ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Pagina 20 din 23 Înapoi  1 ... 11 ... 19, 20, 21, 22, 23  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 08.06.10 8:01



Ultima editare efectuata de catre Admin in 08.03.14 21:43, editata de 2 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Stapגnii unei lumi de mucava

Mesaj Scris de Admin la data de 14.11.11 18:03


Stapגnii unei lumi de mucava


Dorinta de a domina este specifica, poate, oricarei fiinte umane si, de multe ori, ne-am imaginat conducând lumea, cu speranta ca am putea-o face mai buna. Un deziderat visat de multi dintre dictatorii care au însângerat planeta, în încercarea lor de a-si impune vointa, încercare, din fericire, esuata de fiecare data. Dar, pe lânga un Napoleon, un Hitler, un Stalin, tirani care au fost la un pas de a impune lumii ideile lor în privinta guvernarii ideale, au mai existat în istorie si epigoni, dornici sa realizeze aceleasi proiecte fanteziste, dar care au ratat înca din start finalizarea lor. Va invitam sa cunoasteti, în rândurile ce urmeaza, câteva asemenea personaje, aflate la granita dintre sublim si penibil...
Homer A. Tomlinson
Nascut în Indiana, în anul 1892, Homer A. Tomlinson a întemeiat, pe când avea doar 26 de ani, un cult religios. Desi n-a avut niciodata mai mult de 3.000 de adepti, Tomlinson, un megaloman numai bun de internat la azilul de boli nervoase, era convins ca este idolul a zeci de milioane de oameni din întreaga lume. În 1952 el a candidat chiar la presedintia Americii, în numele unei formatiuni politice pe care o înfiintase, intitulata Partidul Teocratiei, care promitea alegatorilor, printre altele, uniunea statului cu biserica. Evident, o asemenea propunere nu a fost pe placul compatriotilor sai, iar Tomlinson a esuat lamentabil. Dar nereusita nu l-a descurajat. Dimpotriva, el avea sa declare ca tocmai acest esec i-a deschis mintea catre adevarata lui vocatie, aceea de mântuitor al întregii omeniri.
În 1955, el s-a proclamat „Rege al tuturor natiunilor” si, beneficiind de sprijinul financiar al unor fani plini de bani, a colindat toate tarile existente la vremea respectiva (în numar de 101), pentru a se încorona, în cadrul unor ceremonii „ca la carte”, desfasurate însa fie prin parcuri, fie pe aeroporturi, ca monarh al statului respectiv. Dintre însemnele regale nu lipseau niciodata un glob pamântesc gonflabil, un sceptru de fier si o coroana vopsite cu auriu si un scaun pliant pe care era scris „regele lumii”...
Don Lupe de Aguirre
Urmatorul nostru personaj a detinut si el, la un moment dat, puterea asupra unui minuscul grup de oameni, fapt care l-a facut sa viseze la mai mult. Pe la 1560, în cursul unei expeditii în America de Sud, având ca scop descoperirea legendarului El Dorado, Don Lupe de Aguirre, un nobil scapatat din Spania, a reusit sa organizeze un puci reusit împotriva comandantului expeditiei, preluând comanda conchistadorilor acestuia, în numar de 300. Planurile sale erau însa din cale-afara de ambitioase: el voia sa cucereasca întregul Peru (unde armata lui ar fi trebuit sa înfrunte însa forte de câteva sute de ori mai numeroase), dar numai dupa ce ar fi ocupat mai întâi Panama.
Ajuns în Peru, Aguirre a luat prima capetenie locala pe care a întâlnit-o si i-a promis ca o va numi împarat al incasilor. Dar, dupa doar câteva zile, s-a enervat pe suveranul-marioneta si l-a spintecat cu spada, decizând ca e mai bine sa conduca singur bogatul imperiu al incasilor. Pe drum, el i-a trimis o scrisoare si regelui Spaniei, declarându-l detronat si atragându-i atentia ca America de Sud nu-i mai apartine, pentru ca e a lui!
Monarhul de la Madrid n-a fost deloc amuzat de misiva, dar a promis soldatilor din subordinea lui Aguirre ca, daca îsi vor abandona conducatorul, nu vor fi decapitati. Întreaga armata a dezertat într-o noapte, lasându-l singur pe fantezistul ei lider, care a fost apoi prins si executat de autoritatile spaniole din viceregatul Peru. Viata acestui personaj scandalos a facut obiectul unui foarte apreciat film, „Mânia Domnului”, în care rolul lui Aguirre a fost interpretat de Klaus Kinski.
George Train
În 1872, un industrias american, cunoscut pentru opiniile sale liberale (între altele, pleda pentru acordarea dreptului de vot femeilor, într-o epoca în care putini îsi imaginau ca asa ceva ar fi posibil) si omul care l-a inspirat pe Jules Verne în conturarea personajului principal din „Ocolul Pamântului în 80 de zile” candida la presedintia Statelor Unite. El se numea George Train si era candidatul Partidului Independent. Evident, n-a avut nici o sansa în alegeri si, suparat pe compatrioti, a decis sa devina dictator al Americii.
Convins ca este o personalitate unica, el a început sa impuna taxe celor care doreau sa asiste la conferintele sale si, de teama de a nu fi contaminat cu microbi, atunci când suporterii voiau sa-si strânga mâna, el îsi împreuna palmele una de alta, strângându-si-le singur. În cele din urma, a fost internat într-un spital de nebuni, dar nu pentru ca ar fi vrut sa impuna Americii o dictatura, ci pentru ca a îndraznit sa publice literatura feminista, ceea ce autoritatilor chiar li s-a parut o nebunie!
Richard Booth
În 1977, acest librar modest s-a autoproclamat rege în satul natal, Hay-On-Wye, din Tara Galilor, atragând de partea sa 1.200 de „supusi”. El a început sa vânda amatorilor titluri nobiliare si chiar sa emita o moneda locala, pe hârtie de orez, astfel încât banii respectivi sa poata fi si mâncati! Dorinta lui era ca locuitorii din regat sa fie cei mai culturalizati oameni ai planetei si de aceea a cumparat, la preturi de chilipir, mii de carti, din biblioteci pe cale de a fi închise.
Cum supusii, ocupati cu muncile câmpului, nu prea s-au înghesuit sa se destepte, Booth a scos cartile la vânzare si initiativa s-a dovedit atât de fructuoasa încât, anul urmator, el a putut chiar sa organizeze un târg de carte la Hay-On-Wye. Din postura de „rege al cartii”, a emis apoi decrete prin care interzicea automobilele din satul sau, pe motiv ca polueaza, si a încercat chiar sa împiedice deschiderea unui supermarket, considerândul daunator pentru comunitate. În 2009, a coborât putin de pe tron pentru a-si înscrie candidatura la Camera Comunelor, dar n-a fost ales: electoratul a preferat, probabil, un candidat care nu le oferea carti, ci fasole cu ciolan...
James Harden-Hickey
Nascut la San Francisco, în familia unui negustor înstarit, Hickey a fost un copil normal si un adolescent modest, pâna când, ajungând la Paris, într-o excursie, a vazut palatul Versailles si a decis ca si el trebuie sa devina rege, chiar daca America nu era regat. În 1891, a cumparat o insula nelocuita din Caraibe, pe care a numit-o Tridinad, dupa care s-a proclamat „print de Trinidad” si i-a invitat pe toti cei dornici sa se stabileasca în regatul sau sa o faca, fara nici o obligatie financiara.
N-a primit însa nici macar o solicitare si a ramas principe fara supusi, locuind în conditii vitrege pe insula. Dar, în 1895, linistea „regatului” sau a fost tulburata de o companie de telecomunicatii britanica, dornica sa instaleze aici o statie de telegraf. Suparat de imixtiunea impardonabila în afacerile sale interne, Hickey l-a contactat pe rebelul irlandez Henry Flager, planuind împreuna invadarea Angliei, drept razbunare. Din fericire, antreprenorii englezi s-au retras de pe insula si astfel Anglia a scapat de invazie, Dar, la putina vreme, o echipa de investitori brazilieni a venit, cu aceleasi intentii. Cum n-a gasit pe nimeni dispus sa atace alaturi de el Brazilia, Hickey s-a sinucis, ca un monarh onorabil, în 1898.
Eleazar Williams
În 1830, un bizar personaj a început sa pretinda ca ar fi fiul regelui Ludovic al XVI-lea al Frantei, fiu care, oficial, murise în timpul Revolutiei Franceze, într-o închisoare din Paris. Pretendentul la titlul de Ludovic al XVII-lea era un anume Eleazar Williams si probabil ca multi i-ar fi crezut povestea, daca n-ar fi existat o problema fundamentala: individul nu era din rasa caucaziana, ci apartinea tribului nord-american Mohawk.
Acest lucru nu l-a împiedicat însa sa pretinda conducerea Frantei, motivând ca pâna atunci fusese afectat de amnezie si o lovitura la cap îi relevase brusc trecutul monarhic. Oricât ar parea de curios, el a reusit totusi sa smulga bani de la mai multi aristocrati francezi, dar a murit înainte sa ajunga la Paris, spre a-si face cunoscut programul de guvernare...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Calculatorul marturiseste: cine a scris Biblia?

Mesaj Scris de Admin la data de 14.11.11 17:52


Calculatorul marturiseste: cine a scris Biblia?


Considerata „cartea de capatâi a omenirii” si recunoscuta ca atare de trei mari religii – iudaismul, crestinismul si islamismul, Biblia a constituit, de-a lungul veacurilor, nu doar un punct de referinta, din punct de vedere moral si spiritual, ci si o taina de nepatruns pentru pamânteni, taina legata de o întrebare fundamentala pe care acestia si-au pus-o: a fost Biblia inspirata de Dumnezeu si dictata unor „alesi” sau a constituit, mai degraba, opera colectiva a unor teologi unsi cu toate alifiile?
Când teologii colaboreaza cu ciberneticienii
Astazi, toata lumea stie ca Biblia este formata din doua parti – Vechiul si Noul Testament. Cea mai mare parte a Vechiului Testament a fost scrisa în ebraica, restul fiind scris în aramaica, limba pe care a vorbit-o si Iisus, în vreme ce Noul Testament a fost scris, initial, în greaca veche. Cele mai vechi texte din Vechiul Testament au fost gasite în pesterile din apropierea Marii Moarte, ele fiind numite generic „manuscrisele de la Qumran”. Descoperite între 1947 si 1956, acestea dateaza din 200 î.Hr. – 70 d.Hr. si contin importante fragmente din Vechiul Testament, dar pâna la ora actuala nu s-a putut preciza cine este resposabil de redactarea lor.
Noul Testament a fost realizat între anii 45 – 95 d.Hr. si se pare ca autorii lui ar fi fost martori la evenimentele descrise, ca de pilda Sf Ioan. Pâna acum însa nimeni nu a putut stabili cu precizie cine si când a scris, de fapt, versetele biblice. Dar aceasta dilema îsi va gasi, se pare, în curând rezolvarea, gratie unui program de calculator capabil sa puna într-o lumina cu totul noua sursele diverselor texte religioase care compun „Cartea Cartilor”. Cei care spera sa reuseasca descifrarea enigmei biblice sunt specialisti în studiul prestigioasei lucrari si ciberneticieni, care au creat un algoritm menit sa analizeze stilurile literare folosite la redactarea diverselor sectiuni ale cartii.
Moise si-a scris singur cartile?
Desi nu poate pune cu precizie în evidenta faptul ca este vorba de un anume autor – sa nu uitam ca Biblia a fost alcatuita cu mii de ani în urma – programul poate stabili daca un pasaj a fost scris de o singura persoana sau reprezinta o lucrare colectiva ori o compilatie. Programul poate detecta chiar si punctul anume în care textul a fost „preluat” de un alt autor! De pilda, multi teologi considera ca Tora, primele cinci carti din Biblie, ar fi fost scrise de un singur om, anume legendarul Moise.
Alti experti insista însa ca ele au avut mai multi autori. Programul de computer pus la punct de expertii israelieni va rezolva enigma, procesând modul în care substantivele si atributele sunt utilizate în cadrul diferitelor pasaje, fapt care va releva daca materialul apartine unui singur om sau mai multor autori, cu o cultura diferita.
Cercetatorii, condusi de prof. Nachum Dershowitz de la Scoala de Stiinte Cibernetice Blavatnik a Universitatii Tel Aviv, si-au testat softul „alimentându-l” cu pasaje disparate din cartile lui Ieremia si Iezekiel si cerându-i computerului sa le rearanjeze. Aparatul a reusit acest lucru cu o acuratete de 99%, examinând felul cum erau distribuite cuvintele în fraze. Prezentat la Conferinta Anuala pentru Lingvistica Informatica, de la Portland, studiul a fost salutat ca o revelatie în privinta rezolvarii unei probleme clasice în analiza biblica – faptul ca multi savanti au pareri subiective asupra textului antic.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Zece tratamente medicale «diabolice» aplicate in Evul Mediu

Mesaj Scris de Admin la data de 11.11.11 15:18

Zece tratamente medicale «diabolice» aplicate in Evul Mediu
Medicina medievală: de la fier încins pentru hemoroizi la sângerări provocate ca panaceu. Tratamentele folosite de medicii medievali ne par astăzi de-a dreptul incredibile - și nu într-un sens pozitiv – și ne fac să ne bucurăm că nu ne-am născut în urmă cu câteva secole.

1. Operațiile



Operațiile în Evul Mediu erau îngrozitor de dureroase. Chirurgii aveau prea puține cunoștiințe de anatomie, tehnici de anestezie și tratamentele antiseptice necesare pentru a proteja rănile și inciziile de la infecții. Nu era deloc plăcut să fii pacient, dar dacă doreai să trăiești nu prea aveai de ales. Pentru alinarea durerii trebuia să te supui altei dureri, chiar și mai mari, și, cu puțin noroc, te însănătoșeai. Chirurgii de la începutul epocii medievale erau de cele mai multe ori călugări, deoarece ei erau cei care aveau accesul la literatura medicală provenită din spațiul arab. Dar în 1215, Papa a decis că preoții nu mai aveau voie să practice chirurgia, așa că aceștia i-au instruit pe țărani să efectueze diverse operații. Fermierii, care nu prea aveau alte experiențe medicale în afară de procedeele de castrare a animalelor, au ajuns să facă tot felul de operații, de la extracții dentare la operații de cataractă.

Totuși aceste operații nu se terminau întotdeauna tragic pentru pacienți. Arheologi englezi au găsit rămășițele unui țăran ce a trăit în jurul anului 1100. Acesta avea craniul spart, iar cercetările au scos la iveală că bărbatul fusese supus unei operații considerate foarte complicată pentru vremurile acelea: craniul i-a fost perforat pentru a putea elimina fragmentele de os spart și pntru a permite eliminarea presiunii intracraniene. Ne putem doar imagina cât de dureror trebuie să fi fost procesul de vindecare fără niciun fel de anestezic.

2. Dwale: un anestezic letal

În Evul Mediu, medicii recurgeau la operații doar în situații foarte grave deoarece nu cunoșteau niciun anestezic suficient de bun pentru alinarea durerii cauzate de procedurile nu tocmai rafinate. Unele poțiuni folosite pentru ușurarea durerilor sau pentru inducerea somnului pentru perioada operației puteau fi ele însele letale. O astfel de poțiune se obținea prin amestecarea sucului de salată verde, fiere de vier, opiu, măselariță, suc de cucută și oțet. Acest amestec era pus în vin și abia apoi ”oferit” pacientului. Cuvântul din engleza veche folosit pentru a desscrie această poțiune anestezică era ”dwale”. Chiar și numai sucul de cucută din acest amestec putea fi letal, și deși anestezicul putea induce un somn profund pacientului pentru a permite desfășurarea operației, exista posibilitatea ca acesta să nu se mai trezească deloc.

Paracelsus, un mediv elvețian, a fost primul care a folosit eterul pentru calitățile sale anestezice, dar acesta n-a fost acceptat de comunitatea largă a medicilor și a fost redescoperit în America 300 de ani mai târziu. Paracelsus a mai folosit și laudanumul pentru alinarea durerii.

3. Vrăjile: ritualuri păgâne și penitențe religioase ca forme de vindecare



Medicina medievală timpurie era adeseori o combinație între ritualuri păgâne, religioase și cunoștiințe științifice. Odată cu răspândirea controlului bisericii în toate aspectele vieții publice și private, ritualurile păgâne au fost condamnate și au dispărut treptat din practica doctorilor. Un astfel de ritual, pentru care puteai fi sever pedepsit, era următorul:

”Când vindecătorul se apropie de casa în care trăiește bolnavul, dacă el găsește o piatră în apropiere, întoarce piatra și dacă sub ea trăia vreo creatură, dacă vindecătorul găsește un vierme sau o muscă sau o furnică sau orice creatură vie, atunci bolnavul se va vindeca.”

Persoanele care se îmbolnăveau de ciumă bubonică trebuiau să efectueze penitențe și să-și mărturisească păcatele. Li se spunea că vor scăpa cu viață dacă își mărturiseau corect toate păcatele.

4. Operația de cataractă: o procedură dureroasă care rareori salva vederea pacientului



Una din formele timpurii ale operației de catarctă presupuneau introducerea unui instrumnt ascuțit, un cuțit sau un ac, prin cornee și împingerea cristalinului până în fundul ochiului. Odată cu răspândirea metodelor medicinale arabe în Europa, operațiile de cataractă s-au îmbunătățit, deși probabil că n-au devenit și mai puțin dureroase.

5. Vezici blocate: catetere metalice erau introduse în vezică

Blocarea urinei în vezică, din cauza unor boli venerice, era ceva destul de comun într-o perioadă care nu cunoștea antibioticele. Cateterul urinar – un tub metalic introdus în vezică prin uretră – a fost folosit pentru prima oară la mijlocul secolului al XIV-lea. Când tubul nu putea fi introdus pentru a elimina obstrucția, se foloseau și alte proceduri, toate la fel de dureroase și periculoase ca și problema medicală pe care trebuiau să o rezolve.

6. Chirurgi pe câmpul de luptă



Arcul ce putea trage săgeți la mare distanță era o armă foarte folosită în Evul Mediu, iar asta a creat adevărate probleme pentru chirurgii de pe câmpul de luptă: cum să scoți săgeți din corpul soldaților fără să-i omori. Vârful săgeților nu era neapărat lipite de trunchi, ci atașate cu ceară. După ce ceara se întârea, ea devenea foarte rezistentă, dar când săgeata străpungea corpul uman, vârful ei se dezlipea și rămânea în interior. Una din soluțiile inventate a fost așa-zisa lingură pentru săgeți, concepută de un medic arab. Lingura era introdusă în rană și trebuia să cuprindă vârful săgeții și să-l extragă fără a cauza și alte probleme din cauza zimților. Acest tip de răni erau tratate și prin cauterizare: fierul încins era pus pe rană pentru a închide vasele de sânge sparte, prevenind astfel hemorargiile și infecțiile. Cauterizarea era folosită cu precădere pentru amputații.

7. Sângerări provocate



Medicii medievali credeau că majoritatea bolilor erau rezultatul fluidului în exces aflat în corp. Astfel, tratamentul consta în extragerea fluidului în exces prin eliminarea unor cantități, destul de mari, de sânge. Pentru asta, se foloseau fie lipitorile, fie tăierea venelor. Lipitorile erau puse pe porțiunea corpului cea mai afectată de boală. În cazul celei de-a doua metode, doctorul tăia o venă a pacientului, de obicei pe interiorul brațului, și lăsa sângele să se scurgă într-un vas. Călugării din mai multe mănăstiri făceau acest gen de tratament regulat, pentru a-și păstra sănătatea.

8. Nașterile: femeilor li se se spunea să se pregătească pentru ce e mai rău

Nașterea în era medievală era considerată atât de periculoasă, încât Biserica spunea femeilor însărcinate să se pregătească sufletește și să-și mărturisească păcatele înainte. Moașele jucau un rol foarte important în ochii Bisericii, astfel că ele trebuiau să-și primească licența de la un preot și să depună un jurământ că nu vor folosi magia în timpul nașterilor. Atunci când poziția anormală a bebelușului încetinea nașterea, moașa încerca să miște poziția acestuia in utero sau zdruncina patul pentru a forța mutarea fătului. Dacă bebelușul murea înainte de naștere, moașele trebuiau să-i dezmembreze corpul cu intrumente ascuțite și apoi foloseau un soi de forceps pentru a-l scoate din uter.

9. Clismele în Evul Mediu



Varianta medievală a clismei purta numele de clyster, care desemna de fapt instrumentul folosit pentru injectarea fluidelor în corp prin anus. Acest instrument era un tub metalic, cu un capăt în formă de pâlnie și un altul care avea mai multe orificii. De obicei se folosea apa călduță, dar existau și amestecuri pseudo-medicinale, precum fierea de vier subțiată sau oțetul. În secolele XVI-XVII, acest intrument a fost înlocuit unul de tip seringă. În Franța, acest tip de tratament a devenit chiar o modă. Se spune că Regele Ludovic al XIV-lea ar fi făcut peste 2000 de clisme în timpul domniei sale.

10. Hemoroizii: tratament cu fier încins



Tratamentele pentru diversele boli din Evul Mediu includeau și rugăciunile către sfinții protectori ai oamenilor suferinzi de unele boli. Un călugăr irlandez din secolul al VII-lea, Sfântul Fiacre, era protectorul celor care sufereau de hemoroizi. El s-ar fi vindecat în miraculos de această boală după ce s-a așezat pe o piatră din grădină. Piatra există și azi și primește mulți vizitatori din rândul celor care speră să găsească un tratament miraculos. În cazurile extreme ale acestei boli, medicii foloseau cauterizarea cu fier încins.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Creatura legendara care a existat cu adevarat

Mesaj Scris de Admin la data de 10.11.11 9:05

Creatura legendara care a existat cu adevarat
Pana acum aceste desene ne spuneau doar ca oamenii cavernelor aveau o imaginatie bogata. Insa caii-leopard, pictati acum 25.000 de ani, au existat cu adevarat in Vestul Europei, zic oamenii de stiinta.

Testele ADN facute pe oasele si dintii proveniti din Epoca de piatra au descoperit o mutatie genetica ce ar fi putut genera petele negre pe fondul alb. Cercetatorii de la Universitatea din York au analizat testele ADN de la fosilele a 31 de cai salbatici gasite in 15 locuri din Europa, din Franta pana in Siberia. La sase au fost gasite genele asociate aspectului de leopard.

Fosilele gasite in Vestul Europei, in sud-vestul Frantei si coasta Spaniei dovedesc ca aceste creaturi legendare erau, de fapt, cat se poate de reale si raspandite acum 25.000 de ani. Asta inseamna ca desenele descoperite intr-o pestera din Franta erau desprinse din realitate, nu erau doar fantezii. In 1920, cand au fost gasite, toata lumea s-a intrebat daca aceste creaturi au existat cu adevarat, sau daca au fost creatii artistice.

Acum, dupa studii care au durat zeci de ani, exista dovezi ale existentei cailor-leopard.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Pasiune și erotism – o mitologie a iubirii

Mesaj Scris de Admin la data de 10.11.11 8:54

Pasiune și erotism – o mitologie a iubirii
Tema iubirii este fãrã îndoialã una dintre cele mai importante ale antichitãții. Cu excepția câtorva zeițe virgine precum Artemis/Diana sau Athena/Minerva, mai toate divinitãțile au parte de aventuri amoroase, care merg de la simpla dorințã carnalã la pasiunile cele mai devastatoare. Din aceste uniuni se nasc uneori copii cu destine excepționale. Zeitãțile iubirii încarneazã de fapt tot ce este uman, tensiunea și intensitatea sentimentalã, atotputernicia patimilor, frãmântãrile emoționale, constante universale ridicate la nivelul mitic.

Afrodita, stãpâna dorințelor

Faimosul imn homeric care o elogiazã pe zeița greacã a iubirii și frumuseții debuteazã cu o invocație cãtre muza care sã îi dezvãluie tainele Afroditei, care ”trezește dulcea patimã în sufletele zeilor, care supune muritorii, pãsãrile și toate animalele hrãnite depãmânt și cer”. Confrom mitului, zeița se naște ca urmare a fecundãrii mãrii de cãtre Uranus, numele sãu fãcând trimitere la spumã (aphros). Zefirul o transportã în Cythera și Cipru, unde primește veșminte prețioase înainte sã ocupe locul cuvenit în Olimp. Afrodita este prin excelențã prototipul voluptãții și seducției, totul fiind la ea încãrcat de simbolism erotic: pielea albã, pãrul blond cãzând pe umeri, ochii strãlucitori, formele generoase. Sub pașii sãi se nasc flori și porumbeii îi alcãtuiesc cortegiul. Poartã în jurul taliei o centurã brodatã care provoacã atracții de necontrolat. Forțã primordialã a naturii, ea este stãpâna relațiilor amoroase. Puterea sa ambiguã favorizeazã însã atât mariajul, cât și adulterul.

În ”Banchetul” sãu, Platon face distincția între on Afrodita Pandemia, cea popularã, vulgarã, și Afrodita Urania, cea care implicã o cunoaștere a frumuseții în sine (asociatã însã și cu homosexualitatea). În mentalul grec amorul fizic, cu scopul procreației, nu se confundã cu dragostea care poate produce adevãruri eterne. Totuși, nicio formã de afecțiune nu este condamnatã dacã nu rezultã în obsesii orbitoare. Mitologia abundã în astfel de povești tragice. Medeea, incapabilã de a-l reține pe Iason, îi ucide acestuia copiii. Phaedra, care nu poate obține iubireaginerelui sãu Hippolyt, provoacã moartea tânãrului. Pasiphae, cuprinsã de o iubire irezistibilã pentru un taur, poruncește lui Dedalus sã-i fabrice o vaca de lemn în care se ascunde pentru a întreține relații sexuale cu el. Din legãtura monstruoasã ia naștere Minotaurul. Contrar voinței sale, Afrodita îl ia de soț pe Hefaistos, zeul focului, care nu o poate satisface pe zeițã, drept pentru care aceasta are o relație cu Ares. Soțul încornorat însã fãurește o plasã cu ochiuri invizibile, care cade peste patul amanților, dezvãluind aventura întregului Olimp. Amorul celor doi produce cinci copii simbolizând fortele antagonice ale iubirii: Harmonia, Phobos (teama), Deimos (groaza), Eros și Anteros (amorul și amorul contrariu). Dar și Hermes are un copil cu ea, Hermafrodit, iar Helios concepe cu ea pe Rhodos. Cel mai monstruos copil al zeiței este cel cu Dionysos, Priape, zeul cu penisul mereu în erecție. În douã rânduri Afrodita cade pradã pasiunilor pãmântene, o datã pentru Adonis și o datã pentru Anchise, cu care îl va avea pe Eneas. Afrodita este totodatã și foarte rãzbunãtoare. Pe Aurora, care are o relație cu Ares, o blestemã sã nu aibã parte decât de iubiri tragice. Pe cele trei fete ale regelui Cinyras, care instaleazã cultul sãu în Cipru, le condamnã din cauza frumuseții lor sã se prostitueze. Populația femininã din Lemos este și ea afurisitã cu un miros groaznic al gurii din cauza refuzului de a o adora.

În general în mitologia greacã pasiunea sfârșește în distrugere și tragedie, destinul implacabil aneantizându-i pe amanți. Poetul Orfeu o pierde de douã ori pe femeia iubitã, Euridice, pe care nu o poate scãpa din infern, dar este salvat sufletește de artã și de talentul sãu care îi ajutã pe Argonauți în expediție. La fel de dramaticã este și povestea dintre Pyrame și Thisbe, relatatã de Ovidiu în ”Metamorfoze”. Cei doi tineri din Babylon se iubesc, dar familiile lor le pun piedici. Având la dispoziție doar o fisurã într-un perete pentru a comunica, ei decid sã se întâlneascã aproape de o fântânã. Thisbe, care ajunge primul, se sperie de o leoaicã cu botul însângerat. Ascunzându-se, ea își pierde vãlul pe care îl sfâșie leoaica, iar Pyrame crede cã iubita sa este victima, ceea ce îl împinge la o sinucidere care o va atrage și pe cea a lui Thisbe. Cel mai celebru conflict mitologic cu valențe amoroase este cauzat de Eris, zeița discordiei, la nunta regelui Peleu cu nereida Thetis, care aruncã mãrul pentru cea mai frumoasã. Opțiunea lui Paris, fiul lui Priam, a Afroditei care i-o promite pe Elena, conduce la expediția contra Troiei.

Locurile de cult dedicate Afroditei sunt destul de numeroase : Cythera, Cipru, Delos, Rhodos, Lesbos, Athena, Sparta, Theba, Mantineea. La Corint și pe muntele Eryx din Sicilia, zeița este veneratã conform ritualului oriental al prostituției sacre practicate de hierodule. Zeița este și o sursã inepuizabilã de inspirație artisticã. Praxitele realizeazã în 380 BC pentru templul din Cnidos primul nud statuar grecesc. Opera este atât de faimoasã în antichitatea clasicã, încât toți contemporanii sãi o imitã.

Venus, pierderea virtuții

Personaj ambivalent al mitologiei romane, Venus simbolizeazã excesul de pasiune, dar în același timp și o oarecare toleranțã. nicio sãptãmânã nu poate trece fãrã un gând la zeița nesãțioasã, cãci vineri (Dies Veneris) este ziua sa. Echivalenta Afroditei este la origine o divinitate italicã nu foarte importantã, ea protejeazã culturile de legume. Încã dinainte de fondarea Romei ea are un sanctuar despre care se spune cã este fondta de Eneas însuși. Nu o cheamã încã Venus, ci poartã nume precum Frutti, posibil o alterare etruscã a Afroditei. Începând cu secolul al II-lea BC Venus dobândește o autoritate considerabilã in cultele romane. Originile sale se mutã în spuma mãrii, dupã cum reiese și din sculpturile în ipostaza de Venus anadyomene, adicã ieșind din ape, mai precis, dintr-o cochilie de sidef, dupã cum apare și la Sandro Botticelli. Oricum, cert este cã în jurul sãu graviteazã tot câmpul referitor la senzualitate și cãsãtorie. Un rol important îl are și prin conștiința romanã a descendeței lui Eneas...Venus este cea care îl ajutã pe erou sã fondeze Roma, ceea ce explicã propaganda imperialã prin acest mit în cadrul dinastiei Iulia-Claudia. Începând cu secolul I BC apar numeroase temple consacrate ei, printre care cel al lui Pompei ridicat dupã victoria sa împotriva lui Mithridate sau cel al lui Caesar din 46 BC. Regãsim la acestea toate simbolisticã asociatã zeiței: turturele care îi trag carul, rodia, macul, anemona rãsãritã din sângele lui Adonis sau mirtul care îi servește drept adãpost. În ceea ce privește ceremoniile, nu i se sacrificã decât foarte rar pasãri. Mai toate sãrbãtorile în cinstea ei stau sub semnul plãcerii, plãcere care poate degenera ușor, așa cum se întâmplã la sãrbãtorile în cinstea lui Adonis.

Existã ceva totalmente incontrolabil la Venus care reprezintã întreaga paletã a legãturilor amoroase, de la cele mai inocente la cele mai bolnãvicioase, de la cele mai timide la cele mai licențioase. Nu este la întâmplare faptul cã poartã o centurã care închide atracțiile, surâsurile, suspinele...Puterea simbolului este atât de mare încât Iunona se folosește de el o datã pentru a-l atrage pe Iupiter. Centura pasiunii îl înlãnțuie pe om, care nu mai poate scãpa din carcera voluptãții. Venus nu este asadar tocmai zeița zâmbetelor, pentru cã pasiunile pe care le provoacã sunt adesea arme ale distrugerii și rãzbunãrii. Seneca și Lucretius avertizeazã cã în momentul în care omul se va lãsa în voia voluptãții, se va lãsa pradã și durerii. Excesul de pasiune este folosit de gândirea anticã pentru a arãta cã de fapt înțelepciunea constã în bunul control asupra emoțiilor, în protejarea sufletului în fața intemperiilor iubirii. Dar dincolo de aceste pericole, Venus mai reprezintã și libertatea și toleranta în ceea ce privește asumarea sexualitãții, care nu este în niciun fel condamnatã, ci asumatã natural. Este posibil ca și interdicțiile noastre morale sã le fi provocat râsul anticilor...

Hathor, extazul

Una dintre cele mai vechi divinitãți egiptene, funcționând ca mamã a zeilor și oamenilor, de origine cosmicã, Hathor este și ea treptat asimilatã Afroditei sub influența Ptolemeilor. Împreunã cu Osiris și Horus, Hathor relevã un aspect fundamental al divinului ca forțã generatorare de viațã. Egiptenii le-au dedicat, încã de la începuturi, culte forțelor naturale considerate superioare. Mai exact, ce adorã oamenii este viața însãși. Hathor, fiica lui Ra și soția celestã a lui Horus, dincolo de asocierea cosmicã, este și patroana fertilitãții. Egiptenii o reprezintã ca vacã înstelatã sau femeie cu urechi de vacã, acest animal simbolizând procreația. Numele sãu Hout-Hor înseamnã casa lui Horus. Ființã ambiguã, se confudã uneori cu Isis, dar cele douã zeite nu sunt douã aspecte complementare ale aceleiași divinitãți. Templul sãu de la Denderah este de altfel un sanctuar dublu unde se regãsesc douã triade divine: Hathor, Horus și fiica lor, Ihy, iar cealaltã Isis, Osiris și Horus.

O perioada de 105 zile pe an le este rezervatã zeilor. Calendarul egiptean se divide în trei anotimpuri de câte patru luni, și anume Akhet, Peret și Chemou. Fiecare corespunde inundațiilor, germinației și culesului. Aceste fenomene naturale sunt în perfecta armonie cu voința zeilor, ceremoniile asigurând perpetuarea miturilor fondatoare ale civilizației egiptene. Un moment sacru principal îl constituie inundația anunțata de steaua Sirius (Sothis), din jurul zilei de 18 iulie. Steaua dispare de pe cer vreme de 70 de zile, iar când reapare la apusul soarelui magia astralã anunțã inundația. În luna Epiphi, a treia de recoltã, Hathor îl viziteazã pe Horus pentru a confirma uniunea. Procesiunea fluvialã a statuii dureazã 15 zile și se face în vederea sigurãii prosperitații. Fecunditatea zeiței este echivalentã celei a Nilului.

Hathor, fiica lui Ra, apare în formã de leoaicã pentru a-și rãzbuna pãrintele împotriva cãruia se revoltã omenirea. Ea distruge totul în cale și este potolitã de zeii Thot și Shou, transformați în maimuțe. Zeița se întoarce în Egipt și se preface în Bastet, cu chipul mai agreabil al pisicii. În prima lunã a inundațiilor Hathor, conciliantã și radioasã, apare în extaz divin. Intr-o mare procesiune, preoții iau statuia zeitei și o așeazã într-un naos pe care opt preoți îl transportã pe terasa templului. Iradierea divinã cu razele soarelui o reanimã pe zeițã și îi eficientizeazã prezența. Pentru a experimenta extazul, poporul consumã fãrã moderație vin. Cãnile sunt depuse ritualic în sarcofage. Sãrbãtoarea beției este prin excelențã un panegiric la adresa lui Hathor, locuitorii bucurându-se pânã la exces de reîntoarcerea stelei. Riturile orgiastice se amplificã pe mãsurã ce apele Nilului cresc ca expresie a regenerãrii pãmântului. Toatã beția generalizata este pentru egipteni o asigurare a desfãșurãrii normale a ciclului Nilului, o eternã reîntoarcere valorificatã prin mit. Printre multiplele ipostaze ale zeiței se numãrã cele de vacã auritã, leoaicã înfuriatã, soție devotaã sau cel mai adesea pur și simplu iubire. Mamã divinã, ea este și protectoarea morților cãrora le redã viața, pentru cã esența erosului este transcenderea limitelor umane.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Divorțul în secolul al XVIII-lea, o afacere scandaloasă

Mesaj Scris de Admin la data de 05.11.11 9:58

Divorțul în secolul al XVIII-lea, o afacere scandaloasă
În primele ore ale zilei de 19 noiembrie 1781, căpitanul Maurice George Bisset și Lady Seymour Dorothy Worsley se pregăteau să plece la Londra, cât mai departe de orășelul Lewes din Sussex. Fuga celor doi amanți era un act scandalos și fără să iei în considerare faptul că Lady Worsley era măritată, iar iubitul ei un bun prieten al soțului ei. Întreaga afacere s-a transformat într-unul din cele mai mari scandaluri ale erei Georgiene.

Fuga lor avea ca scop să-l oblige pe soțul femeii, Sir Richard Worsley, să înceapă procesul de divorț, lăsându-le cală liberă celor doi amanți să se căsătorească. Dar planul lor n-a mers tocmai așa cum ar fi vrut...

Divorțul, o afacere complicată

În secolul al XVIII-lea, divorțul era un privilegiu al bogaților și nobililor, ei fiind singurii care și-ar fi permis costurile judiciare. În plus, numai bărbații aveau dreptul de a cere divorțul. Soțul avea două opțiuni pentru dizolvarea căsătoriei: fie obținea un divorț printr-un act al Parlamentului, fie printr-o afacere stânjenitoare în care comportamentul soților trebuia observat de un terț înainte de a accepta divorțul. Deși procesul era neplăcut, această din urmă soluție era cel mai adesea preferată. O altă cale era o formă de divorț obținută prin ceea ce se numea Ecclesiastical Court of Doctor's Commons, prin care soții căutau să-și pedepsească și umilească soțiile. Acest gen de separare îl scutea pe soț de obligațiile financiare față de soție, dar nu le dădea dreptul niciunuia dintre soți să se recăsătorească. Soții rămâneau, în fața legii creștine, legați unul de celălalt. Sir Worsley a ales această modalitate pentru a se răzbuna contra soției sale. În plus, a căutat să-l acuze pe căpitanul Bisset de ceea ce se chema Criminal Conversation. Această infracțiune era un eufemism pentru actele sexuale întreținute cu soția altui bărbat. Cum legile religioase ce interziceau adulterul fuseseră relaxate în secolul precedent, s-au căutat metode alternative de a-i pedepsi pe cei infideli. Infracțiunea de criminal conversation a evoluat din legea care pedepsea daunele aduse proprietății cuiva. În acest caz, proprietatea era femeia, iar daunele erau aduse virtuții ei. Ca și cum ar fi fost un sclav, valoarea sa în ochii soțului fusese afectată, astfel că bărbatul avea dreptul la compensații financiare.

Criza moralității

Însă spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea, procesele pentru criminal conversation erau mai mult decât pentru reparații. Ca într-un duel pe probleme de onoare, domnii își purtau disputele la tribunal unde puteau obține răzbunarea prin discreditarea publică a rivalului său. Până în anii 1790, acest gen de procese devenise atât de des încât Lord Chief Justice Lloyd Kenyon a declarat că țara era cuprinsă de o criză a moralității. Încurajați de ideea unei retribuții substanțiale, din ce în ce mai mulți soți erau dispuși să îndure scandalul de dragul profitului. Deși de cele mai multe ori juriul nu acorda decât jumătate din compensațiile cerute, soții indignați cereau sume uriașe, uneori chiar peste 15.000 de lire. În 1782, Richard Worsley a cerut 20.000 de lire, echivalentul a peste 25 de milioane de lire de azi. Numărul acestor procese n-a început să scadă decât după 1800, când juriile n-au mai acordat daune atât de mari. Până în 1857 opinia publică se întoarce împotriva conceptului de femeie ca obiect, iar infracțiunea de Criminal Conversation a fost abolită.

Schimbările legilor căsătoriei și divorțului au fost schimbate și prin eforturile scriitoarei Caroline Norton. În 1836, Norton, victimă a unui soț abuziv, s-a trezit în mijlocul unui astfel de proces. Încercând să dea jos guvernul whig, George Norton l-a acuzat pe însuși prim-ministrul Lord Melbourne că ar fi avut o relație cu soția sa. Juriul nu l-a găsit vinovat de aceste acuzații, dar Caroline Norton a suferit foarte mult în urma scandalului. Căsătoria celor doi soți a fost distrusă. George Norton a cerut separarea, iar conform legii Caroline nu ar fi avut dreptul să-și vadă copiii. După două decenii de campanii împotriva nedreptății acestor legi, ea a ajuns să convingă Parlamentul să adopte o nouă legislație pentru reformarea drepturilor femeilor măritate asupra bunurilor proprii și pentru obținerea dreptului de a iniția procese în nume propriu. Legea numită Matrimonial Causes Act a fost adoptată în 1857 și a contribuit enorm la recunoașterea femeii ca individ cu drepturi separate.

Dispariția infracțiunii de Criminal Conversation în epoca victoriană a corespuns schimbării noțiunilor de moralitate. Divorțul și cauzele sale era considerat o problemă delicată, privată, care nu trebuia transformată în scandal public. În epoca georgiană, procesele de divorț erau publice, iar informațiile ajungeau și în ziare. Procesul Worsley vs. Bisset a devenit unul dintre cele mai cunoscute scandaluri din vremea aceea. Într-o manieră oarecum neortodoxă, avocații lui Bisset n-au încercat să nege că adulterul a avut loc, ci au argumentat că Lady Worsley, ca obiect al dlui. Worsley, n-avea nicio valoare. Au susținut și că soțul ei contribuise la ”ruinarea” femeii. Au fost aduși doi martori care să susțină că Bisset nu fusese primul amant al doamnei Worsley. Deși cei doi nu fuseseră căsătoriți decât șase ani, se zvonea că femeia avusese în acel timp 27 de amanți, unii dintre ei aduși chiar de Sir Worsley, care obișnuia să-și ”închirieze” soția. Toate aceste mărturii au schimbat turnura procesului în favoarea lui Bisset. Juriul a hotărât că, deși infracțiunea avusese loc, depravarea morală a soțului o favorizase. Valoarea lui Lady Worsley ca obiect fusese compromisă cu mult înainte de tentativa de fugă. Ea nu valora cele 20.000 de lire cerute de soțul ei. Acesta a primit în schimb doar... 1 șiling.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

TOP 10 Mari impostori din istorie

Mesaj Scris de Admin la data de 27.10.11 11:50

TOP 10 Mari impostori din istorie

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/top-10-mari-impostori-istorie

De-a lungul istoriei, din antichitate și până în zilele noastre, au existat nenumărate persoane care au susținut că sunt împărați, prințese pierdute, regi dispăruți sau simpli duci. Unii dintre ei au reușit să-i înșele pe oameni mai multă vreme, alții au eșuat. Unii au ajuns la eșafod, alții la închisoare. Care sunt cei mai faimoși impostor din istorie? Avem aici un TOP 10 al acestora:




10. Margareta cea Falsă



Margareta cea Falsă (c. 1260—1301) a fost o femeie norvegiană care s-a dat drept Prințesa Margareta a Norvegiei. Prințesa adevărată a murit cândva în anii 1290, la Orkney, iar tatăl ei Regele Erik al II-lea în 1299, fiind succedat de fratele său, Haakon al V-lea. În anul următor, o femeie a sosit la Bergen pe o corabie ce venea din Germania. Ea susținea că este prințesa crezută moartă, că nu ar fi murit, ci ar fi fost trimisă de tatăl ei în Germania unde s-a și căsătorit. Orășenii și câțiva membri ai clerului au crezut-o deși răposatul Rege Erik identificase cadavrul fiicei sale. Pare de-a dreptul neverosimil că au existat oameni care să o creadă având în vedere că femeia avea circa 40 de ani, în timp ce prințesa Margareta trebuia să aibă 17 ani. Într-un final, Margareta cea Falsă și soțul ei au fost condamnați pentru fraudă: el a fost decapitat, iar ea arsă pe rug în 1301.



9. Anna Anderson

Anna Anderson este probabil cea mai cunoscută dintre impostorii faimoși ai istoriei. În 1920, Anderson a apărut la un spital de nebuni din Germania fără a-și revela identitatea. Doi ani mai târziu a început să susțină că ar fi Marea Ducesă Anastasia Romanov, fiica cea mică a Romanovilor despre care se credea că a fost executată cu patru ani înainte de bolșevici. Anderson a fost cea mai cunoscută dintre toate femeile (destule la număr) care au pretins că ar fi prințesa Anastasia, și a continuat să susțină acest lucru până la moartea sa din 1984. În timpul vieții sale, Anderson a fost vizitată de mai mulți membri ai familiei regale rusești; unii i-au sprijinit pretențiile, în timp ce alții au acuzat-o ca fiind o impostoare. Anna Anderson a devenit faimoasă în întreaga lume, existând astăzi mai multe cărți și filme despre ea. În 2007, rămășițele Anastasiei Romanov au fost descoperite în Rusia, punând astfel capăt fanteziilor. Un test ADN făcut pe baza unui fir de păr al Annei Anderson a demonstrat că ea se numea de fapt Franziska Schanzkowska, o femeie de origine poloneză.



8. Helga de la Brache

Helga de la Brache (1817 – 1885) a obținut o pensie regală convingând autoritățile că era fiica secretă a Regelui Gustav IV al Suediei (în poză) și al Reginei Frederica de Baden. Exilatul Rege Gustav și Frederica divorșaseră în 1812, dar Helga de la Brache a susținut că ei se recăsătoriseră în secret într-o mănăstire germană. Din această nouă căsătorie, ea s-ar fi născut în 1820 la Lausanne. Apoi, ar fi fost trimisă să fie crescută de mătușa regelui, Prințesa Albertine a Suediei. Când aceasta a murit în 1829, Helga ar fi fost trimisă la un azil pentru ca secretul nașterii ei să rămână necunoscut. Povestea ei a cucerit pe mulți, chiar și scepticii fiind nevoiți să accepte că povestea ar putea fi, cel puțin teoretic, posibilă. Helga a primit sprijin financiar foarte generos din partea unor binefăcători, iar în martie 1861 Regele i-a acordat o pensie anuală. În plus, i-a promis să-i cumpere o mobilă demnă de o prințesă. Situația fericită a Helgăi a continuat timp de câțiva ani, până când un articol dintr-un ziar a dus la deschiderea unei investigații,. În urma acesteia, s-a dovedit că Helga era de fapt o servitoare din Stockholm care inventase toată povestea. Ea a fost judecată și în urma procesului i s-a retras pensia.

7. Pseudo Nero

După ce împăratul roman Nero s-a sinucis în iunie 68 d.Hr., mai mulți impostori pretinzând că sunt Nero au apărut după toamna anului 69 și pe timpul domniei lui Domnițian. Primul pseudo Nero apare în toamna lui 68 – iarna lui 69, în provincia Achaia, azi în Grecia. Nero vizitase Grecia în anii 66-67, acest fapt putând fi o explicație pentru sprijinul pe care impostorul l-a găsit în Grecia. Conform istoricului Tacitus, impostorul era fie un slav din Pont, fie un sclav eliberat din Italia. Istoricul nu dă prea multe informații despre anii de început ai carierei impostorului. Spune doar că acest pseudo-Nero a adunat în jurul lui un grup de dezertori din armată și apoi a început o carieră în piraterie, toate acestea în timp ce susținea că este Împăratul Nero. Până la urmă, el a fost prins și decapitat.

6. Claude des Armoises

Multe femei au susținut că sunt Sfânta Ioana d'Arc după execuția acesteia din 1431. Cea mai de succes dintre acestea a fost Claude des Armoises. Ea s-a căsătorit cu Robert des Armoises, cavaler, și în 1436 a început să susțină că ar fi Ioana d'Arc. A reușit chiar să obțină sprijinul fraților adevăratei Ioane. Șarada a continuat până în 1440. O cronică din acei ani spune că ”în acest an a apărut o fată tănâră care a spus că este Sfânta Franței, și și-a jucat rolul atât de bine încât mulți au fost înșelați ea, mai ales marii nobili.” Unii autori moderni au încercat să readucă la viață aceste pretenții susținând că o altă fată ar fi fost arsă pe rug în locul Ioanei d'Arc. Acest fapt este foarte puțin probabil din moment ce există nenumărate mărturii ale personelor care au fost prezenți la execuție și care i-au confirmat identitatea.

5. Lambert Simnel

Lambert Simnel (c. 1477 – c. 1525) a fost un pretendent la tronul Angliei. El a susținut, în 1487, că era Contele de Earlwick, amenințând astfel domnia, recent începută, a regelui Henry al VIII-lea. Când avea circa 10 ani, Sinmen a fost luat ca elev de către un preot, Roger Simon (sau Richard Symonds) care aparent își alesese ca scop să-l facă pe acest băiat rege. L-a educat pe copil în manierele curții și l-a învățat eticheta regală. Simon a observat o asemănare uluitoare între Lambert și fiii, presupuși morți, ai Regelui Edward al IV-lea, astfel că inițial a dorit să-l prezinte pe băiat drept Richard, Duce de York, fiul lui Edward al IV-lea, cel mai tănâr dintre prinții din Turn. Totuși, când a auzit zvonuri potrivit cărora Contele de Warwick a murit în timpul prizonieratului din Turnul Londrei, preotul s-a răzgândit. Contele avea vârsta potrivită și avea și el pretenții la tron, ca fiu al Ducelui de Clarence, fratele Regelui Edward al IV-lea. Simon a răspândit un zvon conform căruia Contele de Warwick ar fi evadat din turn și se afla sub protecția lui. În plus, a reușit să strângă o mică armată de irlandezi care să-l susțină. Confruntarea cu armata regelui a avut loc la 16 iunie, sfârșindu-se cu victoria lui Henry al VII-lea. Deoarece era preot, Simon n-a fost executat, ci condamnat la închisoare pe viață, iar Sinmel, pentru că era atât de tănâr, a fost iertat de rege și a primit o slujbă la castel.

4. Karl Wilhelm Naundorff

Karl Wilhelm Naundorff (1785? – August 10, 1845) a fost un ceasornicar german care, până la moartea sa, a pretins că este Prințul Ludovic-Carol. Naundorff a fost poate cel mai hotărât și încăpățânat dintre cei peste 30 de bărbați care au pretins a fi Ludovic al XVII-lea. Ludovic-Carol, fiul lui Ludovic al XVI-lea și al Mariei Antoaneta, a fost închis în timpul Revoluției și se credea că a murit în închisoare. Totuși, au existat mai multe zvonuri potrivit cărora monarhiștii l-ar fi salvat pe micul prinț din închisoare, substituindu-l cu un orfan surdo-mut care a murit la scurtă vreme după aceea. Mai mult decât atât, impostorul a susținut că el a fost ulterior capturat de forțele lui Napoleon și a fost ținut închis în mai multe locuri prin Europa până când a reușit să evadeze. În ciuda faptului că Naundorff nu vorbea prea bine franceză, a reușit să convingă mai mulți foști membri din curtea Regelui Ludovic al XVI-lea că el este Le Dauphin. Părea să știe totul despre viața privată de la curte, răspundea corect la aproape toate întrebările și le vorbea oamenilor de parcă i-ar fi știut de mic copil. Însă Prințesa Maria-Tereza, sora prințului Ludovic, nu l-a recunoscut. Ea a văzut imagini cu impostorul și a spus că nu vede nicio asemănare cu fratele ei. În 1836, Naundorff a dat-o în judecată pe Maria-Tereza pentru proprietăți care i-ar fi aparținut lui. În schimb, forțele de poliție ale regelui Ludovic-Filip l-au arestat și l-au deportat în Anglia. A murit în 1845, în Olanda, fiind probabil otrăvit.

3. Raictor



Raictor a fost un călugăr ortodox care și-a asumat identitatea Împăratului Bizantin Mihai al VII-lea și care a participat la campaniile lui Robert Guiscard în încercarea de a cuceri imperiul bizantin. Până în 1081, imperiul, cândva măreț, ajunsese în stare de haos. Alexios I Comnenul tocmai îl detronase pe Nicephor al III-lea și se confrunta cu iminenta invazie a normanzilor în Balcani. Raictor l-a contactat pe Guiscard pretinzând că este ginerele său, fostul împărat Mihai al VII-lea. Guiscard și-a dat seamă de înșelăciune, dar a preferat să-i susțină pretențile pentru a obține mai mult sprijin pentru campania sa. Raictor a convins mai mulți nobili că el era împăratul și că trebuie lansat un război împotriva Imperiului Roman de Răsărit. Când și-a îndeplinit rolul de marionetă a lui Guiscard, Raictor a dispărut pur și simplu.

2. Arthur Orton

Afacerea moștenitorului Tichborne a fost cel mai cunoscut caz judiciar din Marea Britanie a secolului al XIX-lea. Arthur Orton (1834–1898) a fost un impostor care susținea că este Sir Roger Tichborne (1829–1854), moștenitorul dispărut al Baronului Tichborne. Sir Roger, care fusese crescut în Franța și avea un accent franțuzesc, era crezut mort după ce dispăruse în timpul unei călătorii pe mare. La aflarea veștii morții celui mai mare dintre fiii săi, mama lui Sir Roger a refuzat să creadă că acesta este mort. După ce a încercat să îl găsească în întreaga lume, în noiembrie 1865 ea a primit o scrisoare de la un avocat australian, William Gibbes, care spunea că un bărbat care se potrivea descrierii fiului ei l-a contactat. Acesta lucra ca măcelar în New South Wales, în orașul Wagga Wagga. Presupusul Sir Roger era de fapt Arthur Orton, londonez, care la acel moment folosea numele de Tom Castro. Dincolo de asemănarea la față cu Tichborne, nu se potrivea deloc descrierii. În loc să aibă trăsături ascuțite și păr negru, el avea o față rotundă și păr castaniu deschis. În plus, era supraponderal și nu vorba o boabă de franceză, iar scrisoarea sa trimisă din Australia făcea referire la fapte pe care Lady Tichborne nu și le aducea aminte. Dar, din disperare, ea l-a recunoscut ca fiu și i-a trimis bani pentru călătoria spre Europa. Când cei doi s-au întâlnit la Paris, femeia disperată l-a ”recunoscut” imediat, și i-a acordat o alocație de 1,000 de lire pe an. La moartea ei, a avut loc un proces pentru a stabili ce parte a moștenirii îi revenea ”fiului”. Orton a fost acuzat de fraudă după ce s-a demonstrat că era un impostor, din moment ce nu avea tatuajele pe care decedatul Sir Roger le avea. A fost arestat și condamnat la 14 ani de muncă grea.

1. Grigori Otrepyev


Locul I revine acestui personaj deoarece el a reușit să devină Țarul Rusiei în urmă înșelăciunii. Grigory Otrepyev, sau Falsul Dimitri I (False Dimitri I), a fost țarul Rusiei din 21 iulie 1605 până la moartea sa în mai 1606, sub numele de Dimitri Ioanovici. El este unul din cei trei impostori care au susținut, într-o perioadă de tulburări în Rusia, că este fiul cel mic al lui Ivan cel Groaznic, adică țareviciul DImitri Ivanovich. Se presupunea că acesta scăpase de o tentativă de asasinat din 1591. Istoricii sunt de părere că adevăratul țarevici a fost asasinat în Uglich și că numele real al Falsului Dimitri era Grigori Otrepyev. Acesta pretindea că mama sa, soția lui Ivan cel Groaznic, ar fi prezis tentativa de asasinat și l-a trimis la o mănăstire pentru a se ascunde. Mai mulți oameni care-l cunoscuseră pe țarevici au susținut că acest impostor i se asemăna. Falsul Dimitri a dat dovadă de cunoștiințe aristocratice, precum echitație și un nivel ridicat de alfabetizare, și vorbea, pe lângă rusă, și poloneză. Câțiva nobili au acceptat să-l susțină împotriva țarului Godunov. Armata strânsă de el a luptat două bătălii împotriva armatei țarului și, când Godunov a murit subit, soldații imperiali s-au alăturat lui Dimitri. Pe 1 iunie, noul țar Feodor al II-lea a fost închis și ulterior ucis, astfel că Grigori a devenit Țar. După ce au apărut zvonuri conform cărora el ar vrea să convertească țara la catolicism, a fost împușcat, după doar 10 luni de domnie.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

FOTO Istoria publicității: reclame vintage la țigări

Mesaj Scris de Admin la data de 21.10.11 7:46

FOTO Istoria publicității: reclame vintage la țigări
Advertisingul pentru țigări reprezintă astăzi o adevărată industrie. În trecut, când riscurile fumatului erau mai puțin cunoscute și, implicit, mai puțin mediatizate, reclamele la țigări erau mai interesante, mai inventive, mai atrăgătoare. Publicitatea exploata orice resursă posibilă pentru a atrage cumpătătorii - vedete, copii, armata, doctori, sărbătoarea Crăciunului sau personaje de desene animate.

Pentru mai multe imagini, vizitați pagina Vintage advertising: reclame la țigări
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Definitia violului si pedeapsa la 1750...

Mesaj Scris de Admin la data de 02.10.11 12:32

Definitia violului si pedeapsa la 1750...
Definiția violului in "Codul Penal" din vremea domnitorului Constantin Mavrocordat, in anul 1750: "Cel ce va fi prins cu ștromeleagul învârt...
http://cafenea.blogspot.com/2010/01/definitia-violului-si-pedeapsa-la-1750.html

Definitia violului si pedeapsa la 1750...



Definiția violului in "Codul Penal" din vremea domnitorului Constantin
Mavrocordat, in anul 1750:

"Cel ce va fi prins cu ștromeleagul învârtoșat primprejurul părților
fătătoare ale muierii, i se va tăia scârbavnicul mădular spre veșnica
lui nefolosire"

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Top 10 lucruri de știut despre …Celți

Mesaj Scris de Admin la data de 30.09.11 11:27

Top 10 lucruri de știut despre …Celți
Cultura celticã, și cel mai probabil și limba celtã, își are originile în centrul European, cea mai timpurie așezare majorã aflându-se în Hallstatt, Austria, și datând din 1200 a.Hr. Iatã alte 10 lucruri interesante despre vechea civilizație.


  1. Termenul de ‘celt’ derivã din grecescul ‘keltoi’ sau ‘galatae’ și latinescul ‘celtae’ și ‘galli’. Nu se știe însã termenul prin care celții se refereau la ei înșiși, dar este posibil sã fie un cuvânt asemãnãtor modernului ‘gael’.
  2. Celții aveau o activitate comercialã foarte bogatã, în principiu schimbând unelte și arme de fier (multe cu decorații mai elaborate decât cele din lumea mediteraneeanã) pe vin și ceramicã. De asemenea importau chihlimbar din zona balticã pentru a-l revinde grecilor și romanilor.
  3. Lumea celtã era foarte descentralizatã comparativ cu cea romanã, dar existau și orașe cu ziduri înalte care le fãceau concurențã celor latine. Ba mai mult, studii recente aratã cã în unele privinte științifice și economice erau mai avansați, de pildã calendarele pre-romane dispunea de un grad de acuratețe mult mai ridicat, poate mai ridicat și decât cel al calendarului gregorian.
  4. Fiecare trib era organizat în șapte clanuri, fiecare condus de cãtre un tetrarh (cãpetenie) asistat de un judecãtor, un general și doi subgenerali. Fiecare clan trimitea câte 25 de ‘senatori’ la un altar central numit ‘drunemeton’. Nobilimea celticã era renumitã pentru modul foarte îngrijit de a-și aranja pãrul și pentru imensele averi datorate celor peste 400 de mine de aur doar pe teritoriu francez.
  5. Celții sunt inventatorii cãmãșii de zale (~300 a.Hr.) și coifurilor folosite mai târziu de romani. Aveau o reputație de barbari feroce, înstâpânindu-se în jurul anului 400 a.Hr. pe zona cuprinsã între Apenini și Alpi, jefuind Roma în 390 a.Hr. Chiar și Alexandru cel Mare le știa de fricã, grãbindu-se sã încheie un tratat cu ei în 335 a.Hr., înainte sã ia cu asalt Imperiul Persan. În 281 a.Hr. celții invadeazã Macedonia și pradã Delphi în 279.
  6. De o importanțã majorã sunt druizii, preoți, ghicitori, profeți, astronomi, judecãtori, sfetnici. Educația unui druid dura în medie 20 de ani. De origine de obicei nobilã, este posibil ca primii sã fi apãrut în Anglia, deși marea adunare anaulã druidicã avea loc pe teritoriul carnuților, în Gallia centralã. Termenul de druid amintește de stejar, altarele denumite “drunemeton” însemnând literal “sanctuarele de stejar”.
  7. Una dintre zeitãțile mai proemintente din cultul politeist celtic este Lugus/Lugh, al cãrui altar principa se alfa la Lugdunum (Lyon). Patron al negoțului, protector al cãlãtorilor, inventator al artelor, atributele sale îl echivaleazã cu Mercur și Hermes. Sãrbãtorit pe 1 august, simbolul sãu era corbul.
  8. Rãzboinicii celți își decapitau inamicii învinși, le luau capetele drept trofee și le expuneau corpurile decapitate agãțându-le de schele de lemn. Câteodatã simulau decapitarea folosindu-se de amfore uriașe de vin, cãrora le tãiau gâtul cu sabia, vinul scurs reprezentând sângele dușmanului.
  9. Societatea celticã acorda mult mai multã libertate și putere femeii. Femeii Greco-romane îi era interzisã implicarea în afaceri, rãmânând mai tot timpul închisã în gospodãrie sub supravegherea bãrbaților din familie. Femeia celtã avea inclusive dreptul de a participa la rãzboi și de conduce un trib.
  10. Multe triburi celtice au dat numele unor locații moderne. De pildã Boemia a fost denumitã dupã ‘boii’, Belgia dupã ‘belgae’. Numele vechi al Elveției, Helvetia, provine de la tribul ‘helvetii’. Paris însuși și-a câștigat numele de la tribul ‘parisi’, iar Lyon este o dezvoltare a celticului Lugdunum, “fortãreața de pe deal a lui Lugh”. Nenumãrate regiuni și orașe din Franța își au numele de la triburi de gali sau belgi: Namnetes – Nantes, Turoni - Tours, Carnutes - Chartres, Pictones - Poitiers, Cenomani - Rennes, Lemovices - Limoges etc.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Câteva lucruri pe care nu le cunoșteați despre… Sciți

Mesaj Scris de Admin la data de 30.09.11 11:26

Câteva lucruri pe care nu le cunoșteați despre… Sciți
Barbari nomazi, sciții au jucat un rol important în antichitate între secolele VII a.Hr. și I p.Hr. Erau cãlãreți experți și unul dintre primele popoare care au dezvoltat arta echitației și utilizarea pe scarã largã a cãruțelor acoperite. Aceastã mobilitate extraordinarã este probabil una din cauzele creditãrii lor cu rãspândirea cunoștințelor despre canabis în lumea veche. Iatã alte lucruri interesante despre civilizația lor:


  1. Sciții (așa cum îi numeau grecii) sau Saka (cum erau cunoscuți de perși) aveau cel mai probabil origine iranianã. Utilizau trasee comerciale bine întreținute pentru a comunica între așezãrile aflate la mare distanțã unele de altele. Deși nomazi, sciții aveau un singur suveran cãruia diversele cãpetenii ii plãteau tribut, suveran înconjurat de nobili importanți și care avea dreptul de a-și lãsa tronul moștenire fiului.
  2. Sciții nu aveau o limbã scrisã, de aceea majoritatea cunoștințelor provin de la artefactele deosebite și prețioase recuperate din mormintele înghețate din Rusia, Kazachstan și câmpiile aurasiatice. Aceste artefacte cuprind arme, bijuterii și îmbrãcãminte, menite sã-însoțeascã dupã moarte.
  3. Mulți nobili purtau coifuri de bronz și cãmãși de zale cãptușite cu pânzã roșie, asemenea grecilor. Scuturile erau de obicei rotunde și fãcute din lemn, fier sau piele, de obicei decorate cu un ornament zoomorf central de aur, dar sunt și unele triburi care foloseau scuturi rectangulare. Foloseau arcuri curbate de douã ori, trãgând cu arcul peste umãrul stâng al calului, sãgețile aveau vârfuri în formã de trifoi, din bronz, fier sau os. Sãgețile și arcurile le cãrau atârnate de partea stângã a centurii într-un fel de tolbã numitã gorytos.
  4. Sãbiile erau de tip persan, prezentând un curmeziș triunghiular sau în formã de inimã foarte complicat ornamentat..teaca era adesea încastratã în aur lucrat în modele în relief și cu incrustații de pastã de fildeș și pietre prețioase. Cuțitele erau de o varitate de forme și dimensiuni, unele dintre ele curbate în maniera chinezeascã. Purtau pumnalul atașat de piciorul stâng și mulți purtau sulițe sau stindarde terminate în figure de bestii reale sau imaginare.
  5. Mulți sciți aveau corpul plin de tatuaje reprezentând modele tribale extreme de complicate, diverse imagini cu fãpturi reale sau fantastice, precum și evenimente din mitologia lor. Înfãțișarea înfricoșãtoare a nomazilor sciți îi tulbura teribil pe orice invadatori, ca și obiceiul mai bizar de a bea lapte de iapã amestecat cu sânge…
  6. Victoriile rãsunãtoare ale sciților i-a umplut de faimã și o mare parte din Persia a cãzut sub dominația cãpeteniilor scite. Izvoarele informeazã cã au invadat Siria și Iudeea în 625 a.Hr. și chiar au ajuns la granițele Egiptului care a încheiat un tratat cu ei, intimidat de vajnicii barbari.
  7. Actul rãzboiului era unul deschis atât bãrbaților, cât și femeilor. Acestea se tatuau la fel ca partenerii lor, iar istoricul Diodor scria cã “femeile scite luptã ca bãrbații și nu le sunt deloc inferioare în bravurã”. Existã informații conform cãrora o femeie trebuia sã ucidã trei inamici în rãzboi înainte de cãsãtorie și se practica mastectomia sânului drept încã din copilãrie pentru ca sã poatã mânui mai bine sabia.
  8. Canabisul era parte integrantã a cultului morților, prin care se omagiau conducãtorii trecuți pe lumea cealaltã. Dupã moartea și înmormântarea regelui, sciții practicau un ritual de purificare radicând mici structuri similare colibelor indiene în care intrau pentru a inhala vaporii emiși de semințele de cânepã (și caliciul rãșinos care înconjura semințele) aruncate pe pietre încinse. Herodot scria în 450 a.Hr.: “Când sciții luau niște semințe din aceastã cânepã, se ascundeau dupã niște pânze și le puneau pe pietre încinse, care producea un asemena fum neîntrecut în nicio baie de aburi greceascã. Sciții, captați de vapori, începeau sã urle”.
  9. Strabo relateazã cã regele Ateas a unit sub sceptrul sãu toate triburile dintre mlaștinile din Meotia și Dunãre. Expansiunea spre vest îl aduce în conflict cu Filip al Macedoniei, care ia mãsuri militare împotriva sciților în 339 a.Hr. Ateas moare în luptã, ‘imperiul’ sãu dezintegrându-se. Ca urmare celții se pare cã i-au dislocat pe sciți din Balcani, în vreme ce în Rusia sudicã un trib înrudit, sarmații, îi copleșește și pe ei. Alexandru cel Mare intrã în conflict cu sciții în 329 a.Hr. la Jaxartes, care profitã de o revoltã a satrapului local, dar sunt învinși.
  10. În primele decenii ale primului mileniu p.Hr. sciții din Crimeea au creat un nou regat care se extinde de la Niprul inferior la Crimeea. Regii Skilurus și Palakus se rãzboiesc cu Mithridates cel Mare pentru controlul asupra litoralului Crimeii, incluzând Chersones și Bosforul Cimerian. Capitala Neapolis-ul Scitic, care se afla pe lângã Simferopol, este distrusã de goți în secolul al 3-lea. În antichitatea târzie termenul de “scit” se ambiguizeazã, fiind folosit cu referire la orice popor care ocupa stepa ponticã și caspicã.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Popoare antice mai puțin cunoscute

Mesaj Scris de Admin la data de 30.09.11 11:25

Popoare antice mai puțin cunoscute
Citind cărți despre anitichitate adesea întâlnim numele unor populații care au intrat în contact cei care au scris: latinii și grecii. Iată 10 lucruri de știut despre populațiile antice.


  1. Aheiieste numele colectiv poporului din Iliada- Homer, aceștia reprezintă forța grecească. Totuși acestui colectiv i se mai atribuie niște denumiri: danaani- acesta este numele primului trib care a dominat Peloponezul și zona din apropiere de Argos și argivi- vine de la numele primei capitale a aheilor,Argos.
  2. Amoriți- denumirea este atribuită unui popor din a II-a jumătate a mileniului III î.Hr. care a ocupat o parte din Mesopotamia și era vorbitor al unei limbi semitice. Aceștia sunt cunoscuți în rândul popoarelor sub diferite denumiri precum : Mar.Tu- sumerieni, Tidnum sau Amurrūm- akkadieni, Amar- egipteni.
  3. Auruncii- populație de origine italică ce a locuit în jurul mileniului I î.Hr. în sudul Italiei. Limba vorbită de aurunci face parte din grupul oscana. Sursele romane îi descrie ca pe o populație neevoluată, care preferau să trăiască în sate defensive în vârful dealurilor.
  4. Edomiții- sunt membrii entității etnice și statale antice bazată pe o uniune de triburi, vorbitori de o limbă semită. Edomiții sunt menționați în Biblia ebraică. Au fost anexați , în mai multe rânduri, regatului Iudeii, pierdându-și definitiv regatul în timpul invaziei bbiloniene. În epoca greco-romană erau cunoscuți sub numele idumei însă, cu timpul, edomiții au fost asimilați de către evreii antici.
  5. Lucanii- este numele unui popor antic din Italia, vorbitor de limbă oscană( sau umbriană) –din familia limbilor italice. Numele triburilor lor erau : Atinati, Bantini, Eburini, Grumentini, Numestrani, Potentini, Sontini, Sirini, Tergilani, Ursentini, Volcentani.( Naturalis Historia, III, 98. de Plinius cel Bătrân ).
  6. Marcomanii- “locuitorii de frontiere” , reprezintă un trib antic germanic înrudit cu suebii si longobarzii. Aceștia au purtat războaie împotriva Imperiului Roman.
  7. Quazii- sunt membrii unui trib germanic stabilit în Moravia în secolul I d. Hr. Quazii au purtat bătălii cu Imperiul Roman în timpul împăratului Marc Aureliu, împreună cu marcomanii, sarmații precum și alte triburi.
  8. Sabinii- sunt membrii unui grup etnic italic, stabilit în nord-estul Latium-ului. Potrivit legendei lupta dintre romani și sabini, a dus la răpirea sabinelor, răpire ordonată de către Romulus.
  9. Volscii- este numele unui popor antic italic. Aceștia se pare că au locuit zone parțial deluroase sau mlăștinoase din sudul regiunii Latium Lazio, între Aurunci, Samniți și Hernici.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

O istorie a plăcintelor,

Mesaj Scris de Admin la data de 23.09.11 10:35

O istorie a plăcintelor
Preparată cu fructe de pădure, cu mere și scorțișoară, cu brânză și stafide sau cu carne, plăcinta are în spate o istorie de mii de ani. Primele mențiuni ale existenței acestui fel de mâncare au apărut în jurul anului 9.500 î.Hr., în perioada neolitică sau în noua eră a pietrei, când egiptenii au gătit prima crustă de plăcintă. Ei începuseră să folosească unelte din piatră, domesticiseră animale și practicau meserii precum țesutul și olăritul. Plăcintele egiptene erau cunoscute sub denumirea „galettes“ și erau umplute cu orz, ovăz, secară și unse cu miere.


Despre aceste forme incipiente de desert există informații pe pereții mormântului din Valea Regilor al Faraonului Ramses al II-lea, care a domnit între anii 1304-1237 î.Hr. Istoricii sunt însă de părere că originea plăcintei este atribuită grecilor, care preparau o pastă din făină cu apă, la care se adăuga grăsime, pastă pe care o înfășurau apoi în jurul unei bucăți de carne. Aceasta servea pentru a găti carnea sau pentru a nu lăsa să iasă sucurile, oferind un suport ușor în călătoriile lungi pe mare.

În anul 160 î.Hr., omul politic roman Marcus Porcius Cato a scris în De Agri Cultura despre cea mai populară plăcintă, denumită „Placenta“. „Libum“, cum îi mai spuneau romanii, era asemănătoare cu prăjitura cu brânză și era oferită ca jertfă zeilor. O dată cu dezvoltarea Imperiului Roman, rețeta preparării plăcintei a ajuns în întreaga Europă. Oxford English Dictionary notează: „În mod evident, plăcinta a fost un cuvânt binecunoscut în 1362, în Anglia“. Plăcintele timpurii au fost cu carne și erau servite ca fel principal de mâncare.

Plăcintele cu fructe sau tartele („produse de patiserie“) au fost, probabil, preparate în anul1500. Istoria o amintește pe Regina Elisabeta I a Angliei (în imagine) care a gătit prima plăcintă cu cireșe. În vremea Tudorilor, plăcintele englezești erau făcute cu pere, gutui și mere. Plăcintele au ajuns în America o dată cu primii coloniști de limbă engleză. În scurt timp, plăcintele au devenit o parte importantă din viața americanilor.

Plăcintele cu carne, cu umpluturi din rinichi sau cu carne tocată de vită, pui și ciuperci sunt populare în Regatul Unit, Australia și Noua Zeelandă. Sunt servite adeseori cu cartofi prăjiți. În America de Nord, plăcintele cu fructe sunt savurate cu înghețată. Felul tradițional al americanilor este plăcinta cu mere, devenită faimoasă din 1890. Rețetele variază de la o țară la alta, de la un bucătar la altul, însă ingredientele de bază rămân aceleași: făină, apă și grăsime, iar umplutura, fie cu șuncă și ou, cu brânză, cu sardine, cu fructe de pădure, cu lămâie, cu dovleac sau cu rubarbă, fac din plăcintă să fie un fel de mâncare deosebit.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Top credințe și practici șocante din istorie

Mesaj Scris de Admin la data de 22.09.11 6:38

Top credințe și practici șocante din istorie
Înainte de dezvoltarea practicilor medicale moderne oamenii erau expuși unor intervenții brutale cu rãdãcinile în tot felul de prejudecãți și superstiții, unele de-a dreptul morbide. Sã ne uitãm un pic la câteva exemple concludente pentru șocantul din gândirea umanã și relevante pentru istoria mentalitãților …


Soția la vânzare




În Evul Mediu femeia era complet subordonatã bãrbatului. Dupã cãsãtorie cei doi deveneau o singurã entitate legalã, femeia neavând dreptul la proprietate și reprezentând o proprietate. Undeva la sfârșitul secolului al 17-lea documentele ne informeazã cã se popularizase obiceiul vânzãrii soției la licitație publicã, licitație anunțatã în avans. Femeia era expusã într-o piațã publicã, legatã cu un laț de gât, braț sau mijloc. Vânzarea soțiilor se generalizeazã în secolele 18-19 ca o metodã de a pune capãt unei cãsnicii nesatisfãcãtoare. Oamenii de rând nu dispuneau de obicei de opțiunea divorțului. În 1690 se dã o lege care pretinde cuplului sã depunã o cerere parlamentului pentru un certificate de divort. Procesul consuma mult timp, de accea se recurgea la variant licitãrii partenerei, o practicã fãrã support legal dar în fatacãreia autoritãțile rãmâneau de obicei pasive. Sunt și cazuri în care femeia aranja ea însãși licitația pentru a ieși din mariaj. Printre ultimele cazuri care înregistreazã aceastã practicã se numãrã unul din 1913, când o femeie din Leeds susținea în fața tribunalului cã a fost vândutã pentru o lira sterlinã…


Clisma cu tutun



Procedura medicalã de largã rãspândire în secolul al 19-lea includea o insuflație de fum în rectul pacientului, datoritã presupuselor efecte benefice ale nicotinei, folositã frecvent pentru tratarea durerilor de cap, insuficienței respiratorii, crampelor stomacale, amețelilor sau rãcelii. Ideea clismei cu fum de țigarã a fost preluatã de la indienii nord-americani. Se presupunea cã fumul amelioreazã durerile intestinale și procedura era aplicatã și în cazul înecului, considerându-se cã insuflarea stimuleazã respirația. Tehnica depãșise în importanțã respirația artificialã. Conform unui raport din 1835, clisma cu nicotinã avea success în tratamentul pentru holera în stadiu terminal. Cu toate acestea, în 1811 omul de științã englez Benjamin Brodie a demonstrat cã nicotina, principalul agent activ din tutun, este o otravã care provoacã stop cardiac.


Testul iepurelui



Istoria abundã în tehnici bizare de detectare a sarcinii. De pildã în Grecia și Egiptul antic se foloseau în acest scop saci de grâu sau orz pe care femeia urina și dacã rãsãrea un anume tip cerealier însemna cã urma sã nascã. Hipocrate sugera consumul de miere înainte de culcare, care dacã avea ca efect crampele abdominale echivala cu un test pozitiv. Abia în 1928 se pun bazele testului de sarcinã modern printr-un experiment cu hormonul hCG produs de placenta. În 1927 Zondek și Aschheim elaboreazã testul iepurelui. Testul consta în injectarea urinei feminine în corpul unei female de iepure. Dacã ovarele acesteia reacținau la lichid însemna test pozitiv pentru cã se constata prezența hCG (human chorionic gonadotropin). Testul a avut mare success între anii ’30 și ’50, dar s-a renunțat la el pnetru cã implica folosirea de animale vii la procedurã, care de obicei erau omorâte dupã.

Siropul doamnei Winslow




În secolele 19-20, în contextul creșterii demografice, comunitatea științificã experimenteazã foarte mult cu noi medicamente. Se descoperã noi substanțe care au impact direct asupra creierului uman, iar companiile profit de standardele scãzute pentru a lansa pe piațã produse potențial periculoase. Un exemplu concret îl reprezintã siropul calmant al doamnei Winslow, bazat pe o formulã a lui Charlotte Winslow din 1849, Maine, SUA. Produsul era destinat în mod special copiilor mici, având effect tranchilizant. Amestecul de sulfat de morfinã, opiu pudrã, carbonat de sodium și ammoniac încetinea ritmul cardiac instantaneu și sunt raportate multe cazuri în care inimile bebelușilor au cedat ca urmare a consumului. Totuși produsul nu a fost retras de pe piațã decât în 1930. În 1897 chimiștii de la compania Bayer au experimentat și apoi scos pe piațã diacetilmorfina (heroina), clasificatã la substanțe nedãunãtoare și care nu creeazã dependențã.

Lobotomia




Printre practicile caudate ale secolului 20 putem include terapia prin somn adânc, ca tratament psihiatric bazat pe abuzul de medicamente care sã inducã un somn care putea dura și sãptãmâni. Coma indusã era uneori fatalã. În 1933 doctorii au început sã foloseascã insulin și cardiozolul pentru terapie prin șoc. În 1935 neurologul portughez Antonio Egas Moniz a introdus o practicã numitã leucotomie (lobotomie). Lobotomia consta în tãierea conexiunilor la cortexul prefrontal, partea anterioarã a lobului frontal. Procedura se rezuma la forarea craniului și distrugerea țesutului de pe lângã lobul frontal, crezându-se posibilã ameliorarea depresiei, schizofreniei, maniei sau tulburãrilor comportamentale. În ciuda efectelor secundare periculoase procedura s-a extins considerabil în anii ’40-’50, dar astãzi este extreme de rarã și în unele țãri chiar ilegalã.

Antropodermia




Bibliopegia antropodermicã este practica învelirii cãrților în piele umanã. Exemple care au supraviețuit include cãrți de anatomie din secolul al 19-lea legate cu piele de pe cadaver disecate; testamente acoperite cu pielea decedatului; copii de acte juridice legate cu pielea criminalului…In 1878 criminalul Big Nose Parrott și gașca sa ucid doi ofițeri în Wyoming într-un jaf de tren pe lângã Medicine Bow River. Big Nose George a fost condamnat la spânzurãtoare, dar acesta încearcã o evadare din închisoarea de la Rawlins, ceea ce provoacã o adevãratã revolt a populației care îl linșeazã. Craniul sãu va fi folosit ca scrumierã și suport de creioane , iar pielea de pe piept și coapse transformatã într-o pereche de pantofi. Ce mai rãmãsese din trup a fost ținut pentru niște experimente într-o soluție salinã. Pantofii fabricați din pielea lui Big Nose George se aflã expuși la Carbon County Museum în Rawlins, Wyoming.

Drapetomania




Rasismul științific se referã la aplicarea cercetãii științifice în investigarea diferențelor rasiale, cu scopul gãsirii unor argument care sã justifice exterminarea unor indivizi. Un exemplu de rasism științific este o teorie numitã drapetomania, o presupusã boalã mintalã care ar afecta negrii și i-ar determina sã fugã din captivitate. Teoria a fost dezvoltatã de Samuel Cartwright în 1851, bazându-se pe un singur symptom: fuga de pe plantații…Raportul dat Asociației Medicale din Louisiana declara cã boala se manifestã ca urmare a tratamentului de la egal la egal aplicat de unii proprietari de sclavi…Cartwright prevedea și un remediu: biciuirea diavolului care sãlãșluiește în ei.

Dreptul divin al regilor




Dreptul divin al regilor, doctrinã care absolutizeazã autoritatea monarhului, anula regelui orice responsabilitate a acțiunilor sale. Orice încercare de a-l depune pe rege sau de a-I limita puterile contravine voinței lui Dumnezeu și reprezintã o erezie. Teoria se formalizeazã în timpul monarhilor James VI al Angliei (1603-1625) și Ludovic al XIV-lea al Franței (1643-1715). Revoluțiile din secolul al 18-lea slãbesc însemnãtatea teoriei. O problemã aparte consta în interdicția pedepsirii odraslelor regale de cãtre altcineva decât regele, ceea ce a condus la angajarea de persoane care sã se ocupe exclusiv de pedepse, de obicei din anturajul vlãstarelor regale, fațã de care prinții dezvoltau o mare familiaritate, dar acești ‘whipping boys’ erau adesea maltratați pentru cã, paradoxal, regalitatea era de neatins…

Mimizuka




Perioada Sengoku a fost în Japonia caracterizatã de revolte, intrigi și conflicte militare. Rãzboinicii japonezi obișnuiau sã-și transforme craniile inamicilor uciși în trofee. Prin 158 Toyotomi Hideyoshi. Lord japonez, unificã Japonia pentru a doua oarã. Între 1592-1598 Japonia duce un rãzboi împotriva Koreei, țelul supreme fiind cucerirea sa, a Chinei dinastiei Ming și a Indiei. În timpul acestui rãzboi se încurajeazã considerabil colecționarea trofeelor, dar cum era dificil de transportat un numãr mare de cranii, combatanții japonezi se rezumau la colecționarea de urechi și nasuri…pe care le aduceau acasã în saramurã. Se estimeazã ca numãrul victimelor a fost cam la un milion. În mod remarcabil, Toyotomi a ordonat construcția unui monument care sã conținã toate urechile și nasurile strânse de la rãzboinicii cãzuți, monument numit Mimizuka, inaugurat oe 28 septembrie 1597. Un fapt extrem de rar, de altfel, ca un inamic învins sã fie înhumat într-un altar budist…

Isteria feminina




Diagnosticul și tratamentul erau destul de comune în Vest și larg discutate în special în literature de specialitate din epoca victorianã (1837-1901). În 1859, un medic declara cã un sfert din femei suferã de isterie. Au fost catalogate 75 de pagini de posibile simptome ale bolii, aproape orice mica durere putând constitui un incipit pentru isterie. Femeia care suferã de isterie se considera în general cã are stãri de leșin, iritabilitate ridicatã, apetit scãzut, insomnia, crampe abdominal, respirație superficial, spasme muscular și o tendințã de a…provoca necazuri. Isteria era frecvent asociatã insatisfacției sexual. Pacientele erau supuse din acest motiv unui masaj pelvian, pânã când experimentau ‘paroxismul isteric’ (orgasmul). Terapia s-a dezvoltat odatã cu apariția primului vibrator electromecanic în 1873, multã vreme disponibil doar doctorilor care se ocupau de tratament. Astãzi isteria nu mai este medical asociatã exclusive sexului feminin.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cum au ajutat arabii la perfecționarea tehnicilor de luptă a

Mesaj Scris de Admin la data de 21.09.11 13:40

Cum au ajutat arabii la perfecționarea tehnicilor de luptă americane
Înainte ca realitatea dramatică a evenimentelor tragice ale celor patru ani ai războiului de secesiune (1861-1865) să atingă viețile soldaților americani, aceștia au căutat odihna și compania colegilor în cadrul companiilor de soldați. Aceste companii se bucurau de un larg succes în cadrul populației americane, numeroși spectatori asistând la dificilele exerciții ale soldaților. Nimic nu ilustra mai bine liniștea acelor timpuri decât turneul organizat de către Elmer Ellsworth și echipa sa de zuavi (Acest nume era dat unor anumite regimente de infanterie franceză, ca și unor unități ale altor state, care copiau uniforma și echipamentul militar al zuavilor francezi. Unitățile de zuavi erau localizate în special în Algeria, iar uniforma zuavilor imita portul arab).



Elmer Ellsworth – pasiune pentru manevrele militare

Ellsworth, funcționar în Rockford, Illinois, nu era câtuși de puțin interesat de viața si grijile cotidiene, preferând viața de soldat. Va deveni deosebit de cunoscut in regiune în urma cutezanței cu care a condus o trupă de soldati, așa-numiții Rockford City Greys, soldați care executau exerciții deosebit de dificile care combinau manevrele prevăzute de manualele ofițerilor americani cu cele atletice si flamboaiante ale zuavilor algerieni. În urma faimei câștigate, Garda Națională de Cadeți din Chicago va decide să-i ofere comanda lui Ellsworth.

În urma eforturilor depuse de către Ellsworth, din cenușa vechii Gărzi a Cadeților din Chicago a răsărit o nouă companie de soldați, Cadeții Zuavi ai Statelor Unite. Numărul de soldați a crescut semnificativ, aceștia fiind deosebit de loiali față de comandantul lor. Un ziar din Chicago evidenția faptul că „Maiorul Ellsworth și-a făcut bine datoria și a primit aplauzele meritate”.



Eșec sau glorie eternă – demonstrațiile efectuate de zuavi

În septembrie 1859, Chicago a fost gazda celui de-al șaptelea Târg Agricol Anual al Statelor Unite, în cadrul căruia toate milițiile americane au fost invitate să concureze. La acest concurs au asistat peste 70 000 de persoane, oamenii lui Ellsworth fiind desemnați în final campioni naționali. Totuși, succesul acestora a fost contestat de unele companii militare, care au fost de părere că Societatea Agricolă nu reprezenta întreaga Uniune, iar Cadeții Zuavi au concurat numai împotriva unei singure alte trupe.

Zuavii săi vor participa ulterior la numeroase demonstrații și concursuri, demonstrându-și de fiecare dată valoarea. Cu toate acestea, Ellsworth a realizat faptul că regulametul strict și numeroasele angajamente pe care soldații trebuiau să și le asume vor micșora drastic numărul acestora. Într-adevăr, 12 bărbați au fost excluși în urma consumului de alcool, iar alții au renunțat din cauza dificultății sporite a exercițiilor. În total, au fost excluși aproximativ 50 de bărbați.

Cadeții zuavi au constituit o sursă de inspirație și pentru alte unități. După demonstrația din Albany din 13 iulie, un grup de tineri a cerut o audiență generalului Frederick Townsend, cerându-i să fie antrenați în același mod ca și zuavii lui Ellsworth. Townsend însă nu era un admirator al zuavilor, considerând manevrele executate de către aceștia drept “manevre de circ”. Cu toate acestea, ar fi răspuns delegației de tineri: “Va trebui să aveți o condiție fizică bună. Vă voi ajuta să fiți la fel de buni ca și Zuavii, însă veți avea parte de cele mai groaznice exerciții pe care le-ați văzut până acum – pur și simplu va trebui să le executați”. Astfel s-a format trupa de Zuavi Cadeți din Albany. Pe lângă acest grup, au mai fost formate trupe similare celei a lui Ellsworth în New York, Salem, etc.

Zuavii lui Ellsworth au executat faimoasele lor manevre nu numai în aer liber, ci și în interior, un exemplu în acest sens fiind demonstrația din incinta Academiei de Muzică din New York, aceasta find prima dată când a fost percepută și o taxă de intrare. Ellsworth a ordonat executarea rapidă a numeroase manevre, cadeții formând cruci, dreptunghiuri, cercuri si pătrate, simulând totodată și atacuri la baionetă. De asemenea au executat manevre având ca semnal bătaia unei tobe și nu comanda verbală.

După câteva demonstrații executate la Boston, zuavii au executat celebrele manevre și în fața locotenentului general Winfield Scott și a comandanului de cadeți William Hardee, ca urmare a unei cereri a Academiei Militare Americane. În urma reprezentației, William Hardee a concluzionat că manevrele soldatilor nu erau nicidecum practice, iar Ellsworth a ordonat trupei sale să execute mișcările precizate de manualele scrise de Hardee și Scott, execuția fiind deosebit de apreciată de către cei doi.

Pe 5 august, zuavii au fost invitați de către președintele James Buchanan pentru o demostrație la Casa Albă. Buchanan a comentat ulterior “oamenii din această țară trebuie să fie pregătiți să-și apere propriile libertăți și drepturi, propriile lor cămine; orice act care ar putea să inducă spiritul militar în oameni, făcându-i capabili să reziste în fața unei lumi înarmate – acesta este cu siguranță patriotic - este evident benefic pentru națiune, pentru întreaga țară”.



Impactul cadeților lui Ellsworth asupra manevrelor militare

Turul realizat de către zuavi prin statele americane a oferit un puternic argument celor care contestau titlurile câștigate de aceștia. Mai mult decât atât, turneul lor a modificat dramatic modul în care au fost instruite alte unități americane. Regimente de zuavi au fost create pe tot cuprinsul teritoriului american în urma vizitelor Cadeților. Pickeney, colonelul Unității de Miliție nr. 6 din New York a preconizat faptul că unitatea din Chicago va revoluționa sistemul militar de pe tot cuprinsul teritoriului american.

Turneul din 1860 a motivat mii de bărbați, care vor participa la război în anul următor. Exercițiile practicate în mod constant de către zuavi au reamintit americanilor importanța pregătirii militare, americanii fiind o națiune care s-a bazat în special pe voluntari, nu pe o armată permanentă. Unitatea din Chicago a oferit un exemplu pentru acești soldați amatori, determinându-i să depună eforturi pentru a-și forma o conduită morală și pentru a-și perfecționa eficacitatea.

În ceea ce-l privește pe Elmer Ellsworth, acesta s-a întors în toamna anului 1860 în Springfield, Illinois pentru a participa în campania lui Abraham Lincoln. În februarie 1861 l-a însoțit pe Lincoln la Washington, după căderea Fortului Sumter, devenind colonel. Va fi împușcat letal pe 24 mai 1864 în timp ce dădea jos un steag secesionist arborat într-un hotel din Alexandria.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Top 5 cele mai ingenioase farse din istorie,

Mesaj Scris de Admin la data de 21.09.11 13:37

Top 5 cele mai ingenioase farse din istorie
Farsele au făcut tot timpul parte de istorie, indiferent dacă vorbim despre Grecia Antică sau despre zilele noastre. Iar, din moment ce tocmai a fost 1 aprilie, Discovery a întocmit un top al celor mai interesante farse din istoria omenirii.

Calul Troian

Legenda spune că grecii, într-un război de lungă durată împotriva locuitorilor din Troia, au construit un cal gigant și l-au oferit troienilor în semn de pace. După ce aceștia au introdus calul în cetate, din acesta a ieșit o armată de greci care a cucerit Troia. Expresia „calul troian" este folosită, în continuare, de foarte multe ori, la modul figurativ, dar atacul grecilor rămâne în istorie ca una dintre cele mai mari farse.

Difuzarea la radio a romanului „Războiul lumilor"

Romanul SF al lui H. G. Wells prezintă încercarea marțienilor de a coloniza pământul șia fost citit în direct în noaptea de Halloween, în anul 1938, la radio. Moderatorul Orson Welles a difuzat un „jurnal de urgență" în care a citit cartea prezentând evenimentele ca pe niște fapte reale, iar oamenii care ascultau adaptarea radiofonică a textului au crezut că Pământul este invadat de către extratereștri.

Welles a spus apoi că nu s-a gândit niciun moment că acea știre va crea atât de mare isterie în rândul lumii.

Omul din Piltdown

Charles Dawson și Arthur Smith Woodward au pretins că au descoperit, în anul 1912, rămășițlele fosilizate ale celei mai timpurii ființe humanoide. Cei doi au anunțat că fragmentele au fost găsite în Anglia și au încercat să reconstruiască craniul ființei, denumit „Omul din Piltdown". A fost nevoie de peste 40 de ani pentru ca oamenii de știință să-și dea seama că au fost păcăliți, deoarece Dawson și Woodward au combinat, de fapt, un craniu de om și un maxilar de urangutan.



Submarinul U-505

În mijlocul Celui de-al Doilea Război Mondial, mai exact la 4 iunie 1944, armata Statelor Unite a reușit să captureze un submarin german, denumit U-505. În încercarea lor de a-i învingepe nemți, americanii au decis să păstreze submarinul și echipajul, pentru a se putea folosi de tehnica nemțească. Submarinul a fost remorcat la Bermuda, iar cei 58 de soldați naziști au fost izolați.

Oficialii germani i-au considerat morți pe membrii echipajului, dar aceștia au fost eliberați la sfârșitul războiului.

Povestea băiatului pierdut în balon

Un balon gigant a fost lansat deasupra Statelor Unite, zburând la o altitudine de 2.300 de metri, iar o familie îngrijorată a explicat că băiețelul lor este în balon. La trei zile după această întâmplare, postul CNN a anunțat că totul a fost o farsă, pusă la cale de către un cuplu de actori. Băiatul se afla de fapt în casa părinților, aceștia precizând că întâmplarea a fost doar o farsă.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 19.09.11 23:00

Zece mistere nerezolvate ale istoriei

De-a lungul timpului omul a fost pus în fața unor evenimente sau descoperiri al căror mister a rămas nerezolvat chiar și în ziua de azi. Mai jos puteți vedea zece dintre misterele istorice care au fost intens dezbătute de savanți.

10. Misterul pietrelor de la Stonehenge



Construit în trei etape pe parcursul a peste 6.400 de ani, în mijlocul câmpiei Salisbury Plain din sudul Angliei, ansamblul neolitic Stonehenge a captivat atenția vizitatorilor de mii de ani.

Misteriosul monument este alcătuit din 30 de blocuri imense din piatră de gresie așezate vertical, ce cântăresc 26 de tone, deasupra cărora sunt așezate orizontal alte 30 de blocuri de piatră, fiecare cu o greutate de 6 tone. Acesta este doar unul dintre cele patru cercuri construite din 110 pietre, în mijlocul cărora se află un banc de nisip care cuprinde 56 de morminte.

Deși nu se cunoaște cu exactitate când a fost construit, de către cine și în ce scop, cert este că monumentul a intrigat o mulțime de oameni de știință care au încercat să găsească o explicație plauzibilă.

Teorii

Teoriile vehiculate pe marginea construcției Stonehenge variază de la aducerea pietrelor în câmpia Salisbury în timpul perioadei glaciare cu ajutorul ghețarilor, folosiți pe post de plută, până la mișcarea lor cu frânghii și bușteni sau chiar intervenția extraterestră. Ipotezele diferă și când vine vorba despre motivul pentru care complexul a fost construit. S-a spus că este un templu, un observator astronomic destinat prezicerii eclipselor de Lună, un "panou de control" pentru Marea Piramidă sau că pietrele au puteri tămăduitoare. În urma descoperirii a numeroase morminte în jurul ansamblului, a fost formulată o nouă teorie, conform căreia Stonehenge a fost un loc de celebrare a morților.

Toate aceste teorii, însă, sunt doar ipoteze, grandiosul monument de la Stonehenge rămânând în continuare învăluit în mister.

9. Asasinarea lui John F. Kennedy



Cel de-al treizeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii a fost împușcat o data în spate și o data în cap, în timpul unei parade prezidențiale pe străzile din Dallas, Texas, pe data de 22 noiembrie, 1963. 45 de minute mai târziu, era arestat Lee Harvey Oswald, iar după alte câteva ore de interogatoriu în care niciuna dintre procedurile obișnuie nu au fost respectate, a fost acuzat de crimă. După numai două zile, acuzatul aflat în custodia poliției a fost la rându-i ucis în fața a sute de jurnaliști, de Jack Ruby, proprietarul unui club de striptease.

Pe data de 29 noiembrie, președinele Lyndon B. Johnson a creat Comisia Warren, cu scopul de a ancheta cele întâmplate. Concluzia comisiei a fost că Oswald a fost singurul trăgător, gloanțele fiind trase de la etajul șase al clădirii Schoolbook Depository, cu o pușca de fabricație italiană marca Mannlicher-Carcano. Ancheta nu a lămurit însă multe aspecte paradoxale ale crimei, iar multe indicii care ar fi putut duce la rezolvarea lor s-au "pierdut": limuzina cu care se deplasa președintele a fost spălată înainte de a fi analizată, cadavrul lui Kennedy trebuia examinat de medical legist local, însă a fost dus la Washington, pălăria și butonii de la cămașa pe care o purta Connalty atunci când a fost împușcat lipsesc, iar fotografiile autopsiei lui Kennedy au dispărut.

Teorii

Multe dintre teoriile conspirației care au înconjurat asasinarea președintelui au fost formulate încă din ziua în care rezultatele Comisiei au fost făcute publice. Cea mai vehiculată teorie este cea conform căreia ar fi existat mai mult de un trăgător. Alte teorii ale conspirației fac referire la mușamalizări de către Rezerva Federală, CIA, Serviciul Secret, exilați cubanezi, mafia, Comitetul de Supraveghere American, Blocul Sovietic sau guvernul israelian.

8. Craniile de cristal



Misterul craniilor de cristal a crescut în popularitate odată cu lansarea filmului Indiana Jones, dar el datează încă din 1881, când au fost găsite primele două cranii de către mercenari mexicani. În total, treisprezece cranii au fost descoperite prin toată America Centrală și de Sud.

Probabil cel mai faimos craniu este cel al lui Mitchel-Hedges, descoperit de o tânără în vârstă de 17 ani, Anna Mitchel-Hedges, între vechi ruine unde se presupune că odinioară a existat un templu maiaș. Craniul, care cântărește aproximativ 6 kilograme și are o înălțime de 10 centimetri, seamănă foarte mult cu craniul uman, în special în ceea ce privește structura maxilarului. În urma cercetărilor amănunțite s-a constatat că a fost sculptat în sensul invers al axei naturale a cristalului, proces imposibil de realizat fără ajutorul razelor laser. Mai mult, în opinia cercetătorilor, craniile de cristal nu pot fi reproduse în zilele noastre nici de cei mai pricepuți sculptori.

Teorii

Pentru o lungă perioadă de timp, cea mai plauzibilă explicație a fost că respectivele cranii de cristal au fost cioplite de către maiași sau azteci. De-a lungul anilor, însă, au aparut și alte teorii cu privire la cei care le-au creat, din ce în ce mai ciudate. Nu este exclusă nici ipoteza conform căreia ele sunt creația extratereștrilor, că sunt originare din Atlantida sau Lemuria, sau chiar că au fost lăsate în urmă de o societate care acum trăiește în centrul Pământului. Cea mai interesantă ipoteză este cea conform căreia craniile reprezintă un fel de bănci de date despre o rasă superioară, care este posibil să fi existat pe Pământ. Misterul lor este adâncit și de faptul că au fost create cu ajutorul unor tehnologii cu mult peste posibilitățile pe care le aveau maiașii și aztecii.

7. Mormântul lui Vlad Dracula



Faimos și ca personaj al lui Bram Stoker, contele Dracula a fost principe al Valahiei, fiind portretizat și ca un erou patriot, dar și ca un conducător crud și nemilos. Vlad Dracul a fost un conducător care a tras în țeapă și a torturat între 40.000 și 100.000 din inamicii săi, turci sau valahi, care au constituit o amenințare la adresa puterii sale. După trei domnii separate, a fost ucis în lupta cu turcii în apropiere de București, în 1476. Turcii i-au tăiat capul și l-au trimis Sultanului Imperiului Otoman, Mehmed al II-lea. Locul de odihnă al corpului său nu este cunoscut.

Teorii

Teoria cea mai acceptată despre mormântul lui Vlad Țepeș este că a fost înmormântat la Mănăstirea Snagov, pe o insulă din apropierea Bucureștilor. Examinările recente au arătat însă că „mormântul“ lui Țepeș conține doar câteva oase de cal datate din neolitic.

O alta teorie spune că trupul lui Țepeș ar fi fost îngropat pe locația mănăstirii Comana, ctitoria voievodului. Însă mănăstirea a fost reconstruită în secolul XVII și nu au fost găsite niciun fel de rămășițe. O alta ipoteză este legată de superstiție, din cauza legendelor despre vampirii care bântuiau Valahia în vremurile acelea - Țepeș putea fi mutat oriunde, pentru a preveni și proteja călugării de a fi omorâți în somn.

6. Camera de Chihlimbar



Construită în 1701 pentru primul Rege al Prusiei, a fost ulterior mutată în Rusia, ca un cadou pentru Petru cel Mare, iar apoi a fost mutată din nou, la Palatul de Iarnă, de către Țarina Ecaterina. Camera măsura aproximativ 55 de metri pătrați, iar construcția ei a durat mai bine de 10 ani. La împodobirea salonului au fost folosite șase tone de chihlimbar de diverse nuanțe și nenumărate ornamente din aur sau mozaicuri aurite, încrustate cu pietre prețioase.

Când armata lui Hitler a amenințat Uniunea Sovietică, curatorii au încercat să mute camera încă o dată, dar chihlimbarul a devenit fragil, așa că a fost ascuns sub un strat de tapet. Naziștii știau însă unde să caute faimoasa operă de artă, astfel că soldații au dezmembrat camera pentru a putea fi trimisă la Konigsberg, capitala Prusiei de Est. În timpul războiului, Castelul Konigsberg a fost serios bombardat de către Forțele Aeriene Regale, fiind distrus ulterior de forțele Uniunii Sovietice. În ciuda câtorva zvonuri conform cărora faimoasa Cameră de Chihlimbar a supraviețuit războiului, ea nu a mai fost văzută niciodată.

Teorii

Unii oameni cred că celebra Cameră de Chihlimbar a fost distrusă în timpul bombardamentelor și a pierit pentru totdeauna. Există însă și optimiști, care cred că ea este încă ascunsă într-un buncăr subteran la Konigsberg, că este îngropată într-o mină în Munții Mineralieri sau că se afla la bordul unui submarin sau a unui vas care a fost scufundat în Marea Baltică de către Marina Sovietică. În 1997, un mozaic de piatră ce a decorat camera a fost desoperit în Vestul Germaniei, în mâinile familiei unui soldat care a ajutat la demontarea Camerei de Chihlimbar. Restul Camerei nu a mai fost găsit niciodată, în ciuda câtorva zvonuri care au afirmat contrariul.

5. Ghicitoarea Sfinx-ului



Când spunem Sfinx ne gândim la Marele Sfinx de la Giza, Egipt, dar acesta a fost și un simbol puternic în Grecia, Fenicia și în Siria. De fapt, ghicitoarea Sfinx-ului își are originile în mitologia greacă. Conform grecilor antici, dacă cineva se întâlnea cu Sfinx-ul, era întrebat: "Care este creatura care dimineața umblă în patru picioare, după-amiaza în două, iar seara în trei ?". Dacă răspunsul era greșit, Sfinx-ul îi devora, iar dacă era corect, Sfinx-ul se autodistrugea. Singura persoana despre care se spune că a supraviețuit întâlnirii cu Sfinx-ul a fost eroul grec Oedip, care ar fi răspuns "omul": O ființă umană se târăște în patru labe când e copil, merge pe două picioare când e adult și cu o cârjă în calitate de al treilea picior atunci când îmbătrânește.

Deși ghicitoarea a fost rezolvată, Marele Sfinx este un subiect care ridică multe semne de întrebare: Cât de vechi este? Cine l-a construit? Și care a fost scopul pasajelor interioare?

Teorii

Arheologii au contestat vechimea Marelui Sfinx. Conform științei convenționale, Sfinx-ul datează din jurul anului 2.500 Î.H și a fost construit de Faraonul Kafre. Totuși, în 1989, autorul John Anthony West și geologul Robert M. Schoch au determinat că cea de-a doua piramidă ca mărime era mult mai veche și că Faraonul a remodelat-o doar, după gustul său.

4. Monoliții din Carnac



Pe coasta nord-vestică a Franței, în orașul Carnac din Bretania, ordonate în șiruri paralele, există 3.000 de pietre imense, ce se întind pe o suprafață de 12 kilometri. Ansamblul de la Carnac a fost construit în timpul neoliticului, probabil în jur de 3.300 Î.H. Primele excavări de amploare efectuate în 1860, au scos la iveală că mai puțin de 700 dintre cei 3.000 de monoliți se mai află încă în picioare. În zonă există mai multe monumente funerare megalitice (dolmene).

Conform tradiției locale, motivul pentru care pietrele sunt aliniate în șiruri perfect drepte este faptul că reprezintă o legiune romană transformată în piatră de Merlin sau Cornelius Saint.

Teorii

Nu se știe care este originea sau scopul acestor pietre, dar ipotezele nu au întârziat să apară. S-a spus că există o legătură între pietre și direcțiile de apus al soarelui la solstițiu sau că ar fi fost folosite pe post de observatoare astronomice. O altă utilizare ce le-a fost atribuită acestor monoliți era stocarea anumitor forme de energie, rămase necunoscute până în ziua de astăzi.

Cât despre dolmene, se crede că ele au fost folosite ca instrumente primitive de detectare a seismelor, Bretania fiind zona cea mai activă seismic din Franța. Echilibrarea pietrelor mari pe pietre mai mici ar acționa ca un detector de cutremure foarte eficient.

3. Chivotul Legământului



Chivotul Legământului a fascinat lumea încă din momentul în care a fost menționat în Biblie, în Exodul 25. Dumnezeu i-ar fi cerut lui Moise să construiască un templu unde israeliții să-L poată venera pe Dumnezeu, iar în acest templu să fie o cameră specială, numită Sfânta Sfintelor, unde să fie pus Chivotul Legământului. El era descris ca fiind un cufăr masiv din lemn de salcâm poleit cu aur, lung de 118 centimetri și înalt 78 cm. Deasupra avea doi heruvimi cu aripile întinse. Chivotul conținea trei artefacte prețioase: cele două pietre cu cele Zece Porunci, Toiagul lui Aaron și o cupă plină cu mană cerească. Chivotul Legământului a fost nu numai în centrul credinței israelite, dar avea și puteri supranaturale.

Teorii

Principala întrebare pe care trebuie să ne-o punem este dacă el chiar a existat. Chivotul Legământului ar fi fost ținut în Templul lui Solomon până când a fost distrus de către babilonieni, în anul 586 Î.H., după care nu a mai fost văzut vreodată. Iar dacă ar fi existat cu adevărat, el a fost distrus de către babilonieni sau a fost capturat și mutat?

2. Civilizația de pe Valea Indusului



Primii indieni s-au grupat în state din nordul Indiei antice (Pakistanul de azi), începând cu anul 7.000 Î.H. Prin anul 2.400 Î.H, și-a construit mari orașe de-a lungul fluviului Indus, cum ar fi: Mohenjo-Daro sau Harappa.

După 1921, descoperirea ruinelor orașulului Harappa și apoi Mohenjo-Daro, au scos la iveală detalii incredibile: erau construite în formă de rețea, asemenea orașelor moderne, civilizația indusului dispunea de un sistem perfecționat de canalizare, care permite alimentarea cu apă, a inventat o scriitură nedescifrată nici până în ziua de azi și au dispărut în mod misterios. Străzile orașelor erau pavate și mărginite de magazine, iar casele erau dotate cu băi și dușuri.

Cu 1600 de ani î.e.n., orașele au fost abandonate.

Teorii

Inițial s-a crezut că civilizația Indusului a fost distrusă de o invazie indo-europeană, dar teoria nu este susținută de nicio probă. O altă teorie care încearcă să explice dispariția civilizației face referire la inundațiile dese. Recent, însă, oamenii de știință au afirmat că orașul Mohenjo-Daro a fost distrus de o explozie nucleară, după ce au fost descoperite straturi groase de humă și sticlă verde, la fel ca cele găsite în deșertul Nevada, după fiecare explozie nucleară. Nici schimbarea climatică nu a fost exclusă.

1. Atlantida



Unul dintre cele mai vechi mistere ale lumii, legenda Atlantidei a intrigat umanitatea încă din antichitate. Conform filosofului grec Platon, Atlantida a fost o mare insulă situată undeva la vest de Coloanele lui Hercule (Strâmtoarea Gibraltar), care găzduia o civilizație incredibil de avansată. Platon a descris Atlantida ca un loc de o imensă frumusețe, cu un palat complex aflat în centrul a trei canale sub formă de inel. El spunea că fiecare rege care moștenea palatul adăuga la el câte ceva, încercând să își întreacă predecesorul. Astfel au construit un palat care întrecea oricare altul, atât prin frumusețe, cât și prin bogăție. Se spune că Atlantida și-a găsit sfârșitul în urma unui cutremur puternic, în urma căruia a fost înghițită de ape.

Teorii

Se pare că toți cei care au studiat istoria Greciei au o teorie cu privire la locația Atlantidei. În plus, multe alte culturi au relatări despre un mare potop și chiar numele Atlantida nu este întâlnit exclusiv la greci. Presupuse locații ale Atlantidei: Santorini, Grecia, Triunghiul Bermudelor, Munții Atlas din Maroc și Tunisia, arhipelagul Azorelor (Portugalia), Creta și chiar Suedia. S-a spus chiar că unii atlanți au supraviețuit și s-au stabilit în Anglia (druizii) sau în Egipt.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 19.09.11 22:55

S-a nãscut celebritatea în Evul Mediu? Cine erau vedetele?
Exemple vii de onoare și curaj, vedetele turnirurilor medievale, cavalerii, au același statut pe care îl au astãzi superstarurile sportului, fiind idolii unui public care degustã din plin violența și spectacolul.

Când pot fi trasate originile cultului celebritãții? O teorie susține cã celebritatea este produsul creșterii nivelului de alfabetizare și al evoluției mijloacelor mass-media din secolul al 19-lea. Termenul de “celebritate” nu este folosit cu referire la o persoanã decât abia în 1849, intrând în vocabularul comun ceva mai târziu. O viziune contrarã însã accentueazã faptul cã deși termenul intrã în uz atât de tãrziu, fenomenul cultului și culturii celebritãții este mult mai vechi. Pentru ca o celebritate sã ia naștere, trebuie sã existe un spațiu social separate oarecum de centrele tradiționale de putere. Esența sa se rezumã la deținerea unor calitãți populare care sã trezeascã interesul și admirația unei categorii largi a publicului, calitãți care sã-i confere o aura misticã asemãnãtoare celei a monarhului ales de Dumnezeu. Este foarte probabil ca acest cult sã-și aibã rãdãcinile în turnirurile medievale ale secolelor 13-14, în așa-numita erã a cavalerismului.

Depinde și de semantica termenului. Ideea de celebritate se suprapune în bunã mãsurã celei de faimã, doar cã faima descrie mai degrabã repși de semantica termenului. Ideea de celebritate se suprapune în bunã mãsurã celei de faimã, doar cã faima descrie mai degrabã reputația, renumele, recunoașterea unor realizãri cu valoare atemporalã, asigurarea perpetuãrii lor în istorie. Celebritatea are mai mult sensul unui compromis între un appeal contingent și un public adulator. Celebritate este cineva cu un bagaj consistent de carismã care transcende importanța faptelor sale și se preface într-o poveste personalã de succes, care integreazã calitãțile și abilitãțile celui/celei în cauzã în show business. Dacã vom cãuta premisele emergenței celebritații, ar trebui sã aruncãm o privire în Evul Mediu. Este tentant sã afirmãm cã prima celebritate a Angliei nu este un curtezan al metropolei sau un dandy gerogian, ci cavalerul cu o misiune nobilã, care își demonstreazã aptitudinile deosebite în numeroase lupte. Instituția cheie a emergenței cavalerismului este turnirul, o formã de confruntare întãlnitã prima data prin secolul al 12-lea, la care participanții au ocazia sã-și etaleze talentul rãzboinic. Primele turniruri seamanã mai degrabã cu niște încãierãri lipsite de orice coregrafie. Cavalerii se învârtesc și se nãpustesc, aruncându-se asupra inamicului cu lancea și sabia, sforțându-se sã-l dea jos de pe cal. Prin intermediul turnirurilor, oricât de haotice ar fi, se creeazã un sentiment al coeziunii de grup, dezvoltându-se un mod de gândire și acțiune comun care îi unește pe cavaleri ca membri ai unei comunitãți speciale.



Povestea unui cavaler

Turnirul are o semnificație aparte și din alt punct de vedere: acordã participantului oportunitatea de a-și etala aptitudinile și de a atrage atenția publicã, pentru cã turnirul este un sport pentru marea masã de oameni, nu pentru elite. Încã din 1170 se ridicã amfiteatre pentru spectatorii dornici sã-și vadã eroii în acțiune. Crainicii, scutierii, nobilii și țãranii empatizeazã cu idolii combatanți. În 1280 la Chauvency, Lorraine, un crainic comenteazã live evenimentele, exact așa cum procedeazã astãzi comentatorii sportivi. Pe un camp de turnir își dobândește faima un cavaler considerat de mulți prima celebritate englezã. Este vorba despre William the Marshal (1146-1219), cel mai carismatic și talentat cavaler al timpului sãu, ulterior Conte de Pemsbrokeși magnatul care avea sã devinã regent în vremea minoratului lui Henric al III-lea (1216-1272). Prin admirația unanimã ascociatã numelui sãu, William își câștigã un loc de cinste printre cei mai adulați cavaleri ai Angliei angevine.

Biografia cavalerului are de altfel toate ingredientele unei povești de success. Al doilea fiu din a doua cãsãtori a tatãlui sãu, deci cu puține șanse la vreo moștenire, William își croiește singur soarta. Încã de mic este dat în grija vãrului mamei sale, baronul normand William de Tancarville, care deține un domeniu pe valea Senei. Prin patronajul sãu și al contelui de Salisbury, William intrã în strãlucitoarea lume a turnirului. Calitãțile sale excepționale, exersate pe câmpurile de turnir din Franța îl aduc în vizorul fiului lui Henric al II-lea, în serviul cãruia intrã ca mareșal al curții. Participând la 4-5 turniruri pe an, William capãtã reputația de invincibil. Ambițios și perseverent, el joacã doar pentru câștig, stâpânind foarte bine tactici menite sã-i asigure victorii rapide, cum ar fi eludarea, hãrțuirea sau agãțarea frâielor inamicului. Printre multele sale recompense se numãrã un post în serviciul lui Richard Lionheart (1189-99) și cãsãtoria cu Isabel de Claire, moștenitoarea domeniului Pembroke, care îl vor conduce spre apogeul carierei: regența Angliei.

Ce înseamnã sã fii celebru?

Rezultatele excepționale într-un domeniu foarte popular și compania unor personaje puternice fac din William the Marshal un prototip al celebritãții. Dovezi ale cultului sãu în Evul Mediu gãsim în biografia sa în versuri, “Histoire”, scrisã prin 1230. este o opera fãrã precedent în epoca respectivã. Probabil ordonatã de un menbru al familiei sale, poemul se bazeazã pe amintirile celor care l-au cunoscut pe cavaler, în special servitorii sãi John of Earley și Eustace of Bertremont. Biografia abundã în povești despre triumf și onoare, victorii pe muchie de cuțit, prizonieri capturați sau premii obținute, peste tot fiind aruncat un vãl de dramatism care sã accentueze caracterul extraordinar al acestui erou heraclian. Când are loc dezbaterea despre regențã, Ranulph, conte de Chester, contracandidatul lui Marshal, declarã solemn: “Ești un cavaler atât de bun, un om atât de bun, atât de temut, iubit și înțelept, încât toți te privesc ca pe unul dintre cei mai mari cavaleri ai lumii. Îți mãrturisesc cu toatã sinceritatea cã tu ar trebui sã fii ales”. Desigur cã multe elemente ale biografiei sunt condimentate cu picanterii, dar per ansamblu aura misticã din jurul lui William și sentimentul colectiv de idolatrizare nu sunt produse ale ficțiunii. Simplul fapt cã s-a scris o biografie de o asemenea amploare despre el este o dovadã suficientã.



Dacã William deține pentru mulți titlul de prima celebritate în sensul contemporan al cuvântului, acesta nu duce lipsã de companie în ‘hall of fame’ al vedetelor medievale. Mai ales în timpul rãzboiului de o sutã de ani (1337-1453) se afirmã mulți cavaleri pe fundalul turnirurilor care iau amploare ca metodã de antrenament. Deși majoritatea cronicarilor sunt cãlugãri care relateazã din auzite de pe front, emerge totuși și un alt tip de cronicar, de pildã Jean Froissart, specializat strict pe istorie cavalereascã, menitã sã eternizeze faptele rãzboinicilor. Unul dintre aceștia este Sir Thomas Colville, originar din Yorkshire, care ia parte la campania de la Crecy din 1346, care îl face celebru pentru competiția cu un cavaler francez pentru dragostea unei domnițe. Sir John Candos și Sir James Audley, aflați în subordinea Prințului Negru, Edward, au și ei o alura distinctã de cavarlerism. Se angajeazã cu prințul în pustiirea Languedoc-ului în 1355 și în bãtãlia de la Poitiers din 1369, faptele lor fiind elogiate de cãtre crainicul lui Chandos în “The Life of the Black Prince”, autorul subliniind camaraderia deosebitã dintre cei doi, moștenitoare a celei dintre Roland și Oliver din poveștle cu Charlemagne. Ca și astãzi, cultul celebritãții se construiește pe un marketing eficient. Treptat istoria cavalerismului este integratã educației și antrenamentului cavalerului, pentru ca acesta sã-și poatã forma din timp modele la care sã aspire, dupã cum declarã și regale Alfonso al X-lea al Castiliei (1221-84). Cavalerii aparțin unei comunitãți a onoarei care știe sã-și aprecieze antecesorii și sã-I valorifice drept sursã inspiraționalã pentru propriile fapte de arme.

Societatea cavalerescã medievalã aduce un suflu nou istoriei aristocrației militare. Spre deosebire de mentalitatea eroicã din secolele 10-11, care încã se mai hrãnea din ideea de eroism, mai ales eroism colectiv, așa cum reiese și din poemul vechi care glorificã bãtãlia de la Maldon din 991, mentalitatea din secolele urmãtoare pune mai mare accent pe cruciada faimei și reputației. Învestirea magicã, idealizantã a cavalerului face loc recunoașterii unei figuri egocentrice, axate pe realizarea de sine, figurã centralã a noilor chansons de geste, romanțelor medievale. Spre deosebire de cavalerii lui Carol cel mare, care reprezintã mai mult calitãți decât indivizi, cavalerii noi sunt puternic individualizați, carieriști și aventuroși, care luptã pentru onoare și domnițe. Poveștile Mesei Rotunde pot oferi, printre altele, modele de comportament pentru cititorii care doresc sã punã pe scena vieții reale întâmplãrile.

Se poate spune cã pentru prima datã în lumea post-romanã avem de-a face cu întruparea faimei și renumelui în valori ale unei elite sociale. Cultul onoarei îl determinã și este la rândul sãu determinat de cel al celebritãții, care necesitã o permanentã demonstrație a calitãților. Celebritatea este atinsã de gustul pentru arta spectacolului și de populismul capabil sã-l înscrie pe cel meritoriu în adorația publicului. Vedetele medievale nu beneficiazã de promovarea pee crane sau afișe, dar au la dispoziție instrumentul foarte util al heraldicii, ale cãrei însemne înlocuiesc cu succes chipul personajului. Oricând se aflã la vedere blazonul unui cavaler valoros, oamenii știu cu cine sã-l asocieze, faptele sale glorioase nepierzându-se și cavalerul pecetluindu-și soarta de celebritate.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 19.09.11 22:51

Un Napoleon al omletei
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/un-napoleon-al-omletei
Ajaccio îl are pe Napoleon. Nazaretul îl are pe Iisus, iar Petersburgul, pe Petru cel Mare. Stratford-on-Avon îl are pe Shakespeare, iar Atena, pe Pericle. Celebra insulă Mont Saint-Michel o are pe La Mère Poulard, inventatoarea omletei cu același nume.

Fiecare dintre celebritățile al căror nume e legat de un loc au făcut ceva glorios în locul respectiv. Napoleon s-a jucat de-a împăratul la Ajaccio, când abia dacă știa să se șteargă la nas. La Ierusalim, Iisus Christos s-a lăsat crucificat. Shakespeare s-a însurat la Stratford-on-Avon, iar Petru cel Mare a ridicat un Oraș. Pe Mont Saint-Michel, La Mère Poulard a gătit. Nu există ghid, pliant sau broșură dedicată insulei Mont Saint-Michel, faimos loc al istoriei mondiale, care să nu vorbească despre La Mère Poulard, pe numele ei de buletin Annette Poulard.
Marile personalități au dat omenirii mari capodopere. Tolstoi a creat Război și pace, Leonardo da Vinci, Gioconda. Watt a creat motorul cu aburi, iar Beethoven, Simfonia a IX-a. La Mère Poulard a creat omleta La Mère Poulard. O creație la fel de importantă pentru omenire în marșul ei de neoprit către colonizarea planetei Marte și descoperirea genei Nemuririi ca și Piramidele lui Keops sau avionul Concorde.
Cel puțin așa se străduiește să ne convingă cartea La Mère Poulard, publicată în 1931 sub semnătura lui E. Couillard, preot la Mont Saint-Michel, reeditată în 1997 la editura La Découvrance, cu o prefață de Eric Vannier, primarul Mont Saint-Michel. Cartea se găsește în toate prăvăliile cu suveniruri de pe Mont Saint-Michel și e luată de turiști cu frenezia cu care sunt cumpărate farfurii având pe fundul lor legendara abație, bricege pe care scrie Mont Saint-Michel, solnițe în formă de catedrală și tricouri cu Arhanghelul Mihail.
Brav membru al comunității de idioți care e grupul turistic picat într-un loc celebru, n-aveam cum să n-o cumpăr și eu. Și dacă tot am cumpărat-o – mi-am zis –, apoi, hai s-o citesc! Și am citit-o cu creionul în mână, făcând însemnări pe margine, luându-mi notițe. Ce mai încolo și-ncoace! Mai ceva decât Vieți paralele de Plutarh.
La fel de importantă ca și Jeanne d’Arc

Textul iscălit de primar n-are îndoieli în ce privește statura de granit a personalității celei care a inventat omleta La Mère Poulard: „La Mère Poulard: o femeie celebră și captivantă într-un loc celebru și captivant. Savor-faire-ul ei, talentul și gentilețea sa naturală au făcut-o renumită în Franța și în lumea întreagă”. Ce Jeanne d’Arc?! Ce Cleopatra? Ce Elisabeta I? Vine rândul biografului E. Couillard să-și justifice opțiunea pentru transformarea lui Annette Poulard într-o eroină de carte: „Jurnalele au semnalat moartea lui Madame Poulard cu o ardoare și un ansamblu care atestă, de la o primă ochire, renumele universal al celebrei hoteliere. Fiecare a venit cu amintirile sale. Citind aceste notițe, s-ar spune că toți publiciștii au mâncat Omleta La Mère Poulard pe Mont Saint-Michel”.
Ca toți biografii, E. Couillard nu poate fi suspectat de umor; nici măcar de umor involuntar. Luându-l în serios, am putea depista o formă aparte de ceea ce se numește influențarea creației literar-artistice. Unii sunt influențați de ochii adânci ai iubitei. Alții, de splendidul apus al soarelui. Cei care au scris despre Madame Poulard au fost influențați decisiv de halirea unei omlete.
Toți cercetătorii unei vieți celebre pornesc în întreprinderea lor de la premisa că predecesorii au fost niște amatori în materie de rigoare științifică. E. Couillard nu face excepție. Despre cele scrise până la el despre inventatoarea omletei de pe Mont Saint-Michel, el ține să remarce:„Alături de lucruri exacte și corecte, câte erori și platitudini! La Mère Poulard merita mai mult. Asta am gândit noi”. Multă lume s-a întrebat de ce numărul cărților dedicate vieții lui Napoleon sporește de la un an la altul. Răspunsul e simplu.
Ca și în cazul lui Madame Poulard, fiecare autor s-a apucat de o carte pentru a îndrepta erorile comise de ceilalți autori. „La Mère Poulard” de E. Couillard se vrea astfel un studiu temeinic, serios și riguros, care trebuie luat drept reper de toți cei interesați de viața și activitatea celei care a născocit Omleta La Mère Poulard.
Istoria putea fi văduvită de omleta La Mère Poulard
Numărându-ne, după călătoria la Mont Saint-Michel, printre cei interesați de viața și activitatea celebrei hoteliere, vom lua drept reper, în efortul de a reda personalitatea lui Madame Poulard, cartea apărută în 1931. Potrivit biografului, cea care va intra în istoria Franței – și a lumii, desigur – sub numele de La Mère Poulard a ajuns pe Mont Saint-Michel ca menajeră a lui Edouard Corroyer, arhitectul-șef al Monumentelor istorice din epoca lui Napoleon al III-lea. Distinsului arhitect, împăratul i-a încredințat nobila sarcină de a restaura abația Mont Saint-Michel. Se întâmpla asta în anul de grație 1872. La vremea respectivă, La Mère Poulard se numea Annette Boutiaut. Se născuse la 15 aprilie 1851, la Nevers, într-o familie modestă.
Anette Boutiaut, o tânără de 21 de ani, ar fi rămas o anonimă, iar Istoria ar fi fost văduvită de o celebritate, dacă abația Mont Saint-Michel n-ar fi fost într-un hal fără de hal, după devastările din timpul Revoluției Franceze și, mai ales, după ani întregi de funcționare ca penitenciar. În îndeplinirea sarcinii date de împărat, arhitectul Edouard Corroyer a avut mult de lucru pe Mont Saint-Michel: studierea monumentului istoric, întocmirea planului de restaurare, dirijarea lucrărilor urgente.
Istoria cunoaște multe schimbări de curs produse de un singur amănunt. Dacă n-ar fi fost furtună, Marea Armada spaniolă ar fi putut ancora pe țărmul Angliei și, astfel, azi – cine știe? – am fi avut o insulă catolică și nu una anglicană. Dacă n-ar fi fost o iarnă atât de grea, Napoleon ar fi cucerit Rusia și, astfel, azi, – cine știe?! – la Moscova s-ar fi vorbit franțuzește. La fel s-a întâmplat și cu Madame Poulard. Dacă abația Mont Saint-Michel n-ar fi fost atât de distrusă, arhitectul-șef ar fi stat puțin pe insulă. Consecința acestui mic amănunt?! Istoria n-ar fi beneficiat de Omleta La Mère Poulard. Volumul uriaș de lucru l-a obligat pe arhitectul Majestății Sale, să facă popasuri lungi pe insula Mont Saint-Michel.
De fiecare dată, și-a adus cu el nevasta, fiica și menajera. Menajera nu era alta decât Annette Boutiaut. Grație acestor popasuri, menajera l-a putut cunoaște suficient de bine pe Victor Poulard, băiatul cel mare al brutarului de pe insulă, pentru a se mărita cu el. Cei doi se căsătoresc la Paris, la 14 ianuarie 1873, avându-l ca martor chiar pe Edouard Corroyer.
Cum a dat Istoria o mână de ajutor unei hoteliere
Și astfel anul de grație 1873 înregistrează un moment crucial în istoria Franței. În timp ce abația Mont Saint-Michel e pe cale să devină celebrul obiectiv istoric de azi, Annette Boutiaut devine celebra Madame Poulard. Cei doi închiriază hanul Saint-Michel Cap de Aur de la intrarea în Grand Rue, un soi de Bulevard de mărimea unei străduțe al insulei Mont Saint-Michel. Deși biograful nu ne-o spune, în menajul Poulard, doamna e cocoșul, iar domnul, găina.
La vremea respectivă, pe insulă mai erau încă două hanuri. Închiderea penitenciarului a dat o lovitură mortală micii așezări de la baza Muntelui. Dispar, o dată cu prizonierii, membrii garnizoanei și familiile venite în vizită la deținuți. Amatorii de artă nu se înghesuie să bată drumul până la Mont Saint-Michel câtă vreme abația e un adevărat haos. Pelerinii s-au dezobișnuit să vină aici după cei 50 de ani în care mănăstirea a fost închisă.
Istoria a intervenit prompt pentru a da o mână de ajutor celor care vor deveni mai târziu personalitățile sale de excepție. Dacă, de exemplu, perșii n-ar fi fost învinși la Salamina, Pericle n-ar fi putut forma Liga cetăților grecești, cu banii căreia a ridicat, printr-o subtilă deturnare de fonduri, Acropole. Generoasă, Istoria a ajutat-o și pe modesta, anonima Annette Poulard să devină o celebritate: a pus la cale dezastrul francez de la Sedan! Ca urmare a înfrângerii umilitoare suferite de mândra lor țară, mii de pelerini o pornesc spre sanctuarele Franței. Mont Saint-Michel e unul dintre acestea.
O dată cu pelerinii, atrași de personalitatea arhitectului-șef, se grăbesc să poposească pe Mont Saint-Michel și artiștii. Condamnate la un moment dat la faliment, hanurile de pe Munte, inclusiv cel al cuplului Poulard, se pomenesc cu pleașca unui dever însemnat. La vremea respectivă, Mont Saint-Michel era o insulă. Grație unei limbi de ciment, azi e o peninsulă. Dacă azi miile de vizitatori pot ajunge la celebrul monument cu autocarul, cu automobilul sau pe jos, pe vremea când Annette Boutiaut era deja Annette Poulard, pelerinii răzbeau doar cu barca.
La început erau puțini. Cele trei hanuri de pe insulă și-i dispută în chip sălbatic. Mai mult decât întreprinzătoare, Madame Poulard trimite pe ziduri băiețași cu binocluri pentru a dibui bărcile în drum spre insulă și a face o scurtă evaluare a numărului celor care i-ar putea fi clienți. Când barca acostează, angajații lui Madame Poulard îi înhață pe pelerini, disputându-i cu angajații celorlalte două hanuri, pentru a-i duce la hanul Saint-Michel Cap de Aur. Ajunși la han, călătorii sunt întâmpinați de Annette Poulard cu un surâs văzut de biograf într-o competiție acerbă cu surâsul Giocondei: „Ah! surâsul lui Madam Poulard! Câtă deosebire de surâsul comercial! El dădea străinilor impresia clară că au trecut pragul casei lor”.
Concurentă la proba surâs cu surata sa, Gioconda, La Mère Poulard a rămas însă în istorie prin altceva, mult mai important poate. Prin Omleta La Mère Poulard! Această omletă face și azi obiectul unui veritabil cult turistic. Nu există ghid, broșură, pliant care să nu înscrie printre atracțiile insulei Mont Saint-Michel, alături de abație, de ziduri, de poveștile cu fluxul care poate ucide, dat fiind că apa vine cu viteza unui cal în galop, șansa, unică într-o viață de om, de a mânca o porție de Omletă La Mère Poulard.
La câțiva metri după ce ai apucat-o pe așa-zisa Stradă Mare, întrebându-te dacă vei scăpa cu viață din cumplita înghesuială de turiști ­hăbăuci, pe stânga dai cu privirile de hanul La Mère Poulard, ridicat pe locul faimosului Cap de Aur. Un tablou înfățișând o doamnă făcând focul, precum și câteva înscrisuri, țin să te informeze că aici se poate mânca faimoasa Omletă. Deși, între noi fie vorba, Omleta La Mère Poulard se găsește și la alte localuri de pe insulă.
Cum s-a ivit pe lume legendara omletă
Mai toate născocirile cruciale din destinul omenirii sunt rodul unei nevoi presante de a găsi o soluție la o problemă acută ridicată de viață. Telefonul s-a ivit din nevoia oamenilor de a vorbi unul cu celălalt la distanță, iar pușca, din nevoia oamenilor de a se omorî reciproc fără prea mare efort. Omleta La Mère Poulard s-a ivit din nevoia pelerinilor de a hali ceva repede și bun. Pelerinii aduși de băiețașii rufoși și gălăgioși la han erau rupți de foame, după atâta drum, dar mai ales, după peripețiile mersului cu barca. În mod firesc, de cum intrau, se apucau să zbiere după ceva de mâncare. Atât ora sosirii, cât și numărul înfometaților ședeau sub semnul incertitudinii câtă vreme la Mont Saint-Michel se ajungea cu barca.
Era practic imposibil să-i întâmpini cu mâncare deja pregătită. Inteligența lui Annette Poulard, ca orice inteligență scăpărătoare confruntată cu o problemă, a găsit soluția: omleta La Mère Poulard. Dacă ar fi să credem biografului, Madame Poulard pregătea pelerinilor omleta cu măreția cu care Botticelli pictase portretul Tinerei femei: „Într-un tur de mână de o supremă eleganță, Madame Poulard făcea o omletă roză, lichidă, savuroasă, pe care o oferea ea însăși oaspeților”. Omleta rămâne, totuși, omletă. Nu e cazul Omletei care poartă numele La Mère Poulard. Proza turistică invocă o rețetă secretă.
Chestiunea nu poate fi ocolită de biograful E. Couillard. Ca orice autor de astfel de cărți, el intră în polemică viguroasă cu alții: „În jurul omletei Mère Poulard s-a creat un ciclu de legende. Toți maeștrii bucătari din lume au emis pretenția de a-i fi descoperit secretul. O anume carte de bucate ne spune, de exemplu, că Madame Poulard îndepărta o parte din albușurile ouălor, într-o proporție de unu la trei, și turna în tigaie, pe parcursul operațiilor, un pahar de cremă de lapte proaspătă”.
„Eroare!”, strigă autorul. Și pentru a fi mai convingător, el convoacă drept argument însăși reacția polemică a inventatoarei când a aflat de această rețetă care i se atribuia: „Puteți crede că mi-aș fi putut permite să pierd toate acele albușuri? Nu. Luam ouăle și le băteam așa cum erau. Cât despre cremă, e o pură invenție.” Modestă, ca toate geniile, de altfel, eroina respinge teza unui secret al rețetei sale: „Procedam ca toată lumea. În rest, se putea vedea; noi nu ne ascundeam. Am avut deseori – oh! în toate zilele de vară – douăzeci, treizeci de curioși în jurul meu. Și, credeți-mă, nu era totdeauna comod. Dar pentru că asta îi amuza!…”
Apărută în 1931, biografia lui Madame Poulard surprinde un ritual obligatoriu pentru orice călător ajuns pe Mont Saint-Michel. „Și tradiția s-a stabilit. Azi, niciun vizitator – doar dacă nu e tentat de snobism – n-ar îndrăzni să se sustragă ritualului. Căci există un ritual – care-l obliga să mănânce, pe Mont Saint-Michel, omleta La Mère Poulard. S-ar considera dezonorat dacă n-ar face asta. De altfel, omleta figurează invariabil în invariabilul meniu al tuturor restaurantelor de pe Munte. Și iată cum numele Mont Saint-Michel e strâns legat de cel al prestigioasei omlete a lui Madame Poulard”.
O omletă la nivel planetar
Pentru a ne convinge de renumele mondial al omletei La Mère Poulard, autorul relatează cele auzite de un misionar francez într-un compartiment de tren din Japonia.
Un american și un japonez discutau despre voiajele lor în lume. Americanul îl întreabă pe japonez dacă a fost în Europa. Japonezul îi răspunde că da:
„– Ați fost în Franța?
– Am început cu ea.
– Ați văzut Parisul?
– Evident.
– Și ce încă?
– Oh! Castelele de pe Loire, Bretania.
– Ați văzut Mont Saint-Michel?
– Ce minunăție!
– Ați mâncat omleta La Mère Poulard ?
– Ce deliciu!”

Dacă aș fi și eu întrebat, asemenea japonezului de pe vremuri, aș răspunde că am fost în Franța, am fost în Bretania, am fost la Mont Saint-Michel și am mâncat omleta La Mère Poulard. Nu însă la restaurantul cu același nume, ci alături. În fața restaurantului La Mère Poulard, înfățișând-o pe Madame Poulard în fața focului, după un tablou de Henry Bacon (1880), era o coadă sinistră. Nu mi s-a părut ieșită din comun. În afara faptului că e scumpă și că e mai mult aer decât ouă!
Biografia nu se oprește însă aici. Autorul descrie relația lui Madame Poulard cu artiștii și arheologii. Cum artiștii ședeau prost cu banii, Madame Poulard primea drept plată pentru omletă și ședere la han o acuarelă, un tablou, un crochiu. În 1906, Societatea Hotelieră a Centrelor de turism cu automobilul a reunit cele două hanuri concurente, demolând vechiul Saint-Michel Cap de Aur, pe cale de a se ruina. În partea de sus a satului, Societatea le-a ridicat lui Victor și lui Annette Poulard o vilă drăguță, botezată L’Hermitage. Aici cuplul și-a petrecut ultimele zile. Victor Poulard a murit la 10 octombrie 1924, la vârsta de 76 de ani. La 7 mai 1931, a murit și Annette Poulard. În cimitirul Mont Saint-Michel, pe piatra de granit a celor doi e scris:
„Aici odihnesc
Victor și Annette Poulard
buni soți – buni hotelieri.
Dumnezeu să-i primească așa cum și-au primit ei oaspeții!”
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

„Bombele atomice“ ale Antichității

Mesaj Scris de Admin la data de 19.09.11 22:50

„Bombele atomice“ ale Antichității
Dincolo de elementele distructive și tragice pe care conflictele militare le‑au produs de-a lungul veacurilor, războiul adună și descătușează energii creatoare demne de admirație și de un real folos omenirii pe timp de pace.
Istoria războiului consemnează o serie de invenții ce au sfidat convențiile epocilor în care au fost create, fiind percepute ca adevărate „bombe atomice“ pentru vremea lor. Mașinile de luptă premoderne nu erau acționate de praf de pușcă, însă nu erau deloc in-ofensive. Principiile pe baza cărora unele dintre ele funcționau au revoluționat alte domenii ale vieții ­cotidiene.
Mașinile de război (din orice epocă, de la berbecii asirieni și până la avioanele supersonice) apar dintr-o nevoie imediată și mult mai rar sunt produsele geniului unui inventator. Atunci când utilitatea lor practică este dovedită, investițiile pe care o civilizație le pune la dispoziție nu sunt cuantificate.
Calul troian: începutul asediului
Prețuirea ființei umane, a războinicului în speță, este un concept aplicat încă din antichitate. Niciun imperiu nu se poate construi cu victorii à la Pirus, în plus statul trebuie trebuie să ofere supușilor săi protecție, pentru care aceștia plătesc taxe. Din acest motiv apar fortărețe, ziduri de apărare, dar și scuturi, armuri și coifuri. În acest context apar și mașinile de asediu. Acestea au rolul de a dărâma zidurile, oferind atacatorilor șanse reale de a obține victoria. Fără ele este practic imposibil să cucerești o cetate, așa că mașinile de război apar aproximativ concomitent cu primele orașe fortificate.
Un alt factor al apariției mașinilor de război ține de regularizarea și specializarea armatei. Jefuirea unui sat de către un trib rival necesită un număr de oameni înarmați cu orice, însă pentru campanii de cucerire de lungă durată este nevoie de o pregătire specială și constantă a luptătorilor. Mașinile de luptă vin să reducă pierderile din rândul celor în care se investește timp, energie și resurse. Un asediu bazat doar pe arcași și scări are șanse mai mici de izbândă. Povestea „Iliadei“ lui Homer este grăitoare în acest sens. Calul troian nu este altceva decât o mașină de război, cel mai posibil un „berbec“, și nu doar o construcție oferită ca un dar otrăvit.
Vehicolele de război trebuiau să confere trei avantaje esențiale: protecție, putere de distrugere și viteză. Adesea, neputându-se realiza unul care să îmbine toate elementele cerute, s-a preferat, în funcție de scopul acestuia, să îmbine măcar câte două.
Mașinile de război între asediu și câmpul de luptă
Roata, una dintre cele mai importante invenții ale anticilor (originară din Sumeria, aproximativ mileniul V î.Hr.), a fost folosită pe scară largă de asirieni. Astfel, carele de luptă, introduse chiar de sumerieni, ating apogeul în Imperiul Egiptean și cel Hitit. Asirienii și persanii sunt ultimii care folosesc pe scară largă această armă. După apariția „falangei macedonene“ (infanteria grea), carele de luptă își pierd din eficiență și sunt înlocuite cu detașamente de cavalerie, cu mult mai mobile. Treptat, rolul carului de război a devenit unul de paradă.
Asirienii, în schimb, au găsit o metodă ingenioasă și pentru a distruge zidurile fortificațiilor, folosindu-se de precursorul în­de­părtat al tancului, „berbecul“. Mașina era mai mult decât un simplu spărgător de pereți, fiind și turn de asediu, unde se adăposteau arcașii.
„Berbecul“, în forma clasică, era un cadru elipsoidal de lemn montat pe un șasiu cu patru roți, care avea în partea din față o lance, înlocuită ulterior de un buștean cu cap metalic, destinat spargerii zidurilor.
Marile imperii pornesc mașinile de război
Imperiul Asirian este cel care a introdus primul, pe scară largă, o serie de inovații pe câmpul de luptă. Acestea le-au permis asirienilor să mențină o hegemonie îndelungată în zona „Semilunii Fertile“ (aproximativ Orientul Mijlociu de azi). Cei mai importanți împărați, Ashurnasirpal al II-lea (883-859 î.Hr) și Tiglath-Pileser al III-lea (745–727 î.Hr.), au fost unii dintre cei mai mari cuceritori ai Antichității, transformând Asiria în prima mare putere militară din istorie. La baza succesului au stat și mijloacele de luptă, revoluționare pentru acea vreme.
Civilizația greco-romană aduce o ramificare și o specializare a mașinilor de război. Dacă la început se mizează pe mărimea acestora, ulterior, rapiditatea construirii și manevrabilitatea primează. Povestea Heleopolis-ului („cuceritorul orașelor“), un turn gigant de patruzeci de metri înălțime și douăzeci lățime, construit de inginerul Epimachus din Atena pentru asediul Rodos-ului (305 - 304 î.Hr.), sub comanda regelui macedonean Demetrius I Poliorcetes, stă mărturie.
Acoperit la exterior cu plăci de metal și având instalate baliste pe el, ansamblul cântărea peste 150 de tone. Totul în zadar, pentru că măreața construcție nu a reușit să dărâme zidurile și metalul a fost topit pentru a fi construit Colosul din Rodos. Chiar dacă Filip al II-lea al Macedoniei și Alexandru cel Mare au folosit o gamă largă de mașini de război în campaniile lor, maeștrii absoluți ai construcției acestora au fost, fără îndoială, romanii. Aceștia împrumută, adaptează, perfecționează și inventează doar cât este necesar. Singurul lucru cu adevărat nou este folosirea mașinilor, considerate de asediu până la ei, pe câmpul de luptă. Altfel spus, artileria apare cu Imperiul Roman. Balistele, scorpionii, catapultele în diverse versiuni, „onager“ și „mangonel“, dau greutate ploii de săgeți, făcând ravagii între trupele inamice.
Construcțiile trebuie să aibă principii simple de construcție și să fie realizate rapid. La nevoie, „berbecii“ erau înlocuiți de o „țestoasă“, formată de scuturile unei legiuni, iar capul „berbecului“ e înlocuit cu un buștean.
Balistele aveau ca model arbaleta (o invenție grecească). Se bazau pe forța generată de torsiunea elastică și puteau utiliza diferite tipuri de muniție, de la săgeți la pietre și proiectile incendiare. Balista era alcătuită dintr-o șină pe care erau așezate proiectilele, având la capăt două arcuri compuse din doi cilindri în jurul cărora erau înfășurate fire elastice. Varianta mai mică, dar mai precisă era „Scorpio“ (scorpionul), care putea fi atașat pe turnurile de asediu.
În artilerie, balistele erau completate de „onageri“, (lat. Onager, care înseamnă „măgar“) și de „mangoneli“, care erau folosite pentru a arunca bolovani sau vase umplute cu material incendiar la mare distanță pe o traiectorie circulară. Principiul de acțiune era tot forța elastică, care era transmisă la capătul unui braț montat pe un cilindru paralel cu solul, ce era totodată legat de corpul principal prin fire elastice. Catapultele aveau rolul de a arunca proiectile grele, atât asupra fortificațiilor, cât și a armatelor.
Apusul vine în Evul mediu
Moștenirea romană este îmbunătățită în Evul Mediu de „trebuchetă“. Nu se știe foarte clar unde a apărut, bizantinii o folosesc încă din secolul VI d.Hr., fiind amintită în lucrarea „Strategikon“ a împăratului Mauriciu. De asemenea, arma este pomenită la asediul orașului Tyr în 1124, de către cruciați.
Spre deosebire de catapulte, care folosesc forța elastică transferată asupra proiectilului, trebuchetele se folosesc de forța gravitațională. În esență, o trebuchetă este o pârghie de gradul I, fiind alcătuită dintr-un braț montat pe un ax mobil și având la capăt o contra-greutate. Celălalt capăt al brațului este cel care este folosit pentru lansarea propriu-zisă a diferitelor proiectile. Eficiența unei trebuchete stă în faptul că poate lansa proiectile de masă mult mai mare decât catapulta, fiind totodată și mai puțin complicată. Deși o armă de asediu teribilă, ea a fost înlocuită, odată cu „revoluția“ adusă de praful de pușcă, de distructivele tunuri.
Armele lui da Vinci
Perioada Renașterii produce o adevărată revoluție în cultură, prin interesul acordat omului, artelor, dar și științei. În acest context, se nasc o serie de invenții, proiecte de arme noi, iar cel mai important inovator, inclusiv în domeniul mașinilor de luptă, este Leonardo da Vinci. Pictor de excepție (cele mai cunoscute picturi ale sale sunt Mona Lisa și Cina cea de Taină), da Vinci a fost totodată și inventator și om de știință, aria sa de studiu incluzând ingineria (cele mai importante proiecte ale sale fiind aparatele de zbor), optica, anatomia și botanica.
Războiul a făcut parte dintre preocupările sale, iar în opera sa găsim câteva schițe de mașini de luptă. Două merită menționate în mod deosebit, anume „Carul de luptă secerător“ și „Tancul“. Prima dintre ele este, de fapt, un vehicul tractat de cai care folosește un sistem de scripeți sau roți dințate pentru a pune în mișcare o serie de lame rotative, folosite ca armă contra infanteriei. „Tancul“ este, prin noutatea sa, o invenție absolut revoluționară, ce precede cu câteva sute de ani tancul modern, care a văzut acțiunea pentru prima dată în Primul Război Mondial. Având un echipaj de patru oameni, tancul lui da Vinci era acționat prin puterea brațelor și prin intermediul roților dințate. Tancul avea patru roți și o formă conică, fiind dotat cu arme de foc de jur împrejurul bazei. Deși conceptul ar fi putut fi unul de succes, tancul nu a fost folosit niciodată pe câmpul de luptă.mai mult
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 19.09.11 22:35

Top 10: Cele mai ingenioase dispozitive de tortura

Daca ne-am imagina care au fost cele mai negre aspecte ale vietii in Evul Mediu, cu siguranta igiena personala, medicina primitiva, foametea sau bolile contagioase ar ocupa un loc fruntas printre optiunile noastre. Dar, fara indoiala, nici unul dintre aceste aspecte nu putea egala ingeniozitatea stramosilor nostri europeni atunci cand era vorba de crearea dispozitivelor de tortura. Iar daca v-a starnit interesul, Descopera va invita sa aflati mai multe despre inventivitatea macabra a judecatorilor medievali si a celor care reprezentau legea in acea perioada.


10. Scaunul de interogare
Renumita scaunul de interogare a cunoscut celebritatea in Europa medievala, atunci cand era folosita, in special, impotriva femeilor acuzate de vrajitorie sau de adulter. Scaunul metalic pe care erau imobilizati acuzatii era prevazut cu sute de ace menite sa strapunga pielea fara a produce, insa, rani letale. Ca si cum nu era suficient, sub acesta se aprindea focul, foc ce era mentinut pana cand scaunul devenea incandescent. Putinele victime care supravietuiau acestui supliciu sufereau traume ireversibile care, de cele mai multe ori, duceau la moartea celui torturat in maxim doi ani.


9. Purificarea sufletului
Desi era privita doar ca o metoda preliminara a torturii propriu-zise, curatarea sufletului avea la baza o credinta larg raspandita in tarile catolice, aceea ca sufletul vinovatului putea fi spalat de pacate daca acuzatul era silit sa inghita apa clocotita sau carbuni incinsi. In situatia in care condamnatul supravietuia incercarii, judecatorii puteau accede catre urmatoarele etape ale procesului de acuzare.


8. Fecioara de fier
Celebra printre inchizitorii medievali, Fecioara de fier isi va castiga o trista notorietate incepand cu anul 1515, atunci cand s-a inregistrat prima folosire a acestui infricosator instrument de tortura. Cusca de metal, care avea forma unei fecioare, era dotata pe interior cu un sistem complicat de ace care, odata usa inchisa, patrundeau in corpul celui condamnat. Dar cum scopul torturii era acela de a smulge marturisile ereticilor inainte de a-i ucide, acele erau pozitionate astfel incat victima sa nu fie ucisa instantaneu. Acestea penetrau membrele, abdomenul, pieptul si ochii victimei fara a-i provoca moartea imediata. Acuzatul putea agoniza chiar si doua zile pana isi gasea sfarsitul.


7. Tortura cu apa
Chiar daca a fost folosita pe scara larga in Evul Mediu, tortura cu apa a continuat sa fie practicata pana in secolul XX, in special in lagarele japoneze din timpul celui de al doilea razboi mondial. Procedeul prevedea ca victimei, imobilizate in prealabil, sa ii fie introdus in gura sau prin fosele nazale un tub elastic prin care era eliberata o mare cantitate de apa. Odata operatiunea incheiata, calaul sarea, practic, cu ambele picioare pe abdomenul umflat al victimei, fapt ce ducea la sectionarea stomacului si la moartea aproape instantanee.


6.Leaganul lui Iuda
Imaginatia judecatorilor medievali a atins una dintre cele mai inalte praguri atunci cand s-a decis construirea Leaganului lui Iuda. Aparatul, de forma unui scaun inalt cu trei picioare, era prevazut in varf cu o piramida metalica, ale carei muchii erau atent ascutite in prealabil. Victima era ridicata cu ajutorul unui sistem de scripeti si asezata pe acest ingenios dispozitiv de tortura, in fata judecatorului. Gravitatia si greutatea condamnatului duceau la desavarsirea procesului. Existau si cazuri in care cei acuzati nu erau suficient de corpolenti, situatie in care de picioarele condamnatului erau atasate diferite greutati.



5. Pantofii de pedeapsa si Furca Ereticilor
Confectionati din metal si dotati cu mai multi tepi metalici atasati in interior, in dreptul calcaielor, pantofii de pedeapsa erau folositi in combinatie cu o alta inventie a Inchizitiei, Furca Erecticilor. De forma unei furci minuscule cu doua capete, obiectul era atasat de gatul condamnatului astfel incat sa ii penetreze acestuia partea superioara a sternului si barbia. Nevoit sa stea pe varfuri, pentru a nu-si performa calcaiele, si silit sa isi lase capul pe spate pentru a nu fi strapuns de dispozitivul atasat la gat, cel condamnat putea rezista intr-o asemenea pozitie pana la cateva ore. De obicei, o astfel de tortura era folosita ca preludiu, inaintea caznelor propriu-zise.


4. Ghetele
O alta solutie ingenioasa a judecatorilor medievali, folosita in lupta cu fortele demonice ale raului, o constituia dispozitivul numit simbolic „ghetele”. Picioarele victimei, imobilizata in prealabil, erau plasate intre doua scanduri care, la randul lor, erau legate intre ele cu mai multe corzi bine stranse. Intre aceste corzi, acuzatorii fixau mai multe pene de lemn pe care le loveau sistematic cu un ciocan. Cu fiecare lovitura, mici parti din tibiile celui torturat se sfaramau, lasand oasele victimei sa iasa la iveala. Judecatorii puteau folosi pana la 20 de astfel de pene, care difereau ca marime, in functie de acuzele aduse vinovatului. Cazurile in care victima supravietuia pana la finalul procesului erau extrem de rare, iar durata de viata a acesteia nu era mai mare de cateva zile datorita blocarii arterelor cu resturi de os si maduva osoasa.

De-a lungul istoriei, "ghetele" au cunoscut o larga raspandire capatand forme diferite in functie de locatia in care erau folosite. Celebre au ramas "ghetele spaniole", confectionate din metal, si care erau presate cu ciocanul in timp ce picioarele acuzatului se aflau inauntru. O forma a acestor ghete se regasea acum un mileniu si in insulele britanice, diferenta fiind ca acestea erau din fier si nu erau folosite pentru presare membrelor inferioare ale condamnatilor ci pentru fierberea acestora in apa sau ulei.


3. Fierastraul
Una dintre cele mai sinistre inventii ale Evului Mediu a fost, cu siguranta, taierea condamnatilor de vii cu fierastraul. Mai mult, victimele erau legate cu capul in jos, ideea torturii fiind ca acestea sa supravietuiasca si sa fie constiente cat mai mult timp, fapt ce era posibil datorita sangelui care continua sa oxigeneze creierul acuzatilor. In ciuda durerilor care trebuie sa fi fost atroce, un condamnat supus unei astfel de torturi putea rezista pana in momentul in care fierastraul ii atingea toracele.


2. Trasul in teapa
Celebru in Tara Romaneasca datorita domnitorului Vlad Tepes, trasul in teapa era o metoda preferata de executie pentru acuzatorii din Turcia, nordul Africii dar si din Germania si centrul Europei. Teapa de lemn sau metal care strapungea posteriorul celui condamnat, iesindu-i acestuia prin gura sau torace, nu insemna intotdeauna o moarte cat de cat rapida. In situatia in care teapa nu atingea nici un organ vital, victima putea trai pana la doua zile in aceasta pozitie. Pedeapsa era acordata, in special, celor invinuiti de inalta tradare, desi folosirea ei cuprinsese arii mult mai largi de acuzare.



1. Trasul pe roata
Primul loc in topul torturilor medievale il ocupa trasul pe roata, o inventie aplicata pe scara larga in centrul si nordul Europei. In fond, doar spanzuratoarea era mai mult folosita decat trasul pe roata in acea perioada.

Victima era, pentru inceput, fixata de sol cu membrele larg desfacute si bine intinse. Apoi, sub fiecare incheietura a mainilor sau picioarelor erau trecute bucati solide de lemn. Calaul zdrobea incheieturile victimei presandu-le cu o imensa roata de lemn, intarita cu piese de metal. Procesul continua cu fracturarea oasele mainilor si picioarelor celui condamnat. Odata membrele zdrobite, victima era legata in jurul rotii si lasata sa moara din cauza durerilor sau a setei. Cei care supravietuiau supliciului puteau rezista zile intregi legati de roata, timp in care insectele si pasarile se hraneau in voie din trupul acestora. In general, condamnatii erau expusi in piete publice sau la rascrucile drumurilor, pentru ca toti sa ii poata vedea si sa le evite exemplul.

Existau si cazuri in care acuzatii se bucurau de clementa judecatorilor. In acest caz se aplica ceea ce se numea Coupe de grace, zdrobirea toracelui sau a stomacului, fapt ce ducea la moartea aproape instantanee a victimei. In centrul Europei mai exista o forma de clementa numita Retentum, ce prevedea strangularea condamnatului in timpul executiei, uneori chiar inainte de inceperea ei.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cand onoarea se spala cu sange

Mesaj Scris de Admin la data de 19.09.11 22:34

Cand onoarea se spala cu sange

O intalnire in pragul zorilor, cand negurile noptii inca nu s-au risipit, numaratul pasilor, mirosul iute de praf de pusca, zanganitul spadelor incrucisate, picaturi de sange pe pamantul reavan. Intr-un cuvant – duelul. Un obicei milenar, „dreptul barbatilor”, cel mai des uzitat mod de a spala onoarea patata prin cine stie ce jignire. De-a lungul vremii, acest obicei „barbatesc” a facut numeroase victime, aproape la fel de multe ca razboaiele. Si la urma urmei, ce altceva au fost duelurile decat niste razboaie personale, purtate, la fel ca si conflictele dintre tari, in numele orgoliului, dar, la drept vorbind de dragul bogatiei, gloriei sau al nurilor vreunei „Elene din Troia”?
Intr-una dintre salile Muzeului Maritim din orasul croat Dubrovnik, vizitatorii pot admira o frumoasa pereche de pistoale, vechi de sute de ani. Capodopere ale mesterilor faurari italieni, aceste pistoale placate cu argint nu sunt niste arme obisnuite, ci piese unicat: au un singur glonte, mai masiv decat cele normale, iar teava mai scurta. Scopul lor era unul singur: sa serveasca drept „aparatoare ale onoarei” participantilor la dueluri.

Desigur, pistoalele au fost printre ultimele arme folosite in duel, fiindca in evul mediu, se foloseau preponderent sabia sau chiar pumnalul. De fapt, am putea spune ca primele dueluri nu dateaza din era cavalerismului medieval, cand palatinii se impungeau pe rupte din pricina unei singure ocheade aruncate delicatelor domnite sau din cauza unei vorbe aruncate aiurea, la ospete.

Ele sunt mult mai vechi, caci am putea considera „duel” si obiceiul, existent la multe popoare antice, ca in locul unor intregi armate sa lupte doar cate un reprezentant al acestora, ales dintre cei mai viteji si mai puternici soldati. Legendarul Ahile a fost unul dintre acesti „duelgii” in numele ostii, iar celalalt supranume al nu mai putin legendarului Cid spaniol, „Campeador” vine tocmai de la faptul ca el reusise sa castige, prin duel individual, multe batalii pentru suveranii sai.

Un obicei stravechi

Cum se declansa un duel? Initial, adica la inceputul perioadei medievale, atunci cand duelurile au cunoscut o epoca de mare inflorire, cavalerul care-si simtea onoarea prejudiciata, arunca manusa de fier a armurii in fata preopinentului; daca acesta o ridica, insemna ca accepta provocarea, daca nu, nu era obligat sa se prezinte la duel si scapa sigur cu viata, dar era dezonorat pe vecie.

Nu-i de mirare ca absolut toti cavalerii preferau prima varianta. Mai tarziu, adica prin secolele 18-19, a aparut obiceiul lovirii adversarului cu manusa de catifea a celui ofensat, inainte ca aceasta sa fie aruncata. Desigur, se poate spune ca secolele respective au insemnat perioada de maxima inflorire a duelului, cand era chiar de bon-ton sa provoci sau sa fii provocat la duel si ziarele bulevardiere nu mai pridideau sa insereze, in paginile lor, stiri despre cine s-a mai batut si cine a mai murit in duel, caci duelul devenise un moft la moda... De obicei insa, duelurile erau declarate doar de amorul artei, fiindca, odata ajunsi la locul ales pentru a incrucisa sabiile, rivalii preferau sa fie impacati de martori decat sa-si verse pretiosul sange.

Si doamnele se-mpusca, nu-i asa?

Interesant e faptul ca, desi au fost considerate o metoda barbateasca de a-si repara onoarea, duelurile au fost practicate nu doar de domni ci si de doamne! Cel mai faimos duel feminin a avut loc in 1792, in Anglia, intre lady Amleria Braddock si doamna Elphinstone. Marul discordiei l-a constituit, desigur, cochetaria specifica urmaselor Evei, intrucat cele doua respectabile doamne s-au luat la harta dupa ce prima a facut o remarca nepotrivita la adresa celei de-a doua.

Rivalele s-au duelat prima data folosind pistoale cu un singur foc. In vreme ce lady Braddock a tras aiurea, doamna Elphinstone a fost foarte aproape de a-si rapune adversara, glontele ei trecand prin palaria acesteia. In ciuda apelurilor facute de martori, spre a se impaca, doamnele nici n-au vrut sa auda de asa ceva si au continuat lupta, incrucisand sabiile. Doamna Elphinstone a fost ranita la mana si adversara ei a cerut incetarea luptei, impacarea fiind consfintita printr-o scrisoare semnata de amandoua.

Poe, duelgiul betiv

Adesea se intampla ca soarta duelurilor sa fie hotarata nu de participanti ci de martorii lor. Acestia urmareau ca lupta sa se desfasoare dupa toate regulile onoarei si cavalerismului si nimeni sa nu triseze. Au existat chiar cazuri in care, atunci cand unul dintre duelgii a incercat sa triseze, propriul sau martor sa-l impuste! Secunzii se trezeau chiar implicati in schimbul de focuri, fara voia lor – asa ceva a patit, de pilda, in tinerete, cel ce avea sa devina presedintele Statelor Unite, Andrew Jackson, ranit in umar in urma unei lupte generale, iscate din cauza unui duel la care participa in calitate de martor.

Deosebit de importanta pentru evolutia ostilitatilor era alegerea armelor, cel provocat la duel avand rolul decisiv in aceasta. Provocat la duel, un alt viitor presedinte american, Abraham Lincoln a profitat de situatie alegand sa se bata nu cu pistoale ci cu sabii lungi, care constituiau pentru el un avantaj, data fiind lungimea neobisnuita a bratelor sale. Duelul s-a incheiat din fericire fara victime, adversarul lui Lincoln cerandu-si scuze dupa primele fandari...

Capitanul unei baleniere ameriane, Samuel Harvey, a fost provocat la duel de catre un partener de jocuri de carti, pe care-l lovise in timpul unei partide, acuzandu-l ca a trisat. Harvey a ales drept arme de duel doua harpoane si, pentru a-i da de inteles rivalului cu cine s-a pus, inainte de lupta a luat un harpon si l-a infipt in trunchiul unui copac, aflat la 20 pasi distanta. Desigur, cartoforul palmuit a cerut imediat anularea luptei. La fel a procedat si Edgar Allan Poe care, dupa ce a facut greseala de a-l provoca la duel pe un pistolar notoriu, si-a dat seama ca n-are nici o sansa in fata acestuia si s-a prezentat la locul duelului mort de beat. Lupta s-a anulat si a doua zi Poe si-a cerut scuze.

O lupta la inaltime

Curiozitatile din sfera duelurilor nu lipsesc. De pilda, la sfarsitul secolului 19, doi francezi s-au duelat pocnindu-se reciproc in cap cu bile de biliard iar pe la 1400, un cavaler a provocat la duel un caine, pentru ca acesta ii furase lenjeria intima a domnitei sale, gest considerat inadmisibil de catre vajnicul razboinic. La curtea unuia dintre nenumaratii suverani ai ducatelor germane, prin secolul XVII, unul dintre curteni a ras de bufonul pitic al regelui, spunand ca n-ar fi in stare sa omoare in duel nici un curcan. Piticul l-a provocat la duel si l-a impuscat drept in inima pe impertinent.

Cel mai faimos duelgiu din istorie a fost fara indoiala americanul Richard Martin, poreclit „Humanity Dick” sau „Tragaciul”. Luptator inflacarat pentru drepturile animalelor, el nu manifesta nici un fel de compasiune pentru rasa umana si de aceea n-a precupetit nici un efort spre a-i imputina reprezentantii: a luptat in peste o suta de dueluri si nu a pierdut nici unul, trimitand pe lumea cealalta cateva zeci de adversari. In cadrul unui episod tragi-comic, desfasurat pe la 1880 in Franta, un doctor a preferat sa lupte imbracat numai in chiloti, pentru ca nu cumva, in cazul in care ar fi fost ranit, tesatura de la haine sa-i patrunda in rana si sa provoace infectarea.

Dar cel mai spectaculos duel a avut loc tot in Franta, in 1808, participantii luptand nu de pe pamant, ci din aer, mai precis din nacelele a doua baloane cu aer cald ridicate deasupra Parisului. Domnii de Grandpre si de Pique s-au luptat pentru farmecele renumitei dansatoare Mademoiselle Tirevit, care era iubita oficiala a unuia dar amanta secreta a celuilalt. Pe 3 mai 1808, sub privirile unei uriase multimi, cei doi parizieni s-au ridicat la circa 600 metri inaltime, in preajma palatului Tuileries si, aflati la circa 50 de metri unul de altul, au tras. De Pique a ratat tinta, dar de Grandpre a nimerit in panza balonului: rivalul sau si secundul acestuia s-au prabusit in cateva minute, pe acoperisurile cladirilor de dedesubt, gasindu-si instantaneu moartea. De Grandpre si martorul sau au planat lin spre vest si au aterizat, la 30 km distanta de Paris.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Admin la data de 19.09.11 22:15

Topul nelegiuirilor
Prestigioasa revistă „Time" a alcătuit clasamentul „Nelegiuirilor secolului" De la răpirea copilului lui Charles Lindbergh, eroul aviator al Americii, până la furtul celebrului tablou "The Scream", semnat de pictorul Edvard Munch, prestigioasa revistă "Time" a rememorat nelegiuirile cele mai de răsunet din ultimii 100 de ani.
Nu lipsește desigur tragedia petrecută la Liceul Columbine, în 1999, unde au fost executați 12 elevi și un profesor, crime ce au cutremurat întregul mapamond. Clasamentul a fost alcătuit pe baza unui sondaj în rândul experților în istorie și criminologi. Astfel, a rezultat lista celor mai semnificative nelegiuiri din ultimii 100 de ani. Cele mai multe din aceste infracțiuni s-au întâmplat în America, dar nu lipsesc câteva delicte și jafuri celebre din Europa. Între primele nenorociri reamintite de revista americană se numără răpirea fiului aviatorului Charles Lindbergh – marele erou al Americii, primul om care a reușit să traverseze, pilotând de unul singur, Oceanul Atlantic. Copilul avea numai 20 de luni, când s-a întâmplat nenorocirea, în februarie 1932. America întreagă a urmărit cu sufletul la gură, timp de două luni și jumătate, căutarea micuțului. Cadavrul acestuia a fost descoperit, în mai 1932, mutilat. Este reamintit și furtul Giocondei, care s-a petrecut la 20 august 1911, delict care a dus la mare tulburare în Franța. Unii poeți avangardiști, cum ar fi Apollinaire, au fost arestați, fiind suspectat de furt chiar și Picasso. Abia mai târziu, în Italia, a fost arestat Vincenzo Perugia, care furase tabloul, pentru a-l revinde. Perugia susținea că adevăratul proprietar al acestuia trebuia să fie statul italian.
Cele mai negre fapte ale secolului XX
1. Răpirea și uciderea copilului lui Charles Lindbergh, eroul aviator al Americii (1932)
2. Furtul tabloului Mona Lisa, pictat de Leonardo da Vinci (1911)
3. Crearea unui fals maimuță-om (1912)
4. Scandalul crimei grasului Arbuckle, cel mai bine plătit actor al filmului mut (1920)
5. „Dalia neagră", uciderea Elizabethei Short (1947)
6. Marele jaf Brinks (1950)
7. Cazul uciderii actriței Lana Turner (1958)
8. Marele jaf asupra unui tren din Marea Britanie (1963)
9. Crimele lui Richard Speck într-un spital (1966)
10. Uciderea actriței Sharon Tate (1969)
11. Răpirea nepoatei magnatului William Randolph Hearst (1974)
12. Crimele lui "Son of Sam" la New York (1977)
13. Cazul John Wayne Gacy, care a ucis 28 de băieți (1978)
14. Cazul Ted Bundy, care a ucis 30 de persoane (1978)
15. Cel mai mare jaf de opere de artă din America (1990)
16. Cazul Jeffrei Dahmer, care a ucis cel puțin 17 bărbați (1991)
17. Cazul O.J. Simpson (1994)
18. Prăbușirea Băncii Barings (1995)
19. Ted Kaczunski a ucis trei oameni și a rănit 22 cu scrisori-bombă (1996)
20. Cazul nerezolvat al uciderii unei fetițe de 6 ani, Jonbenet Ramsey (1996)
21. Uciderea lui Gianni Versace (1997)
22. Dragostea nepermisă a unei femei, Mary Kay Letourneau, pentru un băiat de 13 ani
23. Masacrul de la Columbien High School – 12 elevi și un profesor, uciși (1999)
24. Cazul Andrea Yates, femeia care și-a înecat cei patru copii (2001)
25. Furtul tabloului "The Scream" de Edvard Munch (2006)
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Istoria medaliilor olimpice

Mesaj Scris de Admin la data de 19.09.11 22:13

Istoria medaliilor olimpice
Premiile pe care le primesc in prezent câstigatorii Jocurilor Olimpice sunt cu totul diferite de cele oferite la vechile jocuri. In antichitate, premiul intâi consta intr-o cununa de ramuri de maslin pe care câstigatorul o purta si care apoi era agatata la intrarea casei, indicând faptul ca acolo traia un campion olimpic. In epoca moderna, chipul celui care iese invingator la Jocurile Olimpice apare pe tot felul de materiale promotionale, pentru ca o medalie de aur olimpica valoreaza cât greutatea ei in aur si chiar mai mult.

In prezent insa, medaliile nu mai sunt fabricate din aur pur. Chiar si primele medalii olimpice de aur au fost, de fapt, facute din argint, pentru ca in anul 1896, când Jocurile Olimpice au fost reinventate, aurul era considerat ca fiind un metal inferior. De aceea, organizatorii au hotarât ca sportivii câstigatori sa fie premiati cu medalii din argint. Aceasta situatie s-a schimbat in 1904, la Jocurile de la St. Louis, când s-a luat decizia ca medaliile sa fie din aur. Din cauza pretului foarte mare al acestor premii si a situatiei financiare precare din acea perioada, materialul din care erau confectionate medaliile a fost din nou schimbat. Ultimele medalii din aur pur au fost oferite in anul 1912.

Acum exista cerinte foarte stricte in ceea ce priveste dimensiunile, designul si materialul folosit pentru confectionarea medaliilor olimpice. Cele din aur trebuie sa fie late de cel putin 6,35 cm si groase de 0,30 cm, iar obiectele in sine trebuie sa fie confectionate din argint 925, placate cu cel putin sase grame de aur pur. Medaliile de argint trebuie sa fie facute din argint de aceeasi calitate (925).
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Inchizitia

Mesaj Scris de Admin la data de 19.09.11 16:24

Inchizitia

Adrian Papahagi

Dintre toate prostiile pe care le aud zilnic, nici una nu este mai
gogonata decat descrierea ,evului mediu" ca o epoca de barbarie,
molime, obscu-rantism, inchizitie si teroa-re religioasa, razboaie
sange-roase, persecutii si serbie, asuprire a femeii si tabuuri
sexuale etc. Dar ce sa ne astep-tam de la oameni deformati de
cincizeci de ani de istorie marxista in Est si de tot atatia de
progresism imbecil in Vest? Regine Pernoud, in admirabila ei
carte ,Pour en finir avec le Moyen Age" (Paris, 1977), demonteaza,
rand pe rand, cliseele initiate de ,renascentisti" si perpetuate de
contemporanii nostri. Termenul de Renastere e folosit pentru intaia
oara de Vasari in secolul al XVI-lea. Renastere a ce? Arun-cati o pri-
vire la edi-tia cataloagelor de bi-blioteci monastice me-die-va-le a
lui Gustav Becker (Ca-ta-logi biblio-thecarum an-tiqui, Bonn, 1885)
si veti ve-dea ca ,obscurantistii" din evul ,in-tunecat" ii
transcriau si citeau pe Plaut, Ovidiu, Hora-tiu, Vergiliu si chiar pe
Platon, in varianta latina a lui Calcidiu, sau pe Aristotel tradus de
Boetiu. Fara scriptoriile me-die-vale, Renasterea n-ar fi avut ce
renaste. Se uita, de ase-menea, ca Renasterea a adus cu sine
razboaiele de religii, sclavagismul co-lo-nial, in-chizitia spa-nio-
la, vana-toarea de vra-jitoare. Nu imi propun si nu pot sa demontez
toate ineptiile care circula pe seama asa-zisului ,ev mediu"; oricum,
aspectele la care ma voi referi in cele ce urmea-za si in saptamanile
viitoare sunt bine cunoscute multor oameni de adevarata cultura, fata
de ca-re ma scuz ca fortez usi deschise. Sa incepem asadar cu In-
chizitia. Nimeni nu va nega ca aceasta institutie catolica a facut
numeroase victime, a frant destine si a fost in cele din urma
contrara mostenirii apostolice si patristice a Bisericii, care nu
prevedea pedepse mai mari decat excomunicarea pentru dusmanii
credintei. Dar tre-buie precizat ca perioada cea mai violenta a
Inchizitiei a fost cea moderna (incepand cu sfarsitul secolului al XV-
lea), cand ea a fost subordonata monarhilor si utilizata in scop
politic si economic, un episod special fiind confiscarea bu-nurilor
si persecutia evreilor convertiti (conversos) din Pe-ninsula Iberica.
Infiintata in 1231, inchizitia pontificala era exclusiv un or-gan de
ancheta a ereziilor, in principal a catarismului, care domina cu
precadere sudul Frantei. Ca sa intelegem perico-lul pe care il
reprezentau catarii ('purii'), invaluiti de scriitorii de senzatie
intr-o aura de mister si martiriu nejustificata, trebuie sa ne
transpunem in vremea aceea. Dualismul catar, pentru care lumea si
trupul erau opera demiurgului rau, nega Intruparea Mantuitorului si
prin aceasta euharistia si celelalte taine, considera casatoria si
procrearea un pacat si glorifica sinuciderea, dupa cum observa chiar
Raymond al V-lea, conte de Toulouse (+ 1194). Pentru omul acelor
vremuri, dar si pentru ortodocsii de azi, aceste fapte sunt infinit
mai grave decat negationismul, incitarea la crima rasiala sau
terorismul zilelor noastre. Prin doctrina lor, catarii erau talibanii
acelor vremuri, talibani fortificati in inima Europei. Cu toate
acestea, in perioada de varf a activitatii inchizitiei medievale,
doar un acuzat din cincisprezece era condamnat la moarte si unul din
noua la inchisoare. Intre 1308 si 1323, arhivele demonstreaza ca la
Toulouse, unul din centrele cele mai importante ale catarismu-lui, au
fost predati justitiei seculare pentru a fi arsi pe rug 42 de
condamnati din 930 de anchetati. 42 de condamnari la moarte in 15 ani
arata ca totusi procesele erau relativ serioase si ca Biserica
urmarea pocainta, nu pedepsirea ere-ticilor. Comparati numarul
victimelor Inchizitiei la Toulouse in 15 ani cu cel al victimelor
nevinovate ale insce-narii din 22 decembrie 1989 si ororile vor
capata proportii mai corecte. De gulag si shoah nici nu are rost sa
mai pomenim. Nu vreau sa se inteleaga ca elogiez sau justific
Inchizitia, desi ea are legitimitatea ei istorica. Sunt fericit ca Bi-
se-rica noastra ortodoxa a ramas straina de acest episod controversat
al istoriei cato-licismului. Cariera Inchi-zitiei este fara indoiala
patata de sange, ceea ce nu poate decat sa ii motiveze pe ateii
militanti in ura lor fata de crestinism, iar pe crestini ii tulbura
negresit. Dar trebuie retinute doua aspecte: in imensa lor
majoritate, pedepsele In-chi-zitiei erau duhovnicesti (pelerinaje,
rugaciune etc.), nu capitale; cele circa 200.000 de victime (200.000
prea mult, fireste!) ale Inchizitiei in 600 de ani de activitate,
dintre care jumatate sub control secular, sunt nimica fata de
milioanele de victime ale lui Pol-Pot, Hitler sau Stalin.
Unde sunt tenebrele? Unde este barbaria?ADEVARUL

_________________
http://www.conceptwizard.com/pipeline_of_hatred.html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 20 din 23 Înapoi  1 ... 11 ... 19, 20, 21, 22, 23  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum