briciului, destul de periculos pentru o fațã cu cicatrici de exemplu. Una dintre primele publicații apare în Franța în 1770, semnatã de maestrul cuțitar Jean-Jaques Perret: “Despre pogonotomie sau arta bãrbieritului”. Cãrți tematice populare în Marea Britanie întâlnim la mai sus-menționatul William Nicholson și la Benjamin Kinsbury, cu al sãu “A Treatise on Razors”, publicat în 1797, care considerã de importanțã vitalã ca “greutatea, forma și temperamentul unei lame, modul de a o prezerva și utiliza” sã fie luate în seamã.

Tehnologie si moda


Bãrbieritul presupune și existența unei game de produse auxiliare. În 1772, Charles Woodcok face publicitate unei creme de ras care promite o piele catifelatã și parfumatã. Și totuși, totul depinde de ascuțimea lamei. În 1770 un parfumier de pe Fleet Street din Londra își laudã prãvãlia care oferã sãpunuri, pomade și unguente, dar și lame de ras, lame care câțiva ani mai târziu devin capul afișelor publicitare. Producãtorul de brice care se folosea de noul tip de oțel era de multe ori un fost cuțitar. Existau familii specializate în lucrul cu cuțite și lame, ca de pildã familia Savigny, probabil cu ascendențã hughenotã. Paul Savigny își punea la dispoziție talentul de fãuritor de lame, foarfeci, rãngi și alte produse similare. 70 de ani mai târziu Horatio Savigny produce lame din oțel turnat de foarte bunã calitate. William Riccard și John Palmer scot la vânzare o gamã variatã de cuțitãrie din propriile lor manufacturi. Din cauza faptului cã manufacturierii cãutau calitãți foarte precise ale materialului întrebuințat, au contribuit considerabil la impulsionarea tehnologicã.

Artizanii experimenteazã cu noi aliaje, de exemplu “pinchbeck”, aliaj de cupru și zinc inventat de ceasornicarul londonez Christopher Pinchbeck, are aparența și puterea de atracție a aurului, dar prețul mult mai redus. În aceeași notã, când Thomas Boulsover topește argint pe o bazã de cupru, creeazã metalul Sheffield și tehnica placãrii cu argint. Producãtorii de lame se adapteazã și ei noului mediu metalurgic. Un comerciant din Londra care importã fier în bare de la coloniile nord-americane prin 1760 le trimite spre prelucrare domnului Savigny, care le transformã în brice de calitate, publicând chiar un eseu pe aceastã temã: “An Essay on the Mystery of Tempering Steel”. O generație mai târziu, James Stodart conduce experimente pe aliaje la Institutul Regal, alãturi de Michael Faraday. Lamele lui Stodart sunt cãlite la termometru, nu la ochi, la fel ca și cele ale lui William Riccard, care produce și el brice din metal de înaltã puritate. Departe de a se încadra în corvoadele zilnice, bãrbieritul intrã în vizorul oamenilor de științã și filosofilor, un producãtor din Ludgate Street afirmând sus și tare cã își fabricã lamele conform principiilor filosofice.

Totuși, eficacitatea crescândã a lamelor nu poate concura cu schimbãrile în modã. În secolele al 18-lea și al 19-lea barba este rezervatã categoriilor sociale marginale. Un chip curat indicã de obicei prezența unui gentilom stilat, iar barbã poartã bunãoarã un ascet, un individ care a renunțat la plãcerile lumești. Un om nebãrbierit trece drept un excentric sau mai rãu. Dupã rãzboaiele napoleoniene însã, când apar pe scenã noi modele de masculinitate, încep sã se poarte perciunii, iar din 1850 barba redevine simbolul masculinitãții și autoritãții patriarhale. Eleganța specificã secolului trecut nu mai este la modã.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Tatuajul, de la omul ghețurilor, la vedetele Holywoodului

Mesaj Scris de Admin la data de 26.08.11 11:28

Tatuajul, de la omul ghețurilor, la vedetele Holywoodului
Popoarele primitive foloseau tatuajul în timpul ritualurilor de trecere, pentru a se proteja de forțele malefice sau, pur și simplu, din dorința de înfrumusețare. Astăzi, această modă e foarte răspândită printre artiști, fie ei cântăreți de rock sau actori de film.

În 1992, în apropierea graniței Austriei cu Italia, pe înălțimile munților Alpi, a fost descoperit corpul unui bărbat. Cu hainele și echipamentul bine conservate în gheață, bărbatul avea o vechime estimată de arheologi la mai mult de 5.000 de ani. Descoperirea a produs senzație. I s-a spus „Otzi, omul ghețurilor”. Ei bine, Otzi avea în jurul gleznelor și a genunchilor semne care semănau foarte bine cu tatuajele de astăzi. Au fost numărate 58 de astfel de desene alcătuite din puncte și linii simple, iar istoricii au apreciat că tatuajele respective nu erau întâmplătoare, practica fiind probabil una frecventă în acele vremuri.

Dovadă stătea și faptul că, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1948, arheologul rus Serghei Rudenko a descoperit în timpul unor excavații pe înălțimile munților Altai, la granița cu China, o căpetenie a sciților al cărei corp prezenta picturi cu animale fantastice: grifoni și monștri a căror semnificație era magică, dar și desene pur decorative. Toate arătau statutul social al celui tatuat. Mumia era mai veche de 2.400 de ani și era foarte bine conservată.

Egiptenii au răspândit în lume arta tatuajului

Popoarele primitive își tatuau adolescenții ca ritual de trecere. Teoria era că un băiat care nu putea suporta astfel de dureri nu era de niciun folos în luptă. În mod similar, se credea că fetele nu puteau face față chinurilor nașterii. Mulți dintre acești copii considerați sub standarde erau însă oricum tatuați cu un marcaj care-i excludea din rândurile tribului.

Totemurile animale erau un motiv comun printre popoarele primitive. Se considera că purtătorii de imagini de șerpi, broaște, fluturi, lupi sau urși preluau, prin magia asocierii, o parte dintre puterile acestor animale. În alte culturi, un totem animal indica o legătură spirituală cu acea vietate care le ghida viața. Istoricii care s-au preocupat de rădăcinile tatuajelor susțin, astfel, că în China un porc sau un cal tatuat însemna noroc, iar imaginea unui pește era aducătoare de sănătate și de prosperitate.

Izvoarele de istorie scrisă notează că egiptenii sunt cei care au răspândit arta tatuajului în lume. În 1891, arheologii au descoperit un mormânt datat 2160-1994 î. Hr., constatând că mumia de sex feminin avea tatuat un desen geometric format din puncte și linii, practică rituală rezervată pare-se doar femeilor. Piramidele din timpul dinastiilor egiptene a treia și a patra au fost făcute cu ajutorul grecilor, cretanilor, persanilor și arabilor cu 2.000 de ani î. Hr., așa că obiceiul tatuării s-a extins repede. Nomazii l-au exportat în adâncurile Asiei, grecii au învățat arta tatuajului de la persani, romanii au adoptat și ei acest obicei de la greci. Scriitorii romani precum Vergilius, Seneca și Galenus notau că mulți sclavi și criminali erau tatuați. O inscripție din Efes stă mărturie că în timpul Imperiului roman timpuriu toți sclavii exportați erau inscripționați cu „taxe plătite”. În timpul împăratului roman Constantin erau în continuare însemnați condamnații, soldații și gladiatorii. Vikingii aveau și ei tatuaje pe piele. Pe la 1100, arabul Ibn Fadlan îi descria pe aceștia ca fiind primitivi, murdari și cu trupurile vopsite.

Sculptură a unei femei egiptene, cu modele de puncte tatuate pe corp

Rolul tatuajelor în viața marinarilor

După ce căpitanul Cook s-a întors din călătoria sa în Polinezia, moda tatuajului a devenit foarte populară printre marinarii englezi. La fel și în Franța, unde, în secolul XVIII, mulți dintre navigatorii care se întorceau din larg aveau desenate pe piele flori, inimi, sirene, vapoare, șerpi sau diferite nume. Riscurile pentru sănătate ale tatuajului nu au rămas necunoscute. În 1861, medicul militar Maurice Berchon a publicat un studiu în urma căruia desenul pe piele a fost considerat periculos și, pentru o vreme, a fost scos în afara legii.

Obiceiul tatuajului a fost însă foarte popular printre marinari între 1600 și 1940. Ei își desenau pe piele pui sau porci pentru a se proteja de înec. Imaginea unei păsări desenate pe pieptul marinarilor era simbolul timpului petrecut de navigatori pe mare. Astfel, fiecare pasăre tatuată însemna că respectivul marinar are la activ 5.000 de mile parcurse. Unii dintre marinarii care trecuseră la sud de Ecuator își tatuau pe picior imaginea lui Neptun. O fată tatuată – hula girl – însemna că respectivul marinar a fost în Honolulu. O femeie dezbrăcată tatuată pe braț era indiciul că respectivul marinar nu era la prima cursă.

Imaginea Satanei, imprimată pe piele

La începuturi, obiceiul li s-a părut creștinilor unul barbar. În 1915, când Cortez și conchistadorii săi au atins coastele Mexicului, au fost terifiați nu numai de faptul că băștinații îl idolatrizau pe diavol, dar își imprimau pe piele imaginea lui. Spaniolii, care până atunci nu auziseră de tatuaje, au considerat acest obicei o lucrare a Satanei. În America de Nord, practica tatuajului era răspândită printre americanii nativi. La bărbați era un indiciu al statusului social, iar la femei un însemn al faptului că erau căsătorite și aparțineau unui anumit grup.

Angelina Jolie are tatuat pe umărul stâng o rugăciune în sanscrită

Răspândirea creștinismului și a credinței islamice au pus cumva frână răspândirii artei tatuajului. În credința creștină, corpul era considerat un dat de la Dumnezeu care nu trebuia pângărit în acest fel. În Vechiul Testament se spune că „pentru morți să nu vă faceți tăieturi pe trupurile voastre, nici semne cu împunsături să nu faceți pe voi. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!”.

Cu toate acestea, în 1862, Prințul de Wales, viitorul rege Eduard al VII-lea, și-a făcut primul său tatuaj – crucea Ierusalimului – pe braț. Evenimentul a dat startul unui obicei printre aristocrații englezi din acea vreme, acela de a se tatua înainte de urcarea pe tron. În 1882, cei doi fii ai săi, ducele de Clarence și ducele de York, au fost tatuați de maestrul japonez Hori Chijo.

La New York, primul centru în care se executau tatuaje a fost deschis în 1846 și a fost frecventat mai ales de militari în timpul războiului civil. Prima mașină electrică de tatuat a fost inventată de Samuel O Reilly, în 1891.



Pielea vedetelor, doldora de tatuaje

Statutul cultural al tatuajului a evoluat rapid de la zonele anti-sociale ale anilor 1940 devenind, în anii 2000, o marcă a tendințelor modei. Mai întâi a fost adoptat de vedete rock precum The Rolling Stones, pentru ca mai apoi să fie acceptat de curentul cultural majoritar. Astăzi, astfel de desene pe piele pot fi văzute atât la vedetele rock, cât și la sportivii de performanță, manechine sau staruri de cinema. Printre acestea din urmă se numără și Megan Fox, care are o sumedenie de tatuaje, primul dintre ele cu Marylin Monroe, idolul ei. „Este una dintre primele persoane pe care le-am văzut la televizor”, a explicat Megan. Actrița mai are un poem scris pe piept, un vers din „Regele Lear” tatuat pe umăr, dar și numele lui Brian (Austin Green), cel care i-a devenit soț. Cel mai nou tatuaj e un citat din Nietzsche: „Iar cei care dansau erau considerați nebuni de cei care nu puteau auzi muzica”.

Kat von D, tatuatoare în vogă în SUA, cunoscută pentru emisiunile LA Ink și Miami Ink

O altă divă a Hollywood-ului, Angelina Jolie, are o colecție impresionantă de tatuaje – peste zece – și nu pare să vrea să se oprească. Printre acestea se numără un citat din Tennessee Williams, „O rugăciune pentru sălbaticii ținuți în cușcă”, coordonatele geografice ale locurilor de unde și-a adoptat copiii și ale orașului unde s-a născut soțul ei, Brad Pitt, sintagma „plin de voință” scrisă în arabă, precum și citatul latinesc „Quod me nutrit me destruit” (Ce mă hrănește mă și distruge). Acest din urmă tatuaj e plasat la câțiva centimetri sub buric. Un alt tatuaj, desenat pe umărul e stâng, reprezintă o rugăciune sanscrită pentru fiul ei, Maddox, acoperind mai-vechiul tatuaj „moarte”, scris în japoneza veche. Pe spate are un tigru asiatic, iar sub acesta un dragon.

La rândul ei, Britney Spears se poate lăuda cu o ceafă plină de simboluri cabalistice care ar trebui să însemne „însănătoșire”. Sunt și voci care susțin însă că simbolurile, scrise greșit, nu înseamnă nimic. Zona sacrală a artistei e împodobită cu imaginea unui elf, Britney mai are un fluture în zbor deasupra unui cârcel de viță de vie, dar și o floare pe care e inscripționată ideograma chinezească pentru „miste”.

Amy Winehouse, pe de altă parte, avea atâtea tatuaje cât o trupă rock. O cruce egipteană pe ceafă, o pană pe brațul stâng, un fulger și o pasăre cântând pe brațul drept, câteva nimfe retro și multe, multe altele. Notele muzicale, lacrimile și ancorele nu au lipsit nici ele din arsenalul de podoabe ale lui Amy. Rebela cântăreață s-a tatuat pentru prima oară pe fese, la vârsta de 15 ani, cu imaginea lui Betty Boop.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Crahurile care au zguduit lumea de-a lungul istoriei

Mesaj Scris de Admin la data de 10.08.11 18:29

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Genocide uitate. Mostenirea sangeroasa a omului alb

Mesaj Scris de Admin la data de 23.07.11 21:02

Genocide uitate. Mostenirea sangeroasa a omului alb

Se vorbeste si se scrie tot mai mult, in ultimii ani, despre pericolul in care s-ar afla civilizatia occidentala, care nu ar mai fi in stare sa-si apere propriile valori in fata amenintarilor aduse de globalizare si de valul imigrantilor din lumea a treia. Ofensiva terorista a fanaticilor jihadului islamic, regrupati sub drapelul Al-Qaeda, nu ar fi, in aceasta viziune, decat fata vazuta - si ucigasa - a unui asediu cultural de mari proportii in fata caruia Occidentul si-ar fi lasat, iresponsabil, garda jos prin promovarea multiculturalismului si a unei excesive tolerante. S-ar impune, prin urmare, strangerea randurilor in fata credintelor si ideilor straine (si, se subintelege, inferioare), insotita de o contraofensiva pentru raspandirea si, la nevoie, impunerea valorilor adevaratei civilizatii - ca pe vremea marilor intreprinderi coloniale din secolele trecute; spiritul vremurilor noi ar adauga, fireste, printre aceste valori civilizatoare, democratia liberala si economia de piata de care conchistadorii veacului al XVI-lea sau urmasii lor colonizatori se ingrijeau mai putin.
Nu imi propun sa contest si nici macar sa analizez punctul de vedere rezumat, probabil cam grabit, in randurile de mai sus, ci doar sa amintesc, pe urmele catorva autori militanti pentru drepturile celor invinsi, ca dreptatea si morala nu au fost intotdeauna de partea civilizatiei occidentale atunci cand a avut de-a face cu culturile exotice. Dimpotriva, „descoperitorii“ si cuceritorii teritoriilor africane sau americane, mai putin sau deloc cunoscute „omului alb“, i-au tratat, in general, pe indigeni drept „salbatici“ - fiinte inferioare, straine de specia umana, statut ce facea posibile, din punct de vedere moral, masacrele sau reducerea lor in sclavie. Mult mai tarziu, cercetatori fara prejudecati, insufletiti de „condamnabila“ toleranta, aveau sa constate ca popoare „salbatice“, intre timp decimate sau chiar nimicite, avusesesera culturi proprii adesea destul de avansate - chiar daca includeau sacrificii umane si alte elemente de barbarie de care nici civilizatia europeana nu era scutita in epoca si dupa aceea.
Unul dintre autorii care s-au dedicat dezvaluirii „genocidelor uitate“ ce au insotit aventura coloniala este o avocata din Columbia, cu radacini familiale africane si amerindiene, pe nume Rosa Amelia Plumelle-Uribe. Dupa un volum cu titlu elocvent, „Ferocitatea alba, de la ne-albi la ne-arieni“, publicat in 2001 de editura franceza Albin Michel, ea si-a reluat anul trecut, intr-o conferinta la Berlin, teza existentei unei relatii istorice „asemenea unui fir conducator, de la barbaria coloniala pana la politica nazista de exterminare“. Sentimentul superioritatii asupra raselor „straine“, intrat in mentalitatea colectiva, a favorizat un lung sir de maceluri si umilinte, care au culminat cu Holocaustul, o crima intr-adevar fara asemanare in istorie - nu doar prin numarul victimelor, ci si prin cruzimea inumana cu care o intreaga masinarie de stat a aplicat, fara o unda de compasiune, „solutia finala“ -, dar nu si fara antecedente: dupa cum se va vedea, teoreticienii rasismului au trecut in mod natural de la justificarea expeditiilor coloniale ale inceputului de secol XX la doctrina antisemita a celui de-al Treilea Reich.
Dna Plumelle-Uribe tine sa precizeze de la inceput ceea ce sta scris, de altfel, in toate manualele de istorie: sclavia si razboaiele „coloniale“ erau o trista realitate inca din vremurile antice. Comertul cu fiinte umane, infloritor in Roma antica, a continuat si in evul mediu, pe seama „prazii“ capturate in expeditiile de cucerire. Suveranii europeni nu se sfiau sa-si vanda prizonierii crestini musulmanilor debarcati in Europa incepand din secolul al VIII-lea, mai intai in Spania, apoi in fostul Bizant. Prin acea vreme a aparut si cuvantul „sclav“, de la numele popoarelor slave, mari rezervoare de marfa umana. Dar, asa cum au aratat istoricii si arheologii, situatia nu era mai buna in viitoarele colonii din Africa sau America: cruzimea fata de cei invinsi era, si aici, la ordinea zilei, iar lumea „bunilor salbatici“ ramane doar un mit. Aceasta realitate incontestabila nu poate totusi justifica, in niciun fel, ceea ce Plumelle-Uribe numeste „primul genocid al timpurilor moderne“ - exterminarea indigenilor din America.

„Distrugerea Indiilor“
Istoricii au calculat ca, la sfarsitul secolului XV, cand Cristofor Columb descoperea, fara sa-si dea seama, America, pe continent traiau circa 80 de milioane de oameni. Mai generosi, cercetatorii sud-americani ridica estimarea la 100 de milioane. O jumatate de secol mai tarziu, potrivit datelor Coroanei spaniole, nu mai erau in viata decat 10 milioane de indigeni! Altfel spus, peste 80% din populatia locala fusese nimicita - in razboaie, masacre si epidemii. Cifrele pot fi, desigur, contestate, dar nu si brutalitatea cuceritorilor, atestata de marturiile unor europeni indignati, ca bunul episcop Bartolomé de las Casas, a carui „Scurta relatare despre distrugerea Indiilor“ a ingrozit curtea lui Carol Quintul si a dus la adoptarea unor „legi pentru protectia indienilor“, venite totusi prea tarziu. Aventurierii porniti din cele mai sarace provincii europene se vedeau, odata ajunsi dincolo de Ocean, investiti cu puterea conferita de apartenenta la „rasa superioara“, care le permitea nu doar sa se imbogateasca rapid pe seama bastinasilor, ci si sa-i chinuiasca fara mila, ca o nelegiuita razbunare pentru umilintele si mizeria indurate pe batranul continent.
Indienii nord-americani nu au avut, nici ei, o soarta mult mai buna, desi, la inceput, britanicii si francezii au cautat sa si-i faca aliati in razboaiele pentru stapanirea noului continent. Dar colonizatorii nu i-au tratat niciodata ca egali, ci ca pe un fel de ocupanti nelegitimi ai teritoriului cuvenit, de drept, „omului alb“, care se credea indreptatit sa-i alunge prin orice mijloace. In acelasi fel, si poate chiar mai brutal, a procedat si noua democratie independenta instaurata in America de Nord la sfarsitul secolului al XVIII-lea, ce se dorea - si avea sa fie - un model pentru intreaga lume civilizata. Respinsi mereu de pe pamanturile lor traditionale, reprimati cu salbaticie atunci cand rezistau („singurul indian bun este indianul mort“, ar fi spus un general american), tot mai putinii indieni supravietuitori au fost, in cele din urma, incartiruiti in rezervatii, unde nu le-a mai ramas alta optiune decat sa se stinga lent, pana la prea tarzia renastere din ultimele decenii.
Intre timp, colonizatorii de pe cele doua maluri ale Atlanticului pusesera in miscare uriasul mecanism al comertului mondial cu sclavi, care, in zilele noastre, si-ar merita cu prisosinta incadrarea la „crima impotriva umanitatii“. Sa-i dam cuvantul Rosei Amelia Plumelle-Uribe: „Dupa ce golisera de populatie continentul american, puterile occidentale nascande au facut din Africa neagra o furnizoare de sclavi pentru America. Aceasta intreprindere a dezagregat economia tarilor africane si a golit continentul de o parte a populatiei sale, in ceea ce ramane cea mai gigantica deportare de fiinte umane pe care a cunoscut-o omenirea“. Desigur, asa cum autoarea tine din nou sa reaminteasca, nu europenii sunt cei care au adus in Africa sclavia si comertul cu fiinte umane. Dar nevoia mainii de lucru cat mai ieftine pentru exploatarea bogatiilor Americii a amplificat aceste vechi si nefaste practici la proportii de necrezut, care au devastat structura sociala a continentului negru, ca si economia pe atunci infloritoare, cu toata starea sa arhaica. Inainte sa cunoasca binefacerile civilizatiei, pe care se presupune ca le-ar fi adus colonizarea europeana, africanii au avut parte de razboaie necrutatoare cu scopul capturarii de sclavi, urmate de „distrugerea practic ireversibila a economiei, tesutului social si demografiei“ si, in cele din urma, de ocupatia propriu-zisa a teritoriilor devastate.
Dincolo de Atlantic, superioritatea rasei albe era consacrata prin drept odata cu legiferarea sclaviei. Timp de cateva secole, prea putine voci s-au ridicat in apararea celor exclusi din specia umana din cauza culorii sau a trasaturilor diferite. In secolul al XIX-lea, cand, in cele din urma, sclavia a fost oficial desfiintata (in epoca in care, si la noi, era abolita robia tiganilor...), raul era deja facut: sentimentul apartenentei la „rasa stapanilor“ prinsese deja radacini. Segregarea rasiala si discriminarile de tot felul au continuat, fiind eliminate juridic, in Statele Unite, abia cu cateva decenii in urma, dar nu fara sa lase urme... Plumelle-Uribe aminteste de un proces din 1972, din Columbia: cativa sateni analfabeti care omorasera 18 indigeni (barbati, femei si copii) au fost achitati de juriu pe motiv ca „nu stiau ca uciderea indienilor este un pacat si cu atat mai putin un delict“1!
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Zvastica (I)

Mesaj Scris de Admin la data de 22.07.11 19:25

Zvastica (I)
Prin zvastica se întelege o cruce echilibrata, cu bratele egale, îndoite la capete în unghi drept, în sensul acelor de ceasornic, ori invers. Zvastica este semnul cel mai vechi si mai raspîndit din lume, care a servit ca simbol religios la multe popoare orientale si ca emblema politica a nazistilor si a partidelor de tip fascist. Termenul german "Swastika" deriva din cuvintele sanscrite "su", care înseamna "bine", si "asti", care se traduce prin "a fi", altfel spus, prin "svasti" se întelege "starea de bine". În urma cu cîtiva ani, în Uniunea Europeana au avut loc discutii privind interzicerea zvasticii din cauza asocierii ei cu fascismul, cu ura si cu rasismul nazistilor, cu toate ca acest simbol a existat cu mult înainte ca el sa fie preluat de Adolf Hitler. Daca astazi zvastica este cunoscuta doar ca simbol al nazismului, în trecutul îndepartat ea a constituit unul dintre cele mai vechi semne cu substrat magic, fiind folosita atît de popoarele din Europa, cît si de cele din Asia si America Centrala. Popoarele antice vedeau în zvastica fie un simbol solar, fie un vîrtej creator în jurul caruia se etalau ierarhiile. Unele popoare vedeau în ea un izvor al vietii si fecunditatii sau o manifestare a trasnetului, ca semn al mîniei divine. Oricare i-ar fi complexitatea simbolistica, zvastica indica clar, prin însusi grafismul ei, o miscare de rotatie în jurul unui centru nemiscat, care poate fi eul sau polul manifestarilor umane. Cu alte cuvinte, ea este simbolul unui ciclu în actiune, de manifestare si regenerare perpetua a naturii, iar bratele ei, îndoite, indica cele patru puncte cardinale, sugerînd stabilitatea. Zvastica a fost folosita de mongoli, indieni, vikingi, celti, etrusci, traci, atlanti, greci si chiar de troieni, fiind descoperita de arheologul Heinrich Schliemann în ruinele fostului oras Troia. De-a lungul timpului, în diferite zone ale lumii, zvastica a avut numeroase denumiri, precum crucea îndoita sau încîrligata; crucea gammadion - pentru ca fiecare brat al ei seamana cu litera gamma greceasca; fylfot - un termen împrumutat din heraldica si arhitectura si însemnînd "patru picioare"; roata soarelui; tetraskelion - adica "patru picioare"; "ciocanul lui Thor" - zeul fulgerului în mitologia scandinava etc. "Ciocanul lui Thor" a aparut în urma cu 5.000 de ani, sub forma unei cruci care, prin bratele ei egale, reprezenta cele patru forte primare si constituia un semn aducator de noroc. Cu timpul, aceasta cruce a fost inclusa într-un cerc, care îl reprezenta pe Creator, fara de care cele patru forte primare nu ar fi putut face nimic. Mai tîrziu, bratele crucii au fost extinse peste marginile cercului, în unghi drept, de la est la vest, si cercul a fost mutat în centru. Aceasta reprezentare consemna faptul ca cele patru forte actioneaza în tot Universul, sub controlul Creatorului suprem. Cele patru brate ale crucii înseamna fiecare ceva: una înseamna "constructor", alta "geometricieni", a treia "arhitect" si ultima "cei trei pasi catre tron", pe cînd centrul zvasticii simboliza Pamîntul. Referindu-se la "ciocanul lui Thor" si la aparitia zvasticii, o legenda povesteste ca, la porunca Creatorului, cele patru mari forte primare au construit universul si tot ce exista în interiorul lui, dupa care au creat Pamîntul si viata pe el. Tatuata pe corpul uman pentru a aduce noroc, zvastica este astazi un simbol important în religiile orientale, în special în budhism, hinduism si jainism, precum si în alte culturi asiatice, europene sau din America de Nord si Centrala, ea fiind considerata pretutindeni ca un simbol aducator de noroc.
Francmasonii, care sînt preocupati de simbolistica cosmografica, considerau centrul zvasticii ca fiind "Steaua Polara", iar cele patru brate, cele patru pozitii cardinale ale Ursei Mari fata de ea. Despre autorul britanic Rudyard Kipling (1865-1936), care a fost puternic influentat de cultura indiana, se spune ca avea desenata o zvastica pe copertele cartilor sale, aceasta pîna cînd aparitia nazismului a schimbat sensul acestui simbol. Si cercetasii britanici au folosit zvastica un timp, dupa care au renuntat la ea tot din acelasi motiv. Cu toate ca nu a fost prea des folosita în arhitectura din Europa apuseana, un desen reprezentînd o zvastica se poate vedea pe podeaua catedralei din Amiens (Franta). Împarateasa Alexandra Feodorovna a introdus semnul zvasticii la curtea tarista, influentata de Badmaiev, un medium de formatie budhista din Tibet. Si pentru ca legatura oculta sa para si mai evidenta, pe un zid al casei Ipatief din Ekaterinensburg, unde bolsevicii au asasinat familia tarului, Alexandra Feodorovna a desenat o zvastica si o inscriptie cu un mesaj misterios referitor la o societate secreta, numita "Dragonul Verde", originara din Tibet. Arheologul german Heinrich Schliemann a sustinut ideea ca zvastica este un simbol specific arienilor, teorie îmbratisata si de Ernest Krauss, care a atribuit aceasta reprezentare poporului german. În 1908, Guido List a scris, într-o lucrare, despre zvastica, considerînd-o ca un simbol al puritatii sîngelui, avînd o conotatie misterioasa, degajata din "Edda", o culegere de traditii mitologice ale vechilor popoare scandinave. Faptul ca s-a scris mult despre zvastica a facut ca acest semn sa devina foarte popular în apusul Europei si sa apara reprezentat în numeroase desene în perioada 1880-1920. Începînd cu anul 1920, zvastica a fost adoptata de nazisti ca emblema a Partidului National Socialist al Muncitorilor Germani. Înainte de a fi preluata de nazisti, zvastica a mai fost folosita ca semn politic de sustinatorii lui Schoenerer, un politician austriac antisemit. Nazistii considerau ca acest simbol ar avea legatura cu faptul ca poporul german era descendentul rasei ariene, de aceea l-au adoptat ca emblema a partidului, numindu-o "Hakenkreuz" (crucea încîrligata) si imprimînd-o pe steag, pe banderole si ecusoane. În cartea "Mein Kampf", Hitler scria: "Eu însumi, dupa nenumarate încercari, am conceput o forma finala; un steag cu un fundal rosu, un disc alb si o zvastica neagra în mijloc. Dupa mai multe încercari, am gasit, de asemenea, proportia ideala între dimensiunea steagului si cea a discului alb, precum si forma si grosimea zvasticii". Zvastica a fost folosita ca emblema si de "Liga Apararii National - Crestine", o grupare cu caracter fascist din tara noastra, condusa de A.C. Cuza. Într-un articol, Alexandru C. Cuza scria ca zvastica este un semn arian, specific tracilor, din care ne tragem si noi, prin daci. El arata ca poporul român a folosit de-a lungul istoriei sale zvastica, acest semn fiind întîlnit pe monumente, pe cusaturile nationale, pe ouale de Pasti, pe podoabele bisericesti etc. Chiar si acoperamîntul mormîntului Mariei de Mangop, a doua sotie a lui Stefan cel Mare, este împodobit cu zvastici. Zvastica mai poate fi întîlnita si la picturile cunoscutei biserici "Trei Ierarhi" din Iasi, ctitorita de Vasile Lupu. A.C. Cuza mai arata ca zvastica reprezinta legatura organizatiei sale politice cu trecutul cel mai îndepartat al poporului român si constituie simbolul vointei de independenta a românilor, ce izvoraste din lupta dusa de-a lungul veacurilor. Din cele relatate pîna acum rezulta ca zvastica are o istorie milenara, ea fiind considerata ca simbol religios de numeroase popoare. Asa ca, aceia care o asimileaza numai cu simbolul nazismului fac o grava greseala. Si, pentru a încheia într-o nota umoristica, sa amintim ca, în conformitate cu Google Earth, cel mai mare motor de cautare pe Internet, baza americana "Colorado" din San Diego, acolo unde anul trecut a avut loc tragerea la sorti a meciurilor din Cupa Davis, dintre tenismenii români si americani, are o cladire în forma... de zvastica! Desi au luptat împotriva Germaniei lui Adolf Hitler, americanii au "împrumutat" în California acest simbol arian, cu origini scandinave si vedice.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 22.07.11 11:18

Întoarcere în timp: istoria scrisului

Expoziția „În memoria timpului, instrumente în arta scrisului“, deschisă până la 31 august la Muzeul Național Cotroceni, prezintă instrumente de scris, celebre prin faptul că au aparținut unor personalități importante din viața politică, socială și culturală românească.



Puteți vedea în expoziție piese rare: călimări de brâu și inele sigilare din secolul al XVIII-lea, pana de scris din aur a lui George Barițiu, tocul pentru scris atribuit lui C. A. Rosetti, călimară de la Divanul Ad-hoc, trusa pentru desen a domnitorului Al. I. Cuza, pana de scris din aur a regelui Carol I, mapele de birou ale regelui Carol I, reginei Elisabeta și principelui Nicolae, tocul folosit de Ion C. Brătianu la Congresul de la Berlin în 1878, creionul din aur al mareșalului Alexandru Averescu, biroul de lucru al lui Nicolae Iorga, trusa de birou a lui Petru Groza și multe altele.

FOTO: Calimara din marmură care a aparținut lui Costache Negruzzi

Atmosfera de odinioară, în care scriau la birourile lor marii clasici ai literaturii române – Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaș, Șt. O. Iosif, Al. Macedonski, George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, George Călinescu, Alexandru Brătescu-Voinești – este reconstituită prin expunerea obiectelor de birou care le-au aparținut: tocuri cu peniță, călimări, coupe-papier, press-papier, mape de birou, stilouri însoțite de manuscrise, sau de una dintre cele mai importante invenții ale lumii moderne, mașina de scris. Toate acestea stau mărturie că scrisul poate fi o pasiune, dar și o artă. Mai pot fi admirate până la 31 august 2011, de marți până duminică între orele 9.30-17.30, și obiecte care provin de la comunitatea de intelectuali evrei și armeni de pe teritoriul României, fiind cunoscută influența pe care au avut-o centrele de creare și copiere a manuscriselor armenești asupra ornamentației și miniaturii în Țările Române.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Croissantul, mitologie gastronomică

Mesaj Scris de Admin la data de 22.07.11 11:16

Croissantul, mitologie gastronomică

Fac prinsoare că, de fiecare dată când ați auzit de felul acesta de mâncare, gândul v-a dus la vacanța petrecută la Parissau la patiseria franțuzească, recunoscută pentru foietajele sale care se topesc în gura pofticioșilor; sau la vreun chef care dă ordine subalternilor să împăturească de dimineața până seara straturi de cocă fragedă. Și asta pentru că o denumire mai franțuzească și o mâncare „cu ștaif” mai răspândită decât croissantul mai rar întâlnești. Totuși, originile acestui corn de origine nobilă sunt atât de incerte încât apariția lui a fost decretată drept cel mai mare mister culinar din toate timpurile.

Una dintre legendele care circulă despre acest produs de patiserie, notată în Larousse Gastronomique din 1938, istorisește cum croissantul (literal, semilună în limba franceză) ar fi apărut prima oară în cuptoarele brutarilor din Budapesta, în 1686, când otomanii asediau orașul de pe malul Dunării. Pentru a ajunge tocmai în inima citadelei, turcii au săpat tuneluri. Brutarii, lucrând noaptea, au auzit zgomotele și au dat alarma. Invadatorii au fost alungați și brutarilor care salvaseră Budapesta li s-a dat voie să pregătească o specialitate de patiserie în forma unei... semilune, emblema drapelului otoman. Alți istorici ai gastronomiei sunt de părere că povestea cu tunelurile otomane e adevărată, însă anul e 1683, iar orașul de pe Dunăre e... Viena!
„Boulangerie viennoise”





Oricum, primele referiri în scris ale croissantului apar în Franța de-abia în anul 1853, în Des substances alimentaires, la secțiunea „pâini de lux”. Versiunea care a primit cele mai multe voturi din partea istoricilor are drept protagonistă cea mai cunoscută patiserie din Paris, „Boulangerie viennoise”. De altfel, micul dejun al Mariei Antoaneta (foto) a fost suspectat că ar fi conținut și câte un „croissant” („un soi de pâine pe care obișnuia să o consume în copilărie, la Viena”, după spusele unei servitoare).

Rețeta, care s-a păstrat până acum neschimbată în esență (cu mici variațiuni în funcție de continent), ar putea fi enunțată cam așa: o pastă de praline, migdale sau ciocolată este pusă în mijlocul unui aluat rulat bine și copt. În Franța și Spania, croissantul e vândut de obicei fără umplutură și servit fără ados de unt. În Lisabona, croissantul e ceva mai nepretențios, straturile de cocă fiind parcă mai puține, însă foarte galbene de la untul folosit fără rezerve. În Statele Unite, însă, umplutura e nelipsită, cornurile de acest fel fiind adesea deghizate în sandwich-uri umplute cu șuncă și cașcaval sau feta, ori spanac. În unele țări din America Latină, această specialitate este servită alături de cafeaua de la micul dejun sau la merienda (varianta latino a ceaiului de la ora cinci). Chiar și în îndepărtata Japonie se pot servi aceste cornuri – aici au crusta dulce (de obicei, din ciocolată). Un lucru e clar, însă: cel mai rafinat croissant îl veți găsi însă tot la braseriile de pe malul Senei.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

FOTO: Povestea primei fotografii-portret din lume, realizată

Mesaj Scris de Admin la data de 21.07.11 11:56

FOTO: Povestea primei fotografii-portret din lume, realizată în 1839
În 1839, la un an după ce fusese făcută prima poză în care apare un om în plan secund, a apărut și prima fotografie-portret


În 1839, la un an după ce fusese făcută prima poză în care apare un om în plan secund, a fost realizată și prima fotografie-portret, scrie petapixel.com.

Robert Cornelius, un pionier al artei fotografice, este atât autorul, cât și subiectul acestei imagini, fiind vorba despre un autoportret.
The Daily a publicat, de curând, istoria din spatele acestei fotografii. Astfel, într-o zi senină de octombrie, Cornelius și-a instalat camera foto în curtea magazinului de lămpi de gaz din Philadelphia al tatălui său. Apoi, a scos capacul care acoperea lentila, a întors camera spre el și a stat așa în jur de un minut.

Prima fotografie din lume, 1838
După ce fotografia a fost developată, Cornelius a scris pe spatele ei: "Prima fotografie făcută la lumina naturală. 1839".
Fotografia se află acum în arhivele Congresului SUA.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.06.11 8:32

O istorie a plăcintelor
Preparată cu fructe de pădure, cu mere și scorțișoară, cu brânză și stafide sau cu carne, plăcinta are în spate o istorie de mii de ani. Primele mențiuni ale existenței acestui fel de mâncare au apărut în jurul anului 9.500 î.Hr., în perioada neolitică sau în noua eră a pietrei, când egiptenii au gătit prima crustă de plăcintă. Ei începuseră să folosească unelte din piatră, domesticiseră animale și practicau meserii precum țesutul și olăritul. Plăcintele egiptene erau cunoscute sub denumirea „galettes“ și erau umplute cu orz, ovăz, secară și unse cu miere.

Despre aceste forme incipiente de desert există informații pe pereții mormântului din Valea Regilor al Faraonului Ramses al II-lea, care a domnit între anii 1304-1237 î.Hr. Istoricii sunt însă de părere că originea plăcintei este atribuită grecilor, care preparau o pastă din făină cu apă, la care se adăuga grăsime, pastă pe care o înfășurau apoi în jurul unei bucăți de carne. Aceasta servea pentru a găti carnea sau pentru a nu lăsa să iasă sucurile, oferind un suport ușor în călătoriile lungi pe mare.
În anul 160 î.Hr., omul politic roman Marcus Porcius Cato a scris în De Agri Cultura despre cea mai populară plăcintă, denumită „Placenta“. „Libum“, cum îi mai spuneau romanii, era asemănătoare cu prăjitura cu brânză și era oferită ca jertfă zeilor. O dată cu dezvoltarea Imperiului Roman, rețeta preparării plăcintei a ajuns în întreaga Europă. Oxford English Dictionary notează: „În mod evident, plăcinta a fost un cuvânt binecunoscut în 1362, în Anglia“. Plăcintele timpurii au fost cu carne și erau servite ca fel principal de mâncare.
Plăcintele cu fructe sau tartele („produse de patiserie“) au fost, probabil, preparate în anul1500. Istoria o amintește pe Regina Elisabeta I a Angliei (în imagine) care a gătit prima plăcintă cu cireșe. În vremea Tudorilor, plăcintele englezești erau făcute cu pere, gutui și mere. Plăcintele au ajuns în America o dată cu primii coloniști de limbă engleză. În scurt timp, plăcintele au devenit o parte importantă din viața americanilor.
Plăcintele cu carne, cu umpluturi din rinichi sau cu carne tocată de vită, pui și ciuperci sunt populare în Regatul Unit, Australia și Noua Zeelandă. Sunt servite adeseori cu cartofi prăjiți. În America de Nord, plăcintele cu fructe sunt savurate cu înghețată. Felul tradițional al americanilor este plăcinta cu mere, devenită faimoasă din 1890. Rețetele variază de la o țară la alta, de la un bucătar la altul, însă ingredientele de bază rămân aceleași: făină, apă și grăsime, iar umplutura, fie cu șuncă și ou, cu brânză, cu sardine, cu fructe de pădure, cu lămâie, cu dovleac sau cu rubarbă, fac din plăcintă să fie un fel de mâncare deosebit.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 29.05.11 16:39

Istoria grătarului
http://www.culinar.md/2011/05/21/istoria-gratarului/
E weekend…afară vremea este frumoasă, cum poți să îți faci ziua mai bună decât să pregătești ceva pe grătar în aer liber? Carne…legume…totul se poate face foarte gustos pe grătar. Dar știți care au fost vremurile și obiceiurile îndepărtate când oamenii au început să gătească pe grătar? Haideți să facem o incursiune în istoria “grătarului”.
Începuturile gătitului la grătar


In vremurile indepartate ale gratarului, oamenii pregateau focul si gateau lagratar din necesitate, aranjand lemnele intr-o gramada, stropeau cu lichid inflamabil si se mirau atunci cand flacarile cuprindeau chiar si locuinta. In vremurile noastre, prea mult lichid inflamabil schimba gustul mancarii si in plus exista numeroase optiuni si sisteme pentru a aprinde focul gratarului fara a mai folosi substante inflamabile. Acum exista de asemenea si optiuneagratarelor cu gaz, cu dispozitiv de aprindere incorporat. In trecut, oamenii erau interesati sa-si asigure hrana necesara supravietuirii, erau preocupati ca mancarea sa reziste pe timp de foamete si razboi, fiind mai putin interesati de prepararea sosurilor si de curatenie. Inca din cele mai vechi timpuri, omul a gatit deasupra unui foc deschis, afumand carnea preparata la gratar pentru a o conserva mai bine. Dar de unde a aparut termenul de ”barbecue”? Se pare ca nimeni nu stie sigur. Unii specialisti fac asocieri cu termenul indian “barbacoa”cunoscut drept un procedeu de gatit pe carbuni incinsi. Unele dictionare americane definesc verbul ”to barbecue” ca “a frige carnea deasupra unui foc neacoperit”. O alta varianta de provenienta franceza, ar fi “barbe a queue” care inseamna cap-coada, aceasta reprezentand singura modalitate de a gati si a manca o friptura de porc la gratar. Practic vorbind, dupa cum sustin numerosi specialisti ai zilelor noastre, barbecue-ul reprezinta un procedeu de a gati lent la gratar, la temperaturi scazute si foc linistit. Se pare ca acest procedeu a fost introdus de cowboy americani ai secolului al-XVIII-lea, care, alaturi de traditionala mancare din boabe de fasole uscata, preparau bucatile de carne de vita ce necesitau timp de fierbere indelungat, pentru a se fragezi carnea.
Chiar si in zilele noastre, aroma carnii afumata la gratar, trezeste nostalgia Vestului Salbatic, cand se gatea in aer liber, sub cerul instelat. Incepind cu secolul al XIX-lea, conceputul de barbecue a ajuns sa fie nelipsit la picnicuri, la petrecerile private sau la adunarile politice organizate in aer liber. Gatitul la gratar a furnizat primele preparate care au hranit masele de oameni indiferent de varsta, apartenenta la clasa sociala sau rasa, adunandu-se in jurul gratarului pentru a se bucura impreuna de mancare si de aer curat sau pentru a asculta discursuri politice. Un lucru este cert, de la omul cavernelor pana la cel modern, mancarea gatita in aer liber,la gratar, are o traditie indelungata. Exista numeroase posibilitati de a gati in aer liber, de la a utiliza gratarul cu carbune pana la grill-ul cu gaz. Astfel, din cele mai vechi timpuri si pana astazi, se pot incerca, seara de seara, metode si retete de a prepara hrana deasupra focului.
Grătarul in zilele noastre


Pentru iubitorii gatitului in aer liber care vor sa termine fripturile cat mai repede si cat mai usor, cu putina murdarie si fara foarte multe pregatiri,gratarul cu gaz este solutia ideala. Gratarele moderne cu gaz sunt prevazute cu butoane de aprindere, se asteapta 5-10 minute dupa care gatesti pe foc in aer liber, fara eforturi deosebite. Pentru o friptura crocanta, usor afumata,gratarul cu carbuni este mai eficient. Sigur este ca, odata cu trecerea timpului, gatitul la gratar poate fi realizat de fiecare dintre noi, indiferent de tara sau cultura. Se poate gati orice tip de carne, chiar legumele pot fi preparate la gratar iar pentru profesionisti desertul la gratar este provocarea finala.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 05.04.11 10:42

Top 5 cele mai ingenioase farse din istorie
Farsele au făcut tot timpul parte de istorie, indiferent dacă vorbim despre Grecia Antică sau despre zilele noastre. Iar, din moment ce tocmai a fost 1 aprilie, Discovery a întocmit un top al celor mai interesante farse din istoria omenirii.
Calul Troian
Legenda spune că grecii, într-un război de lungă durată împotriva locuitorilor din Troia, au construit un cal gigant și l-au oferit troienilor în semn de pace. După ce aceștia au introdus calul în cetate, din acesta a ieșit o armată de greci care a cucerit Troia. Expresia „calul troian" este folosită, în continuare, de foarte multe ori, la modul figurativ, dar atacul grecilor rămâne în istorie ca una dintre cele mai mari farse.
Difuzarea la radio a romanului „Războiul lumilor"
Romanul SF al lui H. G. Wells prezintă încercarea marțienilor de a coloniza pământul șia fost citit în direct în noaptea de Halloween, în anul 1938, la radio. Moderatorul Orson Welles a difuzat un „jurnal de urgență" în care a citit cartea prezentând evenimentele ca pe niște fapte reale, iar oamenii care ascultau adaptarea radiofonică a textului au crezut că Pământul este invadat de către extratereștri.
Welles a spus apoi că nu s-a gândit niciun moment că acea știre va crea atât de mare isterie în rândul lumii.
Omul din Piltdown
Charles Dawson și Arthur Smith Woodward au pretins că au descoperit, în anul 1912, rămășițlele fosilizate ale celei mai timpurii ființe humanoide. Cei doi au anunțat că fragmentele au fost găsite în Anglia și au încercat să reconstruiască craniul ființei, denumit „Omul din Piltdown". A fost nevoie de peste 40 de ani pentru ca oamenii de știință să-și dea seama că au fost păcăliți, deoarece Dawson și Woodward au combinat, de fapt, un craniu de om și un maxilar de urangutan.


Submarinul U-505
În mijlocul Celui de-al Doilea Război Mondial, mai exact la 4 iunie 1944, armata Statelor Unite a reușit să captureze un submarin german, denumit U-505. În încercarea lor de a-i învingepe nemți, americanii au decis să păstreze submarinul și echipajul, pentru a se putea folosi de tehnica nemțească. Submarinul a fost remorcat la Bermuda, iar cei 58 de soldați naziști au fost izolați.
Oficialii germani i-au considerat morți pe membrii echipajului, dar aceștia au fost eliberați la sfârșitul războiului.
Povestea băiatului pierdut în balon
Un balon gigant a fost lansat deasupra Statelor Unite, zburând la o altitudine de 2.300 de metri, iar o familie îngrijorată a explicat că băiețelul lor este în balon. La trei zile după această întâmplare, postul CNN a anunțat că totul a fost o farsă, pusă la cale de către un cuplu de actori. Băiatul se afla de fapt în casa părinților, aceștia precizând că întâmplarea a fost doar o farsă.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 03.04.11 20:15

Foto (11)





Majoritatea oamenilor au avut, probabil, măcar o dată sau de două ori în viață, fantezii despre cum ar da o lovitură de milioane, care să îi îmbogățească. În cele mai multe dintre cazuri, asemenea gânduri nu se aterializează. Mai jos exista însă câteva exemple în care unii oameni chiar au dat curs unor astfel de gânduri îndrăznețe. Este discutabil daca avem de-a face cu cele mai mari, în sensul valorii însușite, dar cu siguranță este vorba despre cele mai epice și spectaculoase jafuri din istorie, unele cu adevărat ingenioase. Iar de remarcat la toate cele zece situații prezentate este faptul ca nimeni nu a fost ucis în cadrul comiterii infracțiunilor.
http://www.descopera.ro/cultura/8054105-10-jafuri-colosale-din-istoria-recenta
10. Lufthansa (1978): 5,8 milioane de dolari, în aeroportul Kennedy



Jaful Lufthansa din 1978 a fost planificat de Jimmy Burke, un asociat al faimoasei famiglii mafiote Lucchese, împreună cu mai mulți acoliți ai săi. Totul a început atunci cand agentul de pariuri Martin Krugman i-a vorbit lui Henry Hill, prieten cu Jimmy Burke, despre o sumă de milioane de dolari imposibil de urmărit.

Acești bani intrau în SUA lunar pe calea aerului și reprezentau moneda schimbată de militarii și turiștii americani aflați în Germania de Vest (fosta RFG) și stocată într-un seif din placaj, găzduit de aeroportul Kennedy. Informația provenea de la Louis Werner, care lucra la aeroport și îi datora lui Krugman 20.000 de dolari în urma plasării unor pariuri.

Pe 11 decembrie, la ora 03:12, un gardian al aeroportului Kennedy, denumit Kelly Whalen, era lovit în cap cu un pistol, în întunericul nopții și dezarmat, fără a își pierde însă cunoștința. Doi bărbați cu măști pe față i-au ordonat să dezactiveze alarma silențioasă și, după îndeplinirea sarcinii, l-au încătușat și i-au acoperit gura. Whalen a putut vedea atunci o serie de alți indivizi, toți înarmați cu puști sau pistoale, cum au intrat în terminalul de depozitare. Unul dintre aceștia i-a luat portofelul din buzunar și i-a spus că "acum știm unde locuiește familia ta și suntem gata oricând să îi facem o vizită". Gardianul a dat atunci din cap în semn că va coopera cu tâlharii.

După aceasta, hoții au folosit o cheie specială primită de la informatorul Werner și au străbătut un labirint de coridoare spre locul unde alți angajați aveau să se afle. I-au pus pe toți aceștia sub amenințarea armelor și l-au forțat pe John Murray, agentul senior al depozitului, să îl apeleze pe Rudi Eirich pe intercom. Hoții știau că acesta din urmă era singurul angajat care știa în acea seară combinația potrivită pentru deschiderea seifului cu uși duble. Astfel, Eirich a fost ademenit în cantină, acolo unde a fost așteptat de bandiți și dus cu forța la seif. Mai târziu, el avea să le spună autorităților că infractorii cunoșteau foarte bine toate sistemele interne de siguranță și erau foarte bine informați cu referire la procedura deschiderii silențioase a ușilor seifului.

Odată pătrunși în camera mult dorită, bărbații mascați au început să răscolească haotic printre toate mărfurile depozitate, până ce au descoperit locul unde erau păstrați banii, în pachete. Aproximativ 40 astfel de pachete au fost luate de tâlhari, care le-au și încărcat poi într-o dubă, în timp ce Eirich era, la rândul său, imobilizat alături de restul colegilor săi, care primiseră același tratament. Unul dintr hoții însărcinați cu distribuirea prăzii în vehicule a intrat la un moment dat în terminal, entuziasmat și fără mască, anunțând zgomotos ca banii sunt gata de drum. Ceilalți l-au zorit să își acopere fața, dar angajații au apucat să observe pentru câteva clipe cum arăta.

Înainte să plece, pistolarii le-au indicat angajaților să nu alerteze forțele de ordine de la apropiata secție Port Authority înainte de ora 04:30. Atunci când au plecat hoții, era ora 04:16. Într-adevăr, până la ora indicată, nu a fost efectuat niciun apel de la terminalș angajații s-au supus ordinelor doarece au înțeles că, dacă poliția avea să îi prindă pe bandiți, ei sau rudele lor aveau să sufere sau chiar să fie uciși. Tot jaful a durat numai 64 de minute, a revendicat o pradă de cinci milioane de dolari în bani lichizi și 875.000 de dolari în bijuterii și a reprezentat, la acea dată, cea mai mare spargere întreprinsă vreodată pe teritoriu american.

9. Dunbar Armored (1997): 18,9 milioane de dolari furați din interior



Jaful de la Dunbar Armored este cel mai mare furt de lichidități petrecut în SUA. A avut loc în 1997, în cadrul amenajamentului Dunbar Armored din Los Angeles, California. Hoții au plecat cu aproape 19 milioane de dolari.

Spargerea a fost pusă la cale de Allen Pace, care a lucrat pentru Dunbar ca inspector regional de siguranță. Aflându-se în exercițiul funcțiunii, Pace a avut destul timp să fotografieze și să examineze depozitul de mașini blindate al companiei americane. A recrutat cinci prieteni din copilărie și vineri noaptea, pe 13 septembrie 1997, și-a folosit cheia pentru a intra în instituție. Omul urmărise și cronometrase din timp camerele de supraveghere și a înțeles cum pot fi evitate.

Odată aflați înăuntru, spăgătorii s-au ascuns în cantina pentru personal, unde au asaltat toți gardienii, unul câte unul. Pace știa că în nopțile de vineri seiful era deschis din pricina sumelor mari de bani mutați. După ce i-au doborât pe paznici, în numai 30 de minute jefuitorii au încărcat milioane de dolari într-un vehicul care îi aștepta. Pace știa exacr care saci conțineau cele mai mari bancnote, precum și pe cei cu bancnote neconsecutive. De asemenea, știa unde se aflau dispozitivele de înregistrare ale camerelor și le-a luat și pe acestea.

Poliția a înțeles imediat că lovitura a fost dată de un om din interior și l-a examinat cu atenție pe Pace, fără a găsi totuși ceva. Gașca s-a străduit din răsputeri să își ascundă noua bogăție, spălând banii prin afaceri imobiliare și diverse alte artificii economice. Totuși, unul dintre membrii găștii, Eugene Lamar Hill, a comis o eroare atunci când i-a oferit unui asociat neștiutor un teanc de bani înfășurat cu o panglică originală. Asociatul s-a dus direct la poliție și Hill a fost arestat. Bărbatul a dat la scurt timp în vileag și numele acoliților săi. Allen Pace a fost arestat și condamnat la 24 de ani de închisoare. Doar o mică parte din bani a fost recuperată. Aproximativ zece milioane de dolari sunt încă dispăruți.

8. Depozitul Brinks Mat (1983): lingouri de 45 de milioane de dolari



Jaful Brinks Mat a avut loc pe 26 noiembrie 1983, atunci când șase spărgători au pătruns în depozitul Brinks Mat, din aeroportul britanic Heathrow. Hoții au crezut ca vor fura tre milioane de lire sterline în bani lichizi; totuși, atunci când au pătruns în depozit au descoperit zece tone de lingouri de aur, în valoare de 26 de milioane de lire sterline. Banda a căpătat acces la această mină de aur cu ajutorul unui gardian, Anthony Black, cumnat al arhitectului operațiunii Brian Robinson. Scotland Yard a descoperit rapid conexiunea de familie, iar Black a mărturisit că i-a ajutat pe spărgători, oferindu-le cheia ușii principale precum și detalii privitoare la măsurile de siguranță ale locului. Judecați la tribunalul Old Bailey, Robinson și liderul grupului Michael McAvoy au fost condamnați fiecare la câte 25 de ani de închisoare pentru jaf armat. Black a primit șase ani, din care a ispășit numai trei. Anterior condamnării, McAvoy i-a încredințat o parte din prada lui unui asociat, John Perry. Perry l-a recrutat pe Kenneth Noye (care avea legături cu un negustor de aur acreditat din Bristol) pentru a legitimiza aurul. Noye a topit lingourile și le-a remodelat pentru vânzare.

Totuși, transferul brusc de mari sume de bani printr-o bancă din Bristol a atras atenția Trezoreriei care a informat poliția. Noye a fost pus sub supraveghere, iar în 1985 a ucis un ofițer care se afla în grădina sa. La procesul rezultat, juriul l-a găsit nevinovat pe temeiuri de legitimă apărare. În 1986 Noye a fost găsit vinovat de conspirare la manevrarea aurului de la Brinks Mat, amendat cu 700.000 de lire sterline și condamnat la 14 ani de închisoare. Trei tone din aurul furat nu au mai fost niciodată recuperate. Se crede, de aceea, că toți cei care poartă bijuterii de aur cumpărate din Regatul Unit după 1983, poartă probabil aurul furat de la Brinks Mat.

7. Banca Nordică (2004): 50 de milioane de dolari "autofurați"



Jaful Băncii Nordului a fost un mare furt de bani de la sediul Băncii Nordice, din Belfast, Irlanda de Nord. Organizată într-un grup numeros și prolific, o gașcă de tâlhari a furat, pe 20 decembrie 2004, aproape 50 de milioane de dolari în lire sterline. Jaful este considerat unul dintre cele mai mari din istoria Regatului Unit. Atât poliția cât și guvernele irlandez și britanic au aruncat responsabilitatea în cârca organizației Provisional IRA (Armata Republicană Irlandeză), care a dezmințit vehement orice acuze.

În noaptea de sâmbată, 19 decembrie 2004, grupuri de oameni înarmați au făcut câte o vizită la domiciliile a doi oficiali ai Băncii Nordice, ambii locuind chiar lângă Belfast. Deghizați în polițiști, bărbații au pătruns în casele oamenilor, ținând sub amenințarea armei familiile celor doi bancheri. Unele dintre rudele acestora au fost apoi răpite și sechestrate, iar oficialilor li s-a cerut să își continue normal activitatea la sediul băncii cu adresa în Donegall Square. Au făcut acest lucru ,au rămas la lucru după închidere și pe înserat au permis accesul în bancă al unor membri din bandă.

Tâlharii au pătruns în zona de gesionare și stocare a banilor. Aici se afla o cantitate neobișnuit de mare de bani, pregătiți pentru alimentarea bancomatelor în vederea apropierii agitatului sezon al sărbătorilor de Crăciun. Banii au fost transferați în unul sau mai multe vehicule, iar grupul a dispărut. Membri răpiți ai familiilor celor doi oficiali ai Băncii Nordului au fost eliberați.

6. Banco Central, din Brazilia (2005): 70 de milioane de dolari prin tunel



În weekend-ul 6-7 august 2005, o gașcă de spărgători, suspectată că ar fi ori Grupul celor Tatuați, ori Primeiro Comando da Capital, a săpat un tunel spre Banco Central din Fortaleza. Au extras de acolo cinci containere pline cu bancnote de câte 50 de reali, cu o valoare estimată de 70 de milioane de dolari. Tâlharii au reușit să ocolească sau să activeze sistemele de alarmă și senzorii băncii, rămânând nedescoperiți până în dimineața zilei de luni, 8 august, atunci câand s-a redeschis banca.

Banco Central este o instituție bancară națională însărcinată cu gestionarea rezervei monetare. Banii din seif urmau să fie examinați pentru a se decide recircularea sau distrugerea lor. Bancnotele nu fuseseră numărate secvențial, devenind astfel aproape imposibil de urmărit. Cu trei luni înaintea jafului, gașca de hoți a închiriat o proprietate vacantă în centrul orașului să a săpat un tunel de 78 de metri pe sub două străzi din oraș, către un punct aflat chiar sub bancă.

Orientați, indivizii au renovat locul într-un sediu de firmă, arborând la intrare un semn din care reieșea ca acolo se afla o companie peisagistă, cu vanzare de iarbă naturală, iarbă artificială și plante. Desigur că, interogați mai târziu, vecinii, care au estimat că grupul era format din 6-10 inși, au văzut cum cantități mari de pământ erau transportate cu o duba zilnic de la firma, dar au interpretat acest lucru ca pe o activitate firească a acelui gen de afacere. Tunelul, având o formă pătrată, cu latura de aproximativ 70 de centimetri și aflându-se la patru metri pe sub suprafața pământului, a fost bine construit: întărit cu lemn și plastic, având propriile sisteme de iluminat și de aer condiționat.

În ultimul weekend, membrii găștii au forat prin 1,1 metri de beton ranforsat cu oțel pentru a intra în seiful băncii. Bancnotele furate cântăreau circa 3.500 de kilograme și ar fi necesitat o perioadă de timp și un efort considerabile pentru a fi mutate. Pe 22 octombrie, a fost descoperit cadavrul presupusului cap al operațiunii, Luis Fernando Ribeiro, de 26 de ani, pe un drum izolat de lângă Camaducaia, la 320 km de Rio de Janeiro. Bărbatul a fost îmușcat în mod repetat și avea urme de la cătușe pe încheieturi. Alți cinci bărbați au fost arestați pe 28 septembrie, având în posesie 5,4 milioane de dolari din banii furați și recunoscând că au ajutat la săparea tunelului. Până acum, autoritățile au recuperat aproximativ sapte milioane de dolari, dar restul de 63 de milioane a rămas nedetectat.

5. Marele Jaf din Tren (1963): 80 de milioane de dolari furați fără arme



Este denumirea dată jefuirii, cu o pradă de, pe atunci, 2,3 milioane de lire sterline, în data de 8 august 1963, a unui tren pe Podul Feroviar Bridego, din Ledburn, lângă Mentmore, Buckinghamshire, Anglia. Trenul poștal de Corespondență a Casei Regale, călătorind din Glasgow spre Londra, a fost oprit de semnale luminoase. Atunci, o bandă formată din 15 indivizi, conduși de un anume Bruce Reynolds, a pătruns în tren și a furat 2,3 milioane de lire sterline în bancnote folosite de una, cinci și zece lire sterline - echivalentul a aproximativ 80 de milioane de dolari în 2009.

Deși nicio armă de foc nu a fost folosită în timpul jafului, mecanicul trenului, Jack Mills, a fost lovit în cap cu o bară de fier, fără a suferi mai mult de câteva vânătăi. Treisprezece dintre membrii grupării au fost prinși, după ce polițiștii i-au identificat în urma recoltării de amprente lăsate în urmă, la ascunzătoarea lor de la ferma Leatherslade, langa Oakley, Bukinghamshire. Hoții au fost judecați, condamnați și închiși. Unul dintre deținuți a evadat dupa 15 luni de detenție stabilindu-se în Melbourne, Australia, și mutându-se mai târziu în Rio de Janeiro, Brazilia odată ce poliția i-a dibuit locația. Alt condamnat a evadat și el și a fugit undeva lângă Montreal, Canada, pe Muntele Riguad. A trăit aici liniștit, un timp, înainte să comită o greșeală și să fie reperat de Scotland Yard.

4. Depozitul Securitas (2006): 92,5 milioane de dolari




Jefuirea depozitului Securitas, din Anglia, a avut loc la primele ore ale zilei de 22 februarie 2006, între 01:00 și 02:15, în cadrul unei operațiuni ce a condus la subtilizarea celei mai mari sume de bani lichizi din întreaga istorie a crimei organizate britanice. Cel puțin șase bărbați au răpit și amenințat familia directorului, au sechestrat 14 membri ai personalului și au furat aproximativ 92,5 milioane de dolari în bancnote din Depozitul Coroanei de Gestionare a Lichidităților, din Vale Road, Tonbridge, Kent.

După ce directorul Securitas a fost oprit și răpit, în timp ce conducea pe șosea, de indivizi costumați în polițiști, iar soția și fiul său au fost ridicați de acasă într-o manieră asemanătoare, cu toții au fost conduși la o fermă părăsită și, sub amenințarea pistolului, bărbatul responsabil de depozit a fost "rugat" să coopereze. Apoi, într-o dubă albă, atât agresorii cât și victimele s-au deplasat la sediul Securitas unde 14 indivizi din staff fuseseră legați de spărgătorii înarmați cu pistoale si purtâng cagule. Jaful s-a încheiat în jurul orei 02:15, dar încă o oră a mai trecut înainte ca toți cei imobilizați să alerteze autoritățile. Toți cei amenințați în cadrul acestei operațiuni au scăpat nevătămați.

3. Depozitul de valori Knightsbridge (1987): 130 milioane de dolari



Jefuirea Depozitului de Valori Knightsbridge a avut loc pe 12 iulie 1987 în Knightsbridge, parte a burgului londonez City of Westminister, din Anglia. Doi bărbați au intrat în acea zi în depozitul britanic, având intenția declarată de a închiria o cutie de valori. După ce au fost conduși în seif, au scos pistoalele pe care le ascundeau în haine și i-au deposedat atât pe directorul instituției cât și pe gardieni de orice autoritate și de orice posibilitate de reacție.

Apoi, hoții au atârnat pe ușa de la intrarea în clădire un semn prin care explicau închiderea temporara a Centrului de Depozitare Sigură, permițând în același timp accesul în interior al mai multor complici. Au spart multe cutii de valori și au plecat cu o pradă în valoare de aproximativ 66 de milioane de dolari, care se echivalează cu aproximativ 130-150 de milioane de dolari astăzi. La o oră după ce spărgătorii au plecat, unul dintre gardieni a reușit sa își scoată cătușele și să declanșeze alarma.

Polițiștii veniți la fața locului au recuperat o amprentă care i-a condus la identificarea italianului Valerio Viccei. După o perioadă de supraveghere, Viccei și câțiva din acoloții săi au fost arestați în timpul unei serii de raiduri coordonate pe 12 august 1987 și condamnați pentru săvârșirea demonstrată a jafului. Mai târziu, Viccei a publicat o carte despre întreaga acțiune.

2. Muzeul Boston (1990): tablouri în valoare de 300/500 de milioane de dolari



La câteva ore după ce festivitățile de ziua Sfantului Patrick s-au încheiat în Boston, pe 18 martie 1990, doi bărbați îmbrăcați în polițiști au bătut la ușa intrării de serviciu a Muzeului Isabella Stewart Gardner, în jurul orei 01:24. Politica instituției a fost dintotdeauna aceea de a nu deschide pentru nimic în lume ușile pe timp de noapte, dar gardienii au făcut tocmai atunci o excepție. Deși se pare că nu erau înarmați, imediat ce "polițiștii" au fost lăsați să intre în muzeu, i-au atacat pe cei doi paznici, încătușându-i, legandu-i cu bandă adezivă și plasându-i în subsolul clădirii.

În următoarele mai puțin de 90 de minute care au urmat, bandiții au urcat în Camera Olandeză de la etajul al doilea al muzeului și au furat trei picturi semnate Rembrandt; între acestea s-a numărat și singurul peisaj marin realizat vreodată de pictor, una dintre cele câteva lucrări pe care hoții le-au tăiat sălbatic pentru a le scoate din ramă, lăsând în urmă margini de pânză sfâșiată în rame goale. Din aceeași sală, a mai fost sustrasă lucrarea "Concertul", de Vermeer, precum și un pocal chinezesc din bronz. Se pare ca s-a atentat și la o a patra pictură a lui Rembrandt, dar fără succes. Din Galeria Scurtă, tâlharii au smuls de pe pereți cinci schițe ale lui Degas, precum și vulturul de bronz din vârful unui steag napoleonean. Conform unor surse, 12 tablouri au fost furate în total, însumând o valoare estimativă de 300 de milioane de dolari. Altele avansează cifre precum 13 (tablouri) și 500 (de milioane de dolari). Oricum ar fi, paguba a fost uriașă, ridicând acest jaf în ranul celor mai mari din istorie. Autorii faptei nu au fost niciodată depistați, întrucât au distrus casetele cu înregistrările din muzeu și nu au lăsat amprente, iar operele furate au rămas definitiv pierdute. În prezent, o recompensă de cinci milioane de dolari este oferită pentru informații privitoare la recuperarea în condiție bună a tablourilor.

1. Banca Centrală din Irak (2003): Saddam a furat un miliard de dolari



În data de 18 martie 2003, cu o zi înaintea declanșării bombardamentelor Statelor Unite asupra Baghdadului, aproape un miliard de dolari au fost furați, în mai multe rânduri, din Banca Centrala a Irak-ului. Acțiunea este considerată, pe bună dreptate, cel mai mare jaf din istorie. Mai târziu, trupele militare SUA au descoperit, ascunși în pereții din palatul lui Saddam Hussein, circa 650 de milioane de dolari. Se consideră că această sumă reprezintă cea mai importantă parte a banilor furați, fără a se cunoaște date concrete și despre restul prăzii.

Diyaa Habib al-Khayoun, director general al băncii de stat al-Rafidain, susține ca 250 de milioane de dolari și 18 milioane de dinari irakieni, acum lipsiți de valoare, au fost de asemenea furați în aceeași zi din Banca Centrală, dar de jefuitori profesioniști, fără vreo legătură cu Saddam. Tot în martie 2003, un bilet scris de mână a venit în atenție, semnat de Saddam Hussein, prin care se ordona retragerea a 920 de milioane de dolari și oferirea acestor lichidități lui Quasay, fiul prședintelui irakian. Oficiali ai Băncii Centrale au afirmat că Quasay a putut fi văzut participând la încărcarea acestor bani, grupați în cutii pline cu bancnote de câte o sută de dolari, în camioane, pe parcursul unei operațiuni de cinci ore. Fiul lui Saddam a fost mai tarziu ucis într-un schimb de focuri cu soldații americani.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 24.03.11 10:06

Cele mai bizare metode de înfrumusețare din istorie

Femeia fără machiaj e ca mâncarea fără sare”, aprecia scriitorul roman de comedii, Plautus. Dar când începe istoria cosmeticii? Nu știm exact, dar cu mult timp în urmă, ne asigură istoricii. Cu certitudine însă femeile nu au ezitat să-și riște sănătatea și chiar viața numai pentru un moment de frumusețe trecătoare.



Frumusețea începe cu igiena corporală. Un adevăr descoperit de femei încă din Antichitate. Și nu numai de ele. Prin urmare, baia e la loc de cinste. Și nu orice fel de baie, ci mai ales cea în lapte și miere. Legenda spune că însăși Cleopatra se scufunda zilnic în acest amestec miraculos din care ieșea și mai frumoasă, și mai seducătoare. Așa i-a cucerit pe câțiva dintre cei mai inabordabili bărbați ai acelor timpuri.
Laptele pentru îmbăiat se refolosea


Băile în lapte, luxul aristocrației. De altfel, baia în lapte era un tratament de înfrumusețare foarte popular printre femei, încă din timpuri străvechi. Laptele conține acid lactic care elimină celulele moarte ale pielii și revigorează tenul. Surse antice arată că pe vremea Cleopatrei soarele puternic și nisipul aveau o acțiune devastatoare asupra epidermei. Se spune că, pentru a-și păstra pielea fină, servitoarele Cleopatrei dizolvau o cupă cu miere într-un litru de lapte fierbinte în care adăugau puțin ulei parfumat.
Compoziția era apoi turnată într-o cadă cu lapte la temperatura corpului, în care celebra regină a Egiptului se scufunda timp de 15 minute. Înainte de a intra în vană corpul reginei era frecat cu un amestec de sare de mare și cremă de lapte. Abia după aceea, trupul era pregătit să primească beneficiile îmbăierii.
Răsfățul băilor în lapte nu era străin nici soțiilor împăratului roman Nero (37-68). Plinius cel Bătrân a scris în a sa Naturalis Historia că Poppaea, una dintre nevestele lui Nero, a fost cea care a dat startul tradiției băilor în lapte. Juvenal, poet aproape contemporan cu Plinius, satiriza băile soției lui Nero spunând că ar fi trebuit să-și ia măgărițele la capătul lumii atunci când a fost exilată, pentru a fi sigură că va avea suficient de mult lapte pentru băile ei.
Băile în lapte erau un lux pe care și-l putea permite numai aristocrația. În secolul al XVI-lea, Diana de Poitiers, amanta regelui francez Henric II, făcea băi în lapte pentru a se păstra veșnic tânără. În timpul domniei lui Charles II, între 1660 și 1685, băile în lapte devin populare printre nobilii din Anglia. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, după cum consemnează istoria, Pauline, sora mai mică a împăratului Napoleon, a cerut servitorilor să facă o gaură în plafon, deasupra căzii, pentru ca laptele să curgă direct în vană.
În unele cazuri, oamenii au făcut băi în lapte pentru presupusele beneficii aduse sănătății. În Franța prerevoluționară circula o istorisire despre guvernatorul orașului Avignon, marchizul de Rochechouart, căruia medicii îi recomandaseră băile în lapte de mamă pentru a-și salva viața. Doicile traversau orașul pentru a umple cu laptele lor baia guvernatorului, deși istoria nu ne spune și dacă această cură l-a salvat din brațele nemiloasei sale boli. În timpurile mai recente, anumiți practicieni homeopați au indicat băile în lapte de capră drept remediu pentru artrită. Nimic însă nu se pierdea.
Există mărturii credibile că oamenii refoloseau pentru consum laptele în care se spălau. În secolul XVII, cardinalul Richelieu a cerut servitorilor săi să vândă laptele imediat ce a terminat să se spele în el. Abatele Rohan de Marqueste utiliza laptele în care se spăla pentru a găti mâncarea călugărițelor din mănăstire. În Elveția secolului XIX, din laptele în care făceau baie oaspeții se făcea brânză. Băile în lapte au revenit la modă în timpurile moderne, dar sub o altă formă. Acum, buticurile de frumusețe comercializează diverse produse care au la bază laptele, mierea și diversele ierburi. Și nu puține sunt bârfele care vorbesc despre tabietul unor vedete de a pretinde, în timpul turneelor, să aibă la dispoziție o baie plină cu lapte. Celebra fotografie făcută de Annie Leibovitz, înfățișând-o pe Whoopi Goldberg scufundată în cada cu lapte, a căpătat peste noapte o notorietate mondială.
Scurtă istorie a produselor cosmetice


Secole la rând, femeile au căutat soluții pentru a sublinia cu negru ochii, a vopsi buzele și a adăuga o umbră de smarald pleoapelor. De multe ori și-au riscat sănătatea folosind cosmetice făcute din arsenic, plumb și chiar mercur, mixturi care se dovedeau toxice și chiar mortale, chiar dacă promiteau să le aducă tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. În culturile antice, femeile puteau să-și adauge roșu pe față prin transformarea anumitor minerale în pudră. Alte minerale erau folosite pentru a colora pleoapele și a vopsi părul.
Vechii egipteni foloseau cosmeticele pe scară largă. Unele foloseau khol pentru a trasa conturul ochilor. Această substanță era obținută din amestecul sulfatului de plumb cu migdale calcinate, cupru, zgură și alte ingrediente. Se credea că un bun contur al ochilor ținea departe spiritele rele și îmbunătățea vederea. Chiar și femeile sărace își machiau ochii în vechiul Egipt. Pe de altă parte, producția de cosmetice din vechea Romă era asigurată de sclave care erau cunoscute sub numele de Cosmetae (vezi Juvenal, Satire, VI, 476).
A fost o vreme când cosmeticele erau folosite atât de femei, cât și de bărbați. Pudra era utilizată în Europa aristocrată atât pentru față, pentru a masca cicatricele lăsate de diverse boli, dar și pentru peruci. Cosmeticele erau folosite și din rațiuni simbolice. De pildă, faimoasa Elizabeta I a Angliei, cunoscută ca Regina Fecioară, își acoperea fața cu un strat gros de pudră albă, iar cele mai multe portrete ale ei o înfățișează în acest fel. Oricum, folosirea cosmeticelor dădea posibilitatea ascunderii vârstei reale. În epoca victoriană cosmeticele par să intre într-un con de umbră în favoarea simplității și a naturaleței.
Cosmeticele erau folosite și în Persia, încă din perioada antică. După convertirea triburilor arabe la Islam și cucerirea acestor teritorii au fost interzise numai cosmeticele care modificau trăsăturile naturale pentru a cauza dorința incontrolabilă a bărbaților. Legea islamică nu interzice cosmeticele cu condiția ca acestea să nu facă rău corpului. Abu al-Qssum al-Zahrawi sau Abulcasis, autorul a 24 de volume de enciclopedie medicală Kitab Al-Tasrif, publicate în anul 1000, consacra integral volumul 19 cosmeticelor, considerate o ramură a medicinei. Volumul vorbește despre parfumuri, arome, esențe și uleiuri. Henna ca substanță cosmetică își are originea în nordul Africii.
Chinezii sunt cei care au inventat vopsirea unghiilor. Mai întâi cu gumă arabică, gelatină și ouă, cam cu 3.000 de ani înainte de Hristos. Culorile folosite indicau clasa socială: dinastia Chou – auriu și argintiu, dinastiile următoare – roșu sau negru. Claselor de jos le era interzisă vopsirea unghiilor în culori strălucitoare.
În Japonia, gheișele foloseau rujuri obținute din strivirea petalelor de șofrănel cu care își colorau identic atât buzele, cât și pleoapele. Baza de machiaj era constituită dintr-o versiune mai diluată a cerii pe care o utilizau luptătorii de sumo. Peste ea se aplica pudra de orez. Contururile roșii subliniau atât ochii cât și nasul. Ohaguro (vopsirea dinților în negru) avea loc în cadrul ceremoniei Erikae în cadrul căreia gheișa novice devenea independentă. Curtezanele foloseau, de asemenea, găinațul de pasăre pentru a obține culori mai deschise.
Albul privilegiat


Pielea de culoare albă a avut statutul său privilegiat în istorie. Din timpul Renașterii și până în secolul al XX-lea, clasele de jos aveau pielea mai închisă din cauza expunerii îndelungate la soare în timpul muncii în agricultură. Cu cât statutul persoanei era mai înalt, cu atât aceasta petrecea mai mult timp în spații închise pentru a-și proteja tenul pal. Pudra aplicată pe față îi dădea un aer și mai aristocrat. O varietate de produse erau utilizate în acest scop, printre care și arsenicul și mercurul alb. Multe femei s-au intoxicat, iar altele au murit în urma aplicării unor astfel de mixturi cosmetice. Elizabeta I a Angliei însăși folosea frecvent mercurul alb în ceea ce s-a impus mai apoi ca „măști ale tinereții” reginei.
În secolul al XX-lea, în special în America, încolțește ideea folosirii machiajului excesiv pentru a obține un look strălucitor. Vedetele de cinema precum Mary Pickford și Jean Harlow, care dădeau tonul în materie, încep să folosească rujul roșu puternic și tușul negru pentru sublinierea liniei ochilor. În aceste condiții apar și se dezvoltă firme celebre de cosmetică precum Max Factor, Elizabeth Arden și Helena Rubinstein. Vopseaua sintetică pentru păr a fost inventată în 1907 de Eugene Schueller, fondatorul mărcii L’Oreal.
Goana după tinerețe fără bătrânețe a fost mereu pe muchie de cuțit. Frumoasele vremii au avut de ales între pericolul otrăvurilor viu colorate ale cosmeticelor și degradarea adusă cu sine de bătrânețe. Măștile frumuseții le asigurau dominația asupra puternicilor zilei, iar smulgerea lor le-ar fi îngropat în uitare. Dar ar fi avut de ales
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 19.03.11 10:11

O istorie a patinajului artistic de la Sonja Henie la...

Să punctezi în câteva pagini momentele cele mai importante din istoria patinajului artistic poate fi o întreprindere îndrăzneață. Te vezi asaltat de ani, de nume, de detalii tehnice, care fac prea puțin cu ochiul unui cititor neavizat. Dincolo de această perdea de fum, descoperi însă o istorie fabuloasă, cu băieți care-au inventat sărituri astăzi extrem de cunoscute, cu fete care au revoluționat disciplina, cu figuri legendare (vezi Sonja Henie, această „Nadia“ a patinajului artistic), cu numeroase povești controversate și chestiuni paradoxale. Ca să ajungă ce e azi, un sport spectaculos, cu audiențe incredibile în timpul Jocurilor Olimpice, patinajul artistic a traversat o istorie de mai bine de 200 de ani. În mod evident, în 1772, atunci când Robert Jones, un locotenent britanic de artilerie, își publica al său Tratat despre patinaj (A Treatise on Skating) – pe care-l putem considera astăzi primul manual din istoria disciplinei – patinajul pe gheață n-avea nicio legătură cu ce vedem noi astăzi la televizor. Concursurile se organizau ici și colo, fără noimă și fără norme universal-valabile, în pur „stil englezesc“, țeapăn și formal: patinatorii, doar bărbați, nu îndrăzneau să fie creativi și desenau pe gheață, cu patinele, „figuri“ în forma cercurilor și a cifrei 8. Această perioadă, a începutului de drum, cu figuri obligatorii trasate pe gheață, a dat și numele sportului, „figure skating“. Iar numele s-a păstrat, în ciuda faptului că „figurile“ au dispărut, la un moment dat, din programele patinatorilor.

Părintele patinajului artistic modern, un american

Cel care a schimbat în mod categoric stilul de a patina predominant în epocă a fost americanul Jackson Haines, considerat până în zilele noastre „părintele patinajului artistic modern“. Balerin și dansator, primul campion al Americii la patinaj artistic, în anul 1864, Jackson și-a uimit auditoriul, atunci când și-a prezentat „figurile“ obligatorii având muzică pe fundal și încercând să integreze mișcări de dans în programul său; mai mult: Haines a fost primul care a purtat patine a căror lamă era prinsă de gheată cu șuruburi. Să-ți miști mâinile în timp ce te deplasezi liber pe gheață, să te învârți și chiar să-ncerci să sari – iată însă niște inovații pe care americanii nu le-au înghițit.

Considerat prea teatral de colegii săi de generație, Jackson Haines a părăsit America și s-a stabilit la Viena, unde felul său de a patina a câștigat numeroși adepți. A pus pe picioare o școală în care tinerii austrieci puteau să învețe să patineze ca el, iar câțiva dintre elevii lui au înființat mai târziu, adică în 1892, International Skating Union (ISU), și astăzi forul conducător în patinajul artistic. Și, după ce vreme de ani buni a patinat în diverse zone ale Europei (în ceea ce am numi azi show-uri pe gheață), Jackson Haines – până la urmă, prima celebritate din istoria patinajului artistic – a murit din pricina unei pneumonii, în 1875, în Finlanda, la numai 35 de ani. Contactase boala călătorind cu sania prin Rusia, de la un patinoar improvizat la altul. Pe piatra sa de mormânt scrie: „America’s Skating King“, deși America nu i-a recunoscut inovațiile în timpul vieții și deși stilul său de a patina – care a primit într-un final denumirea de „International Style of Skating“ – a fost pentru prima dată folosit pe teritoriul american, în competiții, abia în anul 1914.




Încep să apară săriturile...

Comentatorii de astăzi le pronunță de sute de ori în timpul unei competiții: Axel, Salchow, Rittberger, Lutz... Sunt – publicul acestui sport știe – denumiri ale săriturilor prezentate în concursurile de patinaj artistic. În spatele săriturilor sunt însă niște oameni: oamenii care le-au executat pentru prima dată în întreceri de patinaj, oamenii al căror nume a intrat în vocabularul disciplinei, dată fiind extraordinara lor contribuție în dezvoltarea acestui sport.

Norvegianul Axel Paulsen a executat, astfel, săritura care-i poartă astăzi numele, în anul 1882, la Viena, în timpul primei competiții internaționale de patinaj artistic (nu existau încă nici campionate europene, nici campionate mondiale de patinaj). Câțiva ani mai târziu, în 1909, suedezul Ulrich Salchow sărea, la Stockholm, un alt tip de săritură (denumită apoi săritura Salchow), în 1910, germanul Werner Rittberger sărea la Berlin primul Rittberger (cunoscut astăzi mai degrabă sub denumirea de Loop), iar în 1913, la Engelman, austriacul Alois Lutz executa prima săritură care avea să fie botezată cu numele său. La momentul respectiv, toate săriturile erau – se înțelege – cu câte o singură rotație în aer (cu excepția Axelului – o rotație și jumătate).

... iar Ulrich Salchow devine primul campion olimpic din istorie

Dintre cei de mai sus, cel care a făcut cu-adevărat istorie a fost Ulrich Salchow, patinatorul suedez care a dominat prima decadă a secolului XX. Salchow a câștigat de zece ori titlul mondial la patinaj artistic, din 1901 în 1905 și din 1907 în 1911; n-a participat la Campionatele Mondiale de la München din 1906, temându-se că juriul va da câștig de cauză patinatorului din țara gazdă, Germania: Gilbert Fuchs. Suedezul Salchow a câștigat, de asemenea, titlul european de nouă ori și tot lui i-a fost decernată și prima medalie olimpică acordată vreodată în patinajul artistic, la Jocurile Olimpice de vară de la Londra din anul 1908. Da, ați citit bine: la începuturi, patinajul artistic a fost una dintre probele JO de vară, devenind abia la Chamonix, în 1924, sport de iarnă cu acte în regulă (stațiunea franceză a găzduit primele Jocuri Olimpice de iarnă din istorie).

Și-a mai fost o premieră la Londra, în 1908: aceasta a fost singura ediție a Jocurilor Olimpice care a cuprins proba de „figuri speciale“. Acele figuri care dădeau mari bătăi de cap patinatorilor și din care marele public nu înțelegea mai nimic. Sportivii obișnuiau chiar să-și deseneze pe hârtie figurile pe care le prezentau în concurs, opturi, ­cercuri, stele, cruci, unele adevărate opere de artă. Iar țara care avea să devină mai târziu o forță în patinajul artistic, Rusia, a câștigat prima ei medalie olimpică de aur în patinaj tocmai la această probă, prin sportivul Nikolai Panin.

Fata care se înscrie în concursul băieților și alte paradoxuri

În 1908, la Londra, se decerna și prima medalie olimpică în proba feminină de patinaj artistic: o câștiga britanica Madge Syers (care câștiga, concomitent, și bronzul olimpic în proba de perechi, alături de soțul și antrenorul ei, Edgar Syers). Până acolo însă, drumul fusese destul de lung și de complicat pentru fetele care doreau să patineze. Și Campionatele Europene (primele în 1891, la Hamburg), și Campionatele Mondiale de patinaj artistic (primele în 1896, la Sankt Petersburg) erau deschise doar băieților. Așa că atunci când Madge Syers s-a înscris în competiția mondială din 1902, și a mai câștigat și medalia de argint (aurul fusese obținut de Ulrich Salchow), oficialii au luat foc. Federația Internațională de Patinaj (ISU) a interzis cu desăvârșire fetelor să mai concureze împotriva băieților, dar au mai trecut patru ani până când a organizat, la Davos, o competiție separată, doar pentru ele. Nici pentru proba de perechi n-a fost atât de simplu să se impună, în mare parte din pricina faptului că anumite țări considerau evoluția pe gheață a perechilor indecentă (în unele țări era chiar ilegală). Primul concurs destinat perechilor s-a desfășurat la Sankt Petersburg în 1908. Proba de dans a intrat în peisaj mult, mult mai târziu: a fost inclusă în programul Jocurilor Olimpice abia în 1976, la Innsbruck (când medalia olimpică de aur a fost câștigată de Ludmila Pahomova și Alexandr Gorșkov din URSS).

Fenomenul Sonja Henie și revoluțiile din patinaj

După șapte ani de zile de pus patinele în cui – din pricina Primului Război Mondial, în intervalul 1915-1921 n-au avut loc ­concursuri de patinaj artistic – a apărut în peisaj Sonja Henie din Norvegia, care a revoluționat patinajul din temelii. Venind dintr-o familie bogată, Sonja a avut la dispoziție tot ce și-ar fi putut dori pentru a deveni o mare campioană: patinoare private, instructori foarte buni, lecții de balet. La Jocurile Olimpice de iarnă de la Chamonix, prima competiție internațională majoră la care a participat, fetița de 11 ani s-a clasat pe ultimul loc. N-avea să mai repete nicicând această „performanță“.








Sonja Henie, la Jocurile Olimpice de iarnă din 1936, de la Garmisch Partenkirchen (Germania)

Din 1927 până în 1936, Sonja a luat în fiecare an aurul la Mondiale, a obținut în paralel și șase titluri europene și, cel mai important, e singura patinatoare din istorie care a câștigat trei titluri olimpice, pe deasupra și consecutive, în 1928, 1932 și 1936. Rezultatele au transformat-o pe Sonja într-o legendă a patinajului artistic, dar nu numai ele: ca nimeni înaintea ei, Sonja a folosit muzica în propriul avantaj. Adolescenta din Norvegia a prezentat programe atent coregrafiate, cu elemente care ­„curgeau“ unele din altele, în ton cu ritmul muzicii. Și nu numai că Sonja patina cu totul diferit, dar arăta și altfel. Într-o perioadă când patinatoarele evoluau în competiții îmbrăcate ca pe stradă, cu fuste lungi, care limitau mișcările, și cu patine de culoare neagră, ca băieții, Sonja a venit la concursuri cu fuste scurte până la genunchi și cu patine albe – o costumație pe care o considerăm astăzi obișnuită; pe-atunci era o extravaganță.
Cu Henie, popularitatea patinajului artistic a crescut fulminant, mai cu seamă după ce, încheindu-și cariera de sportiv amator, Sonja a plecat la Hollywood, a făcut numeroase filme și a bătut America în lung și în lat cu show-uri pe gheață. Revista „Time“ i-a pus fotografia pe copertă, alături de un citat reprezentativ, „Most always I win“, firmele s-au bătut s-o aibă pe norvegiană în campaniile publicitare, au apărut păpușile Sonja, creioanele Sonja, cărțile de colorat Sonja, iar Sonja Henie a devenit prima sportivă din istorie care a câștigat un milion de dolari.


Un accident de avion încheie avântul sportivilor din SUA


Începe dominația rusă. După cel de-Al Doilea Război Mondial și pauza competițională impusă de conflict, 1940-1946, canadienii și americanii încep să domine concursurile de patinaj artistic; aceasta, și în condițiile în care multe dintre arenele de patinaj ale Europei dispăruseră sub bombardamente. Americanul Richard Button a câștigat titlul olimpic în 1948 și în 1952, iar Barbara Ann Scott din Canada a obținut, la rândul ei, medalia olimpică de aur în 1948. De ­altfel, de numele lor se leagă o altă situație pe care am putea s-o considerăm astăzi paradoxală: în 1948, competiția europeană de patinaj artistic a fost câștigată de tânăra din Canada, iar ­titlul european masculin, de americanul Richard Button. Și aceasta, pentru că, până atunci, toate țările membre ISU, inclusiv SUA și Canada, își puteau înscrie reprezentanții la Campionatele Europene. Această „premieră“ neașteptată a determinat ISU să schimbe regulile: din 1949 numai patinatori europeni au participat la competiția continentală.






Americanul Richard Button, la Campionatele Mondiale de Patinaj Artistic din 1947, executând pe gheață acele „figuri speciale“ care au dat și numele sportului („figure skating“)


Dominația americană în creștere a cunoscut un sfârșit teribil, atunci când, la 15 februarie 1961, întreaga echipă de patinaj artistic a Statelor Unite, patinatori și antrenori, a pierit în timpul unui accident aviatic. Avionul în care se aflau s-a prăbușit în apropierea aeroportului din Bruxelles. Echipa de patinaj artistic era în drum spre Praga, unde urmau să se desfășoare Campionatele Mondiale. Americanii au trebuit astfel să-și construiască de la zero o nouă echipă, timp în care patinatorii sovietici au crescut și au tot crescut, devenind aproape de neînvins, mai cu seamă în probele de dans și de perechi. De altfel, de la Jocurile Olimpice din 1964, când Ludmila Belusova și Oleg Protopopov au câștigat aurul la perechi, n-a mai fost loc pe prima treaptă a podiumului olimpic în această probă decât de cupluri din URSS/Rusia. Supremația a luat sfârșit în 2010, când patinatorii chinezi Xue Shen și Hongbo Zhao au luat, în premieră pentru țara lor, medalia olimpică de aur.

Scandalul Nancy Kerrigan-Tonya Harding sau cum crește audiența

O dată cu televizarea competițiilor (anii ’60), popularitatea patinajului artistic a crescut, laolaltă cu creșterea spectaculozității programelor prezentate în concursuri. În Statele Unite ale Americii, după influența extrem de importantă a Sonjei Henie, un scandal a fost cel care a contribuit masiv la creșterea interesului pentru patinaj. Chiar înainte de Jocurile Olimpice din 1994, în timpul Campionatelor Naționale de patinaj ale Statelor Unite ale Americii, un individ a intrat în patinoarul unde se antrenau fetele și a lovit-o cu un baston din metal, peste genunchiul drept, pe patinatoarea Nancy Kerrigan. Atacul a făcut ca Nancy să se retragă din competiție, iar titlul național a fost câștigat de Tonya Harding (care și-a câștigat, astfel, și dreptul de a participa la JO). Puțin după aceea, s-a dovedit că Tonya nu era străină de această conspirație menită să-i faciliteze accesul la Jocurile Olimpice. Povestea Kerrigan-Harding a fost urmărită cu sufletul la gură de publicul american, s-a scris și o carte, s-au făcut și documentare TV, iar programul scurt al fetelor din cadrul competiției olimpice de la Lillehammer (și Harding, și Kerrigan au participat până la urmă; a câștigat Oksana Baiul din Ucraina) a înregistrat audiențe mai mari decât finala Super Bowl din acel an.

Cum a dispărut 6.0, nota perfectă



Pentru o foarte lungă perioadă de timp, 6.0 a fost cea mai mare notă pe care o putea lua un patinator în competiții, nota perfectă, așa cum a fost și zecele Nadiei în gimnastică. Iar cei care au meritat pe deplin nota perfectă, și au și primit-o în timpul Jocurilor Olimpice de la Sarajevo, din 1984, au fost britanicii Jayne Torvill și Cristopher Dean, în proba de dans. Programul lor, pe muzică din Bolero-ul lui Ravel, a primit, la impresia artistică, nouă note de 6.0 (din nouă) și e considerat și astăzi unul dintre cele mai spectaculoase programe din proba de dans. Acest sistem de notare, cu note de la 0.0 la 6.0, a fost însă pe parcursul timpului ținta a numeroase critici: că a făcut loc subiectivismului în evaluarea programelor, că patinatorii așteptau ani de zile să urce în ierarhie și că asta se întâmpla, de regulă, doar după retragerea colegilor mai titrați, că jurații puteau fi influențați să noteze într-un fel sau altul. Un anume episod – celebru de-acum – din timpul Jocurilor Olimpice din 2002, de la Salt Lake City, a dus la schimbarea modalității de evaluare. După proba olimpică de perechi – câștigată cu cinci voturi la patru de perechea rusă Elena Berejnaia și Anton Siharulidze, în fața canadienilor Jamie Salé și David Pelletier – a izbucnit un ditamai scandalul. Arbitra din Franța, Marie-Reine Le Gougne, unul dintre cei cinci jurați care i-au văzut pe ruși pe locul 1, ar fi izbucnit în lacrimi în fața unui oficial, mărturisind că a fost presată de președintele Federației franceze pe patinaj să-i voteze pe ruși. Totul ar fi făcut parte dintr-un târg între federația franceză și federația din Rusia cu privire la jurizarea în probele olimpice.





Marina Anissina și Gwendal Peizerat (Franța) au câștigat medalia olimpică de aur în proba de dans la JO de la Salt Lake City din 2002
Potrivit înțelegerii, arbitra din Franța ar fi trebuit să-i favorizeze pe rușii din proba de perechi, Berejnaia și Siharulidze, în vreme ce arbitrul rus ar fi urmat să facă același lucru pentru perechea franceză din proba de dans (Marina Anissina și Gwendal Peizerat). Asta, în ciuda faptului că nici patinatorii ruși, nici cei francezi n-aveau nevoie de ajutor; erau favoriți la aur în probele lor. Atunci când povestea a devenit publică, s-a întâmplat un fapt nemaivăzut în istoria patinajului olimpic: s-a organizat o nouă festivitate de premiere în cadrul căreia perechea din Canada, considerată defavorizată, a primit și ea medalia de aur. Cu toate că episodul din 2002 nu e nici astăzi pe deplin lămurit – arbitra din Franța a revenit apoi asupra declarațiilor, precizând că le-a făcut sub presiune și că rușii au fost, într-adevăr, mai buni –, Federația Internațională de Patinaj a decis să schimbe sistemul de notare, eliminând, astfel și posibilitatea ca vreun patinator să mai obțină nota 6.0.



Evgheni Plușenko la Vancouver și „noaptea în care arbitrii au ucis patinajul artistic“

Criticile n-au ocolit nici noul cod de punctaj din patinaj, pus în practică începând cu anul 2005. Astfel, la cea mai recentă ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă de la Vancouver, de anul trecut, un imens val dezaprobator a urmat probei masculine de patinaj artistic. Cu o evoluție memorabilă, care a inclus, printre altele, o săritură cvadruplă și una triplă în combinație, rusul Evgheni Plușenko – campionul olimpic din 2006 și vicecampionul din 2002 – a obținut doar medalia de argint. Aurul a fost câștigat de americanul Evan Lysacek, care patinase curat, foarte curat, dar care inclusese în programul lui doar sărituri cu trei rotații, fără să sară și cvadrupla, „regina săriturilor“.

La numai câteva zeci de minute după festivitatea de premiere, s-a dezlănțuit iadul mediatic. Elvis Stojko, faimos patinator canadian, a subliniat faptul că noaptea finalei masculine a fost „noaptea în care ei (n.r. – arbitrii) au ucis patinajul artistic“, că, prin decizia de a-i da aurul lui Lysacek, patinajul artistic s-a întors cu ani buni în urmă: „Brian Boitano făcea același lucru din punct de vedere tehnic în 1988. Astăzi sunt juniori care pot prezenta același program“. Actualul sistem de punctare din patinaj încurajează precauțiile și omoară pasiunea și evoluțiile curajoase – au spus alții. În zilele premergătoare competiției s-a imprimat o stare de spirit favorabilă câștigării aurului olimpic în proba masculină fără săritura cvadruplă – au arătat alte voci. Ce reacție a avut Plușenko? Rusul a arătat că se consideră câștigător al probei masculine atunci când, la festivitatea de premiere, a țopăit o secundă pe prima treaptă a podiumului, înainte de a se așeza pe treapta a doua.

Și a spus simplu despre Lysacek: „Să stai pe cea mai înaltă treaptă a podiumului cu medalia de aur la gât, după ce ai sărit doar triple – ăsta nu e, pentru mine, progres. Nu poți fi cu-adevărat campion fără cvadruplă“. Premierul rus Vladimir Putin i-a mai îndulcit puțin amarul câștigătorului moral al titlului olimpic atunci când i-a transmis: „Argintul tău valorează aur“. Implicarea lui Putin a dat însă apă la moară cârcotașilor, care au considerat înfruntarea Plușenko-Lysacek un episod târziu al Războiului Rece.


Au intrat în istoria patinajului artistic și...



Gillis Grafström. Suedezul a sărit primul dublu Salchow din istorie în anul 1925 și a câștigat patru medalii olimpice (trei de aur și una de argint).






Karl Schäfer. Austriacul a câștigat de opt ori titlul european și de șapte ori titlul mondial în perioada anilor ’20-’30.







Donald Jackson. Americanul a sărit, la Praga, în 1962, primul triplu Lutz din istoria disciplinei.









Irina Rodnina. Dintre toate patinatoarele din proba de perechi, Irina Rodnina este considerată, de departe, cea mai de succes. Legendă a patinajului, Irina este singura patinatoare de perechi din lume care a câștigat, în anii ’60-’70, unsprezece titluri europene, zece titluri mondiale consecutive și trei titluri olimpice, de asemenea consecutive (1972, 1976, 1980). E drept, cu parteneri diferiți. Irina a patinat mai întâi cu Alexei Ulanov, dar în timpul Jocurilor Olimpice din 1972, când perechea rusă a câștigat aurul, a venit și bomba: Alexei se îndrăgostise de o altă patinatoare de perechi, Ludmila Smirnova; Irina a fost devastată și a refuzat să mai patineze cu Alexei. O dramă în toată regula a izbucnit, pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice a fost căutat un nou partener pentru Irina, iar în aprilie 1972 a apărut, „de nicăieri”, Alexandr Zaițev. Cu el, seria de câștiguri a Irinei (și a URSS-ului) a putut să continue netulburată (în fotografie, Irina Rodnina și Andrei Zaițev)



Very Taylor. Canadianul a sărit primul triplu Axel din istorie, la Campionatele Mondiale de la Otawa din 1978


Denise Biellmann. Patinatoarea elvețiană, campioană a Europei și a lumii în 1981, prima fată care a aterizat săritura triplu Lutz în competiție, este cea care a făcut celebră pirueta care se numește astăzi chiar așa, pirueta Biellmann. Este singura piruetă din regulamentele ISU care poartă numele unei persoane.











Brian Boitano (SUA) și Brian Orser (Canada). Bătălia celor doi pentru aur, în timpul JO de la Calgary din 1988, a rămas cunoscută în istoria patinajului sub denumirea „The battle of the Brians”. La Calgary, aurul a fost câștigat de american, iar Orser s-a resemnat cu argintul, așa cum o făcuse și cu patru ani mai devreme, la JO de la Sarajevo.





Kurt Browning. Canadianul a sărit, la Campionatele Mondiale de la Budapesta, în 1988, prima săritură cu patru rotații din istorie: un cvadruplu toe loop.










Midori Ito. Patinatoarea japoneză este prima femeie care a aterizat un triplu Axel în competiție (săritură cu trei rotații și jumătate), în 1988, dar și prima care a sărit o combinație alcătuită din două sărituri triple. Midori Ito a obținut și prima medalie olimpică la patinaj pentru Japonia: argint la Albertville, în 1992.










Elvis Stojko. Canadianul a aterizat prima combinație cu cvadruplă, cvadruplu Toe Loop-dublu Toe Loop, la Campionatele Mondiale de la Munchen din 1991. Și tot el a reușit prima combinație 4-3 (cvadruplu Toe Loop-triplu Toe Loop) la finala de Grand Prix din 1997.









Elena Berejnaia. Patinatoarea de perechi din Rusia a suferit, în 1996, un accident teribil, atunci când, în timpul unei sesiuni de antrenament, repetând o piruetă în pereche, partenerul ei de atunci, Oleg Șliahov, a lovit-o în cap cu patina. Accidentul a determinat o paralizie parțială a părții drepte a corpului, iar Elena și-a pierdut capacitatea de a vorbi. A urmat un lung proces de refacere, dar patinatoarea și-a revenit, s-a întors în patinaj și a câștigat două medalii europene de aur, două titluri mondiale și titlul olimpic în proba de perechi în 2002, alături de Anton Siharulidze.






Oksana Baiul. Patinatoarea din Ucraina avea numai 16 ani când a câștigat medalia de aur la JO de la Lillehammer din 1994. Avea însă în spate experiențe de viață complicate: orfană de mamă și rămasă și fără bunicii materni, obișnuia să doarmă într-un pat de campanie din patinoarul orașului Dnepropetrovsk, până când antrenoarea de top Galina Zmievskaia a luat-o la Odessa.










Surya Bonaly. De cinci ori campioană a Europei în perioada 1991-1995 și medaliată cu argint la trei Campionate Mondiale, franțuzoaica a devenit faimoasă mai cu seamă prin executarea, în Galele laureaților, a celebrului salt pe spate, interzis în competiții. Se pare că saltul cu pricina a fost executat pentru prima oară de americanul Terry Kubicka, în cadrul Campionatelor Mondiale și a Jocurilor Olimpice de la Innsbruck din 1976.Imediat după aceea, săritura a fost interzisă din concursurile amatorilor.








Ekaterina Gordeeva și Serghei Grinkov. Cei doi ruși, concurenți în proba de perechi, au câștigat aproape fiecare competiție în care s-au înscris. Au obținut titlul olimpic atât în 1988, cât și în 1994, dar la 20 noiembrie 1995, în timpul unui antrenament pentru turneul „Stars on Ice”, Serghei a făcut atac de cord și a murit. Avea 28 de ani.




Oksana Grișciuk și Evgheni Platov. Patinatorii ruși au intrat în Guinness Book of World Records în 1998, fiind singura pereche din istoria dansului pe gheață care a câștigat de două ori medalia olimpică de aur (și consecutiv, pe deasupra): în 1994, la Lillehammer, și în 1998, la Nagano.








Tara Lipinski. Americanca este cea mai tânără patinatoare medaliată cu aur la Jocurile Olimpice: avea 15 ani atunci când a câștigat titlul suprem în proba feminină, în 1998, la Nagano.











Shizuka Arakawa. A câștigat, la JO de la Torino, din 2006, prima medalie olimpică de aur la patinaj pentru Japonia. Arakawa avea 24 de ani când a câștigat, ceea ce o face una dintre cele mai „bătrâne” campioane olimpice, după britanica Madge Syers care a câștigat medalia de aur la Londra, în 1908, când avea 27 de ani.










Timp de cinci ediții consecutive ale JO, medalia de aur în proba masculină a fost înmânată unui patinator din fostul spațiu sovietic: la Albertville, în 1992, a câștigat ucraineanul Victor Petrenko (reprezentând atunci Comunitatea Statelor Independente)...




...în 1994, la Lillehammer, medalia de aur i-a fost înmânată lui Alexei Urmanov (Rusia)...











... în 1998, la Nagano, rusul Ilia Kulik a primit titlul suprem...











...în 2002, la Salt Lake City a fost rândul lui Alexei Yagudin (Rusia)...










... iar în 2006, la Torino, aurul a fost câștigat de rusul Evgheni Plușenko.








Tatiana Tarasova. Rusoaica născută în februarie 1947 este antrenoarea de patinaj artistic prin excelență, una dintre cele mai cunoscute figure de la mantinelă, întotdeauna îmbrăcată într-o impresionantă haină din blană. Tarasova are reputația de a fi condus către succes incredibil de mulți sportivi; are în „palmares” mai mulți campioni europeni, mondiali și olimpici decât oricare alt antrenor. A fost inclusă în anul 2008 în World Figure Skating Wall of Fame. Fiică a hocheistului Anatoli Tarasov, Tatiana a concurat în proba de perechi cu Alexandr Tihomirov și mai apoi cu Georgi Proskurin. Cele mai mari performanțe ale ei ca patinatoare au fost, cu Proskurin, locul 7 la CM de Patinaj Artistic din 1965 și locul 4 la CE de Patinaj Artistic din 1966. S-a retras la 18 ani, în urma unui accident, și, un an mai târziu, la sfatul tatălui, s-a apucat de antrenorat. Printre cei mai cunoscuți elevi ai ei se numără: Alexei Yagudin, Ilia Kulik, Natalia Bestemianova și Andrei Bukin, Oksana Grișciuk și Evgheni Platov, Ekaterina Gordeeva și Serghei Grinkov, Marina Klimova și Serghei Ponomarenko, Irina Rodnina și Alexander Zaițev, Galit Chait și Serghei Sakhnovski, Sasha Cohen, Shiyuka Arakawa, Mao Asada (cu care apare in fotografie)


Alexei Nikolaevici Mișin. Cunoscut sub titulatura de „Mișin”, antrenorul e mai cu seamă faimos pentru că l-a transformat într-un star al patinajului artistic pe Evgheni Plușenko. Dar Mișin mai are la activ alti doi campioni olimpici – Alexei Urmanov (1994) și Alexei Yagudin (2002) – chiar dacă Yagudin l-a părăsit la un moment dat pe Mișin pentru Tarasova, acuzându-l pe acesta ca acordă mai multă importanță lui Plușenko decât lui. (in fotografie - Mișin, Plușenko si Urmanov; în spate se zărește și Yagudin)








Născut în 1941, Mișin a concurat în proba de perechi cu Tamara Moskvina (foto), câștigând, în 1969, titlul de campioni naționali ai URSS-ului (în fața redutabililor Ludmila Belusova și Oleg Protopopov) și medalia de argint la Campionatele Mondiale de Patinaj Artistic. Perechea a pus patinele în cui atunci când Moskvina a decis că vrea să facă o pauză pentru a face un copil; din acest moment, Moskvina se va dedica antrenării sportivilor din proba de perechi, iar Mișin, sportivilor din probleme individuale. Astăzi, Mișin antrenează o nouă potențială stea a patinajului: rusul Artur Gacinski – medaliat cu argint la campionatele naționale ale Rusiei în 2011.



Xue Shen și Hongbo Zhao. Prima pereche care a câștigat o medalie olimpică de aur la patinaj pentru China, în proba de perechi, la JO de la Vancouver, din 2010, încheiând o dominație sovietico/rusă de 46 de ani în proba cu pricina.








Tessa Virtue și Scott Moir. La 22 februarie 2010, Tessa și Scott au câștigat, la JO de la Vancouver, medalia de aur în proba de dans – prima medalie de aur obținută vreodată în această probă de o pereche din Canada și America de Nord.








Probabil una dintre cele mai cunoscute patinatoare ale momentului, Yu-Na Kim din Coreea de Sud a câștigat anul trecut, la JO de la Vancouver, prima medalie olimpică de aur la patinaj artistic din istoria țării sale. Supranumită „Queen Yu-Na“, tânăra de 20 de ani a devenit o eroină a Coreii de Sud, iar în august 2010 revista „Forbes“ a inclus-o în topul celor mai bine plătite sportive din lume.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 18.03.11 19:23


Sticla - lux, arta si obiect practic

Privim, uneori, cu interes sau cu mai putina curiozitate, obiectele din sticla. Sigur nu intelegem cat mister si cata istorie se ascunde in spatele acestora. A modela materia prima din care iese sticla, este o arta pe care doar sticlarii o cunosc. Din sticla s-au confectionat adevarate bijuterii care au fascinat de-a lungul istoriei, omenirea. In diferite muzee ale lumii exista varfuri de sulite, topoare, oglinzi obtinute din cea mai veche sticla, numita sticla vulcanica. Insa, cel mai vechi obiect din sticla este considerat a fi o amuleta albastra gasita in Egipt. Pe la inceputul erei noastre s-ar parea, dupa cum sustin specialistii, a fost descoperit procedeul de fasonare a obiectelor din sticla goale prin interior, prin suflare.
Una din dovezile ce sustin ca modelarea sticlei devenise o arta la romani este „vaza de Portland” gasita in secolul al XVI-lea langa Roma, intr-un mormant. Istoria acestui obiect este curioasa. Dupa ce a rezistat multe secole in acel mormant, scoasa la iveala a fost cumparata de ducele de Portland (de unde si numele) si expusa la British Museum din Londra. In anul 1845, un vizitator nebun a spart-o cu un baston. Vasul a fost reconstituit de specialisti din cioburi iar apoi s-au executat doua copii asemanatoare. Una din aceste copii se gaseste si astazi in muzeul din Londra. La inceputuri sticla s-a obtinut in cuptoare de topit. O adevarata minune s-a produs atunci cand un mester sticlar roman, pe la inceputul secolului I al erei noastre, a inventat teava de suflat sticla. Aproape 2000 de ani toate obiectele din sticla asa s-au fabricat.

Cupe mai scumpe ca aurul

Chiar daca sticla colorata era cunoscuta de la egipteni, romanii au initiat o arta a sticlei colorate. Ei lucrau pocale ce pareau taiate din pietre pretioase (smarald, safir, opal, rubin), modelau flacoane asemanatoare ca forma si culoare cu lotusul, curmalele, strugurii etc. Frumoase, este foarte adevarat, dar nimic nu se compara cu renumitele cupe murrhine, care erau mai scumpe ca aurul. Mici, fara ornamente insa frumusetea lor se datora coloritului viu si bogat. Peretii murrhinei aveau o sclipire deosebita, aruncand in jur lumini de curcubeu. La fel de scumpe erau diatretele, niste pocale introduse in suporturi dantelate de sticla in forma de inele. Suportul nu se lipea de pocal si nici nu se incalzea foarte mult daca se beau lichide fierbinti. Se presupune ca diatretele au fost confectionate de un singur mester artist, care a pastrat secretul artei sale.

Sticla de Murano

Cand in Boemia si Polonia apareau primele cuptoare, sticla de Murano avea deja o mare faima. Parte a Republcii Venetiene, Insula Murano se bucura de o anume autonomie interna. Aici au fost adusi mesteri iscusiti din Bizant care, folosind nisip cuartos fin imbibat cu diferite saruri aduse din cetatile feneciene au reusit, sa obtina produse ce nu aveau egal in lume. In documentele ramase din acele timpuri se spune ca atunci cand un om de rand reusea sa devina mester sticlar era innobilat si inscris in Cartea de aur a insulei. Maiestria unica a prelucrarii sticlei obtinute i-a adus faima si maretie. Sticla de Murano ramane si astazi o taina frumoasa la care aspira multi. Un lux folosit, mai ales, de cei bogati.

Sticla englezeasca si germana

De la frumusete si arta, la primele incercari de-a face din acest obiect de lux, un obiect practic, de larga intrebuintare, le-au avut englezii. Introducand carbunele in procesul de productie al sticlei, ei au dezvoltat o industrie in care calitatea consta mai ales in rezistenta si aplicabilitatea practica, frumusetea si arta trecand pe planul al doilea. Trecusera aproape 200 de ani cand un german, Friederic Siemens, a realizat ceea ce, mai tarziu, s-a numit Cuptorul Siemens: un cuptor cu recuperator de caldura, bazat nu pe carbune, ci pe gaz. Cand insa a aparut si cuptorul cu vana, calea industriei moderne a sticlariei s-a deschis larg, iar sticla, cu toata nobletea sa, a devenit unul dintre cele mai practice obiecte.

Sticla Metalica

Cercetarile in domeniul sticlei au devenit scop al oamenilor de stiinta. Astfel, nu cu mult timp in urma, un grup de cercetatori de la Lawrence Berkeley National Laboratory, California, a fabricat un nou tip de sticla securizata, cu o duritate si rezistenta deosebite, ce poate concura cu cele mai rezistente materiale fabricate vreodata. Materialul, un micro-aliaj de paladiu, este mai usor decat otelul dar extrem de rezistent la impact.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 18.03.11 19:22


Sarea – aurul alb al Pamantului

Aproape in orice cultura exista obiceiuri si traditii legate de sare. Este prezenta in proverbe, in expresii, in mitologie si chiar ritualuri religioase. In Antichitate, sarea era extrem de pretuita. Nu intamplator, despre un om bun se spune ca este precum „sarea pamantului”.Cu mult timp in urma, sarea era foarte greu de procurat iar valoarea ei era atat de mare incat nimeni nu isi permitea s-o risipeasca. „Un graunte de sare” facea si va face mereu diferenta dintre o mancare buna si una fara gust si, poate, din acest motiv, oaspetii de seama sunt intampinati cu paine si sare.
Unul dintre cele mai cunoscute basme romanesti este acela in care fata imparatului ii spune acestuia ca-l iubeste ca „sarea in bucate”, stiinta de astazi confirmand intelepciunea ascunsa in aceste vorbe populare. Sarea reprezinta, intr-adevar, un element absolut indispensabil vietii fiziologice a omului. Tot ea este unul dintre cele mai vechi remedii din lume, apreciat in medicina populara ca leac de capatai.

Sarea grunjoasa si secretele sale


Dintotdeauna, omul a folosit pentru alimentatia sa dar si a animalelor numai sare naturala, grunjoasa, sub forma de cristale mari, cunoscuta si sub denumirea de sare gema. Aceasta se gaseste in muntii de sare sau in zacamintele subterane. Diferenta dintre sarea grunjoasa, nerafinata si cea de masa, extrafina si fina este foarte mare. Cea nerafinata contine, pe langa clorura de sodiu, peste 80 de substante minerale si oligominerale, care ii dau, impreuna cu incarcatura sa geo-magnetica, proprietati vindecatoare si un gust inconfundabil. Sarea rafinata nu mai are nici o calitate terapeutica si provoaca, dupa cum s-a demonstrat, chiar hipertensiune. In schimb, medicina populara, cunoaste peste o suta de utilizari terapeutice ale sarii naturale.

In trecut, oamenii foloseau sarea grunjoasa pentru alungarea duhurilor rele dar si pentru curatarea unor bijuterii vechi (obicei folosit si astazi, cu mare succes). Chiar daca inca din copilarie suntem sfatuiti sa nu consumam prea multa sare, deoarece acest lucru duce la hipertensiune arteriala sau pietre la rinichi, iata ca o echipa de specialisti olandezi a descoperit recent un tip de sare naturala care, in mod paradoxal, duce la scaderea tensiunii arteriale. Secretul sarii respective consta in calitatea potasiului pe care-l contine, acesta fiind un mineral ce imbunatateste circulatia sangvina. Concluziile echipei de cercetatori olandezi de la Universitatea Wageninges se refera la faptul ca sarea ideala pentru consum este aceea in care cantitatea de potasiu este superioara celei de sodiu.

Sarea marina, posibila sursa de energie ecologica

Sarea a jucat si joaca in continuare, un rol de mare importanta in evolutia societatii umane. Dincolo de utilitatea sa practica, energia produsa cu ajutorul acestui mineral poate deveni o alternativa viabila si ieftina la cresterea pretului produselor petroliere. Chiar daca pana acum s-a reusit producerea energiei electrice doar pentru cateva becuri, doua proiecte ale specialistilor din Norvegia si Olanda isi propun sa amestece apa marii cu cea a raurilor pentru a obtine o noua sursa de energie ecologica. Deocamdata, este departe de a fi o sursa economica viabila, insa acest experiment ar putea fi de folos pe termen lung pentru a diversifica cererea de combustibili fosili (carbunele si petrolul).

Asadar sarea are multe secrete. Daca in Roma antica accesul la sare era privilegiul claselor superioare iar in Africa o adevarata moneda de schimb, in zilele noastre sarea naturala se afla tot mai mult in atentia oamenilor de stiinta si a cercetarilor in medicina. Oricat de multe alte intrebuintari i se vor putea gasi, sarea nu va putea lipsi din bucatele preparate.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 21 din 23 Înapoi  1 ... 12 ... 20, 21, 22, 23  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum