Sebastian[v=]

Pagina 4 din 8 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 25.02.06 21:51

Rezumarea primului mesaj :

Mihail
JOAN


Ultima editare efectuata de catre Admin in 10.11.15 12:16, editata de 36 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


-----Teatrul lui Sebastian

Mesaj Scris de Admin la data de 04.07.09 18:30

Teatrul lui Sebastian
1. Între Caragiale și contemporanii noștri



Caragiale a recuperat și a redimensionat Barocul într-un fel care îi conferă dramaturgului unicitate și, civilizației mioritice, identitate. (v. și www.aol.ro/2006/august) Proza română, arată G. Călinescu, s-a dezvoltat folosind motive tematice lansate de autorul „Năpastei”. S-au ivit pe această cale personajele triumfătoare, ca Dandanache, Leonida și Nae Girimea, dar și eroii deznădăjduiți, anunțați de Nenea Anghelache, Cănuță și d. Lefter Popescu. „Astfel s-a născut literatura micilor melancolii, a mediocrilor fără nădejde.” [G. Călinescu, „Domina bona”, în „Pagini de estetică”, București 1990, Editura Albatros] Aceasta a permis apariția lui Mihail Sebastian care, perfecționând-o stilistic, a pus-o sub semnul întrebării; în plus, a populat universul său cu un tip uman necunoscut la noi: contemplativul aflat în violentă și necontenită acțiune. Zămisliți, pare-se, sub zodia unui Baroc pe care l-am putea denumi brechtian, Lache, Mache, Zița și Mița fac un tărăboi echivalent al relației active cu realitatea; apăruți în orizontul poeziei beckettiene, Miroiu, Bogoiu, Corina și Mona, ființe remarcabile prin discreție, marcate de plăcerea extravagantă de a fantaza, atacă realitatea și o comută cu o forță ce amintește de marile energii dezvoltate de personajele shakespeariene. Conflictul intern, același, ce definește fiecare dintre cele două universuri, al „Scrisorii pierdute” și al „Stelei fără nume”, ca și schimbul de funcții dintre elementele acestora, favorizează teatrul - atât în extensiune cât și în înaintarea spre profunzimile sale.
Mihail Sebastian îl moștenește în descendență directă pe Caragiale (și) în ce privește iscusința dovedită în construcția unei piese. Situațiile sunt perfect structurate, dezvoltările dramatice, simfonice ca gen și camerale ca finețe, au farmec și umor, replicile lasă, aproape întotdeauna, să existe personajele. Originalitatea lor e generată de resortul acțiunilor; gesturile casnice - ca acela al Monei care, rămasă singură în dimineața următoare nopții în care a descoperit Ursa Mare, bagă ață în ac și coase pijamaua bărbatului - ca și marile mișcări, precum cea a femeii lucide care pleacă spre a conserva realitatea unui vis, nu se bazează pe certitudini, ci pe întrebări (legate de existența fericirii și de capacitatea de a iubi).
Inginerii, compozitorii și profesorii lui Sebastian au fost de cele mai multe ori descriși prin alăturare cu eroii lui Camil Petrescu, efort îndreptățit de tipul de personaj ce i-a preocupat pe cei doi scriitori: intelectualul. S-ar părea că ilicita plăcere de a visa a unor Ștefan, Marin etc. face din ei ființe mai puțin cerebrale decât pământenii ce au avut privilegiul să asiste la jocul ielelor. O privire atentă dezvăluie temeiul șubred al acestei temeri. În ce măsură se dovedește mai lipsit de pragmatism inginerul care izbutește să își petreacă un concediu pe gustul lui decât revoluționarul ce reușește să primejduiască însăși cauza căreia i se dedică? Cu cât este mai sărac în rațiune istoricul meticulos, gata să își judece rece modelul și să îl pună sub semnul întrebării când constată că el greșește, decât bibliotecarul inhibat, cam superficial în lecturi – din moment ce gafează cu ingenuitate când încearcă să își dovedească adevărul pasiunii într-un fel epuizat pe cale livrescă de femeia iubită? De ce ar poseda un intelect mai clorotic matematicianul scrupulos, ce a descoperit prin calcul existența unui astru, decât avocatul exaltat, grăbit să se pună în slujba clasei muncitoare din convingerea că aceasta se bate pentru suveranitatea unor abstracțiuni? Deosebirile dintre cele două serii de personaje sunt generate de aplecarea spre reverie, ce îi caracterizează pe protagoniștii jocului de-a fericirea. Ea permite cercetarea altor realități decât cea cotidiană, și imprimă un soi special de cutezanță. Gelu Ruscanu, instalat confortabil în realitatea întemeiată pe evidența că întotdeauna 2+2=4, dobândește curajul de a se împușca, salvând-se astfel în ordine morală, căci își aplică sieși consecințele legilor etice socotite de el, adept al justiției inumane, implacabile: făcând compromisul de a transforma dovada unei crime într-o armă politică, directorul „Dreptății sociale” își irosește suportul trăirii. Marin Miroiu, folosind matematica pentru a interoga realitățile, nu pierde niciun moment bărbăția de a viețui.
Camil Petrescu însuși exprimă dubii legate de natura și gradul de cerebralitate al eroilor săi. „Danton: (…) ești sigur că peste o lună, peste două sau peste trei nu ai să mergi și tu la eșafod, lăsând totul pe mâna lui Tallien și a lui Barere? Lăsând republica asta, pentru care a curs atâta sânge eroic, pe mâna unor farsori de bâlci? (Așteaptă.) Ești sigur că ea va dăinui dacă… Robespierre (convins definitiv, cu un fel de loialitate logică): Da… Danton (încremenește, îl măsoară lung): Pari sincer. (Înțelege simplu): Ești numai prost.” [Camil Petrescu, „Danton”, în „Teatru”, 3, București 1973, Editura Albatros]


Ultima editare efectuata de catre Admin in 04.07.09 18:31, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 04.07.09 16:31

O intalnire ratata (1942)



In vara anului 1942 Mircea Eliade vine in Bucuresti de la Lisabona, cu un mesaj de la Salazar catre Ion Antonescu. Va fi ultima lui vizita in tara. Eliade se vede cu "prietenii legionari" si cu "toti prietenii din Criterion" 9, mai putin cu Mihail Sebastian. Acesta isi noteaza coplesit in jurnal: "Am aflat mai de mult - dar am omis sa insemnez aici (atat de putina importanta incepe sa aiba pentru mine?) - ca Mircea Eliade e in Bucuresti. Se intelege, n-a cautat sa ma vada si n-a dat nici un semn de viata. Altadata mi s-ar fi parut odios: ba chiar imposibil, absurd. Acum mi se pare firesc. E mai simplu, e mai clar. Cu adevarat, nu am nimic, absolut nimic nici sa-i spun, nici sa-l intreb" (23 iulie 1942).

S-a speculat mult pe marginea motivelor pentru care Eliade l-a evitat pe Sebastian in vara anului 1942. In Dosarul Mircea Eliade, aparut in 1972 in revista israeliana Toladot, a fost formulat un motiv cinic: "Mircea Eliade ca diplomat cunostea desigur soarta ce se pregatea evreilor. Ce rost avea sa-l mai vada pe fostul sau prieten, sortit mortii?". Este adevarat ca in acea vara Ion Antonescu si Gustav Richter (reprezentantul lui Eichman in Romania) semnasera un act vizand deportarea evreilor in lagarele de exterminare din Polonia. Sebastian insusi citeaza in jurnal, la 8 august 1942, publicatia Bukarester Tageblat, in care se vorbea pe larg despre planul de a transforma Romania, pana in toamna anului 1943, intr-o tara fara evrei (Judenfrei). Aceasta explicatie a evitarii lui Sebastian de catre Eliade este prea macabra pentu a o putea considera adevarata.

Intr-o scrisoare din 6 iunie 1972, profesorul israelian Gershom Scholem i-a cerut lui Eliade explicatii in aceste (si alte) privinte: "In lunga perioada de cand te cunosc, nu am avut nici un motiv sa cred ca ai fost antisemit, cu atat mai mult un conducator al antisemitismului. Te consider un om sincer si drept, pe care il privesc cu mult respect, de aceea mi se pare normal sa-ti cer sa-mi spui adevarul. Daca este ceva de spus asupra acestui lucru, sa fie spus, si atmosfera acuzatiilor generale sau specifice sa se clarifice". Printre altele, Eliade i-a raspuns lui Scholem ca la Bucuresti, in vara anului 1942, se simtea urmarit de agenti ai Gestapo sau ai Sigurantei Statului si ca nu a vrut sa ii puna pe urmele lui Sebastian, provocandu-i astfel un necaz in plus10. Aceeasi justificare putin credibila o furnizeaza Eliade in Memoriile sale, scrise tot in anii ‘70, dar nu si in jurnalul tinut in Portugalia11.

In octombrie 1946, la Paris fiind, Eliade reia in jurnal subiectul relatiei sale cu Sebastian: "Nu ma voi consola niciodata ca nu l-am revazut [pe Mihai] in august [iulie, de fapt] 1942, cand m-am intors, pentru o saptamana, la Bucuresti. Mi-era, atunci, rusine de mine - consilier cultural la Lisabona - si de umilintele pe care le indura el, pentru ca se nascuse si voise sa ramana Iosif Hechter. Acum, ma zbat, inutil, in iremediabil" 12. Cred ca abia aici, in acest fragment de jurnal, Eliade a marturisit adevarul. De fapt, Mircea Eliade se simtea rusinat si responsabil, ca parte a unui regim care il discrimina si il anihila civic pe prietenul sau Mihail Sebastian.



Post-mortem (1945-1980)



In decembrie 1944, Sebastian incearca in jurnal o retrospectiva nostalgica asupra relatiei sale cu Mircea Eliade: "Plimbarile noastre pe munti, verile la Breaza, jocurile in curtea Floriei [Capsali], in [strada] Nerva Traian, anii nostri de prietenie frateasca - si pe urma anii de confuzie, de destramare, pana la ruptura, pana la dusmanie, pana la uitare. Totul e mort, disparut, pentru totdeauna pierdut" (13 decembrie 1944). Este una dintre ultimele insemnari din jurnalul lui Sebastian. Peste cateva luni, la 29 mai 1945, scriitorul moare calcat pe strada de un misterios camion.

La aflarea mortii lui Sebastian, Eliade este coplesit. Inca la Lisabona, el isi noteaza in jurnal chiar in ziua de 29 mai: "Vestea ma emotioneaza prin absurdul ei. Mihai a trait, fara indoiala, o viata de caine in acesti ultimi cinci ani. A scapat de masacrele rebeliunii din ianuarie 1941, de lagarele antonesciene, de bombardamentele americane, de tot ce-a urmat dupa lovitura de stat din 23 august. A vazut caderea Germaniei hitleriste. Si a murit printr-un accident de circulatie, la 38 de ani!... Imi amintesc prietenia noastra. In visurile mele, era unul dintre cei doi-trei oameni care mi-ar fi facut Bucurestiul suportabil. Chiar in climaxul meu legionar, l-am simtit aproape. Am castigat enorm din prietenia lui. Contam pe aceasta prietenie, ca sa ma reintorc in viata si cultura romaneasca. Si acum - s-a dus, calcat de o masina! Cu el, se duce inca o bucata buna, si foarte frumoasa, din tineretea mea. Ma simt si mai singur. Majoritatea oamenilor pe care i-am iubit sunt acum dincolo… La revedere, Mihai!" 13.

Cand peste 35 de ani, in 1980, are posibilitatea sa se revada la Paris cu Beno, fratele lui Mihail Sebastian, Mircea Eliade exulta: "Scrisoarea ta m-a emotionat nespus - si a emotionat-o si pe Christinel, care va cunoaste pe toti trei [fratii Hechter], din tot ce i-am povestit in cei 31 de ani de casatorie. Inutil sa incerc sa-ti marturisesc mai mult; mi-ar trebui zeci, sute de pagini […]. Astept sa-ti aud glasul, sa te aud vorbind despre De doua mii de ani, sa-l regasesc pe Mihai […]. Te imbratisez cu veche prietenie, Mircea" 14.

In cultura romana sunt multe mari personalitati, dar nu sunt multe mari prietenii intre personalitati. Relatia dintre Sebastian si Eliade a fost cred o astfel de prietenie, chiar daca una accidentata.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

++Mihail Sebastian si Mircea Eliade: cronica unei prietenii

Mesaj Scris de Admin la data de 04.07.09 16:30

Mihail Sebastian si Mircea Eliade: cronica unei prietenii accidentate*

In arhiva Muzeului National al Literaturii Romane exista un set de fotografii de o valoare deosebita. Sunt poze ale unui grup de tineri in jur de 25 de ani, fericiti, aflati intr-un "joc de-a vacanta" in Muntii Bucegi. In fotografiile facute in iulie 1932 ii descoperim pe Mircea Eliade (recent intors din India), Mihail Sebastian (recent intors de la Paris), Haig Acterian, Mircea Vulcanescu, Dan Botta, Mihai Polihroniade, Marietta Sadova, Floria Capsali, Petru Comarnescu, poate si Leny Caler etc1. Romani, evrei, armeni, greci s.a.m.d. Eterogen din punct de vedere etnic, era un tip uzual de grup de prieteni in Bucurestiul interbelic. Cand se vorbeste de orase tolerante si multietnice in Romania Mare, de regula se dau ca exemple Timisoara, Cernauti, Braila si alte cateva. Intotdeauna se uita Bucurestiul, care a fost si el un oras multietnic, multicultural si multiconfesional.

Anii ‘20 si inceputul anilor ‘30 urmau miraculoasei date de 1 decembrie 1918. "Romania are atata noroc - declarase ironic P.P. Carp - ca nu mai are nevoie de politicieni." Romania Mare traia o scurta perioada cvasi-paradisiaca, cu o generatie de tineri intelectuali care, pentru prima data in istorie, cum credea Mircea Eliade, nu mai avea de indeplinit vreo misiune istorica. O "perioada amniotica", cum a numit-o Ioan Petru Culianu, referindu-se la starea fatului, protejat de amnios in uterul matern2. In termenii lui Eliade (cel din Mitul eternei reintoarceri), "teroarea istoriei" actiona mai bland. Ca atare, si "boicotarea istoriei" putea fi aplicata mai bland. Probabil ca tocmai lipsa unei "misiuni nationale" comune (sau macar a unui "pericol comun", care sa fi generat sindromul "cetatii asediate") a atomizat societatea si a dus la brutala "cadere din Paradis" si la esecul politic cunoscut.

Prietenia dintre Eliade si Sebastian a fost una de exceptie, nu numai prin profunzimea ei, dar si prin modul accidentat in care s-a manifestat. O prietenie dostoievskiana, daca n-ar fi si eugenionesciana. Pentru ca, la un moment dat, in jurul lui Sebastian-Béranger Romania se rinoceriza in cercuri concentrice, atingand ultimul si cel mai intim cerc - cel al prietenilor.



In apararea lui Sebastian (1934-1935)



In 1934, dupa aparitia romanului De doua mii de ani, cu infama prefata semnata de Nae Ionescu, Eliade ii ia public apararea prietenului sau Sebastian, intrand in polemica cu mentorul lor comun. Printre altele, in articolul sau, Eliade se ridica impotriva "certitudinii damnatiei evreilor" si a opiniei lui Nae Ionescu ca evreii si-ar fi ratat iremediabil accesul la mantuire. Extra Ecclesiam nulla salus, in formularea lui Origene. A judeca astfel, scrie Eliade, inseamna "a interveni in libertatea lui Dumnezeu", care "poate mantui oricum, pe oricine". In alte doua articole, Eliade continua aceasta controversa cu teologul Gh. Racoveanu, coleg la Cuvantul cu Eliade si Sebastian. Sunt totusi "anumiti evrei", admite Eliade, care "sunt fiii Diavolului". Acestia "nu-si vor gasi mantuirea" 3.

Evident, gestul lui Eliade de a sari in apararea publica a prietenului sau Sebastian este un fapt laudabil si curajos. Era momentul in care Sebastian era atacat din toate partile, din dreapta si din stanga, de legionari si de comunisti, de romani si de evrei, de prieteni si de dusmani. Pentru romanul P. Nicanor, de pilda, "factura intelectuala [a lui Sebastian] este eminamente huliganica", iar pentru evreul Isaac Ludo, Sebastian este un "dramatic rozator de ciolane", o "lichea", un "ticalos", o "dejectie a ghetoului evreiesc". Pe scurt, Sebastian era prea evreu pentru nationalistii romani si prea roman pentru nationalistii evrei4.

Dar Mircea Eliade a abordat problema iudeofobiei dintr-o perspectiva cumva prea "rece", prea "tehnica", strict teologica. Constient sau nu, el a ignorat complet perspectiva politica (nu mai vorbesc de cea morala) a antisemitismului. Atunci, la jumatatea anilor ‘30, evreii din Romania (si din Europa) aveau nevoie de salvare fizica, nu metafizica. Ei aveau nevoie de mantuire mai mult pe pamant, in viata fiind, decat in cer, dupa moarte. Sebastian insusi a amendat cu sarcasm aceasta controversa teologica: "Nu-mi recunosc niciun drept sa spun vreun cuvant in aceasta dezbatere [dintre Eliade si Racoveanu], care, in plus, in fondul ei, imi este profund si total indiferenta. Am o vaga impresie ca, dupa moarte, nu voi fi judecat cu textele d-lui Racoveanu. Iar daca ma insel, faca-se voia lui Dumnezeu" 5.

Totusi, Sebastian a apreciat enorm faptul ca prietenul sau a fost unul dintre foarte putinii (daca nu chiar singurul) care i-a luat apararea. Pe pagina de garda a volumului Cum am devenit huligan, Sebastian i-a compus o dedicatie din care rezulta gratitudinea sa: "Lui Mircea, care nu mi-a dat dreptul sa disperez in suportarea acestor mizerii aici [in carte] povestite - si care nu vor supravietui, daca vor supravietui, decat pentru ca si el a spus un cuvant - cel mai frumos. Mihai, 1935" 6.



Intre dragoste si ura (1936-1939)



Dar lucrurile au evoluat cu repeziciune. In anii 1936-’39, prietenii lui Sebastian erau stingheriti de prezenta lui si taceau atunci cand el intra in incapere. Doar cateaua Joyce, a lui Eliade - neinfestata de morb - "urla de bucurie" la vederea lui. "Singura ea - isi noteaza Sebastian - isi aducea aminte ca a fost o vreme in care in casa aceea eu eram oarecum la mine acasa" (30 august 1938). "Suntem in plina disolutie a prieteniei noastre", scrie Sebastian in jurnal despre relatia lui cu Eliade. "Nu ne vedem zile de-a randul - si, cand ne vedem, nu mai avem ce sa ne spunem" (25 martie 1937). Prietenii schimbau vorba la aparitia lui Sebastian. Cateodata, disperat fiind, Sebastian insusi ii cerea lui Eliade schimbarea subiectului. "Dar e posibila in astfel de conditii o prietenie?", isi nota el in Jurnalla 4 aprilie 1937.

In decembrie 1937, Sebastian simte ca e pe cale sa-si piarda toti prietenii, inclusiv "prietenul cel dintai si cel din urma, Mircea" (19 decembrie 1937). Intr-adevar, atunci, cu cateva zile inainte de alegerile din 20 decembrie 1937, aparuse faimosul text nefast De ce cred in biruinta miscarii legionare, semnat de Eliade in publicatia de extrema dreapta Buna Vestire. "Poate neamul romanesc sa-si sfarseasca viata… surpat de mizerie si sifilis, cotropit de evrei si sfartecat de streini?", transcrie stupefiat Sebastian in Jurnal un fragment din textul publicat de Eliade (17 decembrie 1937). Lungi si aprinse, disputele politice dintre ei in acel framantat an 1937 nu reusesc sa lamureasca lucrurile. "[Mircea] nu e nici farsor, nici dement. Este numai naiv. Dar exista naivitati asa de catastrofale", conchide Sebastian (2 martie 1937).

Intalnirile dintre cei doi prieteni se raresc pana la disparitie: "[Sunt] aproape doua luni de cand nu l-am mai vazut pe Mircea", scrie Sebastian in Jurnal la inceputul anului 1938. "Sa las sa se destrame mai departe singure lucrurile? Sa le pun punct cu o explicatie finala? Mi-e asa de sila, incat as prefera sa tacem definitiv, si eu, si el. N-am ce sa-l intreb, si desigur n-are ce sa-mi spuna. Dar, pe de alta parte, e o prietenie de ani de zile, si poate ca i-am fi datorat acestei prietenii un ceas sever de despartire" (13 ianuarie 1938).

Atunci cand, dupa jumatate de an, totusi se intalnesc, Sebastian nu stie cum sa gestioneze relatia cu Eliade. Fara sa le poata controla, sentimentele sale penduleaza intre simpatie si antipatie, intre dragoste si ura. "Duminica seara, masa la Mircea. Revazut dupa atata vreme, e neschimbat. Il priveam, il ascultam, cu mare curiozitate. Gesturi pe care le uitasem, volubilitatea lui nervoasa, o mie de lucruri aruncate in dezordine, la nimereala - in totul simpatic, de treaba, cuceritor. Mi-a greu sa nu-mi fie drag. Dar am atatea lucruri sa-i spun despre Cuvantul, despre Garda [de Fier], despre el si despre neiertatele lui compromisuri. Nu exista scuza pentru degringolada lui politica. Eram decis sa-i vorbesc fara menajamente. De altfel, nici nu mai am ce menaja. Chiar cu asemenea reveniri, prietenia noastra e terminata" (12 aprilie 1938).

La 1 septembrie 1939, Hitler declanseaza razboiul. Mircea Eliade este, cum isi noteaza Sebastian in jurnal, "mai filogerman decat oricand, mai antifrancez si antisemit decat totdeauna". "Ceea ce se intampla la frontiera din Bucovina e un scandal - ii spunea Eliade lui Petru Comarnescu -, caci noi valuri ovreiesti patrund in tara [din Polonia]. Decat o Romanie inca o data invadata de jidani, mai bine un protectorat german." Eliade avea aceeasi problema ca in decembrie 1937, cand scria textul De ce cred in biruinta miscarii legionare, - obsesia "invadarii Romaniei de catre jidani". Din "prietenul cel dintai si cel din urma", cum inca il considera in decembrie 1937, Eliade este degradat de Sebastian, devenind in mai putin de doi ani "fostul meu prieten" (20 septembrie 1939).



"Iphigenia sau jertfa legionara" (1939-1941)



In decembrie 1939, dupa eliberarea sa din lagarul de la Miercurea Ciuc, Mircea Eliade scrie piesa Iphigenia. In viziunea lui Eliade, fiica regelui Agamemnon nu numai ca nu se opune sa fie jertfita pe rug, dar chiar face elogiul auto-sacrificiului, a jertfei "pentru mantuirea celorlalti". Ea ar fi putut sa evite decizia oraculara (prin casatoria cu Ahile), dar a preferat sa se "arunce in bratele mortii" ("sa se casatoreasca cu moartea", cum ar spune Eliade), pentru a permite armatei grecesti sa plece la razboiul troian. Trimiterile la Legenda Mesterului Manole sunt evidente in piesa: "Nu voi fi zidita - isi motiveaza Iphigenia sacrificiul - la temelia unei marete cladiri, ca s-o insufletesc si sa-i dau viata", ci la temelia victoriei asupra Troiei. Alegerea subiectului martial si semnificatiile piesei sunt stravezii. Cultul mortii si exaltarea sacrificiului pentru patrie faceau parte din retorica discursului legionar.

Premiera piesei are loc pe 12 februarie 1941, la 18 zile dupa rebeliunea legionara. Un fragment din Jurnalul lui Sebastian este concludent: "Premiera Iphigeniei lui Mircea Eliade la [Teatrul] National. Se intelege, nu m-am dus. Mi-ar fi fost imposibil sa ma arat la nu importa ce premiera, si cu atat mai putin la una care, in mod fatal (autor, interpreti, subiect, public), trebuie sa fi fost un fel de reuniune legionara. As fi avut impresia ca asist la o «sedinta de cuib». […] Textul e plin de aluzii si subintelesuri (pe care le remarcasem inca de anul trecut, la lectura) […]. Simbolul mi se pare cam gros totusi: «Iphigenia sau jertfa legionara», s-ar putea numi piesa in subtitlu. Acum, dupa cinci luni de guvernare [legionara] si trei zile de rebeliune, dupa atatea asasinate, incendii si pradaciuni - nu se poate spune ca nu se nimereste" (12 februarie 1941). Dupa circa o luna, Sebastian se duce totusi sa vada piesa. Comentariile lui din Jurnal sunt mai putin radicale. Totusi, el observa "pe alocuri suparatoare intentii legionare" (6 martie 1941).

S-a spus ca, in acea perioada, Mihail Sebastian era deosebit de suspicios si subiectiv. Chipurile, era un obsedat care vedea "intentii legionare" peste tot, chiar si acolo unde nu erau. Dar o "descifrare" similara a mesajului piesei a facut si tanarul I.P. Culianu peste patru decenii, in Italia, in cu totul alt context socio-cultural-politic. Citind scenariul piesei Iphigenia in 1977, Culianu descopera "cu o anumita surpriza si cu amaraciune" asocierea maestrului sau la ideologia Miscarii Legionare. Este vorba de o "pozitie ideologica" jenanta, care - conchide Culianu - "ni se pare, astazi, absolut de neinteles" 7.

Nu este intamplator faptul ca in 1951 cativa legionari romani au publicat in Argentina scenariul tragediei Iphigenia. Eliade insusi a operat cateva modificari. El a adaugat si o scurta prefata: "Public cu bucurie, dar si cu strangere de inima, aceasta piesa de tinerete, care placea atat, cand a fost scrisa, prietenilor mei Haig Acterian, Mihail Sebastian, Constantin Noica si Emil Cioran". De altfel, el dedica lui Haig Acterian si Mihail Sebastian - "doi dintre cei mai buni prieteni" -, "acest text, pe care l-am iubit impreuna in amurgul tineretii noastre" 8. In 1951, cand apareau aceste randuri, Mihail Sebastian nu mai avea cum sa-si exprime rezervele fata de o astfel de afirmatie. El recunoaste totusi in jurnal ca, de jena sa-i spuna prietenului sau adevarul in fata, a mimat aprecierea fata de scenariul piesei: "Dupa [ce am citit] Iphigenia am acoperit cu cateva exclamatii admirative nemultumirea mea reala" (28 februarie 1940).


Ultima editare efectuata de catre Admin in 04.07.09 16:33, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 23.06.09 7:54

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Corporația Afrim-Sebastian

Mesaj Scris de Admin la data de 21.06.09 13:27

Corporația Afrim-Sebastian
N
imeni nu s-ar fi gândit că Jocul de-a vacanța se joacă cel mai bine, în 2009, într-un birou, un spațiu larg și neutru, la fel oriunde în lume, cu lambriuri, scaune ergonomice, cu laptopuri, xerox, mochetă, neoane și tavan fals. Nimeni în afară de Radu Afrim, un regizor cu un nonconformism clarificat.
„Dar nu voi accepta cu niciun preț (chiar cu riscul de a nu fi deloc jucat) să-i dau rolul lui Toni (n.r., Toni Bulandra). Ar strica totul“, nota în jurnalul său, sub data de 5 iunie 1936, Mihail Sebastian. Ce-ar fi scris același Sebastian dacă ar fi aflat că, peste timp, un regizor (ne)firesc de liber urma să-i ia textul fetiș – Jocul de-a vacanța, să aleagă o trupă de cinci actori ai Teatrului Municipal din Baia Mare și să realizeze un nou spectacol, de data asta nu despre o vilă Weber, o adorabilă pensiune undeva în mijlocul naturii, ci despre o corporație, poate o Weber Corporation, unde personajele sale devin profesioniști în costum?
Prezentat sub egida Festivalului Comediei Româ­nești (ediția a VII-a, 6-13 mai), Jocul de-a vacanța a fost singurul spectacol programat cu două reprezentații succesive și găzduit de Teatrul Odeon. Adept, în general, al spațiului black-box, spectacolele lui Afrim sunt o continuă paradă de personaje care își trăiesc distrugerea cu senzualitate, făcând din spectator un voyeurist cu pretenții de partener angajat. Acesta este și motivul pentru care publicul lui Afrim este unul fidel, urmărindu-i toate jocurile și învestindu-l cu încredere, permițându-i libertatea de a experimenta.
Radu Afrim a încetat să fie un „tânăr regizor“, „un regizor controversat“ sau un „artist nonconformist“. El este (și) toate astea, dar mai este și o altfel de lectură scenică, cu actori conectați la personaje dimensionate speculativ, dar nu mai puțin adevărate, posibile. Cine a inventat pentru prima dată termenul „afrimizare“ a înțeles poate primul că nu definește o modă trecătoare, ci un curent care va încerca și cerceta fiecare scenă accesibilă românească.
Jocul de-a vacanța al lui Sebastian, și după Afrim, nu respectă textul și nici nu respectă identitatea originară a personajelor. Bogoiu e un tip chel, dar nu de 50 de ani. Doamna Vintilă e Madam, un bărbat la costum al cărui mare secret e că în sufletul său stresat de corporatist e o „ea“. Jaff, corigentul la mate, e băiatul care livrează pizza, îmbrăcat în veveriță. Corina e o viespe frigidă de office, iar Ștefan e tânărul teribil al fiecărui birou – tipul ăla drăguț, talentat, deștept și supraturat la locul de muncă.
Corporația care-i unește pe toți nu are nimic în comun cu locul minunat din Munții Ardealului, la câțiva kilometri de Gheorghieni, unde Sebastian își ridicase imaginar Vila Weber. Corporația lui Afrim e nouă, dar e un office modern, neutru, ca toate clădirile din sticlă și beton. În această colivie de lux, realitatea invadează pe toate undele: telefon (toți vorbesc în microfoanele minuscule ale echipamentelor auxiliare telefonului mobil), fax, Internet. Zgomotul e asurzitor și imposibil. E genul de zi despre care te întreabă și te testează toate testele psihologice ale lumii corporatiste: Sunteți rezistent la stres? Lucrați bine sub presiune? Ștefan e primul care bifează căsuța cu „NU“. Scoate pistolul și își sechestrează colegii și pe băiatul care venise să livreze pizza. Liftul este blocat cu cifru, iar cei cinci se văd nevoiți să accepte situația de a nu mai putea pleca și de a fi rupți de lume. Iar a fi rupt de lume în secolul XXI este o frustrare cu mult mai mare decât ceea ce trebuie să fi simțit personajele născute din realitatea anului 1936.
Pauza pe care și-o dorește și impune Ștefan este la Afrim un moment fals. În realitate, cei cinci nu vor pleca niciodată dintre pereții biroului, biroul devenind și destinație de concediu imaginar. Astfel, corporația devine posesoarea unor birouri gen casă-serviciu-vacanță, idealul oricărui angajator care dorește să-și vadă angajații lucrând nonstop. Numai că, odată vacanța începută, personajele își asumă noua destinație. Spațiul devine redecorat cu clasicele ghivece cu ficuși și alte plante tropicale, iar costumele gri sunt înlocuite de ținute de vară: costum de baie, pantaloni scurți, tricouri, rochii.
Noile dimensiuni procurate personajelor prin replici tăiate și inserții muzicale ating limita posibilului, îngroșând o tușă grotescă, în graduri diferite. Actorii: Matei Rotaru (Ștefan Valeriu), Ionuț Mateescu (Bogoiu), Ion Codrea (Madam Vintilă), Gabriela Del Pupo (Corina) și Lucian Rus (Jeff) gravitează în cercul textului interbelic cu o energie irezistibilă, aproape contagioasă – marca spectacolelor semnate Afrim. Poate acesta este secretul toleranței publicului, care îi rabdă regizorului orice încercare, orice direcție, orice viziune.
După noile reguli pentru Jocul de-a vacanța, corporația Afrim-Sebastian poate fi listată la bursă, fiind suficient de profitabilă pentru a atrage potențiali investitori: public interesat de riscante pariuri artistice, dar care sfârșesc în marja de siguranță a ecuației pierdere-profit. Afrim este un CEO profesionist care își duce fiecare „afacere“ în zona sigură a rentabilității artistice. Iată un motiv în plus de a investi timp și bani în tot ceea ce Radu Afrim pune în scenă. Cel puțin pentru moment!//
// După o serie de texte contemporane, Afrim a luat în serios un text de 73 de ani, scris de un dramaturg din poziția de amorez ratat.
Cât de credibilă este instalația Sebastian-Afrim? E ca și cum ai face dintr-o noptieră Biedermeier suportul pentru un Red-Bull și laptopul cu conexiune mobilă la Internet; adică interesant și neașteptat de complex.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Destinul de a fi evreu

Mesaj Scris de Admin la data de 11.06.09 16:51

Destinul de a fi evreu
La Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila a avut loc de curând (5 aprilie 2008) premiera unui spectacol neobișnuit prin subiect și prin viziune regizorală: eMeS, pe un scenariu realizat de Ilinca Stihi după proza lui Mihail Sebastian. Titlul înseamnă „adevăr“ în idiș și devine o metaforă în piesa care își propune să prezinte fragmente din viața scriitorului.
Este un spectacol grav despre un destin frânt, într-o interpetare emoționant meditativă realizată de către o distribuție atent aleasă. Scenariul valorifică idei din Accidentul, De două mii de ani..., Cum am devenit huligan, Orașul cu salcâmi și Jurnal și are capacitatea de a transpune veridic subiectivismul narativ în trăire scenică de o pregnantă impresie.
Marius Capotă, în rolul protagonistului, are abilitatea de a reda, cu mijloacele expresivității profunde, timiditatea eroului în fața vieții, frângerea sufletească a acestuia, imposibilitatea reală a adaptării sociale, frământările mărunte, zbaterea perpetuă în fața antisemitismului generalizat (în manifestări acute sau latente), paradoxurile existențiale. Nesiguranța lui Paul din Accidentul, revolta interiorizată a arhitectului din De două mii de ani... și denudarea eului din Jurnal sunt doar trei din aspectele care interferează fragmentar într-un evantai de ipostaze ce construiesc o personalitate viabilă și în același timp neverosimil de sensibilă și lucidă. Un intelectual inteligent, cu un aer de marcată tristețe – pare să fie profilul psihologic de bază propus de regizoare pentru personajul din spectacol, atât de adâncit în conținutul conștiinței lui, atât de complicat sufletește. Actorul se apropie de eMeS până la identificare, cu o adecvare impresionantă: vocea caldă, gestica de finețe bine controlată (de la registrul tandru la cel grav), vestimentația de epocă, simplă (costum închis, cămașă albă, fără cravată, pălărie). Personajul are armonie compozițională și transmite dincolo de scenă umanitate, emoție, revoltă surdă și în special tristețea evreiască sublimată. Iar Marius Capotă face asta cu multă atenție și, mai ales, cu grija de a nu deranja spiritul celui ce a fost Iosef Hechter.
În afară de raportarea la lumea lui interioară, Ilinca Stihi definește personajul principal și prin relaționarea cu ceilalți, ca într-un fel de joc secund. Personajul feminin care gravitează în jurul protagonistului este construit din câteva fațete, uneori mai pregnante, alteori abia ghicite: Nora Munteanu, Marga Stern, Marjorie Dunton, Leny Caller, Mama sau chiar îngerul morții. Iar Cătălina Nedelea glisează între aceste roluri cu grație. Celelalte personaje masculine (STH, Pârlea (combinat cu Dronțu) și Sami Winkler) devin voci simbolice în apropierea lui eMeS, care-l racordează cu necesitate la diverse aspecte ale realității; până și tăcerile lor capătă densitate. Apariția fantomatică și repetitivă a lui Abraham Sulitzer primește o pondere mai mare în spectacol decât în roman și regizoarea îl folosește ca un update al coșmarului social evreiesc. Actorii au interpretări corecte și convingătoare.
Scenografia se constituie dintr-un joc de paravane care ascund și reflectă, funcționând în armonie cu o coregrafie voit minimală. Elementul scenografic de bază este podiumul, când iluminat, când întunecat, multifuncțional: rampă sau trambulină, pod sau cruce.
Spectacolul, riscant elitist, demonstrează cu succes că teatralizarea prozei subiective este posibilă (dacă este făcută cu abilitate) și este cu siguranță un omagiu surprinzător și adecvat adus lui Mihail Sebastian în orașul cu salcâmi...
* * *
Distribuția: Marius Capotă, Cătălina Nedelea, Cornel Cimpoae, Zane Jarcu, Valentin Terente, Marcel Turcoianu. Light design: Gheorghe Jipa. Regia muzicală: Patricia Prundea. Scenografia: Imelda Manu
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cine îl acuză pe Mihail Sebastian de trădare?

Mesaj Scris de Admin la data de 23.04.09 20:48

Teșu SOLOMOVICI: Cine îl acuză pe Mihail Sebastian de trădare?
Românii și evreii originari din România, deopotrivă, au sărbătorit "Centenarul Sebastian" cu un fast deosebit. Iosef Hechter, evreul care a trăit și a scris cu pseudonimul Mihail Sebastian, a binemeritat acest gest național românesc, la împlinirea a 100 de ani de la naștere.


Editor fiind și "fan Sebastian", am întâmpinat "Centenarul Sebastian", publicând "Jurnal II. Jurnal indirect. 1926-1945", un volum de 640 de pagini, care a produs o anume senzație la București. E o carte mult trudită, și am primit onoarea unei prefețe la această carte, semnată de academicianul prof. dr. Eugen Simion, cel mai important istoric literar român contemporan. Scrie prefaț atorul: "Teșu Solomovici s-a gândit - și nu s-a gândit rău - să recitească articolele lui Mihail Sebastian pentru a descoperi notele subiective și, după ce le descoperă, să le adune într-o carte care ar putea alcătui un jurnal de creație și, indirect, un jurnal existențial. "Al doilea jurnal", zice el, pentru ca acela care citește să nu-l confunde cu adevăratul jurnal intim, Operație reușită. Operație - pot spune necesară". Și sunt îndatorat academicianului Eugen Simion pentru această laudă, venită de la un spirit superior, mult atașat operei sebastiene.
Se știe că Mihail Sebastian a fost un jurnalist împătimit. A scris aproape zilnic, uneori în câteva publicații concomitent, articole, note, cronici literare și muzicale, reportaje, note de călătorie, a dat interviuri, a corespondat cu prietenii, a susținut conferințe radiofonice - un imens depozit de impresii și judecăți asupra oamenilor și evenimentele timpului, și introspecții sufletești. A le readuce în atenția cititorilor de astăzi a fost o ispită editorială căreia nu i-am rezistat. Așa a apărut "Jurnal II. Jurnalul indirect" al lui Mihail Sebastian. El începe cu șase ani înainte de prima însemnare din "Jurnalul" său intim, tipărit de Leon Volovici la "Humanitas, și se încheie cu câteva zile înainte de moartea marelui nostru scriitor. L-am alcătuit ca pe un mozaic, extrăgând, cu infinite precauții, pepite din uriașa operă publicistică și epistolară sebastianiană.
Dacă voi fi întrebat vreodată ce am urmărit cu acest "Jurnal II", aș putea răspunde cu vorbele lui Sebastian, că dincolo de reflectoarele pe care le pune asupra două decenii de viață românească și evreiască, asupra unor oameni, întâmplări, lecturi, reflexii, procese de conștiință, răfueli intime, lichidări sufletești, cartea oferă prilejul de a medita la "complicatul mecanism al memoriei", "la dramele irevocabile ale trecerii timpului", la vocația și truda jurnalistului - ca martor al epocii. "Aș vrea, scria Sebastian, ca paginile acestor cronici să-și păstreze mereu îndârjirea și pasiunea cu care le-am scris. Ele rezumă înfrângeri și victorii, dincolo de care, cine n-a fost de față, nu va ști niciodată câte eforturi se ascund, câte crâncene suferințe, câte orgolioase tăceri".
Dacă ne-am referi doar la cartea "De 2000 de ani" și la toate atacurile ignobile care l-au lovit pe Sebastian pentru îndrâzneala de a-și fi publicat romanul cu prefața antisemită a lui Nae Ionescu, mentorul Mișcării Legionare, e destul pentru a simți cât de rănită a fost demnitatea scriitorului. Chiar dacă Sebastian nu se amesteca în treburile Comunității evreiești, chiar dacă nu-i putea suferi pe mulți dintre liderii evrei, chiar dacă avea opinii deplorabile despra scriitorii grafomani evrei, și prefera prietenia scriitorilor, prinților și boierilor neaoși creștini, inima lui Sebastian bătea evreiește. Acuzațiile că și-ar fi trădat neamul, îl oripilau. După publicarea romanului cu prefața lui Nae Ionescu, Mihail Sebastian a fost văzut lăcrimând, alături de Mircea Eliade, la catafalcul lui Nae Ionescu. Acuzațiile din direcția evreiască s-au înmulțit și s-au agravat. Camil Baltazar l-a intervievat pe Sebastian-ul hârțuit și i-a cerut o explicație.
"Am rămas mereu evreu, fără simulare, fără echivoc, i-a spus Sebastian. Dar am crezut și cred că e posibil, evreu fiind, să iubești cultura românească și să creezi în cadrul ei. Această convingere nu mergea însă până la idilă, căci am știut totdeauna că existența mea va trebui plătită cu suferință. Am plătit deci și voi mai plăti...De ce titlul atât de curios "De 2000 de ani"? Pentru că de 2000 de ani drama iudaică a fost și a rămas aceeași. Eu nu cred în cauze locale și specifice ale antisemitismului. Întâi e antisemitismul - pasiune ireductibilă -și pe urmă se inventează cauzele, focul este etern...Nu am soluții de dat. Fiecare își rezolvă pentru sine propriile sale răfueli. Aș fi fericit să știu că un om, un singur om, a găsit o consolare citindu-mă, că unuia singur l-am ajutat să-și lămurească drumul, dar nu cred că voi avea această bucurie. Cartea mea a fost scrisă pentru dezlegarea câtorva tristeți, dar ea însăși, astăzi, nu e decât o tristețe mai mult".
Să știe Sebastian, acolo, poate din "Steaua fără nume" de unde ne privește, că un asemenea om există. Și nu numai unul.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CRITICA CRITICII: Dan MĂNUCĂ Compendiu Sebastian

Mesaj Scris de Admin la data de 11.01.09 12:44

CRITICA CRITICII: Dan MĂNUCĂ – Compendiu „Sebastian”
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 23.11.08 17:52

Modernitatea și europenitatea lui Mihail Sebastian (III), de Angela Și Jurnalul lui Mihail Sebastian - de fapt adevărurile sale și oglinzile vieții lui – are o lungă poveste pentru a ajunge la lumină. El a fost pierdut de scriitor în tren. Refăcut de autor, el e descoperit de urmașii stabiliți in Franța, care îl publică. Edward Kanterian (profesor de psihologie la Trinity College & Jesus College din Oxford, Marea Britanie) traduce și editează acest jurnal și în Germania în anul 2005, când, la Universitatea Ludwig-Maximilian din München se acordă post-mortem Premiul literar Geschwister-Scholl, un premiu important care se decernează anual unor cărți ce contribuie decisiv la creșterea responsabilității civice prin curaj intelectual, estetic și moral.

Volumul este considerat „un document de maximă valoare istorică și culturală, vorbind despre antisemitismul societății românesti în anii războiului și despre rinocerizarea (iar rinocerizarea înseamnă aderare la fascism, tot așa de bine cum astăzi îi putem adăuga aderarea la bolșevism, n.m.) unor intelectuali români eminenți, deveniți ulterior, prin emigrare și prin purificarea în baia de modernitate occidentală, elite ale culturii universale”.

Oricât de multe discuții au fost și vor mai fi în legătură cu substanța jurnalului și a temelor operei lui Mihail Sebastien, oricât de mult se va fi ciocnit spiritul iudaic cu cel al românismului în anumite etape ale istoriei de pe teritoriile românești, cert este că intelectualii, politicienii, istoricii și oamenii de cultură contemporani trebuie să înțeleagă aceste realități, să-și asume istoria națională cu tot cu parantezele ei incomode, să conceptualizeze un alt discurs pentru viitor, un timp-epocă democratic, situate departe de experiențele tragice din trecut, departe de intoleranță și de extremismul politic. „Fiecare generație este împovărată de păcatele părinților tot așa cum este binecuvântată de faptele strămoșilor.” spunea Hannah Arendt.

Rememorând faptele de bază, Jurnalul lui Mihail Sebastian cuprinde nouă caiete: I. 12 februarie 1935- 4 aprilie 1937, II.18 octombrie 1937 – 24 aprilie 1940, III. 3 mai 1940 – 17 iunie 1940, IV. 1 ianuarie 1941 – 22 iunie 1941, V. 24 iunie 1941 – 21 decembrie 1941, VI. 22 decembrie 1941 – 16 aprilie 1942, VII. 1 mai 1942 – 29 decembrie 1942, VIII. 1 ianuarie 1943 – 31 decembrie 1943, IX 8 aprilie 1944 – 31 decembrie 1944.

Temele principale care îl frământă pe scriitor rămân fără răspuns: tentația naționalistă versus europenizarea și modernizarea țări; intelectualii și politica versus intelectualii și turnul de fildeș; dilemele intelectualului evreu versus dilemele generale ale umanității; condiția evreului versus condiția omului în general.

Spre deosebire de Leon Volovici, care consideră că «jurnalul lui Sebastian e în bună măsură un jurnal de scriitor, dar nu și unul „literar”», eu văd o concentrație mare de literatură, construită lovinescian, în maniera descrisă și de Monica Lovinescu sau de Gheorghe Grigurcu, atunci când susțin că adevărata operă literară a scriitorului sub dictatură este încorporată în rezistența sa etică, verticală. Însuși Sebastian este alcătuit, ca ființă și ca dăruit creator, din acest aluat, căci afirmă că „nu există valoare în creația omului care nu e integru”. Jurnalul lui Sebastian din 1935 – 1944 poate fi citit pe mai multe niveluri, de la cel intim (iubiri, mama, doi frați, lumea visului, a lecturilor și a muzicii atotstăpânitoare), trecând prin cel de creație (cărțile, articolele la Cuvântul sau la Azi, eseurile și meditația frământată) sau prin nivelul reflecției la marile teme evreiești și/ sau în contextul românismului, ajungând la jurnalul intelectual și politic, riguros, reflectorizant puternic al realității încordate a epocii, în care Sebastian descrie cu elocvență cele două perioade de rinocerizare a societății românești, odată cea nazistă și a doua oară cea bolșevică prosovietică, ambele afectând din păcate numeroși intelectuali români și intelectuali evrei prin „imbecilitatea îndoctrinată care e mai greu de suportat decât imbecilitatea pură și simplă”.

Muzicalitate

Între multiplele chei în care putem citi acest bogat Jurnal se numără și cheia muzicală, una din cheile de arhivare a gusturilor elevate ale scriitorului în materie de muzică. Încă de la „primele acorduri” ale Jurnalului descoperim că scriitorul însuși nu concepea altfel viața sa decât prin filtrul și protecția oferită de marea cultură, de marea muzică a lumii, iar eu văd în asta un simptom al adevăratului om modern, cel care trăiește prin reperele fundamentale ale artei și culturii, ale spiritului și ale filosofiei, iară nu prin comenzi ideologice: „ 1935: [Marți], 12 februarie 1935, 10 seara: Radioul e deschis la Praga. Am ascultat un concert G-dur de J.S.Bach, pentru trompetă, oboi, cembal și orchestră. Urmează, după pauză, un concert în sol minor pentru pian și orchestră de același. Sunt în plin Bach. Aseară, în timp ce îi scriam o lungă scrisoare lui Poldy (Pierre Hechter, medic, fratele mai mare al lui Sebastian, n.m.), ascultam, de la Lyon – pentru prima oară prins extrem de clar – al patrulea concert brandenburghez. Pe urmă, un concert pentru pian și orchestră de Mozart.”

Pe onestul Sebastian, marea muzică îl însoțește peste tot și îl apără de durerea vieții: „11 decembrie 1936, vineri: Vin de la Filarmonică. Am ascultat Concertul în sol major pentru pian și orchestră și Variațiunile simfonice de Franck, cu Arthur Rubinstein. Simfonia IV de Schumann (am ascultat-o astă-seară cu o plăcere pe care niciodată nu mi-a dat-o) și Till Eulenspiegel de Richard Strauss.[…] Aseară, la Ateneu, Oratoriul de Crăciun de Bach. Luni seara, Casals. Variațiunile pe o temă de Händel de Beethoven, concertul de Boccherini, o suită de Bach și trei corale. În afară de asta, mereu Enescu: a treia sonată de Brahms, o sonată de Schumann, una de Mozart, una de Bach. În afară de muzică nu mi se întâmplă nimic….Nu sunt disperat: sunt amorțit și încerc să fiu insensibil.”

Concert în re minor de Tartini, Sonata în do minor de Beethoven, Simfonia spaniolă de Lalo, Nocturna și Tarantela de Szymanowski. Concert pentru basson și orchestră de Mozart. Recitalul Fenerman: sonată Locatelli, sonată Beethoven, Après au rêve de Fauré, Tango de Albeniz, sonată de Frescobaldi. Simfonia VII de Bruckner, dirijată de Perlea. „Aseară concertul Casals-Enescu la Filarmonică, notează autorul vineri, 10 decembrie, 1937. Concertul pentru violoncel și orchestră de Schumann, Concertul pentru violoncel, vioară și orchestră de Brahms. Foarte sinceră, foarte pură emoție. Mi-e în general atât de greu să fiu cu totul prezent în timpul unui concert! Mă străbat o sumă de gânduri, o sumă de imagini. Antoine Bibescu mă întreba, duminică dimineața, dacă am înclinare pentru muzică. I-am spus că nu…dar încerc să ascult o bucată de muzică așa cum citesc o carte…”(p.133, în ediția Humanitas, 2002).

Esența artei, crede autorul, este sinceritatea solitudinii actului creator: „Casals îmi dă lacrimi. Nu am curajul să-l aplaud. Mi-e rușine să-l „aprob”. Ce teribilă lecție de artă, și poate și de viață! Nici un „chichi”, nimic strălucit, nimic cu vervă; totul simplu, grav, necomunicativ, ca într-o mare singurătate”.

Printre ultimele audiții consemnate de Jurnal: „ Aseară, cu Bibeștii, la Nunta lui Figaro, mizerabil cântată. Am ascultat totuși cu nesfârșită plăcere”(noiembrie 1943).
Războiul sfârteca și înghițea Europa, precum o fiară feroce și dementă. Anul 1944 este unul când Sebastian finalizează alte traduceri din geniul literar englez, când primește vești proaste, deși tot mai visează să înceapă și o carte dedicată lui Balzac de care e fascinat, când i se joacă Steaua fără nume, când locul muzicii îl iau desele bombardamente ce îi distrug unul după altul diversele locuințe. Pe măsură ce războiul și violența intraseră în viața sa, muzica și bucuriile ei se retrăseseră. Poartă în aceste luni convorbiri cu Vișoianu, întors de la Moscova. Notează apoi: „Vișoianu crede în libertate – dar acolo nu e libertate. O mare spaimă a oamenilor de a vorbi, de a avea opinii, de a spune limpede da sau nu. Necesitatea României (susține Vișoianu) de a merge cu Sovietele este indiscutabilă, dar luarea de contact e dificilă…Mare ignoranță și mare mizerie. Înclin să-i dau dreptate lui Vișoianu – și pe urmă mă opresc. El este un occidental. Un om pentru care confortul, buna-stare, buna-cuviință, politețea, sunt deprinderi vechi, necesități de viață. Dar în Rusia e un regim pentru muncitori și țărani, pentru oameni care abia acum învață să citească, să se spele, să mănânce. Milioane, zeci de milioane de oameni care urcă greu din mizerie spre oarecare civilizație elementară. E o lume fără rafinament. Tot ce am iubit, discreția, eleganța morală, ironia, respectul ideilor, sentimentul estetic al vieții sunt imposibile într-o asemenea lume, care rezolvă alte probleme mai imediate: foamea, frigrul. Poate că ne și amăgim când credem că setea noastră de libertate este una și aceeași cu a marilor mulțimi. Nouă ne trebuie libertatea lui Montaigne: o libertate de intelectual care își apără singurătatea. Țăranii, muncitorii – oamenii din „gloată” – au cerințe mai simple, mai tari.” (p.566)

Viața lui Mihail Sebastian a fost o pasionată și sfâșietoare simfonie cu final neterminat. Sau încheiat înainte de vreme. În anul 1934, la apariția eseului ce l-a aruncat și în războiul său cu lumea, mult mai intens decât războiul mondial și decât lagărele de exterminare, Mihail Sebastian, premonitor, scria:

„Încredințez aceste foi unui om tânăr, care le va primi cu bună-credință și le va citi așa cum ar sta de vorbă cu el însuși. Nu-l cunosc pe acest om tânăr și nu știu cine este. Dar sunt convins că este.”

Iată că acum, peste multe decenii, aflăm că omul cel tânar, ilustrul necunoscut cu care „dialoga” și pentru care scria Mihail Sebastian, suntem noi, cititorii lui de astăzi.
citeste[...]
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 16.11.08 17:46

Pe 28 martie 1941 Mihail Sebastian își descrie spaima în fața oficializării antisemitismului, devenit tot mai mult unul "de stat", consfințit de lege: "Altă dată - chiar sub legionari - antisemitismul era bestial, dar în afară de lege. Era oarecum scuza lui. Și oricând - măcar de formă - puteai să apelezi la autoritatea de stat. Un minim de dreptate era păstrat în măsurile oficiale. Acum și sentimentul ăsta - oricât de precar - al unei justiții oficiale e pierdut."

La 20 septembrie 1944, Mihail Sebastian avea revelația visului devenit crez al vieții sale ce a fost orânduită după principiile libertății și ale unui liberalism individualist, tipice la un creator original și tipice pentru o conștiință originală : „Nouă ne trebuie libertatea lui Montaigne: o libertate de intelectual care își apără singurătatea.” De pe această poziție, fără îndoială, Mihail Sebastian și-a putut asuma și singurătatea sa, una vizionară, : „Sunt probabil foarte bătrân. N-am regăsit la munte exuberanța mea de altădată. Mai mult melancolic – aproape trist. Simt nu știu ce fel de oboseală veche și duc cu mine, peste tot, incurabila mea singurătate…Ultima zi a anului. (31 decembrie 1944). Mi-e rușine să fiu trist. Este totuși anul care ne-a redat libertatea. Peste toate amărăciunile, peste toate suferințele, peste toate deziluziile rămâne totuși acest singur fapt fundamental. Mă gândesc la Poldy, mă doare depărtarea de el, aștept să-l revăd – și tot restul se topește în regrete și speranțe.”

Ultimele cuvinte ale Jurnalului lui Sebastian mărturisesc ca și la început gândul autorului pentru fratele său, Poldy, așadar atașamentul față de familie. Jurnalul, care e unul din cele mai bine cotate Jurnale ale literaturii universale, e o confesiune și o frământare perpetuă despre deznădejdea individuală ce se supune totuși unei speranțe colective și unui program de însănătoșire spirituală a speciei, situate la distanță de bisturiul criticii. Aici se și întâlnește Mihail Sebastian cu Norman Manea, care făcea o confesiune similară: „între adevărul tău și adevărul lumii, ia partea lumii.”. E, la cei doi, o energie impresionantă a vieții care nu mai e pur și simplu un dat, ci rezultatul unei lupte împotriva persecuției, a disoluției.

Boaz și Yakim

Supraviețuirea lor fizică și morală e rodul ascendent al magiei ce unifică factorul rigorii, Boaz, și cel al milei sau blândeții, Yakim. Utilizez aici acest cuplu fondator de principii active din mistica iudaică pentru a accede la esența primordială a background-ului evreiesc așa cum funcționează el prin educația evreului, indiferent de cetățenia lui, și așa cum trebuie să fie el înțeles în mod corect. Acest background nu e unul autodistructiv și schizoid, cum în mod incorect accentuează neavizații, ci unul de extrapolare și unificare, așa cum învățăturile talmudice transmit elevilor lor. Extrapolarea omenescului se face prin stâlpul rigorii, Boaz, și stâlpul iertării, Yakim.

Boaz simbolizează arhitectura urgentă a legilor morale, a stăruinței și a nevoii de a înțelege și de a ierta (a ierta chiar și în trădare până și pe prietenul cel mai bun care te abandonează morții prin trădarea lui), dar Boaz reprezintă și fermitatea raționamentelor politice și intelectualiste din literatura lui Sebastian. Stâlpul îndurării, însă, Yakim, ar putea fi întruchipat de aerul de idealitate, de desprindere (să nu uităm că până și speranțele politice Sebastian și le proiecta într-un spațiu îndepărtat și vag, cel englez, deși bătălia determinantă pentru istoria românească se dădea între ideologii antagoniste orientate tributar față de Berlin sau față de Moscova), de noblețe, de uimire, de puritate netrucată și neajutorată pentru că sinceră ale universului literar creat de Sebastian sau de Manea, ca și de poeticitatea celui de al doilea text – ce se relevă la cei doi numai la eventuala relectură – care se dizolvă în raționalismul ca matrice a plasmei literare. Acesta este miezul talmudic plin de căldură umană dar și de rigoare.

Jurnalul la Sebastian e scris din plăcere, din vocație și chiar din datorie asumată, ca la Monica Lovinescu. (Premiza Est-eticii, invocată de Monica Lovinescu mai târziu în construcția morală a operei scriitorului sub dictatura bolșevică, este așadar anticipată de Mihail Sebastian prin construcția morală a operei scriitorului sub dictatura fascistă.) Jurnalul are evocarea destinatarului explicit, ușurința și fluența comunicării, ieșind astfel din șablonul scriiturii de sertar. Nimic din corvoada scriitorului de jurnal atribuită lui Maiorescu sau lui Rebreanu. Mai mult, unele similitudini de epocă ne fac să tresărim: anii 1940, așa cum îi descrie Sebastian, seamănă nefiresc de bine cu anii 1990-2000, atât în România, cât și în Europa sau America. Acest argument cântărește mult în aprecierea caracterului universal al operei diaristice a lui Sebastian.

Mihail Sebastian constata, în 1943: „Tranzitia pronunță divorțul absolut între cuvânt și faptă, între declarații și realitate.[...] Mai târziu, mult mai târziu, se va scrie poate un studiu special despre un fenomen straniu, specific acestor timpuri; cuvintele își pierd sensul, devin fără densitate, fără conținut. Cine le rostește nu le crede; cine le aude nu le înțelege. Dacă ai lua vorbă cu vorbă și ai analiza gramatical, sintactic, semantic atâtea și atâtea declarații pe care le găsești aproape zilnic în ziare și le-ai confrunta cu faptele la care se referă – ai vedea că într-adevăr divorțul între cuvânt și realitate este absolut.[…] Am renunțat să mai urmăresc mersul războiului. Nici n-am cum. Lectura ziarelor este parcă un exercițiu de descifrare a unui text, pentru care îți lipsește cifrul. Și totuși este așa de interesant! Pentru prima oară mi se întâmplă să gândesc că adevărul este un lucru în mod absolut necamuflabil. De sub toate contrafacerile, de sub toate minciunile, de sub toate aberațiile, oricât de adânc l-ar ascunde, oricât de groaznic l-ar mutila – încă răzbate, încă sclipește, încă respiră.[…] E o îmbulzeală teribilă (de ordin moral) pretutindeni. Toată lumea se grăbește să ocupe poziții, să valorifice titluri, să stabilească drepturi. Nu pot. Nu mă interesează. Nu vreau. Cel mai bun lucru e așteptarea. Acum nu se poate vorbi. Cel mult urla. E drept că ani de zile am așteptat clipa în care să pot în sfârșit scoate un țipăt de răzbunare – după atâta scârbă, după atâta dezgust. Într-o zi voi scrie o carte. E încă cel mai bun lucru pe care-l am de făcut. Nu sunt un om de întruniri, de co¬mitete, de ședințe. Mă convoacă toată lumea, ba la liceu, ba la colegiu , ba la scriitori. Ce să fac acolo? Ce am de spus voi spune la timp. În nici un caz astăzi, când nu se mai aude nimic de atâtea țipete”.

Jeni Acterian și Anna Frank

Jurnalul lui Mihail Sebastian a fost comparat și cu cel al lui Jeni Acterian ( „Jeni Acterian și Mihail Sebastian sunt, în domeniul literaturii de frontieră, asemenea capului și pajurei unei medalii de valoare unică… N-am spus monedă, ci medalie, cele două jurnale sunt, fiecare în felul său, un unicat excepțional, atât prin mărturisirea despre sine, cât și prin cea despre o epocă", spune editorul, Doina Uricariu), registrul său e mai afectiv dar de aceeași intensitate a notației intelectuale a realității ca la Jurnalele Monicăi Lovinescu, iar marja sa de ingenuitate, de candoare e de același rang cu Jurnalul Annei Frank .

Cu Jurnalul Annei Frank, cu atmosfera flamandă a iudaismului înfloritor din Nord, cu Sinagoga Portugheză din Amsterdam și cu Muzeul de Istorie Iudaică din Amsterdan m-am întâlnit pe îndelete în cursul unei călătorii în Olanda facută cu unul din discipolii, elevii și admiratorii lui Mihail Sebastian, coleg de lagăr de muncă forțată al ilustrului scriitor, în timpul persecuțiilor antisemite. În Olanda, în Germania, în Franța, în multe țări europene actuale, Holocaustul este studiat în școală, iar alte episoade ale istoriei omenirii, cum ar fi Gulagul recent din Est sau războaiele de exterminare din Africa ori din Asia sau Orientul Mijlociu sunt și ele studiate temeinic în școli. Cum, altfel, s-ar putea face educație antidiscriminare, cum altfel ar putea „apărea” din ce neant? cetățenii cu aptitudini pentru toleranță și pentru spiritul democrației reale, dacă exemplele eșecurilor de dinaintea noastră sunt uitate imediat și repetate iar și iar de către omenire?

La Mihail Sebastian există în egală măsură ca la Anna Frank deși mult mai amplu și divers (în fond, el e deja adult, în timp ce Anna era doar un copil!) descrierea felului în care atmosfera discriminatoare, antisemită, se insinuează în societate, se întemeiază, se organizează politic și social, se dezvoltă, duce la ură și intoleranță, la justificarea crimei, la arderea de tot, la shoah. În 1945, la interval de două luni, deportată la Auschwitz, Anna Frank moare în chinuri de un tifos izbucnit din cauza mizeriei, apoi și Mihail Sebastian moare într-un tragic accident rutier.

Jurnalul lui Sebastian are o poveste, ca și Jurnalul Annei Frank. După sfârșitul războiului, tatăl Annei, Otto Frank, singurul supraviețuitor din familie, s-a întors la Amsterdam unde primește de la prietenele Ellie și Miep jurnalul ținut de Anna pe vremea cât stătuse ascunsă. Cele două găsiseră filele jurnalului aruncate pe jos după percheziția naziștilor din ziua arestării Annei. Jurnalul a circulat întâi printre prietenii de familie, apoi în 1947 a fost publicat prima oară la Amsterdam. Succesul a fost atât de mare încât au urmat numeroase alte ediții difuzate în toata Europa și SUA. In prezent este studiat în toate școlile olandeze, americane, germane și israeliene. Dorința Annei: "Vreau să continui să trăiesc chiar și după moartea mea" s-a împlinit. Jurnalul a început să fie studiat în mai toate țările care construiesc democrații reale.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Modernitatea și europenitatea lui Mihail Sebastian (I), de

Mesaj Scris de Admin la data de 03.11.08 18:55

Modernitatea și europenitatea lui Mihail Sebastian (I), de Angela FURTUNĂ: În ultima vreme, în această parte a lumii de peste care s-a ridicat vălul regimurilor totalitare de stânga sau de dreapta, metafora cea mai folosită pentru recuperarea trecutului și a memoriei a devenit mitul Atlantidei. Continente de valori, universuri culturale, tezaure omenești morale neașteptate sunt scoase la lumină acum, după apusul întunecatului secol al XX-lea.

Într-un fel, capacul s-a ridicat de pe oala cu presiune, iar forța aburului propulsează la suprafață adevăruri și biografii, opere și destine excepționale, oprimate sau reprimate până recent. Unul dintre cazurile de mare revelație culturală este acela al lui Mihail Sebastian. Modalitatea acestei revelări a fost Jurnalul. (Așadar, Jurnalul ca tehnică a Invierii pentru o operă literară de valoare.)

Constatăm și faptul că, numai în ultima vreme, un Traian Chelariu a fost recuperat cu succes de către universitarul Mircea A. Diaconu, reușindu-se în sfârșit și amplasarea bustului său într-un spațiu public onorabil în 2007 în fața Bibliotecii Bucovinei „I.G.Sbiera”, în timp ce doi scriitori din exil, bucovineni de origine, Matei Vișniec și Norman Manea, au explodat pur și simplu la bursa marilor valori ale literaturii mondiale, fiind cei mai serioși candidați români pentru Premiul Nobel.

Un diarist înțelege că povestea vieților este un colier de clipe, ca și o cunună de spini, o bancă de oglindiri ale clipelor, apoi un text, o carte, care mărturisesc, toate, o istorie prin istorii. Povestea cărților este și ea o altă carte, un alt text. Jocurile de reconstituire a acelui puzzle al istoriei clipei, jocul care poate reda cât de cât adevărurile epocii dar și pe cele individuale încep numai după moartea autorilor și numai după transformarea în cenușă și mărturie-mărturisire a însuși timpului .
Să facem aici observația că jurnalul - care este specia ce interesează ca taxinomie literară și ca metodă de psihanaliză - aparține întotdeauna celor atinși de o mare tragedie, celor sculptați de vii de dalta nemiloasă a încercărilor, a suferinței, a inadecvării, a neadaptării.

Prieteni de dreapta

Atâta cât a trăit, Mihail Sebastian a avut prieteni și mentori aleși dintre elitele vremii (Mircea Eliade, Nae Ionescu), care îl părăsesc însă sub comandamentele ideologiei ce cuprindea România orbită de farurile bezmetice ale istoriei, în încercarea ei scurtă dar marcantă de a fugi de bolșevism jucând politicește pe cartea nazismului și antisemitismului. Prins și strivit de acest determinism planetar epocal precum o insectă în vârful de ac al Marelui Jucător, Mihail Sebastian ispășește în cultura europeană un destin apocaliptic, când viața sa, munca sa și talentul său sunt minimalizate în țară de specialiștii vremii, pentru a fi recunoscute însă abia după aproape un secol și în primul rând în Europa. Orice Atlantidă veritabilă iese la suprafață, cândva. Dar ce straniu circuit al generalizării metabolismului de asimilare a valorilor naționale abia după succesul lor în Occident!

Jurnalul din 1935-1944 al lui Mihail Sebastian conține, la pagina 358, observația făcută de autor într-o joi, 17 iulie 1941: „Am citi ieri corecturi (date de Rosetti), pagina dedicată mie în Istoria literaturii a lui Călinescu. E probabil cel mai sever lucru ce s-a scris împotriva mea. Nici un talent artistic, nici o aptitudine de scriitor. Cu prima observație începe, cu ultima termină. Am fost agasat, dar nu mai mult. E plictisitor să se afle o asemenea pagină într-o istorie literară, care prin caracterul ei monumental este un fapt irevocabil. O asemenea carte de 1 000 de pagini in quarto se scrie o dată la 30-40 de ani.

Trebuie deci să așteptăm patru decenii pentru ca să obținem o rectificare. Dar, după prima iritare, lucrul a încetat să-mi mai pară important. Cel mult sâcâitor. Nu pot lua în serios plictiselile sau chiar dramele literare. Il s’agit de vivre. Moartea e posibilă în fiecare zi, în fiecare ceas. Ceea ce s-a petrecut la Iași (și încă nu mă pot decide să scriu aici tot ce am aflat între timp), se poate repeta aici. Și atunci? Cariera mea de scriitor nu m-a obsedat niciodată: acum nici nu mă interesează. Voi mai fi scriitor după război ? Voi mai putea ? Mă voi lecui vreodată de atâta dezgust acumulat în acești ani groaznici, bestiali ani ?”

Călinescu și cazul Sebastian

În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Minerva, București, 1982, George Călinescu notează la pagina 963-964: „Foarte înrudit cu Mircea Eliade este Mihail Sebastian (Iosef Hechter, n. Brăila, 18 octombrie 1907 – m. 29 mai 1945), elev și el al lui Nae Ionescu.” Se remarcă de la bun început miza doctrinară naționalistă cu care Călinescu expediază cazul Sebastian: „”Destin”, „experiență tragică”, sunt noțiuni care vin des sub pana sa, aplicate însă numai la problema iudaismului.” (Nu pot evada din calea tentației de a replica peste timp magistrului criticii noastre românești, lui George Călinescu, însoțindu-mă de aceeași specie de observație critică cinică utilizată de domnia sa în Istoria literaturii… , că nu îmi imaginez un om real, un Mihail Sebastian care, sub presiunea măsurilor și legilor antisemite care veneau irepresibil în epocă și care îi vânau pe evrei ca pe șobolani, ar fi început imperturbabil să susțină disertații despre miza pacifistă a, bunăoară, bastonului falic al... călușarilor, asta în timp ce etnia sa era trimisă în lagăre. Niciodată nu aș reuși să epuizez un imaginar al absurdului, dacă aș gândi astfel, adică mai ales cu teză, și mai ales cu lipsă de obiectivitate în chestiunea discriminării, și încă pe plaja de valorizare a reacțiilor minoritarului în raport cu o majoritate ce pierde busola umană.)

„Autorul este un adept al lui Descartes, spune mai departe Călinescu, ținând la lucrurile „clare și distincte”, și aplicând acest cartezianism mai ales în câmpul senzațiilor. De unde un sensualism rece, lucid, cultivat cu exactități de geometru. Neputându-și îngădui decât o singură experiență, aceea a rasei sale (remarc și aici caustica ricanatoare a criticului, din nou reducționist și nedrept, pentru că notația lui e doar premisă a unei ideologii și a unei atitudini cvasi-rasiste, fără miză estetică, n.m.), scriitorul se refugiază în analiză și însemnările sale erotice sunt mai mult stendhaliene decât gidiene. Talentul artistic pare a lipsi, totuși ca prozator, scriitorul posedă o ritmică vie și o frază fin echivocă, de o maliție imperceptibilă.[…] Ultimul roman, Accidentul, abstract, fără situare geografică (autorul n-are nici acum însușiri de scriitor) pare a infirma vocația de romancier.[…]

Paginile de Jurnale rămase sunt mai mult o imitație de jurnal gidian, afectate, snobe, pline de inconștiență deși nu dizgrațioasă infatuare în jurul acțiunii literaturii proprii: „Sunt la un punct primejdios, în ce privește piesa mea, începe să-mi placă actul trei.”” (Citat final fără context, compromițând sensul afirmațiilor lui Mihail Sebastian).

Sunt invocate aici de către Călinescu multe clișee privind evreitatea – asumată, de altfel, a autorului -, și nu clișee ce pot fi conotate pozitiv, ci numai din cele negative (pe care le vom regăsi oricând mult mai bine sistematizate la Andrei Oișteanu, în tratatul Îmaginea evreului în cultura română….), clișee pe care George Călinescu ține să- și întemeieze judecata textelor.

De fapt, Călinescu vede în orice demers al autorului numai „o prezentare a tezei evreiești”, căzând el însuși în capcana sensului unic al unui raționament exclusivist. Găsesc că acest veritabil edict de desființare a lui Mihail Sebastian de către George Călinescu în monumentala Istorie a Literaturii Române își are originea în tipul de sensibilitate al criticului, încă nefamiliarizat el însuși pe deplin cu spiritul modern al personalității și stilului lui Sebastian, ce era, prin structură și prin arhitectura sufletească și mentală, un veritabil citadin, un urban cosmopolit, un copil privilegiat și fără frustrări culturale al metropolei, cât și un veritabil european prin formație și biografie. Nu este, acesta, singurul caz de respingere de către elitele culturale românești a modernității – ca o palidă tentativă care, iată, s-a putut insinua din când în când, deși fără succes, și în cultura română, cultură căreia, însă, agregarea și cristalizarea masivă a epocii moderne i-au lipsit.

Angela Furtună este scriitoare și publicistă.
Membră a Uniunii Scriitorilor din România.
Membră a Asociației Jurnaliștilor Profesioniști din România.
Membră fondatoare a Asociației de Apărare a Limbii Române (sub directoratul savantului Eugeniu Coșeriu).
Membră a Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec.
citeste
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Rodica Mandache îndrăgostită de Mihail Sebastian

Mesaj Scris de Admin la data de 09.09.08 7:31

Rodica Mandache îndrăgostită de Mihail Sebastian
Actrița Teatrului Odeon, Rodica Mandache, profesoară la Universitatea Hyperion, este prezentă în Festivalul "Zile și nopți" de Teatru de la Brăila, cu un spectacol inedit, "Iubirile lui Sebastian", într-o secțiune specială dedicată acestui mare autor din perioada interbelică. În această seară, la ora 22.00, la Clubul festivalului, ea interpretează personajele lui Sebastian, alături de Marius Manole.
http://www.azi.ro/daca.htm
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

O iubită necunoscută a lui Mihail Sebastian se destăinuie

Mesaj Scris de Admin la data de 25.08.08 13:22

O iubită necunoscută a lui Mihail Sebastian se destăinuie

24 Aug 2008
Bătrâna doamnă Nadia Lacoste povestește pentru revista „Tabu“ care apare săptămâna aceasta despre prima ei dragoste de la 17 ani, Mihail Sebastian.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Jurnalul lui Sebastian - de Virgil Duda

Mesaj Scris de Admin la data de 16.06.08 20:24

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE>>>>>

Mesaj Scris de Admin la data de 10.06.08 20:12

Premiile literare



Acest set de exigențe nu apare doar explicit în articolele lui Sebastian, ci îi vertebrează, în general, activitatea critică, „substanțialitatea“, „definițiile și analizele limpezi“, dar și „precizia verdictului critic“ fiind coordonatele care îi rețin atenția și lui Barbu Cioculescu, în timp ce George Bălăiță constată că „verbul este ferm, pătrunzător, mai totdeauna adecvat. Deseori dublat de o anume candoare, tot o formă a inteligenței“.Observația lui Sebastian conform căreia televizorul anulează respirația vieții, privîndu-ne de spectacol ca act de prezență, ca bucurie a mulțimii, își păstrează actualitatea. Este, de asemenea, o evidență că mare parte a premiilor literare care se acordă în România sînt irelevante – nu trebuie decît să ne uităm la premiile acordate de filialele USR sau de reviste din provincie și nu numai, premii care sînt o șansă unică pentru a se lăuda o carte sau unul dintre criticii care semnează în paginile revistei respective. Recunoaștere în familie, cantitate neglijabilă în ansamblu!



„M-aș amuza cu succes să stabilesc o listă complectă de relații și prietenii numai din lectura cărților de critică. Disting uneori în pagini întregi numai piruete imaginare, saluturi demne, strîngeri de mînă și surîsuri, o întreagă tehnică modernă care transformă volumul criticului într-un adevărat salon de primire și judecata lui într-o simplă grațiozitate șoptită la o masă comună între două sandviciuri“ – scria Sebastian în 1928. Admirații convenționale, confundarea criticii literare cu o acțiune publicitară, articole impuse de conjunctură, de relațiile de grup și combinații de culise, slujind chiar o anumită editură, criterii estetice și axiologice subminate de rațiuni de ordin comercial, debuturi senzaționale, anunțate cu surle și trîmbițe, prăfuite peste noapte, subiectivitatea înțeleasă ca subiectivism – toate astea formează un loc comun și în cultura de azi. Ca și lipsa de nuanțe!

http://www.observatorcultural.ro/Mihail-Sebastian*articleID_19902-articles_details.html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE>>>>>

Mesaj Scris de Admin la data de 10.06.08 20:11

Nu puține sînt articolele de critică literară, deoarece, atît ca romancier și dramaturg, dar și prin publicistica sa, Mihail Sebastian a participat direct la mișcarea literară a vremii sale, fiind angajat în comentariul literaturii contemporane, atît românești, cît și universale. Interesul pentru epoca modernă a reprezentat un punct esențial al investigațiilor sale foarte aplicate, ce acoperă spații extinse.

Unitatea dialectică, indisolubilă, între concept (care asigură trecerea de arbitrar) și sensibilitate, bazată astfel pe o dublă exigență cerută criticului – exactitatea conceptuală și sensibilitatea delicată – reprezintă esența esteticii lui Mihail Sebastian. Actul său critic este unul deschis, suplu, modern, sincronizat cu ritmul literaturii europene, opus criticii dogmatice, preocupate de standarde generale și de legi estetice inflexibile, absolut inoperabile în condițiile schimbărilor petrecute în literatura acelor ani. Prin judecățile sale, Sebastian a refuzat scientismul suficient, simplitatea formulelor („Orice artă care pornește de la un rebus riscă să piară odată cu dezlegarea lui“), dar a depășit și estetismul pur, literatura fiind pentru el o expresie a umanului, gîndirea și ființa reprezentînd o unitate, și nu o dualitate ireductibilă. În viziunea sa, scrisul echivalează cu un act de prezență și de participare, și nu cu unul de inteligență discursivă. Scrisul, inclusiv cel critic, este hrănit de o experiență vitală, de o autenticitate a trăirii, care influențează aprecierile axiologice ale criticului literar, idealul estetic hrănindu-se din materia vie a unei prezențe sufletești, esteticul devenind o marcă a identității. De aceea Sebastian va prefera operele în care se simte respirația vieții, în lipsa căreia se anulează și esteticul, și moralul.



Relația dintre gazetărie și literatură, așa cum o vede Sebastian, este comentată de Dorel Dorian, în ecuație intrînd și conceptele de „stil“, „adevăr“, „spontaneitate“, „minciună“, „etică“, iar Ana Blandiana se declară impresionată de capacitatea lui Sebastian „de a fi în același timp scriitor și ziarist. Nu în sensul că în același timp putea să scrie piese de teatru sau romane și texte pentru ziar, ci și în sensul că aceste texte pentru ziar, fără a avea nici o clipă aerul că literaturizează, sînt mult mai mult decît niște articole. De fapt, dacă ar trebui să spun un singur lucru despre publicistica lui Mihail Sebastian, aș spune că el nu se sfiește și nu se zgîrcește să folosească în ea rezervele de sensibilitate de care beneficiază de obicei doar arta“. „Neeconomisire a ființei ascunse“ numește atît de frumos Blandiana această aptitudine a lui Sebastian, o „risipă de sine“ de care sînt în stare doar ființele profunde și autentice. Discursul îndrăgostit, capacitatea de a admira fără rezerve reușita unui confrate, dar și distanța critică ce nu-i anulează acuitatea senzorială sînt alte constante ale metodei critice practicate de Sebastian și reținute de Carmen Mușat, în timp ce Ion Pop remarcă justețea identificării liniilor, iar Paul Cernat evidențiază eleganța ironică a moralistului, finețea dezarmantă și umorul greu accesibil. Înlăturarea responsabilității, contrazicerile evidente, netezirea opiniilor, considerațiile care trec dincolo de adevăr, stilul căutat care aduce cu sine fleacuri agreabile sînt păcate ale criticii literare sancționate de Sebastian și care îl determină să polemizeze cu Eugen Lovinescu, acuzațiile dure îndreptate către acesta vizînd precauția și amînarea unei opțiuni categorice.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE>>>>>

Mesaj Scris de Admin la data de 10.06.08 20:10

După încercarea mai degrabă nereușită a lui Teșu Solomovici de a repune în circulație o parte dintre textele publicistice ale lui Sebastian, la sfîrșitul anului trecut, Editura Hasefer a publicat două volume conținînd astfel de texte: Mihail Sebastian comentat. Ce vîrstă dați acestor texte? și Itinerar spiritual francez, două volume ce oferă o altă dimensiune spirituală și intelectuală decît cea sugerată de Marta Petreu, care nu o anulează, însă de care n-ar fi rău să se țină cont înainte de a pune etichete definitive, sau de a relua altele vehiculate anterior („hamal ideologic“).Primul volum (re)aduce în atenția cititorilor 26 de articole publicate de Sebastian în numeroasele reviste culturale la care a colaborat între 1928 și 1940, cînd i s-a luat dreptul de semnătură. Articolele sînt comentate de personalități din diferite domenii ale culturii zilelor noastre (Visarion Alexa, George Bălăiță, Radu Beligan, Ana Blandiana, Paul Cernat, Remus Cernea, Barbu Cioculescu, Radu Cosașu, Dorel Dorian, B. Elvin, Alice Georgescu, Mircea Ghițulescu, Gheorghe Lupașcu, Carmen Mușat, Marin Mincu, Mariana Nicolesco, Nico Nitai, Tudor Opriș, Ion Pop, Alex Ștefănescu, Aurel Vainer, Matei Vișniec, Eugenia Vodă, Leon Volovici, Henri Zalis și Vlad Zografi), volumul fiind axat, așa cum afirmă și Ștefan Iureș în Argument, pe „conceptul menținerii în actualitate“, idee sugerată și de întrebarea ușor retorică din titlu – Ce vîrstă dați acestor texte?.



Trebuie menționat faptul că articolele, bine alese, pun sub reflector în special contextul cultural al perioadei, și mai puțin pe cel politic, nodurile pe care Sebastian a încercat să le dezlege în deceniile trei-patru ale secolului trecut dovedindu-se, așa cum reiese și din comentariile ce se doresc în prelungirea lor, la fel de actuale și azi. Sintetizînd, Sebastian plasează într-o ramă critică probleme dintre cele mai stringente: rolul criticului literar, fuziunea noului cu vechiul, relația dintre literatură și viață, dintre literatură și gazetărie, dintre teatrul modern și literatură, dintre cultură și televiziune, relevanța premiilor culturale, moralitatea și responsabilitatea scrisului, necesitatea ierarhiilor, scrisul ca meserie, specificul național etc.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mihail Sebastian

Mesaj Scris de Admin la data de 10.06.08 20:09

Mihail Sebastian
Sînt rînduri confesiv-premonitorii pe care Mihail Sebastian le scria în 1931 și care, îmi place să cred, ar putea oferi un răspuns „concluziilor“ desprinse de Marta Petreu după selecția unor articole politice publicate între 1928 și 1934 de Sebastian în publicistica vremii. E adevărat că în ultimii ani s-a înregistrat o tendință de idealizare a lui Mihail Sebastian. Acesta a fost transformat într-un reper moral în cadrul generației sale, iar studiul Martei Petreu e bine-venit, dar pentru cunoscătorii textelor (nu doar politice) ale lui Sebastian nu face decît să echilibreze balanța, fără însă a o înclina în partea opusă, așa cum își dorește autoarea. Incompatibilitățile din viața lui Sebastian sînt evidente, dar tonul acuzator și tendențiozitatea abordării lipsite de nuanțe duc la autosubminare. Ceea ce ar fi trebuit să fie o concluzie a unui studiu obiectiv se vădește a fi premisă, un scop al cercetării: „Pot demonstra că ideile lui Sebastian provin, în proporție de măcar 90 la sută, din laboratorul de gîndire politică a lui Nae Ionescu“, scrie Marta Petreu…
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Iubirile neîmplinite ale lui Sebastian [2008-05-13]

Mesaj Scris de Admin la data de 13.05.08 13:07

Iubirile neîmplinite ale lui Sebastian [2008-05-13]
Dramaturgul devine personaj în spectacolul „eMeS“, care se joacă astăzi la Bulandra. [Citeste]
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Diavolul și ucenicul său - de Nae Ionescu-Mihail Sebastian

Mesaj Scris de Admin la data de 28.04.08 0:05

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cenușăreasa devenită stea

Mesaj Scris de Admin la data de 19.04.08 18:00

Cenușăreasa devenită stea

MUZELE LITERATURII ROMÂNE ● Camil Petrescu o învață să citească literatură, Mihail Sebastian o iubește Camil Petrescu îi citea din propriile cărți, îi rafina gusturile în materie de literatură, o învăța cum să nu interpreteze vulgar un rol. Mihail Sebastian scrie de dragul ei o piesă de teatru – Jocul de-a vacanța –, iar în jurnalul său suferă...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mihail Sebastian revine la origini

Mesaj Scris de Admin la data de 07.04.08 11:05

Mihail Sebastian revine la origini

La Teatrul „Maria Filotti“ din Braila a avut loc simbata o noua premiera, „eMeS“, o dramatizare-eseu a unor proze de Mihail Sebastian, in special a celebrei sale lucrari, „Dupa doua mii de ani“.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mihail Sebastian, intre conditia evreitatii si literatura au

Mesaj Scris de Admin la data de 01.04.08 18:21

Mihail Sebastian, intre conditia evreitatii si literatura autenticista (I)
Pana la Hortensia Papadat-Bengescu si Camil Petrescu, amandoi reluand metodele proustiene si gideene, romanul romanesc folosea telescopul, luneta sau macar ochelarii pentru a descifra realitatea; cei doi, independent si cu diferente unul fata de altul, desopera microscopul si, odata cu el, perspectiva si imaginea in incizie. Aceasta incizie fina, microscopica a sentimentelor umane presupune si o analiza infinitezimala care pune intre paranteze filozofia trairii si trece la inspectarea biologica pura, aproape medicala. Ca atare, si personajele moderne din romanul interbelic contureaza fiinte pasionale dar care traiesc moderat sentimentele si mai mult le analizeaza, le desfoliaza de ramificatiile morale sau esetice, pentru a ajunge la fenomenul pur fiziologic.
Intr-un fel, „estetica autenticitatii” nu contine doar o teorie privind creativitatea autorului, ci si un mod de viata al personajelor – dualitatea autenticista fiind rezolutiva pentru viata si opera lui Mihail Sebastian si a lui Iosef Hechter.
Dl. Constantin Trandafir a elaborat o monografie credibila, utila, exhaustiva, care, deocamdata, nu poate fi contrazisa. Am vrut, initial, sa adaug si sintagma „in spirit traditional”, dar am retras-o, pentru ca volumul mai cuprinde si o Addenda. Ipoteze si Observatii cu un set de patru intrebari la care raspund o serie de critici si istorici literari avizati: Constantin Ciopraga, Gabriel Dimisianu, Dorina Grasoiu, Gheorghe Grigurcu, Florin Mihailescu, Ion Pop, Eugen Simion, Cornel Ungureanu si, fireste, autorul. Este o metoda inteligenta de a implica pe altii in propria intreprindere editoriala, privandu-i si de o atitudine critica.
Evreu roman nascut la Braila, orasul cosmopolit de la Dunarea europeana, Mihail Sebastian va detine toate distinctiile ca si toate stigmatele multiculturalitatii intr-o lume a agresiunilor nationaliste, care iesise dintr-un razboi mondial si se pregatea de altul. El nu este un simplu minoritar cu naive pretenti de dominare ci de integrare, ca un om al Cetatii, un mare talent si un spirit dinamic, responsabil, multiperformant care tinteste o apreciere inalta si un rol de frunte. Spiritul iudaic nu amprenteaza caracterul si comportamentul, nici opera nu are acest specific, doar Nae Ionescu insusi efectuase aceasta identificare iudaica. Nu este un scriitor care sa fi scris mult si nici nu si-a pregatit si premeditat, indelung si metodic, succesul. A evoluat lent, a facut acumulari substantiale, a scris enorm, iar succesul a venit firesc, fara consecinte materiale pentru viata de lipsuri, iar cand se apropia recunoasterea integrala, inclusiv succesul financiar, a cazut ghilotima sfarsitului.
Dl. Constantin Trandafir propune un Mihail Sebastian supralucid si hiperactiv, atras de luptele ideologice ale timpului sau si atent la insidioasa polarizare a lumii, imtre democrasie si dictatura – ambele concepte avand profunde legaturi si cu creatia artistica.
Practica destinului turbulent, mirajul luciditatii dramatice, orgoliul permanentei nelinisti, mesajul autenticitatii cuvintelor si faptelor umane, mentalitatea “trairismului”, ideologia care inlocuieste morala – iata numai cateva idei si concepte cu valabilitate pentru viata si opera lui Mihail Sebastian.
Conditia evreitatii nu se decide prin torturantul sentiment al alienarii sau prin vointa de adaptare. Ca publicist si ca scriitor de succes el este, deopotriva, un adaptat si un unicat, deci protejat prin valoare. Ca publicist de prima linie nu a avut confruntari cu fortele antisemite sau cu exponentii rasismului, care, intr-un fel, se aflau tot la dreapta esichierului politic. O constiinta tragica, opresat de de conditia evreitatii intr-o lume antisemita, marcat de incapacitatea de a scrie o capodopera – ca, de altfel, si “generatia” sa: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petru Comarnescu – onest si fragil, Mihail Sebastian ar fi devenit, poate, o victima inocenta a politicianismului discretionar. Moartea il scuteste de optiuni tragice la o raspantie de mentalitati si ideologii.
Aparitia mult asteptatului Jurnal (Humanitas, 1996), l-a transformat pe Mihail Sebastian dintr-un autor de raftul doi, intr-un mare scriitor, si inca in trei ipostaze relevante: dramaturgul, romancierul, publicistul, cu proiecte importante in fiecare ipostaza, dar toate reductibile la o poietica a autenticismului, a experimentalismului, semnificant prin deviza: “vivere pericolosamente”!
Mereu, insa, el s-a imaginat numai in randul generatiei sale care nu mai avea coeziune si semnala numai destine individuale, iar teama de ratare il provoaca la comparatii dureroase (aici, cu Mircea Eliade), intr-o insemnare din Jurnal, din 27 mai 1942: “In timp ce el duce o existenta de magnat, in regiuni paradiziace, de viata, de pace, de lux, de confort, de visare – in timp ce eu trag aici, dupa mine o existenta mizerabila de prizioner. Iar dupa razboi – presupunand ca voi scapa si ne vom intalni – anilor lui de inflorire eu nu le voi putea opune decat tristii mei ani de umilinta si ratare. Ratarea nu se scuza niciodata, cu nimic, izbanzile – chiar cand sunt rodul infamiei morale – tot izbanzi raman”.
=====
Constantin Trandafir – Mihail Sebastian. Intre viata si fictiune

Mihail Sebastian, intre conditia evreitatii si literatura autenticista (II)
Fundatia Culturala “Libra”, Bucuresti, 2007. Colectia “Studii” Nu cred ca mai


Ultima editare efectuata de catre Admin in 07.04.08 17:22, editata de 2 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Din nou Mihail Sebastian - de Gheorghe Grigurcu

Mesaj Scris de Admin la data de 17.03.08 8:10

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

"Femeile" lui Mihail Sebastian

Mesaj Scris de Admin la data de 12.03.08 19:31

"Femeile" lui Mihail Sebastian
http://www.ziua.ro/display.php?data=2008-03-12&id=234431
Regizorul-profesor Geo Saizescu si artistii-profesori Rodica Mandache si Eusebiu Serbanescu au pregatit un epilog-surpriza la "Centenarul Mihail Sebastian": un seminar inchinat vietii si operei scriitorului, urmata de prezentarea spectacolului "Femei", dramatizare a romanului cu acelasi titlu a lui Mihail Sebastian. Distributia - formata din studentii clasei celor doi artisti-profesori, de la Universitatea "Hyperion" din Bucuresti.
Dupa jumatate de secol de "sebastionologie" exista ceva ce nu s-a spus? Exista, au dorit sa dovedeasca Geo Saizescu, Valeriu Rapeanu, Dorel Dorian, Geo Serban si Natalia Stancu. Nascut la Braila, in anul 1907, Iosef Hechter, cunoscut in literatura romana sub numele de Mihail Sebastian, a lasat posteritatii romane si nuvele, piese de teatru, eseuri si o voluminoasa opera publicistica. "A fost o prezenta efervescenta a epocii, un spirit viu, o personalitate marcanta a cetatii, a spus Geo Saizescu. Pentru noi, oamenii de teatru, Sebastian nu inseamna numai "Steaua fara nume", "Ultima ora"si "Jocul de-a vacanta", el a consemnat cu fervoare si profesionalitate actul teatral. Cronicile sale teatrale sunt adevarate lectii de teatru". Istoricul literar Valeriu Rapeanu l-a situat pe Mihail Sebastian in mijlocul vietii romanesti, dominate in prima jumatate a secolului trecut de "Tanara generatie" de la ziarul "Cuvantul" al lui Nae Ionescu. El a amintit de pretiosul tezaur publicistic care ar trebui valorificat, amintind de interesantul "Jurnal II. Jurnal indirect. 1926-1945", intocmit de Tesu Solomovici, pe baza scrisorilor, interviurilor, conferintelor si diaristicii lui Sebastian. Dorel Dorian si Geo Serban au amintit de criza survenita in relatiile dintre Sebastian si mentorul sau Nae Ionescu, dupa ce acesta a scris faimoasa prefata antisemita la romanul "De 2000 de ani" de Sebastian, si de ruptura marei prietenii dintre Mircea Eliade si Sebastian. O "Seara Sebastian" care s-a incheiat intr-o atmosfera cu adevarat sebastiana, la care au contribuit talentatii studenti-actori.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 4 din 8 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum