Sebastian[v=]

Pagina 3 din 8 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 25.02.06 21:51

Rezumarea primului mesaj :

Mihail
JOAN


Ultima editare efectuata de catre Admin in 10.11.15 12:16, editata de 36 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Mori de hârtie: Boris Marian Mehr. De la Sebastian la Steinh

Mesaj Scris de Admin la data de 03.11.09 18:37

Mori de hârtie: Boris Marian Mehr. De la Sebastian la Steinhardt
Postumitatea lui Sebastian a înregistrat uluitoare schimbări de receptare din partea cercetătorilor și cititorilor români și evrei. Jurnalul său, publicat abia la cinci decenii și mai bine de la accidentul mortal din 1945 a fost primit ca o revelație, deși se știa destul de mult despre trecutul legionar al unei generații de strălucitori intelectuali. Nu se știa prea bine despre relațiile strânse dintre Sebastian și colegii săi de generație, ca și despre fascinația pe care a exercitat-o Nae Ionescu asupra tânărului venit din Brăila și lansat în lumea jurnalistică și scriitoricească a Bucureștilor.


De la Sebastian la Steinhardt

Postumitatea lui Sebastian a înregistrat uluitoare schimbări de receptare din partea cercetătorilor și cititorilor români și evrei. Jurnalul său, publicat abia la cinci decenii și mai bine de la accidentul mortal din 1945 a fost primit ca o revelație, deși se știa destul de mult despre trecutul legionar al unei generații de strălucitori intelectuali. Nu se știa prea bine despre relațiile strânse dintre Sebastian și colegii săi de generație, ca și despre fascinația pe care a exercitat-o Nae Ionescu asupra tânărului venit din Brăila și lansat în lumea jurnalistică și scriitoricească a Bucureștilor.
Marta Petreu scrie un studiu pertinent și deloc părtinitor, „ Diavolul și ucenicul său – Nae Ionescu și Mihail Sebastian” (Ed. Polirom-2009). Șochează două aspecte – Nae Ionescu apare ca Diavolul, ceea ce ni se pare o supralicitare, dar poate fi acceptată, apoi concluzia, în fond firească, îmbrățișarea ideilor extremiste de către „necoptul” jurnalist Mihail Sebastian. Pentru cei care știu că fasciștii italieni au avut pană la un moment dat susținători și chiar membri evrei, așa zisul „fascism” al lui Sebastian nu mai apare ca un element de surpriză. Mussolini a fost tolerant cu evreii din Italia până prin anii 1938-1939, când Germania nazistă a devenit o putere dominantă în Europa. Nici dictatorul Franco nu a dus o politică antisemită, iar Spania a oferit o șansă de salvare multor evrei refugiați din Germania și din teritoriile ocupate.
Problema se pune cu antisemitismul mișcprii legionare, astăzi negat cu vehemență de falșii istorici ai mișcării. Sebastian ca evreu nu putea să aibă ceva comun cu această mișcare și nici nu a avut. Ruptura cu mentorul său, din 1934 se explică și prin acest aspect, deși replica lui Sebastian nu se referă la legionari. El scrie „De două mii de ani” pentru a-și clarifica problema identitară, prin respingerea antisemitismului, care la Nae Ionescu era teoretizat de pe poziții creștin-ortodoxe. Nu putem să-l acuzăm pe Sebastian că și-a iubit binefăcătorul care l-a ajutat la început, l-a introdus într-o lume a dezbaterilor, dar nici nu-l putem lăuda. Slăbiciunile sunt omenești, dar nu pot fi luate ca exemplu. Suferința sa a fost de două ori mai mare. Ca evreu și ca evreu refuzat de propria dorință de a se asimila unor idei care nici nu erau democrate.
Gabriel Liiceanu a scăpat din vedere două aspecte, când a spus, „Sebastian, mon frere”. Liiceanu nu a iubit ideile comuniste, deci a avut de suferit ca intelectual care refuza totalitarismul. In al doilea rând, el nu s-a născut ca adversar al comunismului, în timp ce Sebastian avea, conform legilor rasiste, un stigmat din naștere. Mare diferență.
De ce îl punem pe Sebastian alături de Nicolae Steinhardt ? Apreciat pentru talentul și cultura acumulată, inteligența indiscutabilă, adulat în mod exagerat numai pentru că a devenit monah, ceea ce ar duce la ideea că toți monahii sunt sfinți, Steinhardt a ajuns mai departe decât Sebastian. El s-a înfrățit nu numai cu credincioșii creștini, ceea ce nu este prima oară pentru evrei, ar fi de amintit mii și mii de cazuri de-a lungul istoriei și în multe țări, cu atât mai mult că Biblia creștină are la bază Tora, alte două cărți, iar Evangheliile fiind, ca număr de pagini, sub cele al Vechiului Testament, cam de cinci ori mai puține. Steinhardt s-a înfrățit, din cauza terorii din închisorile comuniste cu legionarii care, în libertate, nu credem că ar fi fost atât de toleranți cu evreul Steinhardt. Să nu fi știut Steinhardt de pogromul de la București, din ianuarie 1941, de propaganda antisemită a mișcării din anii 3o ? Nu credem. Că vin falșii istorici și afirmă pe dos, nu ne interesează. Ideologia mișcării era extremist-naționalistă, iar cei vizați ca „alogeni” ce trebuiau să părăsească țara erau în primul rând evreii. Deci, Steinhardt, cu bună știință a închis ochii și a spus, probabuil, comunismul este mai rău, legionarii sunt mai buni. Nu putem înțelege acest mod de gândire. Sebastian nu a ajuns la acest mod de compromis. Nimeni n-ar spune „ Steinhardt, mon frère”, pentru că monahul de la Rohia a murit „fericit”. Nu putem aprecia sentimentele sale, dar nu le admirăm. Mă refer la evrei.
Una dintre cauzele antisemitismului este, indubitabil, refuzul evreilor de a se lăsa asimilați, nici cu binele, nici cu forța. Desigur, asimilarea ca fenomen a existat, există. Dar evreii nu au de gând să dispară, în timp ce sute de popoare mici și mari au dispărut prin exterminare, asimilare.

Boris Marian Mehr



Nota:
Dar evreii nu au de gând să dispară, în timp ce sute de popoare mici și mari au dispărut prin exterminare, asimilare.
Interesantă fraza dlui B. Marian, din textul de mai sus. Merită să o punem ca motto la orice studiul despre națiunea română. Ea ne privește pe toți, fiindcă toate comunitățile omenești sunt supuse unei presiuni externe, din zona periferică, epitelială, de contact cu alte comunități, acolo unde se produce și reproduce metabolismul identitar. În aceste condiții va trebui să ne pronunțăm pentru dreptul inalienabil al oricărei comunități umane de a se autoconserva. Inclusiv, deci, să ne pronunțăm pentru dreptul românilor de a respinge, împreună, toate ideologiile dizolvante, instilate din interior sau din exterior, de a milita contra aceastei autodeclarate superiorități a globalizării, a cosmopolitismului, a comunismului colectivist, dar și împotriva individualismului exacerbat, a complexului de inferioritate, care par să fi apărut doar ca să contrabalanseze excesele național-comunismului, în vreme ce, de fapt, sapă la fundamentele identității românești la un mod insidios. Viitorul apropiat ne va obliga să alegem, dacă nu vrem să dispărem, ca atâtea alte popoare mici sau mari, prin asimilare. Sau poate vrem să dispărem, ne-am obișnuit cu gândul, am fost convinși să ne lăsăm să cădem, obosiți și inutili?
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Un fascist de ultimă oră - Mihail Sebastian

Mesaj Scris de Admin la data de 25.10.09 14:57

Un fascist de ultimă oră - Mihail Sebastian

S
tudierea biografiei intelectualilor interbelici apropiați sau integrați în varii forme și secvențe temporale extremei drepte românești a constituit un reper constant al interesului reconstitutiv. În interiorul acestei literaturi, lucrarea Martei Petreu, Un trecut deocheat sau Schimbarea la față a României, anticipează maniera de documentare și contextualizare teoretică prezente acum în Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian – același orgoliu al documentării absolute (și finale), emiterea unor judecăți radicale în absența cunoașterii contextului politic intern, incapacitatea plasării subiectului în cadrul mai larg al problematicii, neglijarea discuțiilor despre fascism, democrație și dictatură din epocă, dar și a celor din zona de specialitate.
Cu toate aceste deficiențe majore, tema / teza cărții solicită un maxim interes la lectură. Este, pe scurt, provocatoare în cel mai înalt grad. În segmentul inițial al publicisticii sale, Mihail Sebastian este reflexul ideatic, la scară mai redusă, al ideologiei și stilului politic al mentorului său Nae Ionescu (și al Cuvântului). Reflexul ideatic se concretizează în reproducerea mimetică a ideologiei antidemocratice, antieuropene, mai târziu (din toamna anului 1933) antisemite a lui Nae Ionescu. Dependența de Nae Ionescu ar descrește, mai ales după scandalul provocat de romanul De două mii de ani și cu deosebire de recenzia nihilist-antisemită a seniorului la cartea vasalului său. Niciodată însă (până la moartea filosofului, în martie 1940) legătura unei „iubiri“ / prietenii nu s-a distrus definitiv, chiar dacă Mihail Sebastian se rupe treptat de filosofia politică, de charisma intelectuală și până la urmă chiar de persoana care i-ar fi marcat atât de mult anii tinereții. Dar unde este culpabilitatea lui Mihail Sebastian în acest caz?
Aderența la universul ideologic antidemocratic și antieuropean al lui Nae Ionescu (filosoful prolegionar stabilește diferența morfologică între spațiile de cultură și nu conotează negativ Occidentul în raport cu lumea sud-est-europeană) ar fi expresia mimetismului lui Mihail Sebastian față de mentorul său, față de care este incapabil până la sfârșit de a se rupe ontologic, substanțial, existențial. Căci manifestările de cabotinism intelectual și moral ale lui Nae Ionescu, prăbușirea spiritului critic al filosofului în fața ethosului și praxisului militant al Mișcării Legionare sunt insuficiente, în aprecierea autoarei, de a producere o falie decisivă, inclusiv psihologică, între scriitor și mentorul Cuvântului.
Este adevărat că între Mihail Sebastian și Nae Ionescu nu se produce ruptura la ultimul nivel, dar ce poate fi această atitudine a intelectualului cu o identitate etnic-culturală mereu interogată, dacă nu altceva decât semnul disperat al recluziunii în credința valorii prieteniei, a recunoștinței și solidarității? Mihail Sebastian, chiar dacă toate punțile intelectuale, politice, ideologice au fost rupte cu „directorul de conștiință“ al tinereții sale, nu-și putea renega propria genealogie intelectuală, legată de Nae Ionescu și Cuvântul, unde nu descoperise decât târziu ostilitatea fundamentalistă față de alteritatea evreiască, față de democrație, în care falia între asumarea orgolioasă a românității ortodoxe era contrapusă de filosoful de palat fragilității recunoașterii altor identități, colectivități și umanități. Nae Ionescu devia în haosul ideologic al exclusivismului legionar, și al său propriu, exprimat în conferințele susținute din 1934 până la cele din lagărul de la Miercurea Ciuc, din 1938. Mihail Sebastian, la rândul său, se rupea de această derivă conturată încă din anii 1932-1933, dar nu putea abjura de la valorile sale interiorizate, de care se îndepărtaseră toți prietenii săi, inclusiv Mircea Eliade: respectul pentru alteritate (și, în cazul său, alteritatea marcată de originea evreiască), dorința de a realiza o sinteză imposibilă atunci (în deceniile colectivismului totalitar) între valori civice și umane care transcend etnicitatea – toleranța, iubirea, acceptarea greșelii și a suferinței proprii drept căi către creație și cunoaștere.
Mihail Sebastian nu așteaptă prefața lui Nae Ionescu la romanul său De două mii de ani pentru a înțelege antisemitismul fundamentalist și disoluția spiritului critic al mentorului. Mihail Sebastian nu este un coleg de presă cu Ion Moța și Corneliu Zelea Codreanu. Nu face remarci favorabile despre revoluția națională în sensul în care era concepută aceasta de ideologii Mișcării (inclusiv Nae Ionescu). Mihail Sebastian nici nu este un admirator emfatic al fascismului italian și al lui Mussolini. Pentru a surprinde mai exact toate aceste ipostaze ale scrisului lui Sebastian, autoarea ar fi trebuit să înțeleagă mai bine ce a scris acesta, ce era fascismul italian la începutul anilor ’30, cum s-a transformat Cuvântul nu într-un ziar legionar, cât într-unul în care este explicit prezentată și blamată „violența legală“ a guvernului liberal, care s-a exercitat în deplină potență și anarhie împotriva Mișcării Legionare, dar și a partidelor democratice de opoziție. Corneliu Zelea Codreanu și Mișcarea sa nu reprezentau victimele inocente ale represiunii polițienești a statului. Cuvântul nu exprimă numai comandamentele Mișcării, ci, chiar în plină represiune antilegionară, inserează mărturii asupra situației dificile și a altor partide, inclusiv din spectrul democratic. „Cei care nu votează“ nu sunt aderenții expliciți ai Mișcării Legionare, căci Corneliu Zelea Codreanu indicase aderenților să-i să sprijine la urne pe Iuliu Maniu și Alexandru Averescu.
Mihail Sebastian nici nu precizează expresis verbis că acești electori (pe care-i chestionase fragmentar) sunt aderenții Mișcării, ci unii care nu se regăseau în opacitatea partidelor concurente.
Evaluările lui Mihail Sebastian asupra prezentului nu sunt anticipate, așa cum predicționează Marta Petreu, de o consecventă contestare a democrației, de elogierea gratuită a fascismului, de respingerea europenității. Mussolini este conturat destul de neutru, diferit de extazul scriiturii publicistice a lui Emil Cioran de câțiva ani mai târziu, dar în acord cu sprijinul popular italian pentru dictator din „anii consensului“ (Emilio Gentile analizează coerent caracteristicile solidarității populare în jurul mitului „Ducelui“ în Fascismo Storia e interpretazione, Edizioni Laterza, 2007). În rest, încă dinainte de 1934, Mihail Sebastian este un critic acid al fascismelor de orice fel. Pentru scriitor, Leon Daudet, unul dintre liderii L’Action Française, dispune de o anumită complexitate sufletească. „Metafizica Acțiunii Franceze“ îi pare mai apropiată, lui Mihail Sebastian, de stadiul de „simplă opinie“, incapabilă de a conferi „spiritualitate actului militant“.
Lipsa rigorilor impuse de un sistem, prevalența atitudinilor lirice, adaptarea permanentă a convingerilor la metamorfozele cotidianului împiedicau, pentru Mihail Sebastian, transformarea abordărilor teoretice ale lui Leon Daudet într-o poziție spirituală și a politicii extremei drepte franceze „dintr-o tehnică într-o creatoare de cultură“. Ar fi excesiv să-l interpretăm maximalist pe Mihail Sebastian, distorsionând poziția sa prin afirmația că scriitorul român ar fi dorit o politică și mai radicală a fascismului catolic și antirepublican al Acțiunii Franceze, iar Mișcarea Legionară ar fi chiar acest model propus grupului antisistemic francez (de văzut articolele lui Mihail Sebastian, Un fals umanist, Cuvântul, nr. 1084, 1 mai 1928; Politică și literatură, Cuvântul, an IV, nr. 1285, 18 noiembrie 1928, necitate de autoare în bibliografia finală).
Dacă evaluările critice, exacte și scrise de multe ori în acord cu intenția prospectării psihologiei populare, nu pot contura suficient (pentru Marta Petreu, care trebuie să fi citit și articolele citate mai sus), putem introduce în discuție alte câteva articole necitate de autoare.
Pentru Mihail Sebastian, într-o lume europeană a descompunerii și eroziunii fundamentelor de civilizație, numai Franța poate constitui, pentru scriitor, modelul democrației apusene. „Franța este statul clasic al burgheziei“, stat care nu se polarizează politic radical, unde „dreapta“ și „stânga“ reprezintă formule reconciliabile, fără a se manifesta vehemența spiritului public, în care stilul politicii interne și externe este unul al „eleganței, discuțiilor, lipsei de stridență“. Franța reprezintă „punctul de rezistență al unui întreg sistem economic și politic, capitalismul, respectul tratatelor, ordinea juridică și cultura burgheză… toate valorile de securitate“. Identificarea cu modelul francez poate fi cea mai evidentă mărturie a adeziunii la etica „omului în sacou“1 disjunsă de cea a „omului cu pistolul și mitraliera“ (mai mult o metaforă trist parodică a autorului, inchizitorial amendată de Marta Petreu și considerată și ea o dovadă a „fascismului“ și a dependenței de Nae Ionescu).
Mihail Sebastian nu a fost fascistul „de ultimă oră“ de la Cuvântul (nu este exprimarea Martei Petreu, ci a mea). El nu a mers în pas de marș alături de Mihail Polihroniade, nici de Ion Moța, C.Z. Codreanu și nici măcar alături de Nae Ionescu sau Mircea Eliade. Pasul său de marș nu a fost al Mișcării Legionare și nici al unui fascism generic.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 30.09.09 18:48

Tradiția problematizantă, talmudică versus tradiția unei existențe fără probleme, adaptate perfect la realitate. Cea de-a doua va fi idealul spre care va tinde Sebastian.În nici una dintre scrierile sale, tatăl biologic nu joacă vreun rol marcant. Este foarte probabil ca rolul de modelator, tiparul patern, să fi lipsit din dezvoltarea lui Iosef Hechter. Care, la vîrsta decisivă a orientării în viață, îl întîlnește pe Nae Ionescu. Acesta va ocupa imediat locul spiritual al tatălui, vacant. Cred că Marta Petreu califică greșit relația Nae Ionescu-Sebastian drept o relație de dominare și obediență, relația dintre stăpîn și slugă. De la greșita încadrare a raporturilor reciproce pornește și aspra judecare a lui Sebastian, pentru supunere absolută față de cineva care reprezintă întruparea răului absolut. Eu citesc această relație, rămasă fundamentală în conștiința lui Sebastian pînă la sfîrșitul vieții, drept relația tipică dintre un maestru spiritual și discipolul său. („Maistrul“ va fi numit Ghiță Blidaru în De două mii de ani.) Instituția maestrului spiritual funcționează în transmiterea religiilor orientale, în budism, în sufism, chiar și în ortodoxie, dar mai rar. Nae Ionescu, teolog de primă mînă, cunoștea bine tehnicile ei și, mai ales, avea harul necesar exercitării paternității spirituale. Maestrul, tatăl spiritual al discipolului, transmite o tradiție (de aceea, originalitatea gîndirii sale doctrinare e neînsemnată), dar nu prin informații organizate logic, ca profesorul, nici printr-un statut ideologic, ca un conducător politic, nici prin directive și constrîngeri, ca un director de ziar. Maestrul spiritual își pune discipolul în situația de a descoperi el însuși adevărurile pe care dorește să i le transmită, fără nici o constrîngere și fără nici o relație de autoritate, dîndu-i învățăcelului senzația alegerii în deplină libertate a conștiinței. Relația de ascultare și supunere care se instituie e însoțită de sentimentul deplinei realizări spirituale. Altfel spus, un maestru spiritual renunță la orice învățătură transmisă didactic, dislocă prin acte imprevizibile inerțiile de gîndire ale discipolului, nu îi cere acestuia nimic și obține de la el totul. Relația interumană e esențială, urma scrisă e neînsemnată, literă moartă. Toți maeștrii spirituali au ocolit scrisul și nu l-au întrebuințat decît atunci cînd n-au avut de ales. Dacă maestrul e, oficial, profesor de filozofie, renunță la orice sistem filozofic și așază în centrul experienței filozofice Viața. Nu va scrie nesilit nimic, iar ceea ce va rămîne scris în urma lui le va părea celor care nu l-au cunoscut derizoriu. Îi va spune nou venitului: „Scrie ce vrei“, și acesta nu va voi decît ce va voi și maestrul său. E nevoie de har pentru a fi maestru spiritual, și Nae Ionescu a fost cel dintîi din cultura română laică dăruit cu har. Unii din discipolii săi au încercat să ducă mai departe relația maestru-discipol. Fără succes, căci n-au avut har. Noica, de exemplu, care a rămas doar un bun pedagog. Dacă ideile transmise (redescoperite) sînt nocive politic, ne vom afla în miezul unei tragedii. Este cazul lui Sebastian, care descoperă destul de tîrziu nocivitatea ideilor ce i se transmit, dar care rămîne legat sufletește de maestrul său pentru totdeauna, pentru că relația afectivă nu e dependentă de observația și gîndirea logică. Cea mai bună definiție a relației maestru-discipol a oferit-o naratorul din De două mii de ani: „Este pînă azi singurul om căruia simt că e obligatoriu să mă supun, fără să am prin aceasta sentimentul unei abdicări, ci, dimpotrivă, al unei împliniri, al unei reintegrări“. Era esențial ca Marta Petreu să ia în considerare această mărturie.



Ceea ce a subminat relația maestru-discipol a fost dezvoltarea, în paralel, a conștiinței apartenenței la iudaism, la Sebastian, și a conștiinței antisemite, la Nae Ionescu. În punctul de pornire al relației lor, nici unul nu se definea prin etnicitate. În toată perioada colaborării la Cuvântul, Sebastian acumulează experiențe care îl fac să se definească evreu, la început pentru că toți ceilalți văd în el evreul, apoi, interiorizînd experiențele, pentru că el însuși refuză să fie altceva. Și refuză să fie altceva în momentul în care asumarea evreității însemna asumarea tuturor suferințelor și a primejdiei de moarte la care istoria îi supunea pe evrei. Sebastian se afirmă evreu în situația limită. Pînă în 1935, există o acumulare a faptelor care îl determină să-și afirme iudaitatea, dar o acumulare secretă, neexprimată public. Romanul De două mii de ani, cu toată materia care îi stă la bază, în anii 1927-1933 e conceput. El reprezintă fața tăinuită a lui Sebastian și trebuie considerat ca făcînd parte din aceeași unitate cu fața lui publică. Aceasta înseamnă, din perspectivă exterioară, o existență duplicitară (care l-a șocat probabil pe Nae Ionescu). Din perspectivă interioară înseamnă o structură psihică profund scindată, traumatizată de imposibilitatea alegerii, care își impune inhibiții comportamentale ce iradiază asupra întregii vieți sufletești. Lucrurile sînt, de fapt, și mai complicate: nici ca evreu, Sebastin nu e satisfăcut de vreuna din soluțiile care existau la începutul anilor ’30 pentru problema evreiască și nici nu-i place, omenește, nici unul dintre evreii remarcabili cu care are de-a face: „Abraham Sulitzer nu e un domn Bergeret decît ca soț, în raporturile cu madam Roza. Ca intelectual însă, în raporturile lui cu ideile, devine categoric și asupritor. Apărînd ghetoul, nu este mai puțin intolerant decît Winkler apărînd sionismul și nici decît S.T. Haim înjurîndu-le pe amîndouă. Absolutul este viciul lor comun“ (De două mii de ani). El se află, pînă cînd antisemitismul devine clar politică de stat, în situația paradoxală de a se recunoaște evreu fără evrei și român fără români. Rămasă în acest stadiu, situația ar fi fără ieșire, tragică. În acest moment, Nae Ionescu îi scrie prefața axată pe ideea Iuda patet și pe consecințele ei. Romanul pusese chestiunea suferinței evreiești din perspectivă istorică și prezentase eventualele soluții obținute prin acțiune istorică. Nae Ionescu pune chestiunea suferinței evreiești din perspectivă metafizică, ca dat iremediabil, fără soluție istorică. Cred că prefața are efectul unei palme care îl trezește pe Sebastian: chiar și pentru părintele său spiritual, el nu va fi niciodată altcineva decît Iosef Hechter. Și cred că de abia de acum încolo va începe interiorizarea iudaității. Nae Ionescu și-a îndeplinit, pentru ultima dată, rolul de maestru spiritual: și-a pus discipolul în situația de a deveni el însuși, chiar cu prețul pierderii lui iremediabile. O mai făcuse o dată, chiar la începutul relației lor: cînd Sebastian venise să i se plîngă că a fost dat afară de la un curs al lui, Nae îl bruscase fără să-i ia în seamă amărăciunea. Mai tîrziu îi explicase: provocarea suferinței e un antrenament pentru conștiințele puternice. Cu prefața, cercul s-a închis. De acum încolo, în Jurnalul său va nota fără greș situațiile în care oameni apropiați resping evreii și evreitatea. Este un memento, pe care în relațiile cu Nae îl ignorase: pentru ei, tu ești în primul rînd evreu. De la De două mii de ani la Jurnal, Sebastian parcurge distanța de la evreitatea ca dat exterior la iudaitatea interiorizată. Naratorul din roman simțea nevoia să-i atragă atenția fiecărui cunoscut că el e evreu, ca să nu-l pună pe acela în vreo situație jenantă. După 1934, știe că nu mai e nevoie să atragă atenția nimănui, pentru toți, el e evreul.

Vacanță și autenticitate



Modelul de lectură a personalității lui Sebastian pe care îl propun eu se deosebește de cel al Martei Petreu: personalitate de la început scindată, traumatizată, care păstrează secrete – trăsăturile care vor deveni, în a doua parte a existenței, definitorii. Secrete nu în sensul de inexistente, ci neexprimate public. Tinerețea de la Cuvântul nu e aberantă, e o etapă în parcursul formării de sine, care nu e decît un răspuns dramatic la întrebarea: Cum poate cineva născut evreu să dobîndească conștiința interioară a iudaității sale? Din această perspectivă, cazul Sebastian mi se pare paradigmatic pentru orice evoluție dramatică a conștiinței etnice, fie ea iudaică sau nu. Istoria furnizează argumentele tragice pentru această evoluție.

Putea fi Sebastian, dacă nu fericit, măcar uneori liniștit? Soluția pe care i-o prescrie Ghiță Blidaru naratorului constă în suprimarea problemei: activitate epuizantă, legată de materia concretă, care să facă imposibilă orice problematizare. Răspunsul nu e decît temporar amînat. Soluția pe care și-o prescrie și și-o aplică Sebastian însuși e ieșirea din istorie și uitarea acelei părți a sinelui legate de istorie. Vacanța. O scurtă rupere a legăturilor cu timpul, scoaterea la suprafață a constantelor eului, nesupuse temporalității. Sebastian și Mircea Eliade se asemănau ontologic, de aceea erau apropiați. Apropiați pînă cînd istoria i-a despărțit. Jurnalul e plin de așteptarea unei vacanțe, fie și de două-trei zile, adică de nostalgia regăsirii de sine dincolo de timp, dincolo de spațiu. În viața și în opera lui Sebastian, vacanța e conceptul central, sinonimă cu autenticitatea. Rănile sufletești numai în vacanță se pot cît de cît cicatriza. Tragedia vacanței stă în prea scurta ei durată. Vacanța rămîne pentru totdeauna un joc. O dată, viața îi dăruiește lui Sebastian o vacanță. Nae Ionescu îl invită pe iahtul său, îi dăruiește haine de marinar și, odată cu ele, o personalitate nouă, de om fără probleme, preocupat doar să supraviețuiască între mare și cer. Și ei doi, probabil, nu mai sînt un evreu traumatizat și un antisemit de circumstanță istorică, ci maestrul și discipolul care se regăsesc dincolo de istorie. Dacă Sebastian a fost vreodată fericit, cred că numai atunci putea să fie. Marta Petreu, care poate înțelege orice, tocmai pentru acele zile îl judecă pe Sebastian mai aspru.

Cartea Martei Petreu are, printre numeroasele ei merite, și pe acela de a provoca o discuție nouă despre Sebastian, o discuție care să țină seama de toate datele vieții personale și publice a acestuia. Prin tonul său ferm, determină răspunsuri. Cred că abia de acum încolo, biografia de evenimente și biografia interioară ale lui Sebastian devin posibile și mai interesante ca niciodată. E o carte care marchează o dată în istoria noastră literară, de aceea consider un noroc posibilitatea de a participa la discuția pe care o deschide.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 30.09.09 18:47

Sebastian, în articolul-bilanț, nu rostește nici o vorbă de laudă îndreptată direct spre director. Și nu numai pentru că dorea să dea cititorului iluzia obiectivității, ci și pentru că nu știa ce îi rezervă viitorul. Dar atunci, numai el și Nae puteau înțelege asta.

Primul paragraf al articolului situează ziarul în peisajul publicistic românesc. Merită citat in extenso, pentru că explică, în mare parte, și succesul publicației la intelectuali, separînd presa de informație de presa de opinie:

„Cuvântul a apărut în ziua de miercuri, 4 noiembrie 1924. Aducea de la întîiul său număr în presa românească un nou tip de gazetă. Nou în toate sensurile: de la înfățișarea paginilor sale pînă la spiritul scrisului său.În grafica ziarului românesc, Cuvântul impune o nouă paginație, care de atunci a făcut școală și a fost la nesfîrșit imitată, dar care în acel moment însemna o bruscă schimbare a obișnuințelor cetitorului.



Cuvântul a descoperit și a impus în presă o pagină întîi, care-i aparține exclusiv. Ziarele românești au fost mereu, în marea lor majoritate, anonime: scrise de anonimi pentru anonimi. Cuvântul rupea acest anonimat metodic. Nu avea ambiția să fie o gazetă de colportaj general, ci o publicație de gîndire, de control, de atitudine. Funcția pe care și-o recunoștea era să-și informeze cetitorii precis, dar în același timp să prezinte această informație sub lumina unei judecăți critice. șDe aceea își luase Sebastian ca motto un mic paragraf dintr-un articol al lui Nae Ionescu, din 1926: „Noi nu sîntem conducătorii unei mișcări, ci numai reflexul unei stări de fapt. Este bine totuși să precizăm: reflexul critic, ca să știe toată lumea“.ț Din primul moment, își propunea să urmărească în politică și în viața publică faptele semnificative și să le prezinte în ierarhia lor justă.

De aceea, primul element în ierarhia ziarului era articolul. Prima pagină îi era exclusiv dedicată. Șase articole, toate șase semnate, cu o semnătură ce fixa, înainte de orice, o răspundere intelectuală, toate șase strînse la un loc.Încercarea nu era fără risc. Umblă prin lume zvonul că cetitorul de ziar e un cetitor comod. Ziarul de aceea trebuie să țină seama de curiozitățile lui și să-i ofere în ordinea cea mai facilă știrile zilnice, după gradul lor de senzațional. Dacă a căzut guvernul sau dacă un satir a iubit ș-a omorît 14 femei, asta trebuie să fie scris cu litere mari, în capul foii. E o lege la care se supune cu unanimitate toată presa șsic!ț de pretutindeni. Ei bine, Cuvântul avea temeritatea să contrazică această lege și să creadă împotriva ei că ce interesează în primul rînd nu sînt evenimentele în sine, luate de-a valma și prezentate cu duzina, ci judecata noastră despre evenimente, orientarea noastră între ele. Era oarecum din primul moment, prin simpla așezare a materialului în pagină, un fel de a afirma primatul atitudinii și al judecății asupra informației, de senzație sau nu.



Informația însăși era pentru Cuvântul un prilej de atitudine critică, și nu era rînd în ultima sa pagină, dedicată tradiționalei «Ultimă oră», nu era rînd care să nu fi trecut nu numai printr-un control de verificare a faptului, dar printr-unul de interpretare a lui. Reportagiul Cuvântului din pagina ultimă avea obligații egale cu articolul din pagina primă: precizie, documentare completă, tenacitate în urmărirea unei probleme pînă la deplina ei lămurire“.

Micul studiu, pentru că de un mic studiu e vorba, realizat în maniera obiectivității științifice, continuă făcînd istoria atitudinilor gazetei, a polemicilor, a anchetelor. Tonul este descriptiv și precis, nu encomiastic. Despre articolele lui Nae Ionescu, care încep să apară de la 4 ianuarie 1927:

„Toate atacă valorile capitaliste burgheze și democrate, confruntîndu-le cu realitățile vii ale unei țări de plugari, afirmă spiritul organic și valorile colective“.O frază pe care ar putea s-o iscălească și Marta Petreu. Deosebirea constă în valorizarea atributelor: burghez, democrat, spirit organic, colectivism. Tonul admirativ este rezervat unei singure persoane, lui Titus Enacovici, economist, fondator și prim director al Cuvântului, „care, la apariție, se recomanda simplu: un ziar politic independent scris de intelectuali“. (Personajul Ghiță Blidaru, profesor de economie, prezintă o combinație între ideile economice ale lui Enacovici și comportamentul lui Nae Ionescu. Enacovici, om în plină putere, murise în 1928, în cîteva zile, în urma unei septicemii provocate de o extracție dentară. Nae Ionescu va muri subit la 15 martie 1940, oficial în urma unui atac de cord; Sebastian va muri la 29 mai 1945, în urma unui accident cu autor niciodată identificat. Să fie numai mîna destinului?) Este reprodus în întregime articolul acestuia, „1933“, scris în 1928, un fel de 1984 economic, avant la lettre. În articol este reprodus, la un moment dat, un citat din Emil Ludwig, care făcea o paralelă între Mussolini și Napoleon. Sebastian îl citează pe Enacovici, care îl citează pe Emil Ludwig, care îl comentează pe Mussolini. Pentru cititorul contemporan, îl citez și eu pe Sebastian:



„Dar spiritul timpurilor îl împiedică șpe Mussoliniț de a realiza tocmai marile sale făgăduinți. Fiindcă spiritul său se bazează nu pe o preponderență de forțe, dar pe unirea celor 25 de state care constituiesc Europa și care nu ar face nimic mai bine decît dacă ar deveni Statele Unite ale Europei. Este singura lor protecțiune în contra absorbirei eventuale de către niște puteri mai mari încă, fie ele albe sau galbene“.

Două mari idei organizează studiul lui Sebastian, amîndouă în absolută dependență de viziunea lui Nae Ionescu. Cea dintîi reprezintă refuzul oricărei fixări a realității într-o formulă, primatul vieții asupra ideii. Nefixare care justifică orice schimbare de atitudine, dar, în materie de gazetărie, și formulă a supraviețuirii:„Gazetă creștină, gazetă de realități locale, gazetă monarhică, era în același timp Cuvântul o gazetă de dreapta sau de extremă dreaptă? Formula a fost repede lansată, cu amicale intenții de defăimare. Adevărul este că ziarul acesta n-a judecat niciodată printr-o formulă, fie ea de dreapta, de centru sau de stînga, ci printr-un simț al realităților organice, realități ce refuză să încapă într-o etichetă. Nu formulele îl interesau, ci viața. Succesele acestui ziar se explică toate prin această obiectivitate în fața realităților. Cuvântul știa să privească și avea curajul de a spune răspicat ce vede“.



Sofismul acesta – sîntem cum ne impune realitatea să fim – este strîns legat de cea de a doua idee de bază a lui Sebastian: disocierea între ideea de politică și cea de partid. Cînd am separat antiliberalismul de politica antiliberală, am făcut ce făcea el însuși și ceea ce atribuia, generalizînd, și publicației la care colabora: „șÎncă de pe vremea lui Enacoviciț, Cuvântul își învăța cetitorii să disocieze ideea de politică de aceea de partid“.

Disocierea este semnul politico-gazetăresc al unei sciziuni psihice profunde, pe care voi încerca s-o discut separat.Finalul articolului, care s-ar dori apoteotic, folosește unul din cele două clișee gazetărești care apar în tot textul: comparația tuturor contributorilor la apariția gazetei cu o familie, clișeu solidar cu celălalt, care încă nu devenise o stereotipie de limbaj, dar va deveni: compararea publicației cu o casă. Cred că Marta Petreu exagerează cînd consideră două clișee, semințe ale gîndirii de lemn, reprezentative pentru obediența lui Sebastian. Ele exprimă doar lipsa de inspirație originală. (O curiozitate a limbajului politic: compararea unei comunități eterogene, a cărei unitate se dorea, cu o casă, apare prima dată în discursurile lui Hitler despre Casa Europei, văzută metonimic – Italia era temelia, Germania, acoperișul.)

Imposibilele iubiri. Sciziunea

Toate manifestările unui scriitor, gesturile cotidiene, însemnările intime, autoficțiunile, ficțiunile, publicistica de toate felurile, politică și culturală, în toate etapele vieții sale, sînt solidare. Iar în cazul lui Sebastian, această solidaritate este paradoxală, apare ca semn continuu al unei crize. Modelul de lectură care mi se pare cel mai potrivit personalității acestui scriitor nu ușor de descifrat se organizează în jurul crizei de identitate. Criza de identitate se manifestă întîi în planul biologic, drept criză a identității masculine, apoi în planul psiho-social, drept criză a identității etnice. Lectura Jurnalului cred că descrie destul de clar criza biologică: momente intermitente de impotență, apărute foarte devreme, de la șaptesprezece ani și jumătate. Acestea nu atrag însă o orientare homosexuală, nici măcar latentă. Nici de masochism nu poate fi vorba, întrucît lipsește orice plăcere asociată suferinței. Este punctul în care lectura pe care o propun eu pentru acest tip de personalitate începe să se deosebească de lectura Martei Petreu. Jurnalul consemnează destul de clar că disfuncția biologică este permanent asociată cu implicarea afectivă. Cu alte cuvinte, Sebastian e neputincios cu femeile de care e îndrăgostit, cu cele (aproape) indiferente, lucrurile se desfășoară normal. Emoția produce inhibiția. Cine urmărește în Jurnal evoluția relației cu Zoe va observa imediat că nu există nici o inhibiție atîta timp cît femeia e o cunoștință oarecare, cu care îți petreci o noapte. Cînd apare un slab atașament afectiv, începe și coșmarul, iar problema cea mai grea a diaristului este să se debaraseze de o relație care îl pune în situații umilitoare. De aici, închiderea în sine, refuzul comunicării, evitarea situațiilor nesigure, în care femeile se propun. [Cum instinctul feminin funcționează mai bine decît orice încercare de psihanaliză, în Jurnal, numărul femeilor care i se propun e mai mare decît al celor integrate în relații eșuate.] Și acceptarea, ca pe o fatalitate, a relațiilor sexuale întreținute de femeia iubită cu alți bărbați. șCitez fișa biografică pe care o execută, în stilul M.H.S., Ion Iovan, în inegalabila sa onirobiografie Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale: „Leni Caler, actriță, fată veselă a Bucureștiului de după întregire. Fugită de acasă, intră la doisprezece ani într-o trupă ambulantă, devenind dansatoare și cîntăreață. Rămîne cam fără școală și educație, dar izbutește să debuteze pe scena teatrului în 1925, prezența ei fiind elogiată de mai toți, de la Nae Ionescu la Liviu Rebreanu. În 1935, abia trecută de treizeci de ani, Leni Caler este femeia fatală a teatrului bucureștean. În zece ani își impusese numele ca actriță; în paralel, palmaresul ei masculin se îmbogățește continuu, seducînd o sumedenie de oameni din politică, din afaceri sau din artă. Sînt notorii relațiile cu Sică Alexandrescu pentru bani, cu Tudor Mușatescu pentru roluri, cu Mihail Sebastian pentru stimă, cu Camil Petrescu pentru propria plăcere. Soțul ei, obscurul dramaturg Scarlat Froda, asistă impasibil, chiar interesat, la toată această seducție sentimentală“. O corectare: cu Sebastian, în speranța că va scrie o piesă numai pentru ea. El i-a scris două: Jocul de-a vacanța și Steaua fără nume.ț Sebastian înregistrează situația nu fără gelozie, dar și fără putința de a îndrepta ceva. Încearcă să se vindece de iubirea fatală fie prin metoda homeopatică – doze mici și cît se poate de multe alte relații –, fie prin înregistrarea lucidă a defecțiunilor de toate tipurile ale iubitei. Fără nici un succes, desigur... E foarte posibil ca printre prietenii apropiați ai lui Sebastian situația să fi fost cunoscută. Mircea Eliade nu îl vede nici o clipă (pînă la ruptura politică) ca pe un fost amant al soției, ci ca pe un camarad al amîndurora. De altfel, camaraderia e tipul de relație în care Sebastian se simte în siguranță, ca și personajele sale masculine, neprimejduite de amenințarea eșecului. („Avec un camarade on ne couche pas. Avec un ami on couche.“) Romancier fără mare personalitate și relief, Sebastian va îmbogăți literatura română cu un tip feminin pe care îl promovează aproape numai el: femeia – camarad, infirmieră de suflet, aproape fără preocupări sexuale, de tipul Nora din Accidentul.



Știm prea puțin despre prima perioadă din viața lui Sebastian, ca să putem emite fie și umbra unei explicații pentru asocierea afectivității cu impotența, a stresului emoțional cu inhibiția. El însuși considera că motivația nu e fizică, ci psihică și încerca probabil să-și facă singur psihanaliza. De aceea își notează cu atîta grijă în Jurnal visele. E firesc să apară aproape automat reacția compensatorie: nevoia de afirmare a personalității în alte domenii ale existenței, în planul culturii de exemplu. Cu cît eșecul sexual e mai umilitor, cu atît „obrăznicia“ literară e mai mare. Este firesc pentru orice personalitate în formare (și Sebastian e în formare pînă la maturizarea prin șocul produs de romanul De două mii de ani) să se afirme încercînd să răstoarne valorile consacrate – de aici, polemicile literare cu toți criticii de marcă, în perioada cuprinsă între 19 și 26 de ani. Domeniul în care se simte cu adevărat sigur pe el este cel al comentariului de carte. Nu al ficțiunii, nu al autoficțiunii, ci al discuției, întotdeauna informate, personale în opinii și elegant exprimate despre literatura altora. În primul an de publicistică, Sebastian scrie, conform ediției de Opere, 104 articole despre literatură (română și străină). Cred că Lovinescu avea dreptate cînd scria despre el că e un „copil bătrîn“. Era bătrîn în raport cu tradiția culturală și copil în raport cu viața cotidiană.De o importanță mult mai mare este cealaltă formă de manifestare a crizei identitare, criza identității etnice. Sebastian trăiește într-o perioadă în care asumarea identității iudaice echivalează cu asumarea unui pericol de moarte. Toate problemele identitare se pun cu altă gravitate în această perioadă și soluțiile exprimate public au alt impact asupra comunității, chiar dacă problemele identitare, ca și problemele sexuale, nu au decît soluții individuale. Așa se explică și reacția foarte severă a presei evreiești la apariția romanului De două mii de ani.



Relația maestru-discipol și iudaismul


Deși născut într-o familie evreiască, educat probabil în respectul tradițiilor evreiești (în Jurnal, sărbătorile evreiești sînt consemnate tot timpul alături de cele creștine; „Sinagoga mea din copilărie avea geamuri mici, albastre și roșii la ferestre... Țin foarte bine minte cei doi lei de bronz care propteau din dreapta și din stînga Tablele lui Moise“, De două mii de ani), Sebastian are la începutul existenței o conștiință minimală a iudaității sale. Toată biografia sa, nefericită și zbuciumată, este istoria dezvoltării conștiinței iudaice, dinspre exterior spre interior, de la înregistrarea faptului că pentru ceilalți el e, în primul rînd, evreu pînă la asumarea deplinei iudaități. Din această perspectivă, romanul De două mii de ani și Jurnalul sînt scrieri solidare, una continuînd-o pe cealaltă. În roman, naratorul vorbește despre jurnalul pe care l-a ținut, iar narațiunea, cu o tramă epică slabă, succesiune de scene reprezentative pentru anume tipuri umane, pare relatarea, abia mascată prin schimbarea numelor, a unor scene de tipul celor notate mai tîrziu în Jurnal sau chiar transcrierea exactă a unor pagini de jurnal. Cum devii cu adevărat ceea ce fac ceilalți din tine, aceasta cred că e marea temă a existenței și a scrierilor de toate tipurile ale lui Sebastian. Romancier fără relief, dramaturg al nostalgiilor fără mare forță, Sebastian, considerat în totalitatea biografiei și a scrierilor sale, devine, cred, reprezentativ pentru drama asumării tîrzii, sub impactul istoriei, a identității etnice. El parcurge un drum complicat și dureros pînă cînd ajunge să scrie: „Undeva, într-o insulă cu soare și umbră, în plină pace, în plină securitate, în plină fericire, mi-ar fi la urma urmelor indiferent dacă sînt sau nu sînt evreu. Dar aici, acum, nu pot fi altceva. Și cred că nici nu vreau“ (Jurnal, 17 decemvrie 1941). În viața lui vor coexista, pînă la capăt, două spații: spațiul supus istoriei, în care își asumă evreitatea, și insula utopică, însorită și pustie, în care orice identitate etnică devine inutilă. În funcție de coexistența permanentă a celor două spații, cu momente în care unul e privilegiat, cred că ar trebui să gîndim și prima parte a existenței sale, cea dintre 19 și 26 de ani, perioada de la Cuvântul, epoca formării personalității adulte.În ființa lui Sebastian se împletesc și se înfruntă două tradiții: a mamei și a tatălui. În familia mamei „se moare de cu vreme, prin ardere bruscă, cu agonii scurte, în care simți zbătîndu-se pentru ultima oară o căutare fără soluție. Sănătatea lor e provizorie, nervoasă, întreținută cu permanente eforturi, printr-o victorie dificilă de fiecare zi asupra unei biologii obosite. E mai mult o rezistență cerebrală, un act continuu de voință. Într-o zi, arcul interior care îi susține prin încordare pleznește subit. E o moarte iudaică.



Oamenii din familia tatii n-au cunoscut-o, și cred că e într-asta o adevărată legendă familială, căci nu există exemplu de bunic sau străbunic de partea lor care să se fi sfîrșit înainte de 90 de ani. E un sînge tare, pe care nu l-a subțiat talmudismul și nu l-a otrăvit lumina lămpii, serile tîrzii, în sinagogi. Au trăit lîngă un fluviu, au trăit printre vapoare, printre cereale. În intimitatea ei, Baba îi disprețuia. Excesul lor de sănătate i se părea probabil un semn de vulgaritate“ (De două mii de ani).
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Roxana SORESCU - Cazul Sebastian. Nuanțe (I)

Mesaj Scris de Admin la data de 22.09.09 20:01

„Și mai sînt acele
redescoperiri

ale conștiinței evreiești despre
care avem mărturii sfîșietoare în secolul nostru

și care atestă că ghetoul

e imposibil, că asimilarea e
imposibilă,

că singura posibilitate rămîne

necesitatea redescoperirii unui iudaism
interior și autentic.“

(Andre Neher, Cheile identității
iudaice)



Preliminarii


Există chestiuni asupra cărora
documentarea livrescă, oricît de strălucită ar fi mintea
care citește și oricît de întinse lecturile, este
insuficientă. Mai e nevoie și de o minimă experiență personală.
A scrie din exterior despre problemele identitare, ca și despre cele
sexuale, incumbă riscul de a scăpa ceva. Iar acest ceva poate fi
esențialul. Dintre toți cei ce discută pasionat, prin diverse
publicații, cazul Sebastian, readus în atenție de
excepționala carte a Martei Petreu, Diavolul și ucenicul său: Nae
Ionescu – Mihail Sebastian (Polirom, 2009), mi se pare că aproape
nici unul nu poate invoca o experiență similară. Vorbim – cei
mai mulți dintre noi din cărți și din ziare. Poate de aceea ne
scapă atîtea lucruri. Și nici măcar cărțile și ziarele nu
ne oferă materialul complet pentru discuție. Mai ales atunci cînd
Diavolul afirmă ca valoare supremă Viața. Și atunci cînd
își cucerește ucenicul dîndu-i iluzia libertății
absolute, cînd îl cîștigă spunîndu-i:
„Scrie ce vrei“.



Stadiul documentării


Pînă la apariția cărții
Martei Petreu, imaginea generală asupra lui Sebastian se constituise
din tipărirea romanelor, a pieselor de teatru și a unor culegeri
selective de publicistică, mai ales cu subiect literar sau general
cultural. La a treia sau la a patra generație de la moartea
scriitorului, amintirea omului viu și a faptelor sale se pierduse.
În 1994, la fosta Editură Minerva, a apărut primul volum de
Opere, îngrijit de Cornelia Ștefănescu, care se preocupase
constant de Sebastian, de-a lungul vremurilor. Volumul ar fi trebuit
să conțină publicistica pînă la sfîrșitul anului
1927, adică aceea din primul an de activitate a lui Sebastian. În
acest prim an, Sebastian nu a publicat decît 7 (șapte) texte
cu implicații ideologice sau politice. Dintre acestea, lipsesc din
ediție trei, adică 43%. Cititorul nu este în nici un fel
prevenit că se află în fața unei ediții selective, cum
fuseseră toate celelalte, care își asumaseră parțialitatea,
dar păstraseră o tăcere absolută asupra textelor neselectate,
dimpotrivă, atît „Prefața“, cît și nota asupra
ediției îi întrețin iluzia că se publică tot. Nu știm
cum ar fi continuat ediția, avînd de înfruntat marile
probleme ideologice ale anilor 1928-1933. În 1996 se publică,
la 51 de ani de la moartea scriitorului, Jurnalul său, cu textul
impecabil îngrijit de Gabriela Omăt și „Prefață“ de
Leon Volovici. Jurnalul, pe care familia nu acceptase să-l facă
public decît după 50 de ani de la moartea diaristului, era
unul dintre textele cele mai așteptate, pe baza unor fragmente
apărute anterior în presă. Tipărit repede, pentru a
satisface un orizont de așteptare tensionat, Jurnalul este însoțit
doar de sumare note de identificare a persoanelor, dar lipsește
orice fel de notă de istorie literară. Faptele consemnate în
intimitate nu sînt corelate cu manifestările publice ale lui
Sebastian, nici cu alte documente ce îi aparțin, fiind
adresate unor străini (scrisori, dedicații), nici cu aparițiile
lui Sebastian în însemnările contemporanilor săi. (Cu
oarecare timp la dispoziție, e foarte probabil că Gabriela Omăt ar
fi alcătuit note la fel de exacte și de ample ca și pentru
Agendele lui Lovinescu.)

Ceea ce a înlesnit considerarea
notațiilor lui Sebastian drept unicul adevăr asupra
contemporanilor săi. Jurnalul începe în anul 1935.
Perioada 1926 (anul debutului) – 1934 rămăsese practic
necunoscută cititorilor, pentru că nimeni nu mai reprodusese
contribuțiile lui Sebastian din presa vremii. Marta Petreu citește
aproape toată presa perioadei, atît publicațiile la care
colaborează Sebastian, cît și pe celelalte, și descoperă că
imaginea pe care ne-o făcusem despre scriitor este falsă, pentru că
e unilaterală. Descoperirea are efectul unui șoc psihic, din care
se naște cartea despre Diavol și ucenicul său. O carte care
conține numeroase și ample citate probatorii pentru noua imagine a
lui Sebastian. Lucrarea provoacă un efect tot atît de puternic
ca și publicarea Jurnalului. Numai că toți comentatorii se ocupă
de felul în care prezintă Marta Petreu faptele, și nu de
faptele însele. Toată lumea reinterpretează citatele Martei
Petreu, singurele la îndemînă, și emite judecăți
asupra autoarei. Deocamdată nimeni nu poate arăta dacă citatele
sînt, într-adevăr, cele mai semnificative, și care e
raportul dintre fragment și întreg. Comentatorii comentează
comentariul Martei Petreu, nu obiectul comentariului. Li se arată
luna cu degetul, iar indignarea vizează degetul. Vînturarea de
vorbe va continua pînă cînd ne vom afla în
prezența obiectului cercetat, adică pînă cînd se va
publica, integral și cu serioase note de istorie literară, tot ce a
tipărit Sebatian între 1926-1934. Abia atunci vom ști dacă
Marta Petreu are dreptate și dacă severitatea ei se justifică.



Personalitatea lui Sebastian – o
personalitate paradigmatică

„Cu cît îmbătrînesc,
îmi dau seama că malentendu-urile sînt irevocabile.
Cuvântul rămîne în viața mea o chestiune etern
deschisă. Nimic n-o va închide – nimic, nici scrisul meu,
nici viața mea.“ (Jurnal, 10 octombrie 1942) O primă disociere
se impune: Sebastian nu e cu nimic responsabil de receptarea lui
Sebastian după 1945. El s-a despărțit de Cuvântul, dar n-a
încercat să-și ascundă colaborarea, ceea ce, de altfel, nici
nu era posibil față de contemporanii săi. De redescoperirea tîrzie
a anilor săi de tinerețe este responsabilă exclusiv istoria
literară, și anume aceea de după 1990, cînd lucrurile se
puteau pune în discuție. Între anii 1945-1990, orice
aluzie de acest tip l-ar fi eliminat pe scriitor din circuitul
literar. Marta Petreu deschide un proces ignoranței, relei credințe,
incapacității de a explica ale celor care au știut, dar au tăcut,
sau n-au știut, deși era de datoria lor să știe. Își
atrage imediat reproșuri pentru felul în care îl
prezintă pe autorul pe care, deocamdată, numai ea l-a cercetat în
întregime. Falsificarea personalității lui Sebastian se
răsfrînge, la 64 de ani de la moartea sa, asupra scriitorului
însuși, adăugînd la respingerea unei etape de care el
însuși s-a dezis sugestia ipocriziei oportuniste. Cred că
tăcerea i-a făcut lui Sebastian mai mult rău decît și-a
făcut el însuși. După apariția cărții Martei Petreu,
ucenicul Diavolului a început să mă intereseze mult mai mult
decît înainte. Am citit la Biblioteca Academiei cea mai
mare parte a articolelor lui și ale lui Nae Ionescu din Cuvântul.
O lectură captivantă, incitantă în cel mai înalt grad
(înțeleg de ce exegeta a scris în starea de spirit în
care a scris: s-a contaminat de radicalism – invers – de la
obiectul său de studiu). Depun mărturie: imaginea pe care o propune
Marta Petreu asupra tînărului Sebastian e corectă – „un
antipașoptist convins, un antidemocrat pe față (antiliberal
înverșunat și permanent, antițărănist convins – în
măsura în care ziarul său era antițărănist); la fel, el a
fost cuprins de starea «revoluționară» a epocii și a
locului; a fost un antihitlerist ingenios, a simpatizat fascismul
mussolinian și pe revoluționarii spanioli..., a fost un
antieuropean rece și, complementar, un înflăcărat adept
oraganicist al autarhiei României“.

Aș avea de adăugat însă
propriile nuanțe. Mihail Sebastian face în primul rînd
publicistică politică, abia în subsidiar este doctrinar
ideologic, și nu întotdeauna, așa cum ne atrage atenția
Marta Petreu, pentru a sublinia lipsa de personalitate a lui
Sebastian, obediența față de Nae Ionescu, ideologul. Absența
vocației doctrinare are totuși micile ei avantaje, unul dintre ele
fiind arta de a ocoli fanatismul. Sebastian atacă în primul
rînd persoane și abia în al doilea rînd
principiile pe care aceste persoane le întrupează sau pretind
că o fac. Percepția noastră în procesul de analiză este
inversă: îl considerăm întruparea unor principii
ideologice absolute și facem procesul acelor principii, chiar dacă,
în lupta politică zilnică, adversarii lui nu sînt decît
niște persoane ale căror acțiuni îl deranjează foarte tare.
Disocierea între principiu și persoană în lupta
politică, în general, și în acest caz, în
special, mi se pare importantă. E, de altfel, o tactică frecventă
în gazetăria politică de pretutindeni. În momentul în
care înțelegem că Sebastian nu este un doctrinar, ci un
militant, schimbările lui de atitudine devin parcă mai ușor de
explicat. Și dacă adăugăm că articolele lui sînt
inteligent și bine scrise (cum spune fără echivoc și Marta
Petreu), parcă nu se mai prezintă chiar atît de infect, cel
puțin pentru mine. Un exemplu: campania, constantă, împotriva
lui I.G. Duca, marele adversar al Cuvântului. Aleg spre
exemplificare (cu ample citate, acestea fiind singura sursă de
informare a cititorului) un articol-bilanț al lui Sebastian,
consacrat lui I.G. Duca, adversarul constant al Cuvântului.
Articolul „Ordinea publică și economia clasică“ a apărut la 5
noiembrie 1933, pe pagina întîi. I.G. Duca va fi
împușcat pe peronul gării Sinaia, la 29 decembrie 1933, de
către studentul Nicolae Constantinescu. Cuvântul va fi
suprimat la 2 ianuarie 1934. În aceeași zi. Nae Ionescu va fi
arestat, sub acuzația de instigare la crimă. I.G. Duca era
prim-ministru și șeful Partidului Național Liberal (ales în
1930, după Vintilă Brătianu). Conferința sa, Doctrina liberală,
fixa „cele patru coloane care susțin doctrina liberală“:
proprietatea privată, ordinea publică, democrația, naționalismul
bazat pe armonie socială. La acestea face Sebastian aluzie. Ceea ce
îi reproșează el lui I.G. Duca nu sînt principiile, ci
faptul că nu a aplicat principiile afirmate, acțiunea politică și
nu doctrina:



„Lipsa de memorie este unul din cele
mai caracteristice elemente ale vieții politice româ-nești.
Configurația partidelor noastre, programele lor, temele lor de
luptă, sistemul lor de gîndire politică – toate ar fi
inexplicabile dacă nu ar fi acest unic resort care le mișcă pe
toate și care este, înainte de orice, facultatea de a uita.
Este în viața noastră publică o totală amnezie, care
explică tot și justifică tot. Această amnezie devine acută în
momentul delicat al trecerii de la guvern în opoziție și din
opoziție la guvern. Se face atunci o schimbare integrală de
poziție, ca într-un joc în care partenerii și-ar
schimba cărțile: eu joc cu atu-urile d-tale, d-ta joci cu atu-urile
mele. Ar putea cineva obiecta dacă am generaliza această afirmație?

Foarte interesant de urmărit din acest
punct de vedere acțiunea partidului național-ducist și a șefului
său în ultima vreme. Oamenii aceștia, pe care sarcina
ostenitoare de a ocupa în permanență guvernul i-a împiedicat
pînă în 1928 să cugete, au început de atunci, din
melancolica reculegere a opoziției, să mediteze, să-și pună
probleme, să caute soluții, să încerce în sfîrșit
a înțelege formulele politice pe temeiul cărora au impresia
că există. Opoziția este, după cum vedeți, o silită și poate
ne-plăcută, dar lăudabilă în orice caz, întoarcere la
inteligență.Nimeni nu cred că are dreptul să
ironizeze aceste eforturi liberale de gîndire. Indiferent de
valoarea lor, ele sînt respectabile. Partidul liberal este
oarecum în situația unui polițai, care după ce a terorizat
și a jecmănit o viață întreagă cu biciul și cu pumnul pe
oricine i-a căzut în mînă, ajunge într-o zi, în
urma unei întorsături de soartă, să-și pună întrebarea
dacă existența lui nu a fost o sălbatecă deșertăciune și dacă
n-ar trebui să o ia de la capăt, răscumpărînd fiecare
infamie trecută cu o generozitate viitoare. [...]



I.G. Duca – acest domn Duca, astăzi
apărătorul fanatic al liniștei generale, a auzit d-sa de un oraș
care se numește Oradea Mare? Și își amintește cumva ce s-a
petrecut acolo în iarna 1927-1928? Și știe cumva cine era
atunci ministru de Interne în România? Și mai știe din
îndemnul cui, cu banii cui, cu știința cui s-a făcut acolo
ce s-a făcut?

La Oradea, I.G. Duca organizase un
congres studențesc, urmat de un enorm scandal. Era acuzat că
manipulase faptele, pentru a putea înăspri măsurile de ordine
publică.

A doua esențială temă care
furnizează acțiunii duciste material de elocvență este problema
economică, problemă căreia i se găsește o soluție globală
într-o formulă încăpătoare: revenirea la economia
clasică.

Foarte bine. Sau foarte rău. E în
orice caz o formulă care se poate propune și pentru care se poate
lupta. Cu o condiție însă: ca atunci cînd aveai
posibilitatea să o realizezi să fi făcut tot ce puteai pentru
asta. Dar știți Dvs., știe d. Duca cui i se datoresc în
România cele mai grave abateri de la economia clasică? Să o
spunem tot noi: lui Vintilă Brătianu. [...] Din punct de vedere liberal,
(vreau să spun din punct de vedere al liberalismului economic, pe
care la începuturile Cuvântului îl apăra Titus
Enacovici), din acest punct de vedere legislația liberală de la
1922 la 1926 este pur și simplu o monstruozitate.



Știu asta liberalii? Știu sau nu știu
e totuna, de vreme ce și într-un caz și în altul au
larga posibilitate de a uita“.

Sensul e limpede: liberalul e acuzat că
nu a aplicat principiile liberale, teoretic acceptabile. Acesta nu e
antiliberalism, e politică antiliberală.

La fel, atunci cînd scrie despre
democrație, vorbă fără acoperire în fapte, praf în
ochii credulilor. Ministrul Muncii, D.R. Ioanițescu, îi
primește pe toți jălbarii, chiar dacă solicitările lor mărunte
ar putea fi rezolvate de un funcționar. Acesta e un exemplu de
omenie, mai presus de ipocrita democrație:„Pentru întîia oară de
foarte multă vreme am înțeles că democrație nu însemnează
numaidecît înfumurare, lipsă de omenie, desconsiderarea
sălbatecă a celor mulți. [...] Știu eu? Asta n-o fi mare
politică. Și democrație s-o fi chemînd „un sistem politic
de raliere a maselor populare la conducerea treburilor publice“. Și
un ministru democrat o fi fiind „mandatarul colectivității“ la
conducerea acestor treburi. Dar am impresia că peste toate aceste
grave prostii de drept constituțional ce este mai necesar și mai
urgent e un dram de omenie...“ („Un minister cu porțile
deschise“, Cuvântul, 4 noiembrie 1933). Antidemocrația este
antifalsademocrație.



Am ales, în mod deliberat, aceste
articole: unul a apărut cu două zile înainte de articolul
aniversar din 1933, altul – cu o zi înainte. Pot fi
considerate modalități de a aplica, la zi, principiile care vor fi
afirmate în articolul-program.Despre acest cu totul deosebit articol,
„Cuvântul de la 4 noiembrie 1924 pînă astăzi“,
apărut la 6 noiembrie 1933, bilanț și program totodată, aș dori
să discut mai multe. Foarte inteligentă, Marta Petreu spune:
„Lungul text al lui Sebastian poate fi citit în multe
feluri“. Propun cîteva nuanțe proprii de lectură. Ceea ce
atrage privirea cititorului, din prima clipă, este modul de
prezentare a textului, foarte aerisit, înțesat de fotografii
de toate dimensiunile, care au un rol bine precizat: dau substanță
umană principiilor abstracte, înfățișînd redacția ca
unitate, pe toți cei care contribuie sau au contribuit la apariția
ziarului, redactori sau personal tehnic și tipografic; unele
fotografii aduc informație nouă, neprezentă în text, dar
simpatică, precum aceea în care se poate descifra meniul de la
masa primei aniversări a ziarului (de la tăierea moțului, cum ar
veni): Țuică. Mastică. Gustări. Icre negre/Cegă rasol sos
maioneză/Curcan pe varză călită/Conopidă cu sos olandez/Fructe
felurite/Vinuri de Drăgășani/Șampanie. Cafea. Lichior; sau pagina
în care întreaga redacție e desenată ușor caricatural
de Victor Ion Popa. Cine a ilustrat și a paginat articolul lui
Sebastian știa foarte bine cum se face gazetăria. (Chiar și harta
mijloacelor de transport din București, care ocupă o pagină
întreagă, apariție cam ciudată în mijlocul unui astfel
de articol, își are sugestia ei: toate drumurile duc la
Cuvântul.)

Ca și Dora Mezdrea, autoarea unui
foarte documentat discurs îndrăgostit consacrat biografiei lui
Nae Ionescu, Marta Petreu consideră că „pentru Sebastian,
Cuvântul este Nae Ionescu“, articolul-sinteză nefiind decît
o Laudatio Nae Ionescu, cel mai abil și cel mai lung argumentum ad
verecundiam. Mă despart în acest punct de cele mai bune
cunoscătoare ale subiectului în discuție. Articolul, care
este cea mai exactă și mai clară prezentare apărută vreodată
în presa românească a liniilor urmate de o publicație,
toate ilustrate cu citate din publicistica lui Nae Ionescu, operează,
de fapt, o separare: între ziar, ca unitate în sine,
avînd propria ei existență, și mentorul ziarului. Sebastian
vorbește întotdeauna despre Cuvântul și ilustrează
poziția publicației cu citate din opera directorului, dar nu le
identifică niciodată. În plus, nu există în tot textul
nici un cuvînt de admirație explicită pentru Nae. Ideile
acestuia sînt prezentate aparent obiectiv, în raport cu
viața politică românească, lăsînd pe seama
cititorului să judece cîtă dreptate și clarviziune a avut
maestrul. Admirația expresă se îndreaptă către altcineva,
către fondatorul și primul director al publicației, Titus
Enacovici. O subtilă atitudine, ce nu trebuia observată decît
de un singur cititor, și acela era Nae Ionescu. Articolul este scris
într-un moment de cumpănă al relațiilor dintre cei doi, iar
nu în momentul iubirii absolute a discipolului pentru maestru.
În Cuvântul începuseră să apară articole
antisemite din septembrie 1933. În noiembrie, romanul De două
mii de ani era încheiat și îi fusese înmînat
lui Nae Ionescu, pentru a-i scrie prefața. Pe care acesta o va amîna
pînă în primele luni ale anului 1934, cînd
Cuvântul, fiind suspendat, serviciile lui Sebastian nu vor mai
fi necesare. Romanul vorbește despre dezvoltarea conștiinței
iudaice la un evreu care își începuse viața fără a-și
pune problema apartenenței etnice.

În raporturile dintre
Sebastian și Nae Ionescu, romanul echivalează cu o mărturisire:
redactorul care scria atît de bine și de conștiincios la un
ziar care începuse să fie antisemit avea, din ce în ce
mai marcată, conștiința etnicității sale. în acel moment,
Sebastian aștepta, din partea mentorului său, un răspuns care
întîrzia, îl provoca pe Nae Ionescu să se pronunțe
clar în chestiunea evreiască și în ceea ce începuse
să fie problema lor specială, relațiile dintre un mentor care își
decoperea antisemitismul și un discipol care își descoperea
iudaitatea, un răspuns care putea provoca despărțirea lor
definitivă. Ceea ce s-a și întîmplat, atunci cînd
răspunsul nu a mai fost adresat lui Mihail Sebastian, ci lui Iosef
Hechter. Nae Ionescu știa probabil în acel moment cum va
scrie, de aceea amîna despărțirea de atît de necesarul
Sebastian, a cărui mărturisire probabil îi va fi provocat și
lui un șoc. Pentru că nu numai Sebastian a fost fascinat de Nae. Și
acesta a fost legat de Sebastian. Deși la suprafață nu răzbătea
încă nici un semn, între cei doi situația nemărturisită
nu putea fi decît tensionată.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 03.10.10 16:00, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 13.09.09 15:37

Însă, pentru reușita demascărilor, Marta Petreu nu se sfiește să
practice și lectura literală a textelor, citind pe dos, cu
rea-credință, un articol antimilitarist precum Omul cu revolverul și
văzând în ironia lui antifrastică o... apologie a violenței politice
(„În timp ce Adevărul și Dimineața făceau apel la calm și la
nerecurgerea la arme în politică, iar la celălalt pol Nae Ionescu arăta
că s-a intrat în mod fatal în epoca asasinatelor, Sebastian publică, în
15 decembrie 1933, unul dintre cursivele sale îndrăcite, cu țintă
imediat actuală“, pp. 117-119)! Că autoarea Cărții mâniei – altminteri
pasionată de subtexte vinovate – pare uneori incapabilă să sesizeze
ironia și sensurile figurate dintr-un text o confirmă și alte afirmații
stupefiante.
Bunăoară, cele în care persiflează un fragment „scris într-o
turmentare vădită“ al „bunului“ Arșavir Acterian din Jurnalul unui
pseudofilozof: „Mă gândesc la îndreptățirea oricui de a scrie un jurnal
al existenței cotidiene. Actele intime ale lui Socrate, Cezar, Novalis,
ale unui Mircea Eliade, Emil Cioran, Stendhal, Sebastian, Horia, Gide,
Eugen, Amiel, Stan și Bran, Ilie, X, Y și Arșavir îmi sunt mai
prețioase decât cele mai impresionante și formidabile creații ale lor
și ale altora“ (p. 78). Potrivit Martei Petreu, ar reieși că, pentru
Arșavir, Sebastian „la egalitate și împreună cu Eliade“ este „un reper
de personalitate la nivelul lui... Socrate“ (p. 79). Dar de ce doar la
nivelul lui Socrate, și nu, să zicem, și la nivelul lui... Stan și Bran?
Ori de câte ori are prilejul, Marta Petreu reia obstinat teza
complicității între „diavol“ și „ucenicul său“: potrivit autoarei
clujene, dacă „ucenicul“ critică (ne)funcționarea efectivă, concretă a
democrației, a alegerilor și a parlamentului, atitudinea lui ar
reprezenta – prin contaminare – același lucru cu critica lui Nae,
operată de pe poziții metafizico-politice. Or, critica lui Sebastian e
întotdeauna laică și contextuală, afină, într-adevăr, poziției
îmbrățișate în epocă de un umanist neoclasic precum Ortega Y Gasset.
Există însă și omisiuni suspecte în stufosul dosar. Spre exemplu, Marta
Petreu nu suflă un cuvânt despre conferința lui Sebastian despre
Chaplin de la Asociația „Criterion“, octombrie 1932, când a fost
mizerabil apostrofat de studenții antisemiți din sală („un jidan
vorbește despre alt jidan“). Ar fi fost interesant, apoi, de discutat
cazul Sebastian în relație cu cel al colegului său de redacție Ion
Călugăru – și el scriitor evreu și admirator al lui Nae, de pe poziții
sioniste, sindicaliste și chiar comunizante.
Dar singura menționare nonenumerativă a lui Călugăru apare într-o
notă de subsol de la p. 102, unde e felicitat pentru că, spre deosebire
de Sebastian, a criticat hitlerismul în alte publicații decât Cuvântul
după ce, în 1933, Nae impusese menajarea lui Hitler în paginile
ziarului. Ce ne facem însă cu „iradierea“ charismei lui Nae și în zona
stângii? Relațiile Ion Vinea–Nae Ionescu sau Ion Vinea–Pamfil Șeicaru,
cu consecințe până în anii ’40 și după, sunt elocvente în acest sens,
de plasat în contextul mai larg al antiliberalismului „revoluționar“,
de stânga sau de dreapta, ulterior Marii Uniri. La Contimporanul exista
chiar o anumită simpatie „estetică“ față de Mussolini (via Marinetti),
iar antilovinescianismul – scos pe nas cu obstinație lui Sebastian... –
e un element comun întregii noastre avangarde istorice (cu excepția lui
Voronca) și stângii radicale în genere, nu numai „revoluționarilor de
dreapta“. În fapt, drama lui Sebastian este drama omului singur prins
între propria slăbiciune și nevoia de „încadrare“ colectivă a epocii.
E, altfel spus, drama unui tânăr evreu individualist – nici socialist,
nici sionist, nici asimilist – care, desprins de comunitatea sa de
apartenență, dar fără să-și renege vreun moment rădăcinile, și-a dorit
să se integreze în comunitatea de referință a tinerei generații de
intelectuali din jurul lui Nae Ionescu și al Cuvântului, unde crede a
găsi o „familie“ și o „casă“. Nu a urmărit să obțină o identitate
„românească“ de împrumut, ci o identitate intelectuală independentă de
orice determinări etnice, o comuniune cu ceea ce trecea drept
„generația“ sa. Și nu e vina lui că a eșuat. A-i scoate pe nas faptul
că, și în timpul terorii legionare, era îngrijorat pentru foștii săi
prieteni ignoră faptul că, pentru Sebastian, prietenia, iubirea și alte
valori umane „simple, firești“ trec înaintea oricărei ideologii. Merită
oare acuzat pentru asta? Sau prețuit?
Profund discutabilă mi se pare și sugestia de „anormalitate“ a
antipatiei lui Sebastian față de Lovinescu, personalitate cu care,
chipurile, ar fi trebuit să simpatizeze în mod „natural“, „prin
raționalismul său, prin spiritul critic, prin gustul pentru modernitate
și pentru cultura franceză“ (p. 196). Efect secundar al „urii de sine“
evreiești? N-aș crede.
Mai întâi, în 1927 Nae Ionescu nu era antisemit, se arăta preocupat
de problema sionismului și se înconjura inclusiv de colaboratori evrei.
Opțiunea lui Sebastian ține de normalitatea epocii – atâta câtă era.
Imaginea unui Lovinescu-protector al evreilor – neapărat raționaliști,
umaniști și de stânga! – opusă unui Nae înconjurat de „rumâni“
ortodoxiști e simplificatoare, cel puțin până la o anumită dată. În al
doilea rând, ceea ce îi oferea Nae adolescentului concitadin, dornic de
emancipare în atmosfera anilor `20 – autenticitate, gândire vie,
organică, pe cont propriu, criterii tari și întrebări ultime, angajare
în „viața străzii“, spirit de aventură și de comuniune – nu-i putea
oferi placidul, convenționalul, „burghezul“ E. Lovinescu. În al treilea
rând, înainte de a fi evreu, „omul de la Dunăre“ a fost un tânăr al
timpului său, iar Nae părea să încarneze însuși spiritul timpului,
nevoia de „altceva“, de tinerețe „regeneratoare“, „autentică“ și
„virilă“, opusă unei lumi „îmbătrânite“, „epuizate“ și „ipocrite“, care
monopoliza scena publică. În al patrulea rând, teoreticianul
modernismului a fost antipatizat și violent atacat polemic, în repetate
rânduri, chiar de moderniștii înșiși – de la Arghezi, Camil Petrescu și
G. Călinescu la Ion Vinea și Eugen Ionescu. În sfârșit: de ce am
exclude faptul că Sebastian putea vedea în Nae nu atât un „stăpân“
iubit masochist, din „nevoia de a suferi“, cât un frate mai mare (nu
privea oare Cuvântul ca pe o „casă“, ca pe o „familie“, ca pe o
„comunitate“ de adopție?), așa cum în inițial mefientul Eliade a căutat
mereu să vadă Prietenul?
În ciuda tonului mai calm și rezonabil, presărat de (uneori) subtile
interpretări psihologizante, nici capitolele eseistice dedicate
etapelor „convertirii“ de după 1935, scandalului prilejuit de romanul
De două mii de ani și de prefața acestuia, relațiilor Sebastian–Eliade
sau diaristului „depresiv“, cu amorurile și angoasele lui
(„meteodependența“ amoroasă față de Leni, Maryse, Zoe ș.cl. și
imposibilitatea de a tranșa în dragoste, depresia ulterioară
„expulzării“ din generația prietenilor legionarizați, opțiunea
filobritanică, văzută de pasionatul comentator al literaturii engleze
ca „a treia cale“ între fascism și comunism, preconizata „evadare“ din
România pe urmele Nadiei Mărculescu, ultima iubită...) nu sunt lipsite
de tendențiozități. Ce relevanță are, în context, aluzia – bazată pe
fragmente diaristice ambigue – privind o posibilă infirmitate sexuală
de la 17 ani? Minus reproșul falacios privind lipsa bibliografiei de
specialitate, Ioana Pârvulescu are dreptate să-i reproșeze Martei
Petreu că face psihanaliză „în orb“ pe cazul Sebastian, pornind de la
date insuficiente.
Elocvente pentru modul în care Marta Petreu își compromite, prin
derapaj umoral și unilateralitate tendențioasă, unele premise corecte
sunt capitolele despre „războaiele“ tâ­nărului „huligan“, foiletonist
și eseist de talent, cu diferite autorități critice, personalități și
grupări literare (de la E. Lovinescu și G. Ibrăileanu la încă tinerii
G. Călinescu, Mihai Ralea, Petru Comarnescu și de la Viața românească
la revistele de avangardă, cu excepția Contimporanului). E adevărat că,
la Cuvântul, Sebastian îi lua „la tir“ prin atacuri cultural
delegitimante pe cei care se întâmpla să fie și adversarii ideologici
ai lui Nae (dar lucruri similare se întâmplau la mai toate marile
publicații de direcție). E adevărat că „spatele“ ziarului îi
dezinhibase agresivitatea și siguranța, făcându-l să se simtă liber și
sigur de sine, că, uneori, e nedrept chiar cu cei care-i întinseseră o
mână (Lovinescu), după cum e adevărat că, rămas fără „colegi“ după
ruptura din 1934, își revizuiește radical multe opinii și renunță la
vechi adversități. Dar a insinua că la Cuvântul Sebastian avea, în
calitate de comentator literar, o agendă antidemocratică și echivala
actul critic cu o operațiune de tip militarist-represiv (v. semnalarea
obsedantă a unor expresii precum „a face ordine“, „a disciplina“, „a
executa/decapita“, „războaie culturale“, „a linșa moral“ ș.a.m.d.) e un
nonsens. Autoarea remarcă nu o dată că Sebastian de la Rampa, RFR și
celelalte tinde să devină plicticos în amabilitatea lui cvasigenerală,
lipsit, oricum, de talentul polemic „îndrăcit“ de la Cuvântul (pentru
Marta Petreu, altminteri polemistă contondentă, polemica e în general
„drăcească“). Iar printre numeroasele „ironii“ ale destinului său
(pentru a relua formula Dorinei Grăsoiu, cea mai subtilă monografă a
lui Sebastian, niciodată menționată în acest volum) se numără și faptul
că fostul adversar al Vieții românești va deveni colaborator al ei – cu
cronici dramatice ca la Cuvântul – la finele anilor ’30. Fostul
„huligan“ intra astfel, fără mare entuziasm, în tabăra democraților
prin intermediul editorului – și „binefăcătorului“ – său Al. Rosetti...
Da, tânărul Sebastian era „pornit“ împotriva lui Lovinescu și l-a
atacat de câte ori a avut prilejul, câteodată impertinent sau ignobil.
E însă un „linșaj“ să afirmi că Lovinescu „pune greșit problema satirei
la Caragiale și Brăescu“ (gafă celebră a marelui critic) sau că autorul
lui Bizu e inapt pentru roman? E oare o crimă să apreciezi – fie și
nedrept – că Istoria literaturii române contemporane dovedește „viciu
de metodă“ (p. 194)? E oare necesar să-i reamintesc Martei Petreu
articolele și mai violente ale „democraților“ Călinescu, Camil
Petrescu, Ion Vinea etc. – inclusiv la adresa „cuconetului“,
„veleitarilor“ și „bătrâneilor“ din cenaclul Sburătorul? E adevărat că,
în anii ’40, fostul criterionist nu-l iartă pe liderul sburătorist
pentru micile accente antisemite surprinse în conversații particulare
și că preferă „naivitatea copilăroasă“ a lui Nae (antisemit pe față,
după 1933) antisemitismului mascat al lui E. Lovinescu, defulat nu doar
în jurnal (cum crede autoarea), ci și în antumele Acva forte. Chestiune
de ethos – Sebastian prefera franchețea... Marta Petreu știe bine că,
deși antilovinescian, Sebastian n-a fost niciodată un antimodernist în
plan literar (dimpotrivă!), elogiindu-i de la început pe Camil
Petrescu, Rebreanu, Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu,
Mateiu Caragiale ș.cl. sau scriind articole splendide despre Proust și
noua literatură franceză sau engleză, despre teatrul modern... Iar în
plan literar, Cuvântul nu a fost tradiționalist, ci ultramodernist,
mult mai în aerul european al timpului decât cercul lovinescian. De
fapt, estetul, ironistul Sebastian e un „modernist“ mult mai avizat și
mai up to date ca lecturi și sensibilitate decât Lovinescu (altfel, la
fel de ostil exceselor avangardiste).
Luată de val, Marta Petreu comite însă eroare după eroare, tot
căutând să-l scoată pe criticul Sebastian drept om al lui Nae, montat
împotriva criticilor „democrați“ și „raționaliști“. La un moment dat,
autoarea se grăbește să-l citeze în sprijinul propriilor acuze pe Z.
Ornea care observă, în Tradiționalism și modernitate în România
deceniului al treilea, „coincidența“ dintre atitudinea „total negativă“
a cronicii lui Perpessicius din Cuvântul despre Evoluția poeziei lirice
a lui Lovinescu, după ce – înainte de a se „muta“ la ziarul lui Nae
Ionescu și Titus Enacovici – foiletonistul scrisese favorabil despre
celelalte (pp. 192-193). Din păcate, cronica respectivă nu e nicăieri
citată și, după toate aparențele, nici citită de Marta Petreu.
În ceea ce mă privește, pot spune că este, sub toate aspectele,
exemplară și perfect conformă cu opțiunile lui Perpessicius. Ceea ce
acesta din urmă îi reproșează lui Lovinescu era, între altele, faptul
că nu e în acord cu autonomia esteticului, că e prea tributar opticii
„sociologizante“ sau partizanatului „cenacular“. Nu mai continuu –
trimit doar la lectura textului reluat în Mențiuni critice. Rezultă
oare că Perpessicius a executat, oportunist, „ordinele“ lui Nae (care
aprecia modernismul artistic întrucât prefigura noua revoluție
politică)? Să fim serioși.
La fel de hazardate sunt și considerațiile Martei Petreu despre
„războiul“ cu Viața românească al unui Sebastian „specializat pe cazuri
și triumfuri“. Recitiți paginile pline de rafinament și eleganță
critică despre Topârceanu și „triumful veseliei“ (unde parodistul
ieșean e ironizat pentru că a fost preferat la premiul SSR lui Arghezi)
sau pe cele despre „triumful mediocrității“ lui Demostene Botez! Veți
descoperi niște „execuții“ perfect urbane și întemeiate. Dar, pentru
Marta Petreu o definire a profilului și ideologiei Vieții românești
urmată de o sobră delimitare de ele îi apare ca „o decapitare“, în
vreme ce o ironie benignă la adresa „viețistului“ Al. O. Teodoreanu îi
apare drept o nouă „execuție“.
La fel și rezervele lui Sebastian la adresa lui Ionel Teodoreanu
(aproape duioase totuși, în raport cu „raderile“ semnate de Pompiliu
Constantinescu, G. Călinescu, Șerban Cioculescu ș.a.). Nici o vorbă
însă de elogiile din Cuvântul la adresa lui Sadoveanu și C. Stere. Da,
criticul Mihail Dragomirescu a fost insultat mojicește („imbecil“) de
Sebastian, dar o făceau mai abitir și alți scriitori moderniști, fără
legătură cu „năismul“. Cât despre „campaniile“ din 1932-1933 la adresa
încă nedebutatului în volum G. Călinescu (autor cu care fusese inițial
în bune relații) – ce-ar mai fi de spus? Relativismul psihologic
călinescian și schimbarea de giruetă a orientărilor sale în doar câțiva
ani (de la Sburătorul la Gândirea, de la Gândirea la antigândirism
ș.a.m.d.) sunt notorii și au fost ironizate de mulți alți contemporani
„integri“, de la E. Lovinescu la E. Ionescu. Iar considerațiile lui
Sebastian despre criticul Ibrăileanu (prețuit ca romancier) puteau fi
semnate de toți „lovinescienii“ epocii.
Iată însă, pentru deplina edificare, un exemplu halucinant de
lectură literală: „Sebastian a considerat că el – la fel ca și
generația sa – a făcut, prin cronicile lui literare, operă de «ecarisaj
moral». Inducem de aici că se considera hingher, că pe scriitorii
români îi socotea câini vagabonzi, iar cultura română, un sat al
câinilor fără stăpân. (...) cu spatele apărat de Cuvântul, credea că
își poate permite orice și că orice i se cuvine. A fost ani la rând
necuviincios și brutal cu mari personalități ale culturii române fără
să pățească nimic serios. Acest mod de a face «ecarisaj moral» nu este
particularitatea lui Sebastian, ci o modă a timpului (poate chiar o
particularitate a culturii române căci, reînviind spectaculos în
libertatea postcomunistă, pare a se permanentiza ca trăsătură a
culturii noastre naționale)“ (pp. 255-256). Sancționând, cu un
nedezmințit rigorism etic, aceste maniere ale timpului, redevenite
actuale și... specific naționale, Marta Petreu îl „pedepsește“ exemplar
pe necuviinciosul tânăr cu aceleași instrumente pe care le
incriminează, inclusiv prin atribuirea de trăsături... canine
(diaristul Sebastian „scâncește și mârâie“, publicistul Sebastian
„amușinează“) și „uzând masiv de mijloacele nepermise ale pamfletului:
atacul la persoană, insulta, insinuarea, darea în vileag a unor
informații private etc.“.
Pasionant și pasional, necesar și nedrept, volumul are meritul de a
deschide o discuție importantă. Din păcate, subiectivitatea și umorile
poetei au triumfat asupra obiectivității istoriografului,
dezechilibrând-o. Nu documentarea, ci interpretarea documentelor este
viciată. Sigur, în urma acestei demascări psiho-politice, imaginea lui
Sebastian ca model exemplar de atitudine nu mai poate fi extinsă, naiv,
și asupra perioadei 1929–1933, ci se va reduce strict la deceniul
1935–1945, surprins în Jurnal.
Demitizarea a reușit – numai că e vorba de o demitizare, prin
părțile esențiale, falsificatoare. Când publicistica lui Sebastian va
fi editată integral și vor apărea studii mai calme pe această temă,
Diavolul și ucenicul său... va fi privit precum Uitarea fascismului...
după apariția studiilor despre Eliade, Cioran și Ionescu semnate de
Matei Călinescu, Florin Țurcanu sau Marta Petreu. Oricum, dacă nu îl
mai putem invoca pe „primul“ Sebastian ca etalon de corectitudine
politică pentru vremurile noastre, îl putem simpatiza în continuare
pentru vulnerabilitățile lui prea umane, de victimă „neinocentă“ și
solitară a propriilor iubiri, iluzii și deziluzii. //
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Actualitatea cazului Sebastian

Mesaj Scris de Admin la data de 13.09.09 15:36

Actualitatea cazului Sebastian


Cea
mai controversată apariție editorială a acestei veri a fost, de
departe, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian de
Marta Petreu, publicată la Editura Polirom. Am urmărit comentariile din
presă sau de pe formuri - de la adeziunea totală a lui Ion Bogdan
Lefter și elogiile nuanțate ale unor Vladimir Tismăneanu, Nicolae
Manolescu, Doru Pop sau D. Țepeneag până la masiva demontare epistolară
semnată de Ioana Pârvulescu, la rezervele lui Andrei Cornea și ale
Ioanei Orleanu sau la diagnosticul de „fraudă istorico-literară“ al lui
Mihai Iovănel –, iar lectura cărții mi-a produs aceeași senzație de duș
scoțian. Sigur, cunoșteam explozivele fragmente publicate în
avanpremieră, începând cu cel din Româ­nia literară.
Știam mai de mult că la începuturile sale autorul Accidentului
fusese un entuziast „năist“, nu un „democrat“, iar pe când mă ocupam de
contextualizarea primului val avangardist românesc am avut ocazia să-i
parcurg, în colecția revistei Contimporanul (rubrica Povestea vorbei)
și în unele numere din Cuvântul anilor 1929-1932, articole
comprehensive la adresa lui Mussolini și pledoarii antipoliticianiste
în favoarea „încadrării tineretului“ pe modelul corporativ al
fascismului italian. Sub acest aspect, lectura studiului semnat de
cunoscuta poetă și eseistă clujeană – unul dintre cei mai acuți
istorici autohtoni ai ideilor „tinerei generații“ interbelice – nu a
constituit o revelație pentru mine.
Multă vreme despre Sebastian s-a tăcut „pe bucăți“ și s-a vorbit pe
la colțuri. În perioada regimului comunist, când chestiunea
antisemitismului româ­nesc fusese pudic înghețată, Sebastian a fost
recuperat ca romancier sentimental (prin Orașul cu salcâmi și
Accidentul), ca dramaturg de succes și, selectiv, ca publicist
literar-cultural, titluri precum De două mii de ani și „dosarul de
presă“ din Cum am devenit huligan sau chiar proza erotic-cosmopolită
(Fragmente dintr-un carnet găsit, Femei) rămânând nereeditate. Puținele
articole politice republicate fuseseră trecute printr-o selecție
drastică, orientată convenabil. După 1990, s-a tăcut o vreme despre
relațiile cu prietenii legionarizați, până la revelația Jurnalului (el
însuși publicat selectiv în periodice înainte de 1989 și subiect de
colportaj în culisele lumii literare). În fine, până la recenta carte a
Martei Petreu, niciun comentator n-a „îndrăznit“ să meargă la periodice
și să discute liber, cu textele pe masă, perioada militantă de la
Cuvântul și publicistica ideologică, nu tocmai corectă politic. //
Sebastian, omul lui Nae Ionescu
Începem în acest număr dezbaterea pe marginea volumului Diavolul
și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian al Martei Petreu,
apărut anul acesta la Editura Polirom.

Multă vreme despre Sebastian s-a tăcut „pe bucăți“ și s-a vorbit pe
la colțuri. În perioada regimului comunist, când chestiunea
antisemitismului românesc fusese pudic înghețată, Sebastian a fost
recuperat ca romancier sentimental (prin Orașul cu salcâmi și
Accidentul), ca dramaturg de succes și, selectiv, ca publicist
literar-cultural, titluri precum De două mii de ani și „dosarul de
presă“ din Cum am devenit huligan sau chiar proza erotic-cosmopolită
(Fragmente dintr-un carnet găsit, Femei) rămânând nereeditate. Puținele
articole politice republicate fuseseră trecute printr-o selecție
drastică, orientată convenabil. După 1990 s-a tăcut o vreme despre
relațiile cu prietenii legionarizați, până la revelația Jurnalului (el
însuși publicat selectiv în periodice înainte de 1989 și subiect de
colportaj în culisele lumii literare). În fine, până la recenta carte a
Martei Petreu niciun comentator n-a „îndrăznit“ să meargă la periodice
și să discute liber, cu textele pe masă, perioada militantă de la
Cuvântul și publicistica ideologică, nu tocmai corectă politic.
Edițiile îngrijite de Cornelia Ștefănescu sau culegerea publicistică
improvizată de Teșu Solomovici au fost epurate de elementele capabile
să „întineze“ imaginea exemplară a lui Sebastian. Și în cazul lui, ca
și în cazul unor Eliade, Cioran, Noica, nevoia de modele a operat, ca
de atâtea ori în istoria noastră recentă, prin ocultarea și/sau
eufemizarea trecutului „inavuabil“, favorizând excesele demitizante și
întârziind asumările mature ale trecutului.
Câteva lucruri se cuvin subliniate: 1) studiul are la bază o
documentație de primă mână, investigată cu minuție și pasiune. Marta
Petreu a citit mii de articole, a parcurs numeroase colecții ale
publicațiilor interbelice și memorialistica epocii (până la ultimele
revelații confesive ale rudelor și prietenilor), neputând fi acuzată de
citare defectuoasă sau de informare deficitară.
Este pentru prima dată când articolele politice și literare ale
acestei etape sensibile din biografia intelectuală a lui Sebastian sunt
analizate pe larg, în libertate (monografia din 1986 a Dorinei Grăsoiu
nu le oculta, cum o făcuse de pildă Cornelia Ștefănescu, dar nici nu-și
putea permite să le discute, din motive lesne de înțeles); 2) spunerea
„adevărului integral“ despre „cei șapte ani de-acasă“ (i.e., de la
Cuvântul) ai unui autor celebrat ca excepție democrată/antitotalitară a
generației sale „rinocerizate“ este o operațiune salubră; 3) cartea e
pasionantă, vie, scormonitoare și bătăioasă, scrisă cu expresivitate și
nerv (inclusiv cu nervi), cu „dezvăluiri“ psiho-politice senzaționale,
cu demonstrații strânse, interpretări percutante și ipoteze amețitoare.
Atât numai, și ar fi destul pentru o piesă de referință în exegeza
istoriei intelectuale a extremei drepte autohtone dintre cele două
războaie mondiale. Iar premisele sunt perfect întemeiate. Iată-le
sintetizate într-un fragment oarecare: „Până când nu a fost constrâns –
de prefață (prefața antisemită a lui Nae Ionescu la De două mii de ani,
n.m) și mai ales de marele scandal public ce i-a urmat -, Sebastian nu
a văzut și nu a vrut să vadă nici premisele antisemitismului, nici
antisemitismul manifest al patronului său. Este adevărat că Nae nu a
tras concluzia premiselor sale decât în ultimele două luni ale anului
1933, ca o reacție politicianistă la instalarea guvernului Duca.
Sebastian, care nu se mai putea gândi pe sine în absența acțiunii
formatoare a lui Nae, a rămas mereu orb la evoluția ultranaționalistă
și antisemită a acestuia. Din iubire și din recunoștință, el i-a rămas
fidel lui Nae Ionescu, trecându-i cu vederea succesivele schimbări la
față, ba chiar apropriindu-i-le și imitându-i-le.
Sebastian s-a purtat ca și cum răspunsul implicit pe care i l-a dat
Nae la prima lor întâlnire, în 1927, când l-a acceptat ca evreu în
redacție, ar fi fost etern valabil“. (p. 149). Nu aș fi de acord cu
obiecțiile criticilor Martei Petreu privind caracterul „neștiințific“
al „demoniei“ atribuite lui Nae Ionescu. Atât în bibliografia
internațională despre nazism, cât și în cea despre Gulag, referința –
evident metaforică – la diavol e foarte prezentă. Denumit ca atare de
Sebastian (într-o conversație consemnată în Jurnal) și alți
contemporani (de la Maruca Cantacuzino la patriarhul Miron Cristea),
Nae poate fi privit ca o ipostază a demonismului istoriei românești
interbelice, redutabil „ispititor“ de conștiințe în beneficiul unei
politici funeste.
Problema e că Marta Petreu își calibrează argumentația în funcție de
polemica acerbă pe care o poartă, pe întreg parcursul cărții, cu „linia
mitizantă“ ce a făcut din Sebastian inclusiv un scriitor „supraevaluat“
(Jurnalul a tras după el întreaga creație a scriitorului,
transformându-l în principalul produs cultural de export din ultimul
deceniu). Mai mult: un intelectual care, ca victimă a extremei drepte
autohtone, a fost folosit drept cap de acuzare la adresa intelighenției
românești „rinocerizate“ (de la Cioran și Eliade la Camil Petrescu).
Exagerările polemice nu sunt, în principiu, un lucru rău; ele au
meritul de a dinamita vechi blocaje ale receptării și de a provoca o
dezbatere substanțială, în vreme ce abordările căldicele nu lasă urme.
Din păcate, Sebastian devine, din nou, o victimă a neînțelegerii, de
astă dată în „războiul“ Martei Petreu cu lavajul politico-biografic
practicat de cei care, deși au știut adevărul, l-au „mistificat cu
premeditare“, din varii motive (de la Vicu Mândra în 1962, la Z. Ornea,
Geo Șerban, Alain Paruit, Cornelia Ștefănescu etc.). O țintă
nemărturisită pare a fi și discursul de tip Alexandra
Laignel-Lavastine, care în Uitarea fascismului... făcuse nu doar
rechizitoriul „antisemiților“ Eliade și Cioran, ci și pe cel al lui
Eugen Ionescu, acuzat pentru „colaboraționismul“ său de atașat cultural
pe lângă guvernul de la Vichy și pentru „complicitatea“ din exil cu
prietenii săi renegați o vreme din cauza „rinocerizării“ lor. După cum
se știe, Marta Petreu a taxat-o, cu bune argumente, de plagiate, de
mistificări ale documentelor și de prezența unor gafe istoriografice
impardonabile. Sub acest aspect, Diavolul și ucenicul său... poate fi
citit și ca o lecție implicită de studiu demitizant. Mai ales că, după
scandalul din jurul romanului De două mii de ani și după ruptura de
Cuvântul, înregistrăm la Sebastian o „uitare a fascismului“ pe care,
într-o formă sau alta, îl cauționase. Cu precizarea că „fascizarea“ s-a
înregistrat mai întâi la el, ceilalți colegi de generație urmându-l
după ce autorul lui De două mii de ani se vindecase deja. Că nu e vorba
despre același „extremism“ ca la ei – e adevărat. Autoarea însăși
atrage mereu atenția asupra diferenței dintre primul Sebastian –
„protocron“ al fascismului tinerei generații pe care l-a contractat
într-o formă mai ușoară – și cel convertit, imunizat după „carantina
ideologică“ din 1934.
În mod ironic însă, deși documentația e prodigioasă, cu abundență de
citate, tratamentul demascator, persuasiv până la redundanță, seamănă,
ca retorică și tip de atitudine, cu cel aplicat de autoarea franceză
lui Constantin Noica sau lui Eugen Ionescu. Nu e în chestie, aici,
calitatea de „scriitor de al doilea raft“ a lui Sebastian, afirmată
cândva de Z. Ornea și reluată, într-un recent interviu, de Nicolae
Manolescu (la drept vorbind, doar Jurnalul e o scriere de prim raft),
ci faptul că, refuzând împărțirea maniheistă a interbelicilor în „buni“
și „răi“, Marta Petreu operează în interiorul aceluiași maniheism.
Rămâne, altfel spus, prizoniera mentalității pe care o denunță, iar
imaginea pe care o obține e distorsionată, generând efecte perverse:
ton apodictic, absolutist („nu cred că există un document care să poată
infirma descrierea pe care i-am făcut-o“, „fără putință de tăgadă“
etc.), suprainterpretări și speculații psihologice riscate,
răstălmăciri, caricaturizări pamfletare de gust îndoielnic, lecturi
literale aplicate unor texte care spun de fapt altceva etc.
După cum remarcă autoarea, publicistul Sebastian nu a fost un
„ideolog original“ în perioada 1929-1934, ci un „popularizator
cvasicotidian și foarte talentat al corpusului doctrinar – reacționar –
al lui Nae Ionescu“ (p. 104), profilat pe criticarea „aspectelor
circumstanțiale“ ale democrației parlamentare și liberalismului.
Articolele sale nu-i atacă pe adversarii lui Nae din unghi ideologic,
ci dintr-unul „uman“, complementar și „cu un bemol mai jos“: le
persiflează „drăcește“ slăbiciunile, le denunță lipsa de realism sau
satirizează inadecvarea utopică a politicilor practicate de aceștia.
Ele aparțin prin excelență unui artist, nu unui înregimentat partinic,
și păstrează mereu o rezervă sceptic-ironică față de „abstracțiunile“
politicului.
Anticartezian (e oare ăsta un păcat?) și sedus de vitalismele
epocii, junele și „turmentatul“ redactor de la Cuvântul nu face nici
figură de adept al „misticismului“ (i.e., al ortodoxismului, pilon de
bază al ideologiei năiste), în ciuda solidarizărilor encomiastice
dintr-un uriaș articol bilanțier despre revista-mamă la aniversarea
unui deceniu de existență. Nu e naționalist și – urmare a unei traume
suferite în liceu din partea colegilor antisemiți – evită folosirea
cuvântului „național“ în textele sale, preferând să scrie în loc de
„revoluție națională“/„revoluție socială“. E, ca și Nae Ionescu de până
în 1933, antihitlerist (fără vehemență, dar cu un ton mai sus decât
maestrul său). Să nu uităm apoi că, în acel moment, nici Mussolini,
nici Franco nu erau antisemiți, iar lista intelectualilor evrei
simpatizanți ai lui Mussolini (în frunte cu Freud) e apreciabilă. Mihai
Iovănel a atras atenția în Cultura, citându-l pe Armin Heinen, că
însăși Constituția română din 1923 a fost, în parte, inspirată din cea
a lui Mussolini, a cărui ideologie „de dreapta“ era, în fapt, puternic
debitoare revoluționarismului de stânga și sindicalismului sorelian.
Așa este, iar lipsa frecventării unei bibliografii externe despre
fascismele europene se resimte la Marta Petreu. Considerând fascismul
italian „extremă dreapta“, autoarea ignoră faptul că de la Zeev
Sternhell și Renzo da Felice la A.J. Gregor sau Roger Griffin, teoria
politică tinde să plaseze fascismul italian mai degrabă în zona unui
socialism heterodox. Ce rămâne, totuși, din așa-numitul „extremism de
dreapta moderat“ al lui Sebastian, tânărul descoperit și „scos la
înaintare“ ca alibi etnic de profesorul Nae Ionescu în faza
„național-țărănistă“ și procarlistă a antiliberalismului său
reacționar? Rămâne admirația pentru „nevoia de integrare“ a
tineretului, antipoliticianismul vehement (comun în epocă), simpatiile
pentru revoluția colectivistă, elitismul, admirația contextuală pentru
conducătorii charismatici și autoritari (Mussolini, Franco, Maciá,
Pilsudski), ostilitatea la adresa politicilor liberale („formaliste“ și
„nerealiste“), ironizarea utopismului Ligii Națiunilor și a ideii
iluministe de „Europa“, diagnosticarea resemnat-filosofică a
falimentului democrației europene, aprobarea detașată a Anschluss-ului,
spiritul antiburghez (cu bemoli ocazionali), anumite sugestii
protecționiste, polemismul contondent... Totul pe un fond psihologic
labil: omul e vanitos-monden, partizan, dificil – boli scriitoricești,
altminteri, comune. Cam puțin, mai ales că însăși Marta Petreu observă
că Sebastian are o simpatie „estetică“ pentru Mussolini (ale cărui
politici le justifică naiv și livresc). E adevărat că Sebastian a
ezitat o vreme să creadă în convertirea la antisemitism a profesorului
său (care l-a folosit ca paravan cât a fost nevoie în relațiile lui cu
Maniu și Carol II), până când acesta l-a „pus la loc“ prin prefața
antisemită din 1934. Mai publicase anterior – ca un test – și articolul
despre Ion Trivale, critic literar de origine evreiască și patriot
român conservator, mort cu arma în mână în timpul primului război
mondial. În contrapartidă, Marta Petreu invocă însă, acuzator,
articolul Minoritățile în alegeri, unde Sebastian ar fi susținut
discriminarea electorală a minoritarilor etnici. În realitate, autorul
textului nu făcea decât să sancționeze cartelurile marilor partide
democratice cu organizațiile „maghiarilor, sașilor, ucrainenilor etc.“
pe motiv că „electoratul organizațiilor minoritare“ are în vedere numai
„interesele particulare“ ale comunităților etnice, nu „interesul
general“ al țării. A afirma însă că „există o deosebire funcțională
între votul propriu-zis și votul minoritar“ nu înseamnă decât o
evaluare a semnificației votului minoritar, iar nu indicarea unei
diferențe de statut între cele două voturi și cu atât mai puțin un
îndemn la diminuarea dreptului la vot al minorităților.
Cât despre „partidele româ­nești“, orice minoritar putea vota cu ele
sau putea face parte din rândul lor. Numindu-le „românești“, Sebastian
nu se referă la vreo puritate etnică a lor (inexistentă de altfel), ci
la faptul că reprezintă cetățenii români indiferent de etnie. Forțând
la rândul meu nota, aș spune că în acest articol Sebastian e subtil
antinăist, întrucât, vorbind despre electoratul organizațiilor
minoritare, el critică votul etnic, parohial, afirmând totodată că
„interesele minoritare pot fi legitime, juste și acceptabile“. Prin
urmare, Sebastian se distanțează de năista „logică a colectivelor“ ce
propovăduia segregarea pe criterii etnice...
Din păcate, tot arătând în direcția
„antidemocratismului/revoluționarismului de dreapta“ al tandemului
brăilean Nae–Sebastian, Marta Petreu tinde să denunțe ca periculoase și
extremiste toate elementele eșafodajului ideologic năist preluate de
Sebastian – ceea ce nu e cazul. Prezentă deja la Eminescu și Iorga,
critica „localist-organică“ a modelului francez, centralist, impus de
pașoptism în organizarea politic-administrativă a României, cu
privilegierea Capitalei în detrimentul provinciei, reprezintă unul
dintre elementele rezonabile ale ideologiei conservatoare autohtone și
nu indică neapărat un ruralism autarhic. Recitiți admirabilele articole
ale lui Sebastian despre Brăila natală! În schimb, fetișizarea
pașoptismului, a iluminismului și a liberalismului/democratismului
nostru interbelic are consecințe aiuritoare în cazul Martei Petreu când
identifică, în anumite articole ale lui Sebastian (50 mai puțin
studenți, Sârmă ghimpată în jurul Universității, Selecția fiscală la
școală etc.), niște pledoarii pentru introducerea numerus clausus în
universități.
Oricum am privi lucrurile, e o fraudă logică punerea semnului
identității între pozițiile antisemiților, „de la A.C. Cuza la
legionari“, care cereau limitarea accesului evreilor în universități,
și cea „antiluministă, elitistă“ a lui Sebastian, care „nu a indicat
criteriul după care să fie limitat accesul la învățământ“. Faptul că
autorul articolelor critică inflația de bacalaureați și de diplome
universitare nemeritate într-o perioadă în care șomajul intelectual
devenise dramatic i se pare Martei Petreu condamnabil. Dar, pe această
logică, orice critică actuală la adresa obligativității celor 12 clase
sau a Declarației de la Bologna va părea, probabil, fascistă! Mai
departe, deși recunoaște că „Sebastian nu avea de ce să-i simpatizeze
pe liberali, responsabili în anii 1920 de diversiunea antisemită“,
autoarea vede în critica partidelor burgheze o atitudine extremistă,
iar declarația explicită de neprezentare la vot din articolul Cei care
nu votează! (decembrie 1933) i se pare, implicit, prolegionară. De ce?
Pentru că partidul lui Codreanu fusese, după asasinarea premierului
Duca, scos din jocul electoral, iar – în interpretarea fantezistă a
Martei Petreu – Sebastian, om al lui Nae, nu mai avea cu cine să
voteze. Dar de nicăieri nu rezultă că Sebastian – consecvent refuzului
său de a se angaja partinic – ar fi votat cu legionarii! După cum
dintr-un articol precum Cu sânge sau nu, tot una e nu rezultă o
apologie a violenței politice în alegeri, ci o sancționare globală a
clasei politice românești, indiferent de violențele electorale (cu
morți și răniți) la care partidele „democratice“ se dedau în mod
curent. Și numai printr-un sofism răuvoitor poate fi pus acest articol
pe același plan cu articolele lui Cioran de justificare a... crimelor
lui Hitler. Tot astfel, deși Marta Petreu recunoaște că Sebastian „n-a
fost legionar“, prin nu știu ce „manierism logic“ ajunge să considere
că prezența ocazională a lui Codreanu în paginile Cuvântului cu un
drept la replică l-ar transforma, automat, în „coleg de ziar cu
Sebastian“... Sigur, nici Sebastian, nici alții nu și-au dat demisia în
toamna lui 1933 când au devenit colegi de redacție cu Vasile Marin –
dar acesta e un semn de indecizie și de bulversare, nu de solidaritate
întru legionarism (explicația oferită de Z. Ornea: „nimeni nu a plecat,
socotind probabil că e o tactică de moment care nu va dura“ mi se pare
mai creditabilă decât cea a unui I. Ludo). La fel, din relativizarea
critică a conceptului postiluminist de Europa nu rezultă că Sebastain
ar fi un „antieuropean rece“. Iar din faptul că în articolul La Balinț
(unde „tenorul“ Sebastian „îl îngână“ pe „basul“ Nae care „cântă“
editorialul proautarhist La potecă) este susținut dreptul țăranilor
dintr-un sat bănățean de a se organiza singuri, împotriva „sistemului
debil de gândire al liberalismului ducist, ardelean sau averescan“, nu
putem deduce că autorul său ar pleda pentru „autarhia satelor“ și,
implicit, pentru autarhia României.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 18.08.09 17:23

„European? Ce e aia? Noțiunea e vagă și anemică, cînd
continentul acesta a rămas fără forțe directoare. […] Europa nu mai există
efectiv decît în uniunile poștale și în congresele de filateliști.“ Se poate
trage din astfel de citate ironice, precum acesta de la pagina 103, concluzia
(anistorică) că Sebastian era „antieuropean“? Și dacă pleda (în 1933) pentru
„dreptul să ne întoarcem acasă,…, să ne regăsim cadrele firești de acțiune și
viață“, se poate concluziona din asta că a fost „un autohtonist autarhic“? Se
poate. Se poate, și anume după deviza: cuvîntul și eticheta, cuvîntul și
eticheta!

„Cît de mult s-a schimbat Sebastian între 1933 și 1935 se
vede cel mai bine dacă îi comparăm două texte, scrise la un interval de doi
ani, despre același subiect: despre PEN Club. În 7 ianuarie 1933, în Cuvîntul
(…), «Oamenii», scria Sebastian atunci, «erau se vede bine dispuși, dejunul
fusese bun, vinul stimulator, iar Adriatica se vedea probabil frumos prin
ferestrele sălii de sedință. Toate aceste circumstanțe i-au dispus la atitudini
eroice». Doi ani mai tîrziu, Sebastian comentează Conferința PEN Clubului
francez, (…) Comentariul lui este și acum ironic, resemnat ironic, dar nu
sarcastic, și cu două tonuri mai jos ca în 1933. Remarcînd că intelectualii vor
să oprească «mersul lumii spre dezastru», notează că asta este o «naivă
pretenție: nu poți citi fără a surîde moțiunea propus㻓. Neremarcînd marea
diferență, care ar măsura marea schimbare (dna Petreu a beneficiat fără
îndoială de un amplificator special), ne întrebăm și la această pagină 175, ca
la mai toate paginile dinainte – ce-o fi avînd, de fapt, d-na Petreu cu
Sebastian? „Ca observator al vieții culturale din România, Sebastian și-a
continuat, firește, unele teme din perioada Cuvîntului, de pildă despre
sistemul de învățămînt. El și-a menținut părerea că acesta este falimentar, cu
prea mulți studenți și producător de diplome universitare fără acoperire“,
continua d-na Petreu la pagina 176. Bun (cam ca-n ziua de azi, s-ar putea zice)
– dar care-i schimbarea? „Alteori – scrie d-na Petreu mai la vale –, de dragul
orașului său natal și prevenind din start că el nu face politică, Sebastian își
reia obiecțiile la adresa politicii administrative a României; el arată, pe
structura vechilor lui argumente, dar fără violența de atunci, că provincia «se
pustiește», în timp ce Bucureștiul prosperă. Asta-i schimbarea la care l-a
obligat catastrofa anului 1934 și care i-a dat o față nouă, de abstinent
politic cu înclinații democratice, fața pe care a păstrat-o, cu excepția
episodului comunist din 1944, pînă la capăt??“ S-o fi uitat oare d-na Petreu la
„schimbarea“ lui Sebastian – cu lupa, de o vede așa de mare? Și, încă o dată,
de unde atîta înverșunare (tocmai) împotriva lui?



„Scriu în silă, scriu anevoie, scriu fără plăcere – și dacă
am un vis este să scap într-o zi de gazetărie. Cu literatura e altceva – dar
jurnalismul mă otrăvește“, îl citează d-na Petreu dintr-o scrisoare. Dacă ne
gîndim, comentează dînsa, la ce pătimise Sebastian în 1934, cînd gazetele
evreiești și cele de stînga i-au reproșat articolele din Cuvîntul, și dacă ne
gîndim că, măcar din martie 1935, a făcut proba că a început să înțeleagă ce
culoare politică a avut Nae Ionescu (și, în consecință, ce culoare politică a
avut el însuși), dezgustul său de propriile lui articole poate fi ușor
înțeles.“ Hotărît lucru, autoarea studiului nu vrea să-l înțeleagă pe
Sebastian. Sau, altfel spus, interpretează totul împotriva lui. Pentru că, dacă
am încerca să admitem ceea ce dînsa ne propune, ar trebui să proiectăm
„dezgustul“ lui Sebastian, conform teoriei autoarei, asupra articolelor sale
vechi, de la Cuvîntul. Or –, nu la ele se referea Sebastian în scrisoare, ci la
cele noi, actuale. În acel moment, gazetăria îl dezgusta. Iar interpretarea
privitoare la „ce culoare politică a avut el însuși“ este o (im)pură
speculație. La pagina 185, lîngă fraza d-nei Petreu privitoare la „trecutul
lor“, adică al lui Nae Ionescu și Mihail Sebastian, „de glorie și vinovăție
comună“, am pus două semne mari de întrebare (numai atîtea mi-au intrat). „Din
Jurnalul lui Sebastian – scrie dna Petreu cîteva rînduri mai jos – nu se poate
bănui nimic despre trecutul lui politic, suficient de „deocheat și de
contorsionat“. „Suficient“ pentru ce? Pentru a-l băga postmortem la pîrnaie?
Pentru a-l declasa sau chiar, cum vine o vorba, scoate din literatura română?„Dacă asta e democrația română – și alta nu-i –, atunci
într-adevăr e pierdută definitiv“, citează dna Petreu din jurnalul (cum să-i
zicem altfel?) inculpatului, adăugînd, într-o paranteză comentariul că „în
afirmația următoare! Sebastian, dacă sîntem atenți, se trădează ca fost
extremist și ca încă nedemocrat: «Nu mai au nici o speranță, nici o așteptare»,
scrie Sebastian: adică, ei, democrații, nu mai au, scrie Sebastian, care,
onest, nu scrie: noi, democrații, nu mai avem…“. Dacă însă dna Petreu însăși ar
fi fost atentă (sau, mai bine zis, dacă n-ar fi fost atît de pornită, de
tendențios-pseudo-justițiară), poate că n-ar fi făcut din nou greșeala de a confunda
particularul (democrația asta, democrații ăștia) cu generalul (democrația,
democrații). Dar logica-i logică și patima-i patimă! Mă-ntreb, de pildă,
retoric firește, dacă pentru d-na Petreu, orice critică la adresa democrației
ăsteia de azi (o pluto-pseudo-demo-crație coruptă pînă-n măduva oaselor) sau la
adresa democraților ăstora de aici (așa cum sînt ei și-i știe toată lumea),
este și ea o dovadă de extremism politic?



Iată însă că, bon mot-ul lui Sebastian – că „pentru mine Nae
Ionescu era diavolul “– găsește la aceeași d-nă Petreu, la pagina 187, cel mai
mare credit: „diagnosticul de o supremă luciditate și putere de pătrundere al
cuiva care, iubind, a depus mărturie în cunoștință de cauză“. Al cuiva, însă,
cu care dînsa la ora răfuielii, la pagina 255, printre multe altele „știindu-i
lipsa de luciditate și puterea de autoiluzionare“, cam dă de toți pereții…(În
general, Sebastian e pentru d-na Petreu onest, cînd pare a-i da dreptate, și
neonest, cînd o contrazice lucid, cînd pare a o confirma, și lipsit de
luciditate – în rest.) Lucru de înțeles, pînă la urmă, și această răzbunare a
autoarei, avînd în vedere: 1. că d-na Petreu își mărturisește regretul de a se
fi înșelat, în studiile anterioare, asupra lui Sebastian, 2. că nici unul
dintre noi nu este „un etern om drăguț și delicat“(oho, am zice…), 3. că nu
rareori procedăm conform motto-ului: „asupra cui m-am înșelat, pe acela trebuie
să mă răzbun“ (et si je t’aime, prends garde à toi!). Răzbunare, într-un anume
fel, benefică, nu-i așa?, și pentru Sebastian, care, „conform structurii lui
masochiste“ (cum ne explică d-na Petreu la pagina 237, schimbînd cu lejeritate
autohtonă catedra istoricului filozofiei cu odaia psihanalistului de ocazie)
obișnuia să se situeze cu predilecție „în postura care îi putea aduce cel mai
mare beneficiu de suferință cu putință“ (sublinierea autoarei). Răzbunare, care
o face să se hazardeze chiar la afirmația că nici în anii războiului Sebastian
„nu a pierdut chiar totul – de exemplu, cum singur recunoaște, nu a fost
deportat…“ (pagina 229). Or, odată ajunși aici, trebuie să mărturisim, că nu mai
putem cădea de acord cu d-na Petreu decît asupra faptului că – nu putem cădea
de acord. Pătrunsă ea însăși de „maniheismul nostru, care împarte intelighenția
interbelică în «buni» și «răi»“, și neintuindu-l defel pe Mihail Sebastian,
domnia sa nu face nimic altceva decît să-l treacă pe acesta din tabăra celor
buni în cea a celor răi. Se războiește cu o caricatură grotescă, pe care dînsa
însăși i-a fabricat-o, pornind de la niște (e maximul care poate fi spus)
„tinerești rățoieli de un fascism aproximativ“ (Teodorescu-Braniște) și de la
cîteva idei scrise despre „dictatura maselor“ și despre „conducătorul absolut“,
pe care mult prea tînărul Sebastian le-a preluat de la mentorul său, și care nu
se potriveau nici unuia, nici altuia (de la Platon și pînă în ziua de azi intelectualii s-au tot înșelat asupra cîte
unui „Führer“, pe care au tot încercat, mereu fără succes, să-l „führen“), dar
care, oricum, pluteau în aer. Convinsă că „trecutul îngheață“ și că insul,
orice „mască“ și-ar pune, sufletește tot „camaradul“ foștilor săi „complici“
întru vinovăție rămîne, dna Petreu uită că viața e devenire, că personalitatea
se dezvoltă, cojindu-se, întregindu-se, că bătrînul de pe patul de moarte nu mai
este bebelușul din leagănul de odinioară. Și tot dumneaei uită că, de fapt,
dînsa este aceea care poartă o mască, masca obiectivității, sub care își
ascunde aversiunea pe care o nutrește împotriva lui Sebastian, că tocmai
această aversiune o duce, în ciuda materialului studiat, la concluzii false.
Astfel, dumneaei îl va urmări pînă la sfîrșit pe Sebastian cu ochiu-i nemilos.
Chiar și atunci cînd acesta va suferi, nu va fi decît un „masochist“ care,
oricum, „nu era inocent“.



De sub teiul sub care mi-am așezat masa de scris, pot să-mi
îndrept privirea spre Hinova, și s-o ridic apoi, în gînd, peste Starmina, peste
Rogova, departe, pînă la Corcova. Acolo, cu ochii minții, îl văd pe Sebastian
plimbîndu-se prin vie – nu „insignifiant“ și „moale“, ci fin și gînditor, nu
nehotărît, ci prea sensibil și marcat încă de „nenorocul“ lui, nu „obraznic“,
ci foarte pătrunzator, nu „duplicitar“, ci prea delicat și „naufragiat“ (cum ar
fi spus Ortega y Gasset ), fidel sieși, dar însingurat ca Ovidiu la Tomis,
lipsit de tovarăși întru autenticitate, un contemplativ doritor de liniște,
aruncat de viață în marea fremătîndă a politicului – și ascultînd, apoi, pe
vreun pridvor, aceeași muzică: Caruso, 1916, Je crois entendre encore…, cu
privirea întoarsă spre acel turn de fildeș din trecut, de pe meterezele căruia
avusese „norocul“ să poată săgeta o vreme minciuna și imoralitatea care îl
înconjura. Ca să-l poată condamna, judecătorii cu ochi de gheață ar avea nevoie
– pentru că este un proces cu jurați, acesta! – de colaborarea, ba nu: de
complicitatea! cititorilor de azi și de mîine. Or, unii dintre aceștia (cel
puțin unu, poate că și toți…) le-o vor refuza. „Das ist so sicher wie Amen in
der Kirche!“
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ioana ORLEANU - Sebastian și inchiziția posterității

Mesaj Scris de Admin la data de 18.08.09 17:23

Ioana ORLEANU - Sebastian și inchiziția posteritățiiÎntr-un eseu din anii ’30 ai secolului trecut, Jose Ortega y
Gasset, „gîndindu-se la această unitate de-un dinamism dramatic între două
elemente – eul și lumea –, care este viața“, formulează cele două întrebări
esențiale privitoare la biografia cuiva: „Prima consista în a determina care
era vocația vitală a subiectului, ș…ț a doua chestiune este de a estima
fidelitatea omului față de destinul său singular, față de viața sa posibilă.“
„Aceasta – adaugă autorul Revoltei maselor și al Spectatorului – ne permite să
determinăm doza de autenticitate a vieții sale efective.“ Acesta era fundalul,
aceasta era atmosfera, aceștia erau termenii de discuție ai acelui timp!

A intrat d-na Marta Petreu, în studiul despre Mihail
Sebastian, publicat anul acesta la Editura Polirom, „în cercul magic al acestei
existențe“? A vrut dînsa să o facă? Și ar fi putut? Nu este vorba aici de
întrebări futile: Autoarea declara dintru-nceput că studiul „este centrat pe
publicistica politică […] și pe psihologia tînărului scriitor“, or și, ba
chiar: mai ales!, psihologia este o artă, al cărei practician trebuie să-și
aducă iar și iar aminte de avertismentul înțeleptului din Cos – că „viața e
scurtă, arta lungă, ocazia trecătoare, experiența înșelătoare, judecata grea.“
Nu știu dacă importanța, vitală de multe ori, a acestui aforism poate fi
îndeajuns subliniată. Fără cunoștințele necesare și fără empatie, poți foarte
ușor să derapezi înspre modul polițist de a vedea toate faptele și vorbele unui
„om de extrema dreaptă“, pe care-l urmărești apoi prin viața-i precum
inspectorul Javert pe Jean Valjean.

Dacă propria-ți motivație interioară îți
rămîne necunoscută, poți face pe baza documentelor cercetate cu acribie, dar cu
„neîndurați ochi de ghiață“, în locul unui studiu comprehensiv un dosar penal
pentru cel care devine astfel, pe măsură ce scrii și interpretezi totul conform
aceleiași grile de procuror, un „antidemocrat fățis și de fond, antipașoptist,
antieuropean, autarhist, antiliberal, antiță-rănist, antiaverescan, dornic de
revoluție […] profascist […], admirator al «conducătorilor absoluți» […],
pledant pentru numerus clausus, adept al dictaturii de masă, diseminator al
ideii că s-a sfîrșit cu individualismul burghez sau democrat […], jurnalist
care a justificat violența în viața publică românească, care a subminat dreptul
de vot al minorităților, fără să pună o vorbă bună pentru minoritatea evreiască
(…), nelegionar, dar complicitînd cu legionarii […], indiferent la sîngele
alegătorilor […], susținător al Anschlussului și al asasinatului politic“. Și înșirui
apoi, într-un interviu, toate aceste argumente ale unei adevărate puneri morale
la zid, cu siguranța că „nu exista, în toată publicistica lui Sebastian din
anii 1927-1934, nici un singur argument care să contrazică sau să clatine
această imagine“. Falacioasă siguranță, pentru că, fără ochelarii
inchizitorului prin care vezi (în secolul XXI !) „diavolul și ucenicul său“,
înseși argumentele care îți dau această siguranță, se clatină, te contrazic. Pe
scurt: un psiholog ar putea sugera că autoarea l-a privit și descris pe
Sebastian printr-o prismă interioară rigidă, compulsivă,
pseudo-justițiar-vindicativă, reușind astfel, în mod paradoxal, printr-un
studiu aprofundat, așezat pe o bază documentară lărgită, să-i falsifice și mai
rău imaginea. E și asta o performanță, nu-i așa?



Dar să comparăm argumentele, pe care se sprijină autoarea,
cu etichetele pe care li le pune, cu concluziile pe care le trage din ele:

Deja limbajul cărții trimite la jurisprudență: „a fost
victima foștilor săi camarazi, a foștilor săi complici“, aflăm deja la pagina
11 (afirmația nu este probată de nici unul din promisele „citate multe,
înșirate academic unul după altul“). La pagina 25: „Sebastian s-a pus pe treabă
și și-a început propriul său război de exterminare“.

La pagina 48 citatului din Sebastian – „N-am crezut
niciodată în democrația partidelor noastre. ș…ț Oricît am fi de deosebiți noi
și oricît ni s-ar părea poziția adversă de falsă“ – îi urmează comentariul
d-nei Petreu, cum că Sebastian ar recunoaște „limpede că pentru el democrația
este poziție adversă ș…ț or, dacă democrația e poziție adversă rezultă clar că
Sebastian știa prea bine că el, la Cuvîntul, aparține antidemocraților“,
comentariu din care reiese într-adevăr clar – altceva, și anume că autoarea,
punînd în mod eronat semnul de egalitate între particularul „democrația
partidelor noastre“ și generalul democrația, îl denunță pe Sebastian drept
antidemocrat, și încă „pe față“, pe baza unei evident false identificări.

„Sînt prea mulți bacalaureați, sînt prea mulți studenți,
sînt dezastruos de mulți profesioniști liberi“, este citat Sebastian la pagina
67. „Or – ne spune d-na Petreu pe pagina următoare –, în publicistica sa de
pînă în ianuarie 1934, Sebastian, susținînd numerus clausus, se întîlnește cu
poziția antisemiților“ […], împingîndu-l pe astfel învinuitul de „puseu
antiiluminist și elitist“ cel puțin cu doi pași peste limitele celor scrise de
el – și dovedindu-ne nouă că n-a meditat îndeajuns asupra mult prea
cunoscutului vers din Eminescu: „non idem est si duo“, da, exact, „dicunt
idem“.



Cu toate că la pagina 72 citim că „deși Mussolini, spre
deosebire de Hitler, îi stîrnea admirația, Sebastian l-a ridiculizat, cînd s-a
ivit ocazia, și pe acesta, și că Sebastian știe că Mussolini nu suporta
spiritul critic, că ar condamna la moarte pe oricine ar îndrăzni să facă «o
istorie a Italiei în… spiritul de control al intelectualului sever»“, iar la
pagina 97 ni se spune că Sebastian a „simpatizat“ nu numai „fascismul
mussolinian“, ci și pe „revoluționarii spanioli (fie ei de stînga, ca Fracesc
Macià, sau de dreapta, ca Franco)“, pentru d-na Petreu concluzia rămîne
aceeași: avem de-a face, pur și simplu, cu un „profascist“ (ba chiar, cum se
avîntă a formula într-un interviu, cu un „fascist în toată puterea cuvîntului“!).
Tot la pagina 97, d-na Petreu revine la părerea lui
Sebastian despre „ceea ce se cheamă în România democrație (un refugiu al lumii
vechi care, în disperata ei atîrnare de valorile răposate, accepta orice
alianță, orice compromis, orice confuzie) –, comentînd că limbajul lui
revolutionar era valabil nu doar pentru extrema dreaptă, în care a fost
încadrat tînărul ziarist –, ci și pentru extrema stîngă, pentru comunismul cu
care a colaborat, din alte motive, cum știm, în august 1944.“ Al naibii
Sebastian ăsta, și extremist de dreapta, și extremist de stînga, mare hahaleră!
Numai că din textul citat nu rezultă nici pe departe asta. Și-apoi, ceea ce e
mai important: nu era pluto-pseudo-demo-crația de pe aceste meleaguri – un ce
pe drept criticabil? Trebuia să fii extremist – ca s-o critici??
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mihail SEBASTIAN - Recitiri. Despre niște diplome false

Mesaj Scris de Admin la data de 18.08.09 17:14

Mihail SEBASTIAN - Recitiri. Despre niște diplome falseSe tot instruiește și se tot judecă, de vreo doi ani, o
afacere de diplome false. Trebuie să fi auzit și dvs despre ce e vorba, căci
toate ziarele au urmărit cu indignare fazele „cazului“. Un liceu de provincie –
Liceul din Buzău – a eliberat ani de-a rîndul, se pare, prin complicitatea
secretarului și a unor foști directori, numeroase diplome măsluite, de
bacalaureat. În schimbul unei sume de bani, tot cetățeanul putea deveni
bacalaureat fără a mai suporta tirania a opt ani de liceu și încercarea evident
dezagreabilă a unui examen. Examenul are riscuri, diploma însă, nu.

Exact, nu se știe cum se petreceau lucrurile. Fapt e că, de
doi ani încoace, cercetările judiciare se țin lanț și, nu mai departe decît
ieri, citeam în ziar că Tribunalul din Buzău a audiat o nouă serie de martori
pentru a stabili mecanismul prin care se măsluiau cataloagele.Poate vă indignează și pe dvs această întîmplare. Poate că
și dvs vă spuneți că falsificatorii de diplome ar trebui puși – vorba ceea – „la
zidul infamiei“, iar deținătorii diplomelor contrafăcute, scoși din funcții.
Poate…



N-aș vrea să vă contrariez sănătoasa dvs revoltă morală. Vă
voi mărturisi însă, cu toată timiditatea de care sînt capabil, că, în ce mă
privește, nu văd care e vina bieților oameni de la Buzău. Nici a celor care au
măsluit, nici a celor care s-au servit de hîrtiile măsluite.

Pretind, cu alte cuvinte – și o spun cu glas tare –, pretind
anume că o diplomă falsă e tot așa de bună ca și o diplomă bună. Sau, dacă
vreți, că o diplomă bună e la fel de falsă cît o diplomă falsă. Amîndouă au
exact aceeași valoare. Amîndouă atestă cu egală îndreptățire aceleași
aptitudini intelectuale.Aș vrea să nu luați această afirmație drept o glumă. Pe
care, de altfel, o confirmă comedia de la Buzău. Vedeți, cîțiva oameni își
procură – nu ne interesează cum – anumite diplome. În virtutea lor, candidează
la diverse funcțiuni publice și izbutesc a le ocupa. Uzurpatori? Da, dacă acest
procedeu îi duce la demnități și funcțiuni pe care nu sînt capabili să le
îndeplinească din lipsă de instrucție. Dar, după cîte știu, oamenii aceștia au
funcționat de minune: adică nici mai bine, nici mai rău, decît toți ceilalți.
Nimeni, absolut nimeni n-ar fi bănuit că „documentul“ lor, dovedindu-le cultura
generală, ar fi neautentic. Nimeni nu s-a îndoit o clipă de titlurile lor.
Nimeni nu le-a pus la îndoială capacitatea, pregătirea, instrucția. De unde
reiese că își purtau cu destulă pricepere demnitatea de bacalaureați. De unde
mai reiese că incultura lor satisfăcea cu prisosință exigențele de cultură ale
zapisului falsificat.



Nu cred că e la mijloc un simplu fapt divers. El măsoară, la
drept vorbind, resursele școalei noastre, nivelul ei, adevărul judecăților ei.
Căci, oricum am întoarce lucrurile, învățămîntul cazului de la Buzău e unul
singur: cineva poate îndeplini cu o diplomă falsă exact aceeași funcțiune și
exact cu aceeași competență ca și cu o diplomă autentică. Nu există diferență.Școala lucrează în vid. Ea pune în mișcare un mecanism sterp
de formalități administrative, care se încheie cu o ultimă formalitate,
examenul, și cu o ultimă hîrtie,
diploma. Ea nu creează, în realitate, decît această hîrtie finală – scopul ei,
menirea ei, justificarea ei. Oameni nu există, inteligență nu, sensibilitate
nu, muncă și cultură nu. Există doar o hîrtie, o pecete, încă o pecete, și încă
o pecete…



Dacă această diplomă ar fi într-adevăr adeverința unei
pregătiri efective, atunci ea ar deveni, pe de o parte, inutilă, iar pe de altă
parte, absolut imposibil de falsificat. Inutilă, pentru că, înainte de a
produce zapisul oficial, deținătorul ei ar fi recunoscut după alte semne, mai
sigure, de pricepere și distincție intelectuală. Imposibil de falsificat,
pentru că oricine poate falsifica o pecete, dar nimeni nu poate măslui o
cultură.

Iată de ce nu mă indignează întîmplarea de la Buzău. Iată de
ce nu pot crede că purtătorii diplomelor buzoiene sînt uzurpatori. Secretarul
liceului a găsit un mijloc de a fabrica diplome mai ușor, mai prompt și mai
repede decît putea fabrica liceul însuși. Iar calitatea produselor era
identică. Ceea ce ne permite să spunem un adevăr alarmant, dacă vreți, dar
evident: toate diplomele care circulă în țară sînt false. Indiferent de felul
cum au fost obținute. Și dacă ar fi, totuși, cîteva diplome bune, să știți că
liceul n-are nici o vină într-asta. Acolo nu mai sînt diplomele care vorbesc,
ci oamenii. Cîțiva. Puțini.




Articol publicat în Rampa,

30 martie 1935
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

-----Extazul demonismului: Nae Ionescu, M. Sebastian și extr

Mesaj Scris de Admin la data de 16.08.09 12:57

Extazul demonismului: Nae Ionescu, M. Sebastian și extremismul revoluționar
Naeionescianismul a fost o viziune totalitară despre fenomenele
politice, etice și religioase, iar tânărul Sebastian a sprijinit
această perspectivă antipluralistă.

Am citit pe nerăsuflate noua carte a profesoarei de istoria filosofiei,
poetei și eseistei Marta Petreu pe tema tinereții intelectuale a lui
Mihail Sebastian. Intitulată „Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu -
Mihail Sebastian”, cartea publicată la Editura Polirom analizează
relația dintre tânărul intelectual evreu român, unul dintre cele mai
rafinate spirite ale generației ,27, și principalul doctrinar al
extremismului revoluționar din România anilor ,20 și ,30, Nae Ionescu.

Naeionescianismul a fost o viziune totalitară despre fenomenele
politice, etice și religioase, iar tânărul Sebastian a sprijinit
această perspectivă antipluralistă. Modernitatea era pentru Nae Ionescu
prin excelență decadentă, coruptă și corupătoare. Statul burghez era
unul fals, artificial, lipsit de legitimitate. Libertățile civile erau
mofturi derizorii. Se impuneau decizii rapide, necruțătoare, luate de
un Conducător blagoslovit cu providențială charismă. La un ceas când
Europa părea să fi intrat în ceea ce Elie Halévy a numit „L’ère des
tyrannies”, aceste idei explozive păreau să aibă un viitor și nu este
de mirare că Sebastian s-a contaminat cu patosul lor cadențat.

Ceea ce este surprinzător ține de intensitatea adeziunii sale la o
formulă spirituală menită să justifice cele mai aiuritoare salturi
mortale politice, inclusiv recursul la violență, teroare, crimă. În
acei ani, Sebastian a fost de fapt un fanatic. S-a dedat la ceea ce
Thomas Mann a numit odată, într-un eseu despre Dostoievski și
Nietzsche, extazul demonismului.

Cartea poate fi citită în mai multe registre: mai întâi acela al
atacului fascizant (de sorginte sorelian-mussoliniană) împotriva
instituțiilor burgheze din România. Este vorba în acest caz despre
atracția lui Sebastian către ideile fascismului italian și chiar
francez, în nici un caz către rasismul antisemit, misticismul wagnerian
ori socialismul pan-germanist din care s-a născut nazismul. Mai mult,
cel puțin în prima fază a „Cuvântului”, nici Nae Ionescu, personajul
pentru care Sebastian nutrea o admirație nețărmurită, învecinată cu
orbirea, nu era un ideolog atras de elucubrațiile rasiste. Etnicismul
său meta-politic era unul primordialist, autohtonist, grandios-teluric,
fundamentalist, reacționar în sensul cel mai exact al termenului.

Asemeni lui Péguy, Nae venera „la patrie et les morts”. Gândirea sa
provenea ca orientare dinspre Joseph de Maistre și se înrudea cu
filosofia lui Charles Maurras. Când Sebastian scrie împotriva
partidelor politice (în primul rând împotriva celui liberal) el
participa, alături de profesorul său, la un atac general european
împotriva spiritului democratic, parlamentar, pluralist. Să nu uităm că
primul președinte al Poloniei democratice, Gabriel Narutowicz, a fost
asasinat de un extremist naționalist. Moda
crimei politice era contagioasă și afecta toate țările din regiune.
Poziția etnocentrică a lui Nae Ionescu nu era esențial diferită de
aceea a unui Roman Dmowski, ideologul Democrației Naționale (endecja)
din Polonia.

Al doilea registru ar fi acela al abordării demistificatoare
(„myth-breaking”). Marta Petreu schimbă paradigma interpretării lui
Sebastian: citind sute de articole ale acestuia, ale lui Nae Ionescu,
ale altor membri ai Generației ’27, a ajuns la concluzia că Sebastian a
fost, în fapt, un megafon al atitudinilor de extremă-dreapta care au
constituit viziunea năistă despre stat, colectivitate, tradiție. Un
“trecut deocheat” a fost într-adevăr această perioadă a furorii năiste
a lui M. Sebastian, ca și în cazul unor Cioran, Eliade, Noica, dar cu
câțiva ani înaintea “îndrăcirii” acestora.

Volumul este, de fapt, istoria unei prietenii, ori poate mai bine spus
a unei iubiri dintre un tânar îndrăgostit de absolut și un alchimist al
gândirii pentru care viața nu este altceva decât experiment, aventură,
trăire sub semnul riscului. O iubire care a implicat ambele părți: o
știm de la Hegel, dialectica stăpânului și sclavului nu este una
univocă. În Sebastian, Nae a găsit un adorator, un zelot de o
sensibilitate aproape maladivă. Poate că tocmai această vulnerabilitate
excesivă explică slăbiciunea lui Nae pentru cel pe care îl remarcase
încă de la acel fatidic bacalaureat din Brăila. O slăbiciune care nu
s-a stins vreodată, dincolo de înregimentarea profesorului într-o
mișcare totalitară a cărei natura ținea de ceea ce Hannah Arendt a
numit “logodna între gloată și elite”.

În anumite privințe, cartea este și istoria prieteniilor unei generații
pierdute, rătăcite, supliciate, a pasiunilor pentru mișcări politice
născute din resentiment abisal și speranțe apocaliptice. La stânga și
la dreapta, s-au țesut în acei ani prietenii întemeiate pe spirit
antifilistin, pe expectații mesianice, pe vise nesăbuite. Avem de-a
face cu o lucrare de o luminoasă onestitate și de un admirabil curaj
spiritual, un exercițiu remarcabil de restituire dezinhibată a unor
adevăruri nu întotdeauna comode, însă mereu necesare. Precizez că o
versiune lărgită a acestui articol a fost publicată în numărul din luna
iulie, anul curent, al revistei „Orizont”.

. citeste[...]
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 16.08.09 12:55

Până și peste ani, după ce Nae Ionescu semnează prefața antisemită de
la După două mii de ani..., îi păstrează acestuia aceeași afecțiune,
cel puțin cu privire la linia pe care a luat-o viața lui după ce l-a
cunoscut, pentru redacția Cuvântului, un adevărat cămin pentru el,
pentru aprecierea pe care a cunoscut-o Sebastian în lumea culturală
românească în acea perioadă. În 1934, el scria în „Cum am devenit
huligan”: „Îi plâng pe tinerii care n-au întâlnit la timp, în viața
lor, un astfel de om în care să creadă, un om în stare să-i pasioneze,
până a le modifica viața. E un noroc, pe care merită să îl plătești cu
toate entuziasmele, oricât ar părea ele de excesive, imprudente, sau
ridicule în ochii străinilor”.

Totuși, din analiza articolelor publicate în perioada 1927-1934,
Sebastian urmează linia editorială a Cuvântului și a patronului său,
Nae Ionescu, în toate problemele importante. Consideră „false valori”
tot ce nu se apropie cât de cât cu naționalismul propovăduit de Ionescu
și de o parte însemnată a Generației Criterion (îndepărtându-se de
dimensiunea religioasă-mistică, poate și din pricina etniei sale), cum
ar fi poporanismul și revista „Viața românească”, Eugen Lovinescu și
cenaclul „Sburătorul”, avangardismul, sămănătorismul. De asemenea, după
îndemnul lui Eliade de „distrugere” a vechilor generații, mai ales a
generației „părinților”, Sebastian se conformează și începe atacarea în
articolele sale de presă a reprezentanților lor: Ionel Teodoreanu,
George Topârceanu, Ion Minulescu, Garabet Ibrăileanu, Felix Aderca și
mulți alții. Nu ezită să se înscrie pe tărâm politic, depășind granița
articolelor pur literare de la început, contribuind enorm la campaniile
lui Nae Ionescu din paginile ziarului: la politica antioccidentală, la
acțiunile de respingere a principalelor partide politice, la campania
antiburgheză sau la cea organicist-țărănească, la aruncarea vinei
pentru „dezastrul interbelic” pe înaintașii pașoptiști.

Cele două mari flageluri ale istoriei europene – fascismul și
comunismul – sunt privite cu oarecare distanță de către Mihail
Sebastian. Dacă putem spune că Partidul Comunist era interzis în
România acelor ani și oarecum ascuns vieții politice de suprafață, nu
același lucru putem spune despre fascism și varianta sa românească,
legionarismul, aflate în evidentă ascensiune. Făcând parte dintr-o
generație care își dorea îndeplinirea idealurilor printr-o formă de
revoluție, care nu puteau fi realizate decât sub conducerea unei
personalități autoritare și influente, a manifestat simpatie pentru o
serie de conducători europeni de la începutul anilor 30, cum ar fi
Mussolini, Francesc Macia sau Franco. În același timp, se delimitează
de ceea ce se întâmpla în Germania lui Hitler. „Sebastian (în decembrie
1931) și Nae Ionescu (în ianuarie 1932) au fost sceptici față de
fenomenul hitlerist, pe care l-au considerat „contrarevoluția” ce
îngroapă pseudorevoluția germană, social-democrată și vag comunistă,
din 1918. Rezerva lui Sebastian față de Hitler este reală, cei care îl
aclamă pe cancelarul rasist sunt diagnosticați ca „dezorientați
politicește” și „inconștienți”.

„Spatele” oferit de Cuvântul și de Nae Ionescu, primul devenit ziarul
„neoficial” al regelui Carol al II-lea, iar al doilea membru de seamă
în Camarilă și confident al Elenei Lupescu, îi oferă lui Sebastian
puteri nebănuite și ne dezvăluie o cu totul altă persoană decât cea pe
care o cunoșteam din paginile Jurnalului. În perioada 1927-1934, este o
personalitate puternică, cu un simț ridicat al polemicii, arogant în
formulare, neezitând să atace persoane de seamă ale culturii românești
din acea perioadă, fără pic de jenă și fără remușcări imediate. După
1934, totul se schimbă, Sebastian suferind din ce în ce mai mult din
cauza articolelor sale anterioare și din cauza intrării României sub
spectrul legionarismului și antisemitismului.

Pe lângă activitatea sa de la Cuvântul, în slujba doctrinei de dreapta,
Marta Petreu îi găsește o vină importantă în susținerea în continuare a
ziarului și apariția unor articole și după expulzarea din camarilă a
lui Nae Ionescu. Acesta, ca răzbunare împotriva Elenei Lupescu, dar și
expresie a propriilor concepții nerostite până atunci, începe o
propagandă vădit antisemită prin intermediul articolelor din propriul
ziar („dacă avem dreptul noi, o parte din români, a fi filosemiți,
atunci este evident că noi, altă parte din români, avem dreptul de a fi
antisemiți”), fără ca această atitudine să fie amendată în vreun fel de
Mihail Sebastian. Nu era oare momentul să plece în semn de protest?
Resorturile psihologice nu ne sunt cunoscute și nici nu le vom putea
cunoaște vreodată.

Deși afecțiunea pentru Nae Ionescu s-a menținut toată viața, ruptura
s-a produs după apariția prefaței la După două mii de ani..., maestrul
punându-l la punct pe „evreul” Sebastian pentru vina de a se considera
român. El i-a reamintit lui Sebastian că a început să uite numele său
(Josef Hechter), faptul că este evreu și că nu poate face abstracție de
ceea ce este, mai ales într-un moment de cotitură al politicii
românești. Este clipa în care Sebastian începe schimbarea și tendința
de a se îndrepta spre alte prietenii, deși va regreta tot timpul
puterea de care se bucura la ziarul lui Nae Ionescu și atmosfera
frumoasă din acea redacție. Din 1935, renunță la articolele politice,
devenind „abstinent politic cu înclinații democrate”, aproape de
imaginea pe care o au contemporanii despre el.

Urmează ani foarte grei pentru Mihail Sebastian, care devine victimă a
sistemului după introducerea legislației antisemite în 1938, urmată de
pierderea locului de muncă la Fundațiile Regale și apoi anii
războiului, plasat sub amenințarea deportării sau a persecuțiilor.

Deși îi dăm dreptate autoarei când spune „cultura română acceptă cu
greu adevărul, chiar și când acesta este obținut inductiv și demonstrat
cu probe”, ne exprimăm rezerva că putem să reconstituim personalitatea
unui om doar pe baza unor articole publicate în presa vremii, pentru că
acestea pot fi, pe rând, reale, denaturate, „comandate” sau, pur și
simplu, scrise sub impresia unor emoții puternice, unei dușmănii
adevărate ori unui dezgust adus de partide sau politica vremii. În
același timp, nu putem să negăm evidența că, indiferent de condițiile
epocii sau de influența, uneori negativă, a celor din jur, Mihail
Sebastian a scris articole cu evidentă tentă de dreapta, naționaliste,
antidemocratice, în linia naeionesciană, criticând în aceeași măsură și
liberalismul, dar și național-țărănismul, partidele democratice ale
acelor ani.

În același timp, nu putem fi de acord cu Marta Petreu când spune că
„Sebastian a fost un extremist de drepta”, chiar dacă unul moderat. El
nu a atins în niciun moment, chiar după citirea acestei cărți foarte
bine documentată, tenta și extremismul colegilor de generație – Eliade,
Noica, Cioran, aflându-se tot timpul sub oblăduirea lui Nae Ionescu,
influențat de ideile acestuia și supus, în acest fel, tentației de a-și
copia maestrul. Însă, până la a fi considerat extremist, mai este cale
lungă și necesită o oarecare aplecare spre senzațional a autoarei. Și
asta deși, în esență, este o carte binevenită în peisajul literar
românesc și care aduce o prospețime nouă în descrierea perioadei
interbelice și a două personalități deosebite, dar care nu sunt
cunoscute îndeajuns. Și o lucrare care va stârni în continuare
controverse, păreri pro și contra.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

-----Anii uitati ai lui Mihail Sebastian, de Ene Stefan: “

Mesaj Scris de Admin la data de 16.08.09 12:55

Anii uitati ai lui Mihail Sebastian,
Apariția în peisajul cultural românesc a lucrării Martei Petreu despre
anii mai puțini cunoscuți ai lui Mihail Sebastian a reprezentat în
același timp un demers documentaristic important, dar și un prilej de
răfuieli asupra conținutului intrinsec al cărții. Pe de o parte, au
existat comentatori care au negat valoarea acestei cărți, considerând-o
doar o ambiție a autoarei de a aduce la cunoștința publicului fapte
neesențiale ale biografiei lui Mihail Sebastian, de a-și face
publicitate nemeritată pe spinarea unui intelectual de marcă din
perioada interbelică, care era un model de neutralitate și de suferință
în anii de antisemitism „legal”. Aceiași oameni denigrează, de altfel,
orice încercare de aflare a unui adevăr istoric, nu numai în privința
lui Sebastian, dar și în cazul altor intelectuali de seamă ai acelor
ani (Eliade, Cioran, Noica), ce au cazut în patima extremismului.

Pe de altă parte, au apărut recenzii care apără până în pânzele albe
cartea Martei Petreu, admirând capacitatea sa de a citi toate
periodicele epocii (vorbim aici de perioada 1927-1934, cu precădere
ziarul Cuvântul, condus o lungă perioadă de Nae Ionescu), dorința de a
se apăra împotriva oricărui atac prin documentele studiate și prin
citatele folosite din acestea. Și asta cu toate că la prima vedere și
dintr-o perspectivă neutră, multe din concluziile Martei Petreu sunt
atacabile, chiar fără a cădea în cealaltă perspectivă, aceea de a nega
importanța lucrării pentru înțelegerea unei perioade a istoriei
intelectualității românești, devenite confuze după blocajul
documentaristic și mistificarea din comunismul posbelic.

Marta Petreu analizează, în principal, relația dintre „maestrul” Nae
Ionescu și „discipolul” Mihail Sebastian din perspectiva paralelismului
dintre articolele publicate de aceștia în ziarul Cuvântul, începând din
august 1927, când Mihail Sebastian intră în redacția acestuia, fiind
întâmpinat cu deosebită simpatie de Nae Ionescu, și până în ianuarie
1934, când ziarul este interzis, după asasinarea lui I.G. Duca la
Sinaia, cu câteva zile mai devreme. Alte referințe nu există sau sunt
insignifiante, din mai multe motive: ambii oameni de cultură vor muri
tineri și nu au avut niciodată posibilitatea să își apere trecutul sau
să îl justifice; Nae Ionescu nu a lăsat posterității memorii în care să
explice relația cu unul dintre cei mai importanți discipoli, iar
Jurnalul lui Mihail Sebastian pornește din anul 1935, după scandalul
(Prefața la romanul După două mii de ani...) care l-a distanțat, măcar
ideologic, de mentorul său; alți mari intelectuali ai perioadei, cu
concepții politice apropiate – Eliade, Cioran, Noica – au încercat să
își ascundă trecutul interbelic și, de aceea, nici în memoriile lor nu
găsim referințe destule cu privire la redacția Cuvântului și la
articolele de început ale lui Sebastian.

Pentru un tânăr de doar 20 de ani, intrarea în redația unui cotidian
important al epocii, cum era Cuvântul, însemna foarte mult, iar
simpatia viitorului proprietar și director era importantă. Mihail
Sebastian a profitat de acestea și a construit pentru sine o
personalitate jurnalistă curajoasă, lovind în articolele sale chiar în
inamicii publici ai lui Nae Ionescu (atât literari, cât și politici).
Dorind să își impresioneze maestrul, urmează fără menajamente linia lui
de gândire, Marta Petreu privind în paralel fiecare articol al lui
Sebastian, contrabalansându-i articole anterioare ale lui Ionescu, care
spun în esență același lucru.

Acum se pune deja întrebarea dacă Mihail Sebastian chiar a făcut parte
din zona extremismului de dreapta, incipient atunci, dar reprezentat
foarte bine în scrierile lui Nae Ionescu, sau doar s-a mulat pe
personalitatea maestrului de la Cuvântul, pentru a-i mulțumi într-un
fel pentru primirea sa timpurie în redacție? Chiar dacă Marta Petreu
susține în mai multe locuri ca Mihail Sebastian a aparținut cu trup și
suflet zonei de dreapta a politicii românești, cel puțin până când
aceasta a devenit cu adevărat antisemită, găsim și momente în care el
trăiește întânirea cu Nae Ionescu drept decisivă pentru viața lui și,
poate de aceea, îi urmează linia ideologică o perioadă lungă de timp,
ca recunoștință pentru aprecierea pe care o câștigă de la vârsta de 20
de ani: „Toate mi se păreau mari, decisive, copleșitoare, ca într-un
ceas în care se pecetluiește o soartă sau se deschide un drum”.


citeste[...]
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Diavolul Nae Ionescu si ucenicul sau Mihail Sebastian

Mesaj Scris de Admin la data de 13.08.09 15:34

Diavolul Nae Ionescu si ucenicul sau Mihail Sebastian
La lansarea cartii "Diavolul si
ucenicul sau: Nae Ionescu si Mihail Sebastian", i-am spus autoarei, in
timp ce imi scria un autograf, ca i-am citit deja studiul si nu-i
impartasesc concluziile. Am acum prilejul sa ma explic. Cartea a incins
spiritele cetatii. Autoarea, Marta Petreu, scriitor si profesor
universitar de filosofie, distruge un mit: cel al unui Mihail Sebastian
- scriitorul evreu democrat, victima a extremismului de dreapta
romanesc. Imagine consolidata in special dupa aparitia "Jurnalului" lui
Mihail Sebastian, unde M.S. isi deplange statutul de evreu lovit de
legile rasiale si e disperat de pierderea bunilor sai prieteni atrasi
de ideologia extremismului legionar.

Marta Petreu
demonstreaza cu o abundenta de citate, preluate chiar din publicistica
lui Mihail Sebastian, ca acesta nu a fost un democrat (in sensul
liberalismului politic) si era strasnic inhamat la caruta extremismului
de dreapta, tragand cu zel in hamuri, el, evreul, alaturi de camarazii
credinciosi legionarismului, cu toti angajatii ziarului "Cuvantul", al
lui Nae Ionescu. Acesta era Diavolul, si ucenicul sau - Mihail
Sebastian - il slujea cu fidelitate.
S-a trecut pana acum
"prea usor si vesel" peste cei sapte ani traiti de Sebastian in
redactia "Cuvantului", "fixat afectiv, ca o iedera, de Nae Ionescu si
Mircea Eliade".
In optica Martei
Petreu, dintre toti discipolii lui Nae Ionescu, el, evreul Sebastian, a
fost cel mai "naist", adica cel mai iubitor, cel mai imitativ, cel mai
impregnat de ideile si stilul naeionescian.
Dupa "procesul" iscat
de aparitia romanului lui Sebastian "De doua mii de ani" (cu faimoasa
prefata antisemita semnata de Nae Ionescu), iata ca, acum, dupa 75 de
ani, se prefigureaza un nou proces anti-Sebastian. Controversele sunt
multe si numeroase. Cel mai entuziasmat de carte pare sa fie Vladimir
Tismaneanu care subscrie astfel la concluziile autoarei: "protejat al
lui Nae Ionescu, acest guru al antidemocratismului romanesc, Sebastian
a facut corp comun cu acesta in majoritatea campaniilor
reactionar-nationaliste, opuse inscrierii tarii pe orbita modernitatii
liberale. A dispretuit partidele politice si a sustinut necesitatea
unui lider salvationist-carismatic. A simpatizat cu fascismul
mussolinian (e drept, pe vremea cand Mussolini nu imbratisase rasismul
de tip nazist)... Nu cred ca Sebastian a fost, vreodata,
<>, dar a fost mereu atent sa-si
mentina prieteniile nealterate, indiferent de rinocerizarea unuia sau
altuia..."
Oh, nu, prea mi se pare
nedrept ca sa continui cu citatele. Am citit si eu foarte multe din
articolele publicate de Sebastian, copiate inca de pe vremea cand
xeroxul nu se instalase in Romania. Am scris si o carte ("Mircea Eliade
si Evreii"), care evoca prietenia pierduta dintre Eliade si Sebastian,
apoi am publicat si un masiv "Jurnal II. Jurnal indirect", intocmit cu
spicuiri din publicistica, scrisorile si interviurile lui Sebastian. Am
observat ezitarile, cautarile, temerile si erorile tanarului Sebastian,
dar acesta, asa cum eu il iubesc, nu este Sebastian-ul Martei Petreu.
Mihail Sebastian din
cartea mult discutata este un Hechter plin de vicleniile inteligentei,
un Metis defavorizat de natura sa iudaica, acela care in toate
situatiile nefericite ale asaltului extremei drepte asupra societatii
romanesti e si el acolo, alergand cu toate puterile in competitia
mintilor inteligente lansate de Nae Ionescu-Diavolul.
Mihail Sebastian l-a
adorat pe Nae Ionescu, dar nu s-a lasat inghitit de Diavol. Cartea
scrisa cu atata maiestrie de Marta Petreu nu m-a convins de contrariu.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 12.08.09 6:51

„Am dejunat la Mircea, și pentru că
nici el, nici Nina nu veniseră încă din oraș, în
așteptarea lor am cetit la întîmplare vreo 20 de pagini
din Le côté des Guermantes. Un episod pe care îl
uitasem complet (de altfel, am impresia că am uitat totul): un dejun
al lui Marcel cu Saint-Loup și Rachel «quand du Seigneur».

Surprinzător seamănă Rachel cu Leni.
Aveam impresia că citesc povestea propriului meu amor“.

„Este în Marietta ceva din M-me
Verdurin. Nu mult și nu cu aceeași violență comică – dar
este“.

„Ieri dimineață, deschizînd
fereastra, primul lucru pe care l-am văzut a fost o fată tînără,
ieșind din vila din fața casei mele și alergînd pe drumul de
jos, în șort, cămașă albă de sport și o bluză orange,
toate strălucind în soare.

Putea fi o fată urîtă (și mai
tîrziu, la Mamut, unde am văzut-o de aproape, m-am convins că
nu avea nimic excepțional), dar în clipa aceea era tinerețea,
libertatea. Dimineața însăși.



Une jeunne fille en fleurs... (Mai ales
că citesc – ca de obicei, în vacanță – Proust).

[...] Ei bine, pe cine întîlnesc
joi seară, la Lacul cu Pești, în tovărășia Virginichii și
a arhitectului? Je vous la donne en mille... Pe Geta, desigur cu noul
ei bărbat. Secretele solidarității de destin, de profesiune, de
temperament.

Săracul Swann. Săracul Saint-Loup.
Există mereu cîte o nouă Odette, cîte o nouă Rachel.

Și tu, care scrii aceste rînduri,
ești oare sigur că nu ai și tu la București o Odette a ta, căreia
de altfel i-ai și trimis de aici două scrisori sentimentale, pe
care ea le-o fi citit ducîndu-se sau revenind de la un
rendez-vous?“.

Această lume a lui Proust are pentru
Sebastian savoarea delicată și, în același timp, puternică
a bucății de madlenă înmuiată în ceaiul de tei. O
esență prețioasă care-l izolează, protejîndu-l de
exterior. E acolo, la îndemînă, venind totuși din
depărtări străbătute instinctiv. E ascunsă în adîncul
propriei ființe, dar iese la suprafață vie, stăruitoare și
credincioasă, în cele mai surprinzătoare momente, cînd
e răscolită de te miri ce. Și, de fiecare dată, gustul rămîne
delicios, dar mai ales stenic și ocrotitor...



***



Corespondența lui Proust s-a dovedit
pentru Sebastian o peșteră cu nebănuite comori strălucitoare, a
cărei explorare a constituit un nou prilej de afirmare a
devotamentului, dar și o sursă de intense plăceri intelectuale.
S-ar putea spune că Sebastian a fost „avec Saint-Beuve“, care
iubea scrisorile, și „contre Proust“, care le ura, sau cel puțin
ura ideea de a le vedea pe ale sale publicate. Dar Sebastian nu a
căzut nicidecum într-un biografism retrograd, gustul nu i-a
fost pigmentat de indiscreție, iar analiza sa nu poate fi bănuită
de frivolitate.



Triada corespondență-literatură-viață


Epistolele lui Proust îl ajută
pe Sebastian să pătrundă în structura complexă a
personalității scriitorului său preferat, să simtă tensiunea
intelectuală ce l-a însuflețit pe acesta și să găsească
răspunsuri la întrebări ridicate de operă, corespondența
apărîndu-i deseori ca o „cameră obscură“ a romanului.
Sebastian pare că strînge aici, ca într-o țesătură,
firele răsfirate ale unui tărîm răvășit care a fost
destinul lui Proust ca om și scriitor, proiectînd el însuși,
în lumea dezvăluită de aceste scrisori, un univers imaginar,
în virtutea acelorași subiectivități intelectuale și
consonanțe afective. În cazul lui Proust, scrierea epistolelor
face trecerea către scrierea operei, opera cuvintelor și opera
sinelui fiind mereu întrepătrunse. Sebastian abordează
permanent aceste scrisori din perspectiva triadei
corespondență-literatură-viață, aici fiind de găsit o expresie
autentică a alegerilor, obsesiilor sau temerilor situate în
inima existenței personale, dar care au lăsat urme profunde în
opera literară. Corespondența îi confirmă lui Sebastian că,
în cazul lui Proust, nu poate fi vorba de un hiat între
diversele experiențe ale omului și scriitorului, scrisorile
reprezentînd un bun prilej de a pune în relație diverse
date furnizate de operă și de viață, aceasta și în sensul
conceput de Jean-Pierre Richard: „Elaborarea unei mari opere nu e
nimic altceva decît descoperirea unei perspective adevărate
asupra ta însuți, asupra vieții, asupra oamenilor. Iar
literatura e o aventură a ființei“. Corespondența apare ca un
loc ideal, unde decantarea realului se întîlnește cu
istoria conștiinței. De aici, dorința lui Sebastian, acest cititor
ideal al corespondenței lui Proust, de a găsi punctele tangente
dintre efemer și permanență.



În studiul său despre
corespondența lui Proust, Sebastian a folosit ediția
Corres­pon­dance générale de Marcel Proust,
inițiată în 1930, cu cele cinci volume îngrijite de
Robert Proust (fratele scriitorului) și Paul Brach, dar și cel
de-al șaselea, din 1936, îngrijit, după moartea lui Robert
Proust, de fiica acestuia. Așa cum observa și Mihail Sebastian,
sînt reunite aici aproximativ 1.200 de scrisori, de fapt, o
mică parte din corespondența proustiană, care a reprezentat pentru
scriitorul trăind în recluziune mijlocul esențial de contact
cu lumea, un mod de a trăi, o concretizare a nevoii de expresie, o
modalitate de documentare pentru scrierea romanului, dar și de
implicare în dezbaterile de idei din epocă. În cazul lui
Proust, cuvîntul înseamnă, poate mai mult decît
pentru orice alt scriitor, acțiune, deoarece cuvintele se substituie
unor acțiuni dificile sau imposibil de îndeplinit.

Studiul lui Sebastian nu numai că a
fost publicat cu zece ani înaintea celui semnat de americanul
Philip Kolb, dar, comparat cu acesta, rămîne mult mai nuanțat
și aplicat, deoarece contextele analizate de Sebastian sînt
mult mai variate decît cele avute în vedere de american,
care a fost interesat în special de cronologia corespondenței,
de valoarea documentară a acestor scrisori, și care a fost afectat
de dezordinea cronologică, cu atît mai mult cu cît
Proust nu avea obiceiul să-și dateze scrisorile.



Studiul lui Sebastian este intitulat,
de asemenea, „Corespondența lui Marcel Proust“ și a fost
publicat în 1938, în patru numere consecutive (9, 10, 11,
12) ale Revistei Fun­da­țiilor Regale, fiind structurat în
nouă părți ce își propun abordarea unor aspecte variate:
„Introducere și bibliografie“; „Caractere generale ale
corespondenței“; „Elemente de biografie“; „Mama lui Marcel
Proust în opera și corespondența sa“; „Pregătirea și
construcția operei“; „Probleme de stil, tehnică și morală“;
„Izvoare și «chei»“; „Strategie literară“;
„Concluzii“.

Regretînd neputința de a avea
acces la enorma corespondență a lui Proust, Sebastian plonjează
febril în lumea intimă a scriitorului său preferat,
motivîndu-și fascinația prin interesul documentar prezentat
de corespondența care „deschide un larg cîmp de vedere
asupra universului proustian“1. Dintre toate formele de discurs
autobiografic, scrisoarea privată este cea mai demnă de încredere,
în sensul că, nefiind destinată publicării și accentul
nefiind deplasat de pe „eu“ pe destinatar, prezintă cel mai
înalt grad de autenticitate și spontaneitate. Ca și Philip
Kolb, Sebastian este nemulțumit de criteriul destinatarului, după
care au fost grupate scrisorile în cele șase volume, criticul
român preferînd o ediție strict cronologică, care ar fi
oferit un tablou mai fidel al vieții lui Proust, al prietenilor lui,
al schimbărilor suferite de-a lungul timpului, și ar fi înlesnit
confruntări și concluzii. Exagerată i se pare lui Sebastian grija
editorilor de a păstra secretele corespondenței, atunci cînd,
de fapt, referințele nu țineau de viața intimă, ci de
evenimentele culturale, care își pierd astfel valoarea lor de
document. Sebastian identifică aici funcția pasivă a discursului
autobiografic direct, aceea de oglindă, ecou, registru al
experiențelor intime (funcția activă fiind aceea de prieten,
confident, consolator, asigurată de forța terapeutică a scrisului,
căci a fixa în cuvinte înseamnă a te elibera). De
asemenea, Sebastian înțelege că o „scrisoare privată“
ajunsă la public devine, în cazul în care autorul este
un scriitor foarte cunoscut, un document sau chiar o operă literară,
aparținînd deopotrivă sistemului referențial și literar.



Granița dintre „scriitura pentru
sine“ și „violul“ trimiterii în public se conturează ca
fiind extrem de sensibilă și discutabilă. Tocmai de aceea, în
această primă parte a studiului, Sebastian stăruie asupra
delicatei chestiuni a moralității publicării corespondenței
pentru care Proust nu își dăduse acordul. Ba, mai mult, își
exprimase în nenumărate rînduri teama ca scrisorile sale
să nu încapă pe mîini străine, deoarece lectorul vizat
nu era unul public, iar miza nu consta în căutarea unui ecou
colectiv repercutat. Dacă pentru autor discursul autobiografic
reprezintă o explorare necenzurată în țara sinelui, accesul
publicului la această formă de discurs se poate reduce, de multe
ori, la un act de indiscreție și agresiune. De fapt, indiscreția
postumă îl speria de-a dreptul pe Proust, care nu a acceptat
să-și înstrăineze nici măcar manuscrisele, în pofida
unor impresionante sume de bani care i se ofereau.

Conștient că se află pe granița
sensibilă dintre discret și indiscret, Sebastian își va
justifica curiozitatea prin posibilitatea ca decriptarea
corespondenței să lumineze secretele actului său de creație
artistică. „Corespondențele sînt purtătoare de destin și
nu de sens“, afirma și Livius Ciocîrlie în volumul
Mari corespondențe, și, pentru ca ele să se transforme în
opere literare, este nevoie de o anumită gratuitate, „trebuie să
nimerească pe alte mîini decît cele căutate, trebuie –
ca și romanele – să întîlnească – dar și să
stîrnească un dezinteres pasionat“. Acest interes
„dezinteresat“ pentru corespondența marilor scriitori este
aproape obligatoriu pentru că, afirmă Livius Ciocârlie, „în
toate cazurile interesul, adică lectura, ezită între lume și
text, circulă între ele, dar nu – nu numai – ca să afle
cum este lumea, sau cum a trăit scriitorul, ci ca să-și dea seama
cum, prin scriere, existența s-a transformat în altceva:
într-un proces creator. Tocmai că obligă la mișcare repetată
între viață și text, lectura corespondențelor poate
contribui – în răspăr cu unele tendințe ale veacului –
la salutara ieșire a literaturii din solipsism“. Iar curiozitatea
lui Sebastian a fost cît se poate de „dezinteresată“ și
de pasionată.



Un corespondent meticulos și
extenuat

În a doua parte a studiului său,
Sebastian se oprește asupra caracteristicilor generale ale
corespondenței, explorîndu-i resursele dincolo de planul
documentar. Criticul român caută în cutele limbajului și
în fluxurile stilistice mărturii despre personalitatea
profundă a autorului, pe care lectura sa activă le transformă în
elemente prețioase ale unui portret psihologic, ce propune o imagine
posibilă a acestuia. Astfel, Proust se dovedește, paradoxal, un
corespondent me­ticulos și extenuat, trăind într-un
„infern epistolar“, ce pare scris sub iminența sfîrșitului
de care este obsedat. Accentele de conversație liberă sînt
foarte rare, ghicindu-se în textele sale un amestec de
volubilitate ner­voasă și de oboseală extremă. Corespondența
lui Proust nu este un schimb organizat de idei și nici măcar de
sentimente, fiecare scrisoare are aerul unei comunicări urgente,
fiind un incident într-o serie de fapte. Îi mai reține
atenția lui Sebastian spiritul ma­­niacal de precizie,
concretizat în interminabile expli­cații, reveniri și
puneri la punct, orice „clarificare“ provocînd un alt lanț
de bănuieli, neîn­țelegeri sau complicații. Deși din
cauza avalanșei de amănunte insistente corespondența poate să
pară obositoare și monotonă, Sebastian recunoaște aici ex­tre­ma
sensibilitate proustiană și puterea ei de a descifra, în
faptele derizorii, mari legi de viață, ca și în roman. În
aceste scrisori vo­lubile și extenuante, Sebastian descifrează
o neașteptată acuitate de expresie ce-i aparține poetului,
moralistului și gînditorului, legătura dintre viața și
literatura lui Proust părîndu-i-se lui Sebastian evidentă, cu
atît mai mult cu cît viața mondenă a lui Proust seamănă
în mare măsură cu viața lui Swann.



Astfel, tărîmul imaginar creat
de Proust nu este nicidecum unul bizar, situat dincolo de lume, ci
este lumea însăși, sublimată în cuvînt. Autorul
apare ca un răspuns la întrebările pe care le ridică opera,
și curiozitatea lectorului este deviată către viața acestuia,
lectura fiind însuflețită de dorința de a cunoaște
frămîntările, incertitudinile, impulsurile, pasiunile sau
temerile ce au influențat scrierea acestei opere. Sebastian încearcă
să explice opera lui Proust prin viața sa, iar deseori viața
acestuia este reconstruită la lumina operei pe care ea trebuie s-o
explice.

Iar în cazul lui Proust, ne
demonstrează Sebastian, liniile vieții și ale operei se împletesc
mai bine decît oriunde altundeva în scrisori, aceste
„iluzorii oglinzi de cerneală“ ce răsfrîng transformarea
cursului real al vieții în literatură.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Dana PiRVAN-JENARU - Pasiunea lui Mihail Sebastian pent

Mesaj Scris de Admin la data de 12.08.09 6:51

Dana PiRVAN-JENARU - Pasiunea lui Mihail Sebastian pentru Proust

Sebastian a fost un critic pasionat, cu
un stil debordînd de o vitalitate ce poate fi resimțită chiar
în unele contradicții asumate. Este o constantă confirmată
din plin și prin luările sale de poziție în „cazul“
Proust, scriitor controversat atît în Franța, cît
și în alte țări, printre care și România. Alături de
Ibrăileanu, Aderca, Zarifopol, M. Ralea și Camil Petrescu,
Sebastian este unul dintre criticii care au contribuit în mod
decisiv la înțelegerea și impunerea acestui scriitor (atît
de puțin obișnuit) în lumea culturală de la noi.Două au fost direcțiile în care
Sebastian și-a manifestat pasiunea pentru Proust. Pe de o parte,
prin implicarea în polemicile iscate în jurul
„descompunerii“ romanului modern, suportul dezbaterilor fiind
chiar romanul lui Proust, iar pe de altă parte, preocupare singulară
în epocă, prin studiul sistematic și substanțial asupra
corespondenței lui Marcel Proust, studiu publicat în patru
numere consecutive ale Revistei Fun­dațiilor Regale, în
anul 1938, și în volum în 1939. Acceptînd
scrisorilor lui Proust statutul de literatură epistolară, noțiune
mai restrînsă decît genul epistolar, întrucît
nu cuprinde în sfera ei decît corespondența particulară,
Sebastian este un deschizător de drumuri în descifrarea
acestei dimensiuni a operei proustiene, nu doar în România,
ci în întreaga lume, studiul similar al americanului
Philip Kolb apărînd de-abia în 1949, iar cel al lui
Benjamin Crémiex, tipărit în 1929, numărînd mai
puțin de cincisprezece pagini. În plus, una dintre cărțile
pe care și le proiecta Sebastian, în calitate de critic
literar, era despre Proust, scriitor care nu a încetat să-l
farmece de-a lungul întregii sale vieți, ocupînd, după
propria-i mărturisire, locul cel mai înalt al cărților sale
iubite.



Scrise la o distanță de peste zece
ani, polemicile din anii ’27-’28 și analizele dedicate
corespondenței lui Proust permit să se întrevadă și o
modificare a metodei critice. Pasiunea pentru Proust va rămîne
aceeași, dar impetuozitatea și pozițiile oarecum radicale, pe care
le adoptă inițial, vor dispărea. Sebastian va lăsa portița
deschisă și diagnosticele categorice se vor transforma în
analize mai suple, criticul recunoscîndu-și „orbirea“, dar
și numeroasele situări greșite, deși de bună credință.
Dintr-un pasionat-sentimental, Sebastian se va transforma într-un
pasionat-lucid, explorînd, odată cu studiul corespondenței,
mai multe paliere ale operei, pe care o va situa în contexte
mult mai variate decît o făcuse inițial. În plus, va
contura mult mai fidel profilul personalității lui Proust, al cărui
portret, ca și în cazul lui Flaubert sau Kafka, ar fi
imposibil fără studiul corespondenței, scriitorul francez neținînd
niciodată un jurnal.Mihail Sebastian a manifestat un
interes constant pentru cultura franceză, interes concretizat atît
prin articolele scrise despre scriitorii francezi, pentru a-i face pe
aceștia cunoscuți românilor, cît și prin scrisorile
din Paris, pe care le trimite în 1930 și 1931 revistei
Cuvântul. În această perioadă are bucuria unei
călătorii de studii în Franța, bucurie retrăită
intermitent și în 1936 și 1937. De fapt, în cei
doisprezece ani de activitate publicistică, numărul scriitorilor
sau artiștilor francezi care i-au captat interesul freneticului
cititor Mihail Sebastian este impresionant: Apollinaire, Francis
Jammes, Proust, Balzac, Molière, Gourmont, Gide, Stendhal,
Musset, Sainte-Beuve, Jacques Rivière, Alain Fournier, Anatole
France, Malraux, Ravel, Toulouse Lautrec, Paul Morand, Albert
Thibaudet, André Maurois, Baumarchais, Antonin Artaud, Henri
Bernstein, Léon Daudet, Jean Giraudoux, Baudelaire, Paul
Géraldy, Alexandre Dumas, Hugo, Paul Claudel, Montherlant,
Henri de Régnier, Ben­ja­min Crémieux, Duhamel,
Julien Benda, Zola, Cé­line, Hugo, George Sand, Jean
Cocteau, Saint-Exupéry, Léon Blum, Thibaudet, Jean
Anouilh, Georges Bernanos, Roger Martin du Gard, Octave Mirbeau,
Mauriac, Henri Barbusse, Drieu la Rochelle, Mallarmé, Ro­main
Rolland, Léon Paul-Quint etc.



Asumarea unei critici subiective, de
identificare

În tot acest tablou al
literaturii franceze, în care Sebastian se simțea ca acasă,
Proust ocupă un loc special, fiind mai mult decît un scriitor,
așa cum reiese dintr-o confesiune sinceră și, ar zice unii, naivă,
pe care o face cu voluptate în 1935:


„Marcel Proust nu este pentru noi
ceea ce se cheamă un «autor preferat», ci o existență
scumpă, un om din cea mai profundă intimitate a noastră, un destin
încorporat propriului nostru destin. Nu e un romancier, e un
frate. Un om care a gîndit pentru noi, înaintea noastră,
o seamă de lucruri esențiale, trecute apoi direct nu în
experiența noastră literară, ci în experiența noastră de
viață. E o amintire la care ne referim mereu, în ceasurile
noastre de iubire, de dezgust sau de îndoială, cu senzația de
a retrăi momente vii dintr-un trecut ce a fost propriul nostru
trecut.



Nu este o admirație critică. Ea
rămîne pe planul al doilea. E o adevărată iubire pentru omul
acesta, pentru umbra lui, pentru tot ce a fost viața, neliniștea,
tandrețea lui, pentru toți oamenii care i-au fost aproape, pentru
toate lucrurile care l-au înconjurat. Proust, ca și Stendhal,
nu reprezintă pentru noi o lectură, ci o prietenie absolută.
Citirea operei lui ne introduce într-o intimitate fără
rezervă. El ne vorbește cu pasiune despre el însuși, despre
amorurile lui, despre dramele lui, despre superstițiile, maniile,
preferințele, aventurile lui – și pe toate ni le comunică
direct, ni le face sensibile, cu greutatea, culoarea, gustul, căldura
și vibrația lui inițială. E o putere plastică în scrisul
lui Marcel Proust (abstractul Proust) care suplinește cunoașterea
vizuală a lucrurilor [...].

A fi proustian nu e o pasiune literară,
ci o aviditate de a simți, a înțelege și a-ți însuși
amintirea acestui om care, prin sensibilitatea lui infinit nuanțată,
a anticipat tot ce o inimă omenească poate cunoaște de-a lungul
unei vieți. Sînt pagini în care ne recunoaștem pînă
la identitate – și ne sperie gîndul că cineva a trăit
înaintea noastră, pînă la fracțiune de nuanță, un
sentiment ce ni se părea exclusiv personal. Există în această
inimă omenească zone pe care Marcel Proust să nu le fi adus la
lumina dureroasă a conștiinței? A iubi nu este poate altceva decît
a avea nevoie de prezența cuiva. Proust n-a încetat nicio­dată
să fie prezent pentru noi. I-am căutat urmele în scrisori, în
amintiri, în anecdote, în fotografii. Ultimul detaliu ni
se părea revelator. Încercăm să-i reînviem vocea,
pasul, mîinile. Încercăm să-i refacem itinerariile,
să-i evocăm în cele mai neînsemnate relicve, umbra. Nu
e un fetișism de muzeu. E, dimpotrivă, nevoia de a-l ști încă
viu, de a-l păstra în tovărășia noastră, de a-l menține
prezent...“



În mărturisirea acestor
afinități intelectuale și, mai ales, umane se poate ghici și
asumarea unei critici subiective, de identificare, în sensul de
înțelegere și empatie. E o declarație de „personalitate“,
de revendicare a dreptului trăirii, motivării și manifestării
vieții intelectuale și a unor adevăruri sufletești, perfect
valabile în cazul unui critic pentru care obiectivitatea a
însemnat, poate mai mult decît orice, sinceritate. Dar
pa­siunea aceasta a lui Sebastian pentru Proust este departe de a
fi doar o reacție personală aleatorie, articolele publicate încă
din 1927, anul debutului său, demonstrînd că, de fapt,
această subiectivitate era una „disciplinată“, obiectivată, la
baza ei aflîndu-se idei generale, principii. „Subiectivism
intelectual obiec­tivat“, cum ar spune Adrian Marino.

Încă de la primele foiletoane
publicate în Cuvântul, în 1927, pe tema
modificărilor romanului modern, Sebastian îl ia ca reper
absolut pe Marcel Proust, comentariile sale remarcîndu-se prin
subtilitatea și ineditul observațiilor, dar și prin trăirea cu
intensitate a confruntării de idei în care se angajează
pasionat. În foiletonul din 30 noiembrie 1927, Sebastian
analizează pentru prima dată pe larg romanul În căutarea
tim­pu­lui pierdut, roman pe care îl consideră
paradigmatic pentru dispariția granițelor dintre genurile literare,
fiind un roman „liric“, „primul roman modern“ care depășește
teritoriul romanului epic.

Important este însă faptul că
acest articol oglindește o cunoaștere extraordinar de nuanțată și
precisă, nu doar a romanului proustian, ci și a articolelor din
presa franceză care încercau să surprindă liniile de forță
ale acestei opere, într-o perioadă în care Proust nu era
deloc gustat și înțeles de către francezi. În acest
articol, Sebastian polemizează cu Benjamin Crémieux și Paul
Souday, pe care îi acuză că nu reușiseră să ajungă la
straturile profunde ale romanului, pentru a desprinde semnificațiile
sale esențiale, iar în articolele următoare face, fără
ostentație, trimitere la articolele semnate de André Germain,
Edmond Jaloux, L.P. Qiunt sau Jean de Pierrefeuille (Pierrefeu).



Crezînd cu statornicie în
principiul că o artă mare trebuie să aibă mereu ferestrele
deschise spre viață, Sebastian a găsit în romanul proustian
cea mai fidelă răsfrîngere a vieții, în toată
complexitatea ei, cu toate umbrele și luminile ei. Delimitîndu-se
de literatura construită din prejudecata necesității unui
deznodămînt categoric, care, crede Sebastian, îi conferă
un caracter fals, optează categoric pentru romanul lui Proust. Aici
simte, ca nicăieri altundeva, pulsul vieții autentice, în
formele ei dense, profunde și tumultuoase.

În 1932 va scrie, cu o oarecare
detașare, despre pasiunea violentă pentru Proust, care-l animase în
’27-’28, cînd „orice rezistență o luam drept un fel de
ultraj personal, ce trebuia imediat pedepsit“, constatînd că,
peste ani, deși i se mai stinsese pasiunea acaparantă și chiar
furtunoasă, lumea lui Proust era în el mai vie ca niciodată,
oamenii ză­misliți de scriitorul francez însoțindu-l
pretutindeni:

„Cu toți oamenii ăștia am stat de
vorbă, pe toți i-am cunoscut de aproape, intim, familiar și
existența lor îmi este infinit mai certă, decît orice
fapt istoric, peremptoriu dovedit prin documente, dar rece și
abstract, în timp ce viața imaginată a eroilor acestora de
carte este adîncită în pasiuni, în amintiri și în
adevăruri.



Va fi cel mai durabil titlu de glorie
al lui Marcel Proust, acela de a fi izbutit să creeze oameni. [...]
Ceea ce va rămîne însă în mod cert din această
operă cu atîtea planuri și semnificații vor fi oamenii. Se
poate vorbi despre revoluția tehnică pe care o marchează Proust în
evoluția romanului. Se poate cerceta influența lui literară și
critică asupra epocii. Se poate considera construcția psihologică
proustiană. [...] Dar nu ele mi se par esențiale nici pentru
înțelegerea lui Marcel Proust, nici pentru destinul operei
sale în viitor. Nu psihologia proustiană, nu estetica
proustiană, nu filozofia, nu tehnica artistică, nu stilul, ci pur
și simplu lumea, societatea, oamenii, pe care acest creator de viață
îi însuflețește, dîndu-le atîtea resurse
intime de tragic și comic, cîte sînt necesare cuiva ca
să străbată veacurile, rămînînd într-una nou și
distinct“.
O punte permanentă a ridicat
involuntar Sebastian între viața sa și opera lui Proust.
Multe dintre evenimentele pe care le-a trăit și mulți dintre
oamenii, mai mult sau mai puțin apropiați, pe care viața i i-a
scos în cale, au fost proiectați de Sebastian în
universul romanului său preferat, umbre din această lume dublînd
siluetele reale care, de multe ori, nu mai sînt decît
niște copii vagi ale personajelor proustiene. Surprins în
diverse situații concrete de viață, privirile lui Sebastian se vor
răsuci spre lumea labirintică, dar atît de dragă, a
romanului proustian, în care gîndurile sale găsesc clipe
de liniște fertilă și, mai ales, puncte de sprijin pentru lumea în
care trăia. Jurnalul oferă, în acest sens, exemple
convingătoare pentru acest du-te-vino continuu între
realitatea lumii și realitatea cărții, care se suprapun, nu de
puține ori:
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Un nou proces Mihail Sebastian

Mesaj Scris de Admin la data de 07.08.09 15:15

Un nou proces Mihail Sebastian

Studiul Martei Petreu, „Diavolul și ucenicul său“ (Editura Polirom), care
prezintă un Sebastian adept al ideologiei de extremă dreaptă, este una dintre
cele mai controversate cărți ale verii. Care e adevăratul Sebastian și care sunt
limitele portretului pe care i-l face cercetătoarea sunt întrebări la care
intelectualii români au răspuns, chiar dacă nu onsensual, pentru
cotidianul.ro.
Studiul În care Marta Petreu se ocupă de publicistica
politică a lui Mihail Sebastian, din perioada în care scriitorul a fost redactor
la „Cuvântul“, ziar condus de Nae Ionescu, a aprins lumea culturală românească.
Cartea în care cercetătoarea pune în lumină poziționarea lui Mihail Sebastian în
siajul ideilor năiste a fost primită fie cu entuziasm, de intelectuali care-i
salută ineditul, fie cu reticență, mai mult sau mai puțin nuanțată, din partea
celor care-i reproșează atitudinea umorală.

Cele mai dure critici au fost
formulate de Ioana Pârvulescu, în trei articole publicate în ultimele trei
numere ale revistei „România literară“. Scriitoarea îi reproșează acolo
prezentarea tendențioasă a episoadelor relatate, lipsa de măsură și
introducerile greșite ale fragmentului citat. Pe de altă parte, cei care au
salutat apariția acestei cărți o apreciază pentru că „dezvrăjește“ opinia
general acceptată cum că, în vremuri de derivă ideologică, în care mulți
intelectuali ai generației ’27 au avut alunecări de extremă dreaptă, Sebastian
ar fi fost cel mai lucid reprezentant al generației sale.

Andrei
Cornea: „Eu am anumite îndoieli“


Doamna Marta Petreu face un
lucru important, fără îndoială, pentru că se ocupă în mod sistematic de toată
publicistica politică și de foiletonistica pe care Sebastian a scris-o la
„Cuvântul“, până la suprimarea lui. Nu că lucrurile nu se știau, dar, totuși,
atenția deosebită aplecată asupra acestei chestiuni este un lucru pozitiv. Al
doilea element pozitiv ar fi faptul că atrage atenția asupra extremei
dificultăți și a caracterului greu de înțeles pentru noi astăzi al relațiilor
politice, afective pe care le avea Mihail Sebastian cu Nae Ionescu, în primul
rând, și cu unii dintre colegii lui de generație. Aici însă apare și capcana,
apare și minusul principal care i se poate reproșa, și anume faptul că Marta
Petreu oferă o imagine pătimașă a lui Mihail Sebastian, unde ai sentimentul,
chiar dacă nu ai putut să parcurgi articolele respective, că e un parti-pris, o
deformare voită a adevărului.

Ea se abate de la obiectivitate, utilizează
prea multe adjective pentru a-l caracteriza pe Sebastian și, mai ales, recurge
la o uriașă inflație de implicații psihologice și chiar psihanalitice, care nu
sunt justificate nici de textele pe care le are, nici de analize. Sunt
impresioniste și caracteristice unui poet, unui scriitor, dar n-au nimic de-a
face cu munca serioasă și precisă a istoricului. Eu am anumite îndoieli, cred că
unele dintre aceste articole sunt citite fals de Marta Petreu, de pildă
articolul „Omul cu revolverul“. Îl citește ca pe o apologie a violenței și
trebuie citit exact prin antifrază, ca o demascare ironică a violenței. Cartea e
până la urmă neconvingătoare pentru că este prea pătimașă și nu face o analiză a
textelor in extenso, dă numai câteva bucățele, ți le repovestește, și nu sunt
obligat s-o cred pe cuvânt pe Marta Petreu că repovestește corect atunci când
am, într-un caz sau două, sentimentul că nu le repovestește corect, ci le scoate
din context.

În plus, trebuie să ținem seama tot timpul, și Marta Petreu
nu ține seama, de dificultatea de a judeca politica interbelică, după
standardele de azi. Ea opune tot timpul pe Sebastian și pe Nae Ionescu, cel de
dinainte de convertirea la legionarism, democraților. Cine sunt democrații?
Democrații sunt liberalii, dar liberalii români nu erau prea democrați. Din
punctul de vedere al lui Sebastian, trebuie spus că liberalii se caracterizaseră
printr-un antisemitism dur, în mai multe episoade celebre, din anii ‘20, cu
bătăi, cu începuturi de pogromuri. Liberalii aveau o foarte urâtă reputație de
antisemitism. Vorbind de democrați, trebuie știut că e vorba de oameni care nu
erau extremiști, ca legionarii, dar erau aliații lui Carol al II-lea, care nu
era deloc un democrat. Tot regimul politic, așa-zisul regim liberal-democrat,
era, sigur, liberal și democrat în raport cu ce avea să vină, cu dictatura
militară, de exemplu. Dar el nu era un regim democratic conform standardelor de
astăzi. Nu era deloc un regim democratic, după standardele de azi, iar alegerile
- pe care Sebastian le critica - erau o farsă.
Toate lucrurile astea arată
până la urmă că această carte, scrisă cu bune intenții, totuși nu-și atinge
scopul.

Vladimir Tismăneanu: „O cultură matură nu are nevoie să
idolatrizeze pe nimeni“


Consider că este o lucrare
demistificatoare, originală și competentă, un exercițiu de onestitate și
reașezare valorică în lumina documentelor, a articolelor din epocă, deci dincolo
de apriorisme țâfnoase, de partizanate mutilante și raționalizări
contraproductive. Se simte că este o carte scrisă cu durere, cu empatie, cu
tristețe. Marta Petreu cunoaște în adâncime temele de care se ocupă și eu, unul,
aștept de la această distinsă gânditoare și poetă lucrarea cea mare despre
generația ’27. Ea demonstrează cu acuratețe, franchețe și superbă forță
analitic-persuasivă, faptul că, vreme de șapte ani, ca redactor al „Cuvântului“
lui Nae Ionescu, dar și ca protejat al acestui guru al antidemocratismului
românesc, Sebastian a făcut corp comun cu acesta în majoritatea campaniilor
reacționar-naționaliste, opuse înscrierii țării pe orbita modernității liberale
(mă refer la filozofia liberală, nu la un partid anume). Nu a fost un publicist
ocazional ori marginal, nu s-a ocupat doar de critica literară, ci a jucat rolul
de his master’s voice în atacurile năiste împotriva constituționalismului
parlamentar, dar și împotriva raționalismului sincronist de tip lovinescian. A
disprețuit partidele politice și a susținut necesitatea unui lider
salvaționist-carismatic. A simpatizat cu fascismul mussolinian (e drept, pe
vremea când Mussolini nu îmbrățișase rasismul de tip nazist). A acceptat să fie
coleg de redacție cu ideologul legionar Vasile Marin, fără ca acest lucru să-i
creeze complexe ori remușcări. Nu cred că Sebastian a fost vreodată „simpatizant
legionar“, dar a fost mereu atent să-și mențină prieteniile nealterate,
indiferent de rinocerizarea unuia sau altuia. Cartea Martei Petreu este și
istoria unor prietenii cu efecte dezastruoase, a unor loialități ce aveau să
ducă la multe tragedii și dezastre. Fenomenul s-a întâlnit deopotrivă în zona
extremei drepte și în aceea a extremei stângi, în România, Polonia, Ungaria,
Franța (în timpul războiului, colaboraționistul Drieu La Rochelle boteza un
copil al rezistentului André Malraux!).

Nu împărtășesc, evident, toate
pozițiile Martei Petreu, ar fi, de altminteri, imposibil și indezirabil, dar mă
despart categoric de cei care merg pe linia proceselor de intenții, a atacului
la baionetă și a execuției în efigie. O cultură matură nu are nevoie să
idolatrizeze pe nimeni. Nu trebuie să existe vaches sacrees, empatia pentru
drama lui Sebastian ca evreu prigonit rasial în anii războiului nu trebuie să
ducă la eludarea unui capitol deprimant din biografia sa intelectuală. Aș mlădia
poate unele judecăți ce-mi par prea severe, aș lega discuția pe tema Nae
Ionescu-Sebastian de analizele din literatura contemporană pe tema
radicalismului utopic de dreapta și de stânga.

Cartea înlătură numeroase
tabuuri și demonstrează că, cel puțin până în 1933, pasiunile politice ale lui
M. Sebastian se îndreptau în direcția unui „moderat“ extremism de dreapta. Șocul
venirii la putere a lui Hitler, valul de teribilă barbarie ce s-a abătut asupra
Europei, dar mai ales perplexitatea în care s-a aflat după momentul prefeței
antisemite a lui Nae Ionescu la romanul „De două mii de ani“ au dus la o
repoziționare „la centru“ a scriitorului. A rămas însă atașat de Nae Ionescu,
fascinat până la capăt de nihilismul demonic al acestuia, indiferent de
numeroasele profesiuni de credință antitotalitare formulate mai ales în celebrul
pamflet „Cum am devenit huligan“. Cartea Martei Petreu redeschide dosarul
seducției exercitate de mistica revoluționară naeionesciană asupra unei
generații de străluciți (dar orbi din punct de vedere politic)
intelectuali.

Ion Bogdan Lefter: „Extraordinară cartea Martei
Petreu“


Extraordinara carte a Martei Petreu despre tinerețea
jurnalistică a lui Mihai Sebastian face parte din categoria rară și atât de
pasionantă a investigațiilor de istorie culturală „cu dezvăluiri“. Citind
colecția „Cuvântului“, ziarul lui Nae Ionescu, la care Sebastian, emul devotat,
colabora cu entuziasm, colega noastră a descoperit ceea ce puțini au mai știut
în deceniile postbelice și nimeni n-a spus cu voce tare: că discipolul era atât
de fascinat de maestru încât, până la derapajul total al aceluia către
pro-hitlerism, legionarism, antisemitism, i-a urmat îndeaproape linia
doctrinară. Odată descoperirea făcută, n-a mai fost nevoie decât de documentarea
ei atentă, sistematică. De-a lungul cărții sale, Marta Petreu asta face:
demonstrează riguros, cu toate citatele la vedere, contradicția până acum
ocultată a tânărului intelectual evreu aliniat la extremismul antiliberal,
antiparlamentar ș.a.m.d. din care avea să irumpă versiunea autohtonă de nazism,
inevitabil și antisemită, deci care-l va transforma și pe el însuși în victimă
simbolică. Drept pentru care Sebastian va fi mai întâi derutat, se va retrage,
apoi se va replia ideologic și va ajunge, după tragedia războiului mondial și a
Holocaustului, la stânga, cu unele atingeri cu extrema comunistă. Un caz ciudat,
paradoxal, dramatic, pus de Marta Petreu în pagină cu limpezime, cu nuanțe și cu
pasiunea înțelegerii unui trecut complicat, prea adeseori manipulat, ieri ca și
azi, în funcție de interese, de conjuncturi, de ideologii…


http://www.cotidianul.ro/un_nou_proces_mihail_sebastian-94498.html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 14.07.09 20:51

Cum ar trebui să vedem, în
contextul descris de dumneavoastră, Jurnalul lui Sebastian? Dorea
să-și liniștească propria lui conștiință? Începea să
simtă presiunea timpului și avea nevoie de un refugiu? Se gîndea,
poate, la posteritate?Eu cred că Jurnalul nu este complet,
că trebuie să fi existat alte caiete, anterioare anului 1935.
Caiete din care Sebastian și-a extras pentru publicare așa-numitele
sale „jurnale de roman“, strict tematice. Eu presupun că
Sebastian și le-a distrus la un moment dat singur, din repulsie față
de trecutul lui, în care nu se mai recunoștea. Jurnalul care
există este al unui ins în schimbare. Ca toate jurnalele, e
subiectiv, reflectînd numai o parte din ceea ce trăia
Sebastian. Pare scris pentru ca autorul să se descarce. Dacă sîntem
avertizați, vedem în el, criptice, laconice, urmele trecutului
lui de revoluționar de dreapta. E un document literar important,
care arată marele lui talent de diarist. Și pe care, ca sursă de
diagnostic moral, trebuie să-l tratăm cu circumspecție, să-l
coroborăm cu alte documente, dacă acestea există. La coroborare se
vede diferența dintre umoarea lui Sebastian și conduita lui
socială. De pildă, s-a păstrat o scrisoare a lui Sebastian către
Șuluțiu, din 1936, în care își anunță intenția de-a
merge la concert la Brașov, împreună cu Nae; în aceeași
zi în care făcea planuri de excursie culturală cu Nae,
Sebastian se arăta, în Jurnal, foarte nemulțumit de
colectivismul profesorului său... Diferența dintre cele două
documente e sugestivă și ne dă o idee despre precauțiile, se pare
niciodată suficiente, pe care trebuie să ni le luăm cînd
lucrăm cu o materie atît de fugace...

Imagine înfrumusețată prin
minciuni abile și prin tăceri la fel de abile




Credeți că mulți intelectuali, care
au văzut în Mihail Sebastian, prin prisma Jurnalului, victima,
ostracizatul, suferindul perpetuu, dar și martorul unei lumi
asfixiate de antisemitism, ar încerca, prin delimitările de
cartea dumneavoastră, să-i păstreze neștirbită imaginea? Altfel
spus, prin Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail
Sebastian, cade un mit, dispare un reper etic?Nu sînt profet și nu vreau să
fac profeții pe seama mea și-a cărții mele. Îmi amintesc
perdaful pe care mi l-a tras acum cîțiva ani un medic –
profesional, foarte priceput – pentru Un trecut deocheat sau
„Schimbarea la față a României“: eu așteptam un
diagnostic, el era supărat că am criticat orientarea naționalistă
și colectivistă a lui Cioran. Prin analogie, îmi imaginez că
și Sebastian își are suporterii lui, alții decît
Cioran, care mă vor admonesta și mă vor pune la colț cînd
îmi va fi lumea mai dragă. În cultura română
actuală, adevărul este inutil, năravul de a te închina la
idoli este mai mare decît dorința de a-i studia, plăcerea de
a cita e incomensurabil mai mare față de aceea de a citi. Sebastian
a beneficiat de o imagine edulcorată. Falsificată fără scrupule.
Una confecționată în timp, înfrumusețată prin
minciuni abile și prin tăceri la fel de abile. Cine va dori să își
păstreze imaginea acestui Sebastian de catifea, victimă sută la
sută a „odioșilor“ săi prieteni, în frunte cu Nae
Ionescu și cu Eliade, o va face oricum, indiferent de cartea mea.
Cine va dori să înțeleagă ceva din epoca aceea deloc idilică
și din dramele reale ale lui Sebastian, căci el e un personaj
foarte dramatic, se va duce la presă... Cartea mea indică o sursă:
presa, cercetarea de bibliotecă.



Marta Petreu, dacă vi s-ar oferi o
călătorie cu mașina timpului și v-ați întîlni cu
Mihail Sebastian în 1944, cunoscîndu-l bine din scris,
ați face un interviu cu el? Ce l-ați întreba?

Ce a făcut cu jurnalul anterior datei
de 1935? Cum l-a determinat Nae Ionescu să scrie contra lui
Lovinescu, Ralea, contra Vieții românești? I-a dat și
material de documentare? De ce era așa de mîndru că a fost
promovat să scrie articole politice? De ce s-a lăsat costumat în
„mariner“ și s-a mai și fălit cu asta? În timpul
scandalului cu romanul, nu cumva s-a temut că Nae o să-l expulzeze
din anturajul lui? Cum arăta o zi din viața lui la Cuvîntul,
care erau mecanismele de facere a ziarului? De ce n-a plecat de la
Cuvîntul în 1933, atunci cînd Nae și-a avertizat
colaboratorii că o ia într-o direcție legionară? De ce nu a
luat act de presa evreiască, care l-a sancționat rapid pe Nae
Ionescu, încă de la primele lui semne de antisemitism? Care e
data exactă la care i-a scris lui I. Ludo în 1934? Cum s-a
simțit în 1934, cînd Nae a fost arestat? nu s-a temut
nici o clipă că va fi arestat și el pentru ceea ce scrisese în
ultimele luni? Cîți ani după suspendarea Cuvîntului a
mai sperat că Nae va face el ceva, un truc, prin care va restabili
lucrurile așa cum erau ele pe vremea „familiei“ și a „casei“
lor de la Cuvîntul? E adevărat că Nae Ionescu i-a plătit
salariul și după dispariția Cuvîntului? De ce a scris în
romanul său cu bucluc că Nae este un „stăpîn“? în
ce fel se simțea el stăpînit de Nae? De ce nu-i recunoaște
ca prieteni pe oamenii care l-au ajutat din 1934 pînă la
moarte? De ce îl sancționează pe Lovinescu pentru „mica“
lui „trăsătură antisemită“, dar nu și pe Nae, acesta, din
toamna anului 1933, antisemit de-a binelea? De ce nu s-a putut rupe
de Nae? Ce aștepta de la Nae în urma romanului său? Intra, în
relația lor de după 1934, și un element de prevedere socială, în
sensul că păstra relația cu fostul său patron gîndindu-se
că, la o adică, totuși, Nae va interveni pentru el și îl va
ajuta? Ce avea Eliade, încît l-a iubit așa de tare? Ce a
fost de fapt Nina pentru el? De ce îi bodogănește atîta
pe democrați în jurnalul său? De ce îi plăcea așa de
mult să se învîrtă în lumea mondenă? Care-i era,
în 1945, planul detaliat? să plece într-un post extern,
s-o regăsească pe Nadia – și apoi ce?
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 14.07.09 20:51

Cum am devenit huligan nu e cartea unui om dezmeticit


În „Prefața“ la De două mii
de ani..., Nae Ionescu îl aneantizează pe Sebastian: „Iosef
Hechter, tu ești bolnav... Iosef Hechter, tu nu simți că te
cuprinde frigul și întunericul?“. Nu este Cum am devenit
huligan mărturia delimitării de Nae Ionescu, după scandalul
„Prefeței“ la De două mii de ani...? Prefața lui Nae Ionescu a fost scrisă
după ce romanul a fost terminat – nu invers. Presa evreiască a
acelor ani a observat asta (cum a observat și faptul că Sebastian a
trădat comunitatea evreiască). Nae Ionescu s-a comportat brutal și
cinic, iar Sebastian a fost acum obligat să se trezească – dar nu
s-a putut trezi de tot. În Cum am devenit huligan, recunoaște,
de pildă, că Nae Ionescu este antisemit. În alte privințe
însă, e în total echivoc: se preface că nu știe ce fel
de ziar a fost Cuvîntul, se preface că nu știe ce e dreapta
și ce e stînga... și, ca și cum nu el și-ar fi scris,
alături de editorialele prolegionare ale lui Nae Ionescu și alături
de colaborările lui Vasile Marin și Corneliu Zelea Codreanu,
articolele sale extremiste, se minunează la ideea unui Cuvînt
legionar; tot așa, pune „revoluția“ deasupra oricărei
reali-tăți... Hotărît, Cum am devenit huligan este o carte
de nota zece la inteligență și la strategia polemică, dar nu este
o carte onestă. Și nu e cartea unui om dezmeticit, ci a unui
revoluționar care s-a pomenit că este expulzat din „revoluția“
la care participa entuziast.
Delimitarea reală de Nae Ionescu, din
punctul de vedere al ideilor politice, s-a produs, dar numai în
martie 1935, în conferința pe care tînărul scriitor a
ținut-o la Institutul Francez.



Nu credeți că Mihail Sebastian a fost
mereu un paria, un exclus, un huligan, dar că situația istorică –
accentuarea antisemitismului, devenit politică de stat – i-a făcut
vizibilă condiția de victimă?Slavă Domnului că Sebastian n-a fost
o victimă de la început! Și nici un paria sau un exclus. I-a
ajuns ce-a trăit mai tîrziu, nu? El a fost bine primit la
Cuvîntul, publicat, ajutat să plece în străinătate...
Era un tînăr domn cu o anume influență, era în miezul
lucrurilor... Dacă citești alte jurnale din epocă, tot ale
colegilor lui de generație, îți dai seama că avea o situație
mai bună decît ei. Mai bună decît Șuluțiu, de pildă,
sau decît Arșavir Acterian. Era celebru, era un polemist
literar redutabil, căruia Lovinescu și Călinescu i-au suportat
toanele și ofensele. Un tînăr talentat și obraznic, care îi
dădea lecții lui Ibrăileanu pentru Spiritul critic în
cultura românească. A fost foarte bine în pielea lui
pînă în 1934. După aceea însă a început
coșmarul, care s-a insinuat în viața lui treptat, pe măsură
ce istoria românească a luat-o, sincron cu aceea europeană,
raz-na, în sminteală și oroare. Realitatea nu i-a mai
îngăduit, mai ales la sfîrșitul anilor ’30 și în
timpul Războiului Mondial, prea multe iluzii. A fost umilit și
amenințat – din fericire nu cît evreii români duși în
Transnistria, care au trăit sub amenințarea finală, iar unii au
murit. Să nu uităm că, totuși, Sebastian stătea în
București, nu la Moghilev, că, dacă mergea la zăpadă, mergea și
la teatru, că, dacă plătea taxe abuzive, se și frecventa cu
diverși diplomați, că i s-a jucat o piesă sub pseudonim, că avea
prieteni care îl protejau. Dar pentru umilințele și
persecuțiile pe care le-a suportat ca evreu, nu avem voie, cred, să
ne iertăm.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 14.07.09 20:51

Mi se pare înfiorător că Mihail
Sebastian, acerb critic al guvernului „de agitați“ al lui Maniu,
îl menajează, ba chiar îl laudă pe ministrul de externe
G.G. Mironescu, de la care primește un avantaj: o bursă în
Franța. Cum vă explicați această ploconire?Omenește: voia să meargă în
Franța... Și a mers... Vă rog să nu căutați îngeri în
viața reală – nu cred că s-au rătăcit pe pămînt, și în
nici un caz la porțile Orientului... Să vă întreb și eu
ceva, așa, retoric: în Jurnalul lui Sebastian se află o scenă
duioasă – Sebastian se întîlnește cu Dragoș
Protopopescu, legionar notoriu și vesel, se urcă în mașina
lui și merg împreună la un meci; își dă seama că
Protopopescu îl crede ca fiind încă „în
intimitatea lui Nae“, dar nu îl corectează, cum nu i-a
corectat nici pe alții. (Atunci cînd a tradus Jurnalul lui
Sebastian în franceză, Alain Paruit – un foarte mare
traducător, a murit nu de mult, din păcate – a lăsat pe dinafară
această scenă; știu acest lucru de la dl Țepeneag și regret
foarte că, neavînd ediția franceză, nu pot controla
proporțiile epurării.) Cum vă explicați duplicitatea lui
Sebastian? (Ce părere aveți despre ideea epurării Jurnalului în
traducerea franceză?) Dacă recitim Jurnalul cu un ochi atent, vedem
că are multe asemenea, cum să le numesc?, dubioase
compatibilități... Cum să le explicăm? Că doar nu prin
intransigență morală, nu-i așa?, ci prin loc, timp, natură umană
etc.



Sebastian i-a dat directorului său „de conștiință“
numeroase dovezi de iubire



Am două mari nedumeriri. Prima,
vorbiți despre relația Nae Ionescu-Mihail Sebastian ca de una de
iubire în care unul domină și celălalt se lasă dominat.
Acceptînd că Mihail Sebastian a fost tulburat lăuntric de Nae
Ionescu – totuși, în Două mii de ani..., Ghiță Blidaru
alias Nae Ionescu e prezentat și sub spectrul „cabotinismului“,
iar Mihail Sebastian se delimitează de exclusivismul naționalist al
lui Nae Ionescu –, de ce această iubire trebuia să primească și
dovezi de fidelitate în scris, în paginile revistei
Cuvîntul? A fost admirația pentru Nae Ionescu, pe care mulți
o consideră copleșitoare și inhibantă, atît de tare
convertită în militantism gazetăresc, pînă la
extincția personalității? Da, cred că a fost o relație de
iubire. Una tulbure, între stăpîn și slugă. Una
masochistă, după cum indică De două mii de ani... Nae Ionescu a
fost un personaj uluitor, cu multe fațete, iar dacă Sebastian i-a
prins măcar cîteva în romanul său, cu atît mai
bine. Sebastian i-a dat directorului său „de conștiință“
numeroase dovezi de iubire: polemica cu Pandrea din 1932, articolul
de la aniversarea Cuvîntului din noiembrie 1933, apoi romanul
cu bucluc... Textele există, le poate citi oricine, unele nu sînt
deloc scurte. Nu-i vorbă, dovezile de iubire nu lipsesc nici din Cum
am devenit huligan, nici din Jurnal... Nu-i vina lui Nae Ionescu că
personalitatea lui Sebastian era mai moale ca a lui – se pare că
asta a fost natura relației lor. Datorită Jurnalului lui Sebastian,
știm că ei au fost legați unul de altul pe viață – mai ales
că, din nenorocire, viețile amîndurora au fost foarte scurte.

Nu aș numi relația lor „inhibantă“
– dimpotrivă, Nae i-a spus: scrie ce vrei! Mai mult, i-a
dezinhibat agresivitatea publică. A fost o iubire formatoare și, în
vederea a ceea ce a devenit și istoria, Nae Ionescu mai apoi,
deformatoare. O văd ca pe-o legătură tulbure, dureroasă pentru
Sebastian – poate pentru amîndoi, dar pentru Nae Ionescu am
prea puține date – datorită istoriei: nici unul nu știa, la
linia de pornire a anului 1927, ce-o să le aducă istoria europeană
și românească. E cert că Sebastian a respectat orientarea
politică a ziarului, adică a lui Nae Ionescu, pînă la capăt,
adică pînă cînd Cuvîntul a fost suspendat. Cu
siguranță că a crezut în ce-a scris. Sînt prea multe
articolele, nici nu le-am putut număra... Și nimic nu le
contrazice. Interpretarea mea, că a fost atît de adaptabil mai
ales pentru că-l iubea pe directorul său, este justificarea cea mai
favorabilă lui Sebastian pe care am putut-o găsi. Nici formula
„pînă la extincția personalității“ nu mi se pare chiar
relevantă: personalitatea lui Sebastian era impregnată de aceea a
lui Nae Ionescu și impregnarea se petrecuse în timp, într-un
proces care a durat ani mulți. Sebastian era plin de Nae – asta e.



A doua nedumerire. Nu acceptați
trezirea lui Sebastian prin De două mii de ani...? Cred că De două mii de ani... nu e o
trezire, ci o carte de dragoste. Chiar dacă Sebastian polemizează
cu Nae, nu o face direct, ci mutînd problema în discuție,
cea evreiască, la alt personaj, la Vieru. Iar chestiunea
apartenenței la națiunea română este pusă prin persuasiune,
nu prin polemică. O persuasiune cu răspunsul romanesc în
coadă de pește, după cum a observat Șerban Cioculescu în
Revista Fundațiilor Regale.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 14.07.09 20:50

Articolul din vara anului 1933, la
sărbătorirea Restaurației, este semnificativ pentru importanța
lui Sebastian în redacție. Arată rangul lui la ziar. Arată
că era un om important. Arată că Nae Ionescu îi acordase
acest rang înalt nu numai pe baza meritelor incontestabile ale
ucenicului – acesta scria bine, prompt, credea în justețea
orientării politice a ziarului, pe care îl considera al său –
, ci și pe baza evreității. Nae Ionescu mai era în camarila
regală și flata pasiunea regelui pentru Elena Lupescu. Iar
articolul e în duet cu Nae Ionescu, pledînd pentru
autarhia românească și pentru închiderea față de
Europa.Măcar la fel de șocant ca acest
articol, dacă nu și mai și, este cel scris de Sebastian la
aniversarea de zece ani a Cuvîntului, în 6 noiembrie
1933. Aici, Sebastian îl lingușește de-a dreptul pe Nae
Ionescu și-i justifică nu numai toate cotiturile politice, ci și
toate ideile politice, autarhismul, ortodoxismul, antidemocratismul,
antiliberalismul, antimanismul, organicismul, colectivismul
revoluționar de factură țărănească, anticonstituționalismul,
antieuropenismul și complementarul lui, „orientarea noastră
organică spre Răsărit“... Asta da performanță! Chiar și numai
acest articol ar fi trebuit să fie de ajuns pentru a constata, fără
nici un dubiu, că Sebastian a fost adînc influențat de Nae
Ionescu și că a fost un ziarist de extremă dreaptă, de fiecare
dată la nivelul la care erau ziarul și directorul ziarului.



Să probeze cineva, oricine, că
Sebastian nu a fost așa cum îl descriu eu

Iată că situația descrisă în
cartea Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian
ajunge să fie catalogată de Mihai Iovănel, în Cultura, drept
o „încercare de fraudă istorico-literară“. În
esență, Mihai Iovănel susține că ați făcut o interpretare
vicioasă, tendențioasă a documentelor consultate, pe care le-ați
suprainterpretat. Practic, e de părere Mihai Iovănel, Mihail
Sebastian n-a fost nici antisemit, nici legionar, iar articolele sale
au sancționat aspecte circumstanțiale din evoluția Partidului
Liberal sau a Parlamentului. Aveți ceva de spus în apărarea
dumneavoastră?


Cunosc din textul dlui Iovănel exact
ceea ce îmi prezentați dvs. în întrebare. Și,
dacă mă iau după sintagma citată de dvs., dl Iovănel are
dreptate: Sebastian a fost într-adevăr obiectul – sau
victima – unei „fraude istorico-literare“. Dl Iovănel greșește
numai epoca, autorii fraudei și culoarea ei. Epoca e, întîi, cea a
socialismului real, cînd Vicu Mîndra, pentru a-l putea
publica, a măsluit prezentarea lui Sebastian. Eu, una, înregistrez
mistificarea, adică „frauda istorico-literară“, fără să-l
acuz pe Vicu Mîndra pentru ea, deoarece în socialism
editorii se dedau la tot felul de practici pentru a putea publica
autori și volume care altfel nu ar fi apărut. Marea „fraudă
istorico-literară“ s-a petrecut cu adevărat în condițiile
libertății post-decembriste: Z. Ornea, care a fost un extraordinar
istoric al ideilor, ce știa to-tul despre interbelic, a depus
mărturie neadevărată în favoarea lui Sebastian, și a
determinat sau doar a influențat un curs eronat al receptării
acestuia. Editoarea lui Sebastian, dna Cornelia Ștefănescu, l-a
reatestat ca democrat; apoi, editorii care i-au făcut antologii bine
selectate, în care nu a trecut nimic din fața de pînă
în 1934 a lui Sebastian, aceștia, da, au făcut o „fraudă
istorico-literară“ – reușită și durabilă, după cum se vede.
Toți cei care au știut de articolele politice ale lui Sebastian –
și nu are, pentru anii 1929-1933, decît articole politice
antidemocratice, de extremă dreaptă (românească, nu
evreiască) – și au scris despre el prefăcîndu-se că
acestea nu există, toți aceștia sînt părtași la fraudă.
La această mistificare pioasă. (Bineînțeles, îi scot
complet din cauză pe cei care, știind adevărul, nu au scris nimic
despre Sebastian – eu nu cred în obligația de-a vorbi, de-a
„denunța“...) De pe urma ei s-au umplut rafturile cu volume
incantatorii despre Sebastian. Are el oare nevoie de ele? Chiar nu
rezistă în literatura română și în spațiul
culturii românești fără această ridicolă costumare în
democrat? Și: are oare cultura română ne-voie de asemenea
zugrăveli? La toate aceste întrebări, eu răspund: Nu. Chiar
dacă sîntem într-o epocă nepropice adevărului.



Apoi: cred că nu eu trebuie să mă
apăr, ci, în mod normal, contestatarii cărții mele ar trebui
să aducă probe că Sebastian a fost altfel decît l-am descris
eu. Eu l-am descris pe Sebastian ca antidemocrat fățiș și de
fond, antipașoptist, antieuropean, autarhist, antiliberal,
antițărănist, antiaverscan, dornic de revoluție (colectivistă,
nu democrată, precizează Sebastian), profascist (în sensul
originar al termenului, de admirator al fascismului italian),
admirator al „conducătorilor absoluți“, adică al lui
Mussolini, Franco, Pilsudski etc. La fel, l-am descris ca pledant
pentru numerus clausus, ca adept al dictaturii de masă, ca
diseminator al ideii că s-a sfîrșit cu individualismul
burghez sau democrat în favoarea colectivităților, iar
regretele pentru această schimbare „sînt futile“. Apoi,
l-am descris ca antilovinescian, ca adversar al Vieții românești
și al echipei acesteia. L-am pus pe două coloane ca imitator al lui
Nae Ionescu. L-am descris ca antihitlerist cînd Cuvîntul
e antihitlerist și ca total amuțit pe această problemă cînd
Cuvîntul a devenit prohitleriet. L-am descris ca pe un
jurnalist politic care a justificat violența în viața
politică românească, care a subminat dreptul de vot al
minorităților, fără să pună o vorbă bună pentru minoritatea
evreiască. L-am descris ca nelegionar, dar complicitînd cu
legionarii, cînd aceștia au fost eliminați din sistemul
electoral. L-am descris ca indiferent la sîngele alegătorilor.
L-am descris ca susținător al Anschluss-ului și al asasinatului
politic. La fel, i-am etalat complicatele lui păreri despre
evreitate, și, fără să-l taxez drept antisemit, am arătat că
revistele evreiești îl considerau astfel. Nu există, în
toată publicistica lui Sebastian din anii 1927-1934, nici un singur
argument care să contrazică această imagine. Unica lui afirmație
favorabilă democrației – că aceasta are, ca „singura
superioritate“ față de dictatură, „un dram de ironie“ – a
fost consemnată de mine în mod scrupulos. Să probeze cineva, oricine, că
Sebastian nu a fost așa cum îl descriu eu. Nu există, în
toată publicistica și literatura lui Sebastian de pînă în
1934, nimic care să contrazică sau să clatine această imagine.
Dimpotrivă, tot ce a scris conduce la această imagine și o
confirmă.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 14.07.09 20:50

Tevatura pe care am stîrnit-o
m-a determinat să descriu tot

Aveați, încă de atunci, în
intenție o carte sau lucrurile s-au precipitat și ca urmare a
reacțiilor din lumea românească?


Nu, nu, la început n-am avut de
gînd să fac o carte, ci numai un studiu sintetic. Nici nu
credeam că există material de-o carte. Cazul lui Sebastian, în
ambiguitatea lui, mi se mi se părea, totuși, clar: un publicist
literar de factură democrată, care lucrează la un ziar de extremă
dreaptă, asta credeam și eu că este.Ceea ce am descoperit în presă
m-a tulburat așa de tare, încît am verificat de cîteva
ori înainte de a-mi crede ochilor. A fost un șoc, de fapt.
Mi-a părut rău că m-am grăbit și am publicat o parte din studiu
în Apostrof, în noiembrie 2007. Mi-a părut rău și că
am publicat Eliade par lui-même, un studiu despre Eliade, în
care e implicat și Sebastian, înainte de a-l fi verificat pe
Sebastian cu de-amănuntul: cîteva fraze despre cei doi ar fi
trebuit să fie gîndite și formulate – în lumina a
ceea ce descoperisem acum – altfel. Există un Dumnezeu al
cercetării, care te pedepsește cînd faci rasol, cînd
încerci să trișezi și nu faci lucrurile complet și
metodic. Eu scrisesem despre Sebastian, în cărțile mele –
fraze răzlețe, desigur, dar sub semnătura mea – considerîndu-l
un democrat-model. Mă bazasem pe Z. Ornea, apoi pe imaginea
prefabricată a lui Sebastian, de pur, de lucid, știți, imaginea
curentă, care circulă peste tot. Un fel de sfînt blînd
și delicat, fără surprize politice extremiste, pe care colegii de
generație și Nae Ionescu l-ar fi nedreptățit grav... Și-acum, mă
găseam în fața unei puzderii de articole politice, îndreptate
împotriva tuturor partidelor democrate, îndreptate
explicit contra democrației ca sistem, articole fremătînd de
dorul revoluției colectiviste, pledînd pentru dictatura
maselor și pentru statul corporativ, după modelul Italiei
fasciste... Îl știam pe Sebastian, din Jurnal, drept
filoeuropean, și-l descopeream în ziar drept antieuropean, pe
deasupra fascist în toată puterea cuvîntului, căci
fusese fascinat de Mussolini, apoi de Franco etc.... Îl
descopeream ca autarhist, antipașoptist, un „revoluționar“
care copiază și opiniile, și tonul lui Nae Ionescu.



Pentru că toată povestea mă afecta
direct – eu, nu altcineva, publicasem un studiu ce se dovedea,
acum, depășit –, m-am decis să fac o sinteză, cea din România
literară; de fapt, am mai publicat încă două fragmente, în
Viața românească și în Timpul, dar astea n-au fost
băgate în seamă. În mod normal, după cărțile pe
care le-am publicat, documentate așa cum sînt documentate, ar
trebui să fiu creditată și cînd prezint numai un studiu sau
trei studii despre o problemă. Nu am fost. Iar tevatura pe care am
stîrnit-o, faptul că și avizații, și ignoranții au sărit
să mă pună la colț, m-a determinat să descriu tot. Și-a ieșit,
fără voia mea, o carte. Care nu mai este dedicată nimănui.



După cele publicate în România
literară, au existat numeroase articole de dezaprobare. Ați purtat
și o furtunoasă polemică, în Dilema veche, cu Radu Cosașu.
De ce credeți că articolele dumneavoastră au șocat?Eugen Ionescu are dreptate, sîntem,
la un anumit nivel, o eternă cultură de ziariști care fac pe
savanții...


Dl Cosașu a scris un articol indignat
și confuz, iar eu i-am răspuns limpede și răspicat. Mi s-a părut
interesant că dl Cosașu a știut ce și cum cu Sebastian, dar a
tăcut înainte de apariția textului meu. Asta e foarte
semnificativ: că au existat destui oameni care au știut, dar, deși
au scris mereu despre Sebastian, au tăcut asupra dimensiunii lui
politice. Sau, dacă totuși au comentat-o, au făcut-o falsificînd
zarurile, închizînd ochii la extremismul lui Sebastian
și punîndu-l sub acuzație numai pe Nae Ionescu. De parcă Nae
l-ar fi ținut pe Sebastian în lanțuri la Cuvîntul și
i-ar fi dictat articolele propoziție cu propoziție! Există și o
responsabilitate morală a ucenicului, nu numai a profesorului, chiar
dacă a acestuia din urmă e mai mare, pentru că era om în
toată firea. Deci, au existat oameni care au știut,
care au scris neadevăruri, care au mistificat cu bună știință
imaginea lui Sebastian. Asta mi s-a părut uluitor în
articolele dlui Cosașu, și îi mulțumesc încă o dată
că le-a scris: mi-a servit pe tavă dovada că figura lui Sebastian
a fost mistificată cu premeditare. Și, pe deasupra, mai era și
indignat că eu, care am descoperit cum stăteau lucrurile, n-am
continuat mistificarea!



Vi s-a reproșat, printre altele, că
vorbiți doar de articolele politice, fără să vedeți marea
deschidere culturală a lui Sebastian.Și atunci cînd discutăm
conduita politică interbelică a lui Eliade, Noica, Cioran, Nae
Ionescu, Eugen Ionescu, Haig și Arșavir Acterian etc., ne referim
numai la articolele/cărțile lor politice, nu și la restul operei.
Firește, chiar „marea șlorț deschidere culturală“, ca să vă
citez, ne determină să ne interesăm de conduita lor politică –
altfel, ce sens ar avea să citim această producție deplorabilă?
Dar de „marea deschidere culturală a lui Sebastian“ s-au ocupat
pînă acum toți comentatorii, ascunzînd ori numai
ignorînd „marea lui deschidere politică“ înspre...
extremismul de dreapta... Mie mi s-a părut normal să am același
criteriu pentru Sebastian ca pentru toți ceilalți. Ori îi
„măsurăm“ pe toți cu același etalon, ori încetăm
discuția. De ce să fie Sebastian evaluat cu o unitate de măsură
preferențială? Adică el să fie comentat prin cultură, iar toți
ceilalți prin politică? Păi, ce fel de știință ar mai fi asta?
Una care fabrică modele? Modele pentru ce? Pentru amneziile lui
Sebastian? Pentru faptul că nu-și regretă niciodată articolele
politice, dar regretă că s-a terminat perioada de la Cuvîntul?



De ce credeți că articolele
dumneavoastră au șocat?

Nu știu, cred că ar trebui să
mergeți la „șocați“ și să-i întrebați pe ei. Eu pot
numai să îmi dau cu presupusul. Să îmi amintesc de ce
am fost șocată cînd am citit articolul Felix culpa al lui
Norman Manea: eram ignorantă, de-aia am fost eu, atunci, șocată.
Dar dl Cosașu, după propria lui mărturisire, era în
cunoștință de cauză cu Sebastian... Poate a crezut că, după
Jurnal, nimeni nu va mai îndrăzni să redeschidă dosarul
Sebastian. Dar, de fapt, nu știu... Să nu uităm că eu încep
descrierea lui Sebastian cu începutul, cu anul 1927, nu cu
mijlocul, nu cu 1934... Așa am făcut cu toți autorii despre care
am scris, nu e nici o noutate aici.

Îmi place să citez, în
acest context al receptării defavorabile, cîteva afirmații pe
care le-a făcut Norman Manea, într-un interviu din mai 2008,
acordat revistei Observator cultural: „Obiceiul de a blama
mesagerul și nu mesajul, obiceiul de a blama factorul poștal care
îți aduce o veste proastă e o chestie care persistă de
foarte multă vreme. Trebuie să analizăm ce spune Marta Petreu și
nu s-o condamnăm pe autoare.“.Îmi place să presupun că Norman
Manea, ca fost „factor poștal“ al cazului Eliade, a știut ce
spune.

Sebastian a fost adînc
influențat de Nae Ionescu




S-a făcut mult caz de exemplul pe care
l-ați dat în carte despre participarea lui Mihail Sebastian,
cu un articol, la alcătuirea paginii omagiale pentru Carol al
II-lea, în 1933, la a treia aniversare a Restaurației. Înțeleg
că această proslăvire, prin reverența revistei Cuvîntul
față de regele Carol al II-lea, s-a făcut, și în 1931 și
în 1932, fără contribuția lui Mihail Sebastian. Chiar putem
vorbi de un crez al lui Sebastian sau e vorba doar de o conjunctură,
o „sarcină de serviciu“, de care s-a achitat oarecum în
silă?

Sincer, nu știu cine și unde a făcut
caz. Sebastian a scris, în mai multe rînduri, despre
rege. Totdeauna reverențios, flatîndu-l subtil. La fel, a
scris despre alți membri ai casei regale, de asemenea respectuos și
flatîndu-i delicat. Cred că-i plăcea să fie trimisul
ziarului la evenimentele mondene, elegante, mai agreabile decît,
să zicem, Valea Plîngerii, unde se ducea Bogza să facă
reportaje pentru Vremea. Nu l-am culpabilizat în nici un fel
pentru asta. El respecta cu strictețe orientarea ziarului său,
care, în vara anului 1933, mai era „ziarul regelui“.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ovidiu ȘIMONCA - Figura lui Sebastian a fost mistifica

Mesaj Scris de Admin la data de 14.07.09 20:50

Ovidiu ȘIMONCA - „Figura lui Sebastian a fost mistificată cu premeditare“


În primăvara anului 2008, Marta
Petreu publică în revista România literară două texte
reunite sub titlul: „Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu –
Mihail Sebastian“. Pe baza consultării colecției revistei
Cuvîntul, articolele Martei Petreu ni-l prezintă pe Mihail
Sebastian extrem de apropiat (în cuget și-n simțire) de Nae
Ionescu. Articolele Martei Petreu au produs destulă vîlvă în
lumea românească. Persista și revenea cu obstinație o
întrebare: Acesta e chiar Mihail Sebastian? Putem vorbi și la
Sebastian de o cădere în mrejele lui Nae Ionescu? Cînd
lucrurile păreau să se fi liniștit, Marta Petreu mai amorsează o
bombă: preluînd titlul articolelor publicate anul trecut, ea
oferă o carte în care revine la chestiunea prezentată în
2008. Părerea mea este ca volumul Diavolul si ucenicul său: Nae
Ionescu – Mihail Sebastian, publicat de Editura Polirom în
colecția „Plural“, este foarte important pentru înțelegerea
acelei epoci și pentru o privire nonencomiastică față de Mihail
Sebastian. Trebuie să spui, în calitate de cercetător în
istoria gîndirii politice românești, totul, nimic nu
trebuie ocultat, uitat, denaturat, edulcorat. Ceea ce face Marta
Petreu în Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail
Sebastian.

Anticipăm că volumul publicat la Polirom va produce,
dincolo de șocul dezvăluirilor, o discuție aprofundată despre
anii ’30. S-ar putea să avem, prin acest volum, și o schimbare de
perspectivă în privința lui Mihail Sebastian, care este
prezentat ca insoțitor, susținător și lăudător al lui Nae
Ionescu. Revista Observator cultural, fidelă pricipiului după care
funcționează: „spiritul critic în acțiune“, găzduiește
în acest număr un interviu cu Marta Petreu despre cartea
recent apărută. E vorba de un dialog între București și
Cluj, prin e-mail, cu Marta Petreu, realizat la începutul lunii
iulie 2009. În măsura în care volumul Diavolul și
ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian va dori să fie
comentat, pertinent și argumentat, și de alte personalități,
revista Observator cultural le va găzdui opiniile, indiferent dacă
sînt pro sau contra acestui volum. Avem convingerea că lumea
românească s-a mai așezat și s-a mai civilizat, așa încît
dialogul este posibil, indiferent de persoanele sau de evenimentele
prezentate.




În 2008, ați publicat, sub formă
de articole, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihai
Sebastian în revista România literară. Aveați, încă
de atunci, în intenție o carte sau lucrurile s-au precipitat
și ca urmare a reacțiilor din lumea românească?Ca să fiu exactă, întîi
și întîi a fost o comunicare pentru simpozionul
Sebastian, organizat la Universitatea Ebraică din Ierusalim, în
octombrie 2007. Anul centenarului. Comunicarea mea era suficient de
critică la adresa lui Sebastian, căci punea întrebarea-cheie,
din care s-a născut tot ce am scris despre el: de ce el a fost cu
Nae Ionescu, nu cu Lovinescu? În același timp, era într-o
asemenea măsură empatică cu Sebastian, în care vedeam numai
o victimă neprihănită a antisemitismului românesc de la
sfîrșitul perioadei interbelice și din timpul războiului,
încît i-am dedicat-o nepoatei mele, Laura, care a murit
într-un accident, ca și Sebastian, și la aceeași vîrstă
ca el. La simpozionul de la Ierusalim, pentru că nu încăpeam
în timp – făcusem, ca de obicei, o comunicare prea mare –,
am prezentat numai un rezumat, dar am citit scrisoarea de „mariner“
a lui Sebastian. O scrisoare stupefiantă, nu-i așa?, scrisă de
Sebastian în august 1934, în timpul scandalului cu De
două mii de ani... Iar el, în plină bătălie, îl
vizitează pe Nae Ionescu la Balcic și se aruncă în brațele
„călăului“ său... se lasă costumat în „mariner“,
trepidînd de fericire că Nae îl mai acceptă în
„echipajul“ său... Trebuie să recunosc că reacția
ascultătorilor a fost pe măsură: s-au minunat cum se cuvine pe
seama personajului și m-au întrebat cum îmi explic
comportamentul lui. „Prin iubire“, am răspus eu, „prin iubirea
pentru Nae“.



În noiembrie 2007, am publicat în
Apostrof o parte din acest text. Mai exact, finalul: șase pagini de
revistă, și păstrînd dedicația pentru Laura. A fost, de
fapt, un număr de Apostrof dedicat lui Sebastian, al doilea număr
în care marcam centenarul.Textul din România literară a
venit mult mai tîrziu.



Cu ziarele în față, după o
vreme începi să vezi o epocă

Dacă ar fi să rezumați, ce surpriză
v-a fost oferită de documentele consultate, mai ales după citirea
arhivei revistei Cuvîntul? Ce text, ce atitudine a lui Mihail
Sebastian a produs declicul și v-a făcut să treceți la o
cercetare temeinică a presei vremii?


După ce am făcut imprudența de a-mi
publica finalul comunicării în Apostrof, la sfîrșit de
noiembrie 2007, am reajuns la bibliotecă, la ziare de data asta, să
controlez cîte ceva, să caut dacă mai sînt și alte
articole pro-Mussolini decît cele pe care le știam deja – și
pe care i le scuzam ca gafe ale începătorului... Din tot ce
citisem pînă atunci, rămăsesem cu senzația că Sebastian îl
imită pe Nae Ionescu, așa că voiam să verific, eventual să adun
mai multe probe. Și-atunci am găsit articolele politice. Multe.
Neîndoielnic de extremă dreaptă. Am stat în bibliotecă, în
total, cam 10 luni, în toate cele patru anotimpuri. În
sala de presă, sala „Adrian Marino“. A fost o perioadă pe cît
de fericită pentru mine – căci sînt totdeauna foarte
fericită cînd fac o documentare –, pe atît de grea
pentru bibliotecari, pentru că ceream mai multe publicații decît
admitea regulamentul și refuzam să le înapoiez. Dacă nu mi
le aduceau, îi reclamam. În scris. Dacă mi le luau, le
ceream înapoi. Cînd a fost frig – și în sala
asta, iarna e groaznic de frig – am reclamat la direcțiune, în
scris, bineînțeles, cerînd căldură. Cînd a fost
prea cald – vara, sala e sufocantă – am cerut, tot în
scris, aer condiționat. Directorul bibliotecii, profesorul Radosav,
a avut umor... mi-au fost puse, iarna – radiatoare, vara –
ventilatoare..., bibliotecarii s-au învățat să-mi lase
publicațiile în raft, să nu se mai atingă de ele, să-mi
aducă rapid tot ce le ceream... E extraordinar să faci documentare
la presă, de fiecare dată cînd mă reîntorc mă minunez
ce bine e și-mi promit să nu mai ies „afară“ niciodată. Cu
ziarele în față, după o vreme începi să vezi o epocă.
Dar trebuie să ai mai multe ziare, nu unul singur. Și, sigur, să
mai știi cîte ceva de dinainte...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mihail Sebastian, tradus in spaniola

Mesaj Scris de Admin la data de 10.07.09 17:56

Mihail Sebastian, tradus in spaniola
Romanul “Femei” de Mihail Sebastian, tradus de curand in limba
spaniola, a primit ecouri pozitive din partea criticului literar
Estrelle Talavera Baudet, de la cotidianul spaniol ABC.
Criticul literar este impresionat de felul in care autorul roman
radiografiaza atitudinea unei persoane indragostite, facand o
comparatie cu personaje ale marilor autori ai romanelor de dragoste.
“Este impresionant felul in care scriitorul roman reuseste sa surprinda
complexa, dar in acelasi timp simpla reactie a unei persoane in
momentul in care iubeste sau este iubita.”
Dragostea descrisa in romanul lui Mihail Sebastian este comparata cu o minge de tenis.
“Niciodata nu vei sti unde va atinge solul”, spune Talavera Baudet.
Fiecare dintre cele sase personaje feminine, reunite in cele patru
povesti din volumul “Femei” (“Mujeres”, traducere de Marian Ochoa de
Eribe), reprezinta “ipostazele erotismului feminin din lume”, singurul
liant dintre ele fiind Stefan Valeriu, tanar medic si diplomat.
“Este uimitor cum acest scriitor din Romania ajunge sa surprinda si sa
exprime simplul si in acelasi timp complexul mod de a iubi si de a fi
iubit, cum se proiecteaza iubirea si cum se primeste”. Fiecare femeie,
cu gesturile ei specifice si de nerepetat se inscrie intr-un mod unic
in persnalitatea lui Stefan, personaj de a carui distributie tine
ingeniosa tehnica literara a lui Mihail Sebastian. Mai mult, Maria,
Renée, Marthe, Arabella, Odette si Emilie devin un “nou subiect” pentru
tanarul medic.
Criticul spune despre Mihail Sebastian ca este “autorul care a trait in
plin conflict”, referindu-se la opera sa si perioada in care a trait.
De asemenea, autoarea articolului aminteste de Mircea Eliade, de Emil
Cioran si de Nae Ionescu, de grupul literar Criterion.
“Mujeres” apare in librariile spaniole tradusa de Maria Ochoa Eribe si se vinde la pretul de 18,27 de euro.
Mihail Sebastian (la nastere Iosif Hechter), romancier si dramaturg
roman, s-a nascut la data de 18 octombrie 1907, la Braila. Moare
strivit de un camion in 1945, la numai cateva luni dupa ce nazistii
fusesera alungati din Romania.
Este renumit pentru publicarea jurnalului sau intim. A debutat in
literatura in 1932, cu un volum foarte scurt, “Fragmente dintr-un
carnet gasit”. In acelasi an, a publicat un volum de nuvele, “Femei”.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 04.07.09 18:31

Într-un tratat dedicat literaturii române interbelice, Ov. S. Crohmălniceanu opune adagiului camilpetrescian „câtă luciditate atâta dram㔠o maximă proprie, consecință a studiului asupra farsei intelectualizate: „câtă iluzie, atâta poezie dramatică”. Sprijinindu-ne pe constatările anterioare, privind îmbelșugata înzestrare cu logică a lui Miroiu, Valer și Andronic, afirmăm că ei nu ocolesc momentele de conștiență dar evită să expună urmările acestor trăiri. Ca urmare, cele două ziceri nu se exclud cu necesitate; rezultanta lor, vector de cercetare a operei lui Mihail Sebastian, ne dă șansa de a întrezări profunda teatralitate a acesteia.
„Steaua fără nume”, scrisă în 1943, a avut premiera un an mai târziu. Autorul, al cărui nume de literat era deja altul decât cel din acte, a trebuit să disimuleze sub o a treia identitate datorită apartenenței la o rasă socotită vinovată în fața lui Dumnezeu și, drept urmare, destinată pieirii. Ascunderea măștii în spatele altei măști devine un fel obișnuit de a exista pentru Mihail Sebastian și, firește, și pentru personajele sale. În vara lui 1944, scriitorul se arată celor din jur făcând excursii în afara Bucureștiului, comentând relații cu femei ciudate, care îi fac avansuri pentru a părea interesante, participând la întâlnirile, accidentale sau nu, de la „Continental”. Această realitate nu exclude realitatea destăinuită Jurnalului: „De două zile s-a declanșat ofensiva sovietică în Moldova și Basarabia. (…)
Totul e posibil – și nimic nu e ușor. Rezistența militară înseamnă (oricât de repede s-ar desfășura operațiile) distrugere, poate evacuare silită, poate foamete. Capitulare însemnează (cine știe!) lovitură germană de represiune, gen Italia de nord.
Și într-un caz, și în celălalt, un pogrom redevine oricând posibil.” [Mihail Sebastian, „Jurnal”, București 1996, Editura Humanitas]
Scrierile lui Sebastian dezvăluie o lume care, pentru a nu-și trăda panica, joacă plictisul. „Cald. Zi moleșitoare de vară. Sunt apatic, descompus. (…)
Aseară, la , , <într-o nouă înscenare>, cum spune afișul.
Nu am fost și nu am nici o curiozitate.” [Idem]

Însă scriitorul trăiește o a treia realitate, ascunsă multă vreme chiar și față de însemnările sale personale, și generată de rolul său politic. Mihail Sebastian s-a numărat, alături de Lucrețiu Pătrășcanu, Belu Zilber, Octavian Ulea etc., printre personajele importante al dramei desfășurate în 1944. „Ar fi fost imposibil să țin un jurnal regulat al întâmplărilor. (…)
Acum nu se poate vorbi. Cel mult urla. E drept că ani de zile am așteptat clipa în care să pot scoate în sfârșit un țipăt de răzbunare – după atâta scârbă, după atâta dezgust.” [Idem]

„Steaua fără nume” înlocuiește strigătul vindicativ al unui om obligat să își disimuleze spaimele, greața și decepțiile. Așa stând lucrurile, se impune reevaluarea unor încheieri ca, de exemplu, că piesa se alcătuiește din șirul unor murmure abia șoptite de contururi delicate, împăcate cu starea lor vegetativă, sau că picturalitatea lumii lor se reduce la nuanțele griului, de la albul rochiei purtate de o necunoscută dată jos din tren la negrul zidurilor pe care s-a așezat zgura lăsată în urmă de locomotive. În lumea lui Sebastian violența a intrat în cotidian și tinde să se banalizeze. Încă din aprilie 1936 scriitorul notează: „O societate de polițiști, cum este societatea românească, nici nu poate crea altceva decât generații întregi de polițiști. Se înțelege, polițiști prin spirit și prin mentalitate, când nu se poate de-a dreptul prin meserie.” [Idem] Nu trebuise deci să înceapă războiul pentru ca dramaturgul să înțeleagă că istoriile despre blândețea, căldura și paciența compatrioților săi se referă mai mult la veleități decât la adevăruri. În secolul ce trecuse, membrii Gărzii în care Dumitrache era căpitan rataseră de puțin să îi explice concret și în amănunt lui Caragiale, un scârța-scârța pe hârtie, ce are de suferit dacă se atinge în vreun fel de ambițurile de familiști ale negustorilor cumsecade. În secolul ce i-a urmat lui Sebastian textele cântecelor de succes, filmele despre care se vorbește, operele literare prețuite etc. au același resort intim: agresivitatea, întreținută de alcoolismul cronic și ridicată la rang de suport firesc al existenței. „Uite-i și pe Luna Amară în tren spre Timișoara, unde vor avea un concert. Dacă s-ar opri din băut ar fi mahmuri. O sticlă de gin și o țigară circulă prin compartiment. Mai circulă și o gagică semigoală. Zice că nu se dezbracă de tot că e cam frig. Intră un controlor. Bună dimineața, vă rog să vă prezentați biletele și legitimațiile. Nick se uită la el: ce te legi de mine, bă? Ce pula mea mai vrei acum? Ce nu-ți place? Ieși până nu te-am aruncat eu pe geam! Controlorul mai vrea să mai zică ceva, dar vede cum în direcția lui zboară o sticlă goală. Trage relativ la timp ușa.”
http://www.aol.ro/2007/iulie/galeria/galeriaim02.htm
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 3 din 8 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum