Sebastian[v=]

Pagina 2 din 8 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 25.02.06 21:51

Rezumarea primului mesaj :

Mihail
JOAN


Ultima editare efectuata de catre Admin in 10.11.15 12:16, editata de 36 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 06.08.11 9:42

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Pus in pericol de propriii sai prieteni

Mesaj Scris de Admin la data de 29.07.11 3:41

Pus in pericol de propriii sai prieteni

Jurnalul intim al unui intelectual evreu in timpul
celui de-al doilea razboi mondial in „cea mai antisemita tara din Europa“


Mihail SEBASTIAN
Journal. 1935-1944
Translated by Patrick Camiller. Introduction and notes by Radu Ioanid. 641 pp. Chicago: Ivan R. Dee in association with the United States Holocaust Memorial Museum, $36.


Cind romanul evreu de 27 de ani Mihail Sebastian a inceput sa tina un jurnal intim, consemnarile sale erau scrise pe tonul unui ambitios si prea sigur pe sine tinar intelectual, in atmosfera interbelica a unui Bucuresti cu puncte de reper cultural si intelectual de sorginte predominant franceza. Indragostit, era asemeni personajului Charles Swann al lui Proust, suferind din cauza Odettei – sau nesuferind indeajuns. O noua Odette ii aparea in cale aproape in fiecare saptamina. Nu ne este deloc clar cum va reactiona visatorul francofil, pe care il intilnim pentru prima oara in 1935, la loviturile istoriei ce aveau sa urmeze. In consemnarile sale timpurii din Jurnal, el trece sub tacere viziunea cosmarului ce avea sa vina. Cu citiva ani inainte de a-si incepe Jurnalul, Sebastian il roaga pe mentorul sau, Nae Ionescu, sa scrie o prefata la prima sa carte, De doua mii de ani – portretul unui intelectual roman evreu. Fostul sau profesor da curs rugamintii printr-o brutala denuntare antisemita. Pentru motive pe care niciodata nu le vom intelege, Sebastian este de acord cu publicarea acestei prefete in cartea sa. In primele pagini ale Jurnalului nu gasim nici o explicatie a crizei cu care se el confrunta; imaginea lui Mihail Sebastian este inca neclara, cu exceptia impresiei ca autorul e doar un estet superficial.

Primele 100 de pagini ale acestui jurnal intim sint atit de lipsite de interes, consemnarile atit de plicticoase, ca aproape era sa renunt la aceasta lectura. Supriza a venit dupa alte citeva 50 de pagini, cind totul a inceput sa se schimbe, de acum inainte inaintind in lectura cu sufletul la gura, simtindu-ma din ce in ce mai aproape de autor si de timpurile in care el a trait. Atmosfera acestor timpuri devenea palpabila si incercarea de a intelege ce s-a intimplat atunci facea din Jurnal o lectura obligatorie. Dat fiind climatul cultural al spatiului descris de Sebastian, pe care Hannah Arendt l-a numit in cartea sa Eichman la Ierusalim „cea mai antisemita tara a Europei interbelice“, majoritatea celor prezenti in cercurile intelectuale pe care si autorul jurnalului le frecventa il urmau ideologic pe Nae Ionescu, multi dintre ei fiind in favoarea Garzii de Fier, un partid romanesc de tip fascist. Sebastian este dezolat, apoi ingrozit, cind unul dintre prietenii sai cei mai apropiati se alatura fascistilor.
In 1938 incepe sa critice deschis regimul, traind cu frica in sin ca daca apartamentul sau va fi perchezitionat, jurnalul il va putea incrimina. „Iadul“ in care a trait Mihail Sebastian este unic in comparatie cu spatiile in care au trait alti intelectuali evrei est-europeni, deoarece aici pericolul nu venea din partea statului sau din ecourile discursurilor publice ale lui Hitler de la Nüremberg, ori din partea guvernului reactionar roman.

Sursa pericolului la adresa vietii sale se afla chiar linga el, printre prietenii si colegii sai cei mai apropiati. Profesorul sau Nae Ionescu era decanul ideologic al intelectualilor Garzii de Fier; Mircea Eliade (care apoi s-a distins ca profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago) si chiar si filozoful E.M. Cioran devenisera suporterii fascismului romanesc, care nu ascundea faptul ca este in favoarea dezlantuirii violentei fizice contra evreilor. Cu toate acestea, Sebastin (nascut Iosef Hechter) – care si-a luat pseudonimul de la unul din personajele favorite ale lui Proust, Sfintul Sebastian, martirul strapuns de sageti – nu a fost niciodata capabil sa renunte la prietenii sai. Sa fi fost vorba aici de masochism, naivitate sau pur si simplu de nevoia scriitorului de a se afla in mijlocul intelighentiei vremii?
Oricare ar fi fost motivul, capacitatea sa de a ramine in contact cu femeile si barbatii pe care ar fi trebuit de fapt sa-i considere inamici face din Mihail Sebastian autorul unui jurnal intim fara alt termen de comparatie. Pina in luna august 1942, in Romania fusesera deja omoriti aproape 300000 de evrei, fara ajutorul Germaniei. Majoritatea crimelor au fost comise in zone ale tarii situate departe de Bucurestiul lui Sebastian, acesta fiind unul dintre motivele pentru care el va supravietui pina la sfirsitul razboiului.

Istoria acestei perioade este extrem de complexa. La inceput, romanii evrei nu au fost imediat deportati in lagarele de exterminare naziste, dar violenta, antisemitismul, masacrele spontane si marsurile mortii din aceasta tara au fost neasteptat de brutale; Arendt scrie ca SS-ul: „…a intervenit adesea pentru a-i salva pe evrei de la un macel efectiv, pentru ca exterminarea acestora sa fie facuta dupa cum preferau ei, in mod civilizat“. In timp ce germanii erau gata sa-si puna in miscare planurile de deportare totala a evreimii, dictatorul Ion Antonescu simte ca situatia razboiului se va schimba in favoarea Aliatilor si afla ca anumite grupuri din strainatate sint dispuse sa plateasca pentru a obtine eliberarea evreilor si permisiunea ca acestia sa emigreze. La final, oportunismul sau este mai tare decit ideologia.

In 1944, in urma unei schimbari bizare pentru evrei, Romania nu mai este ceea mai periculoasa zona din Europa; devine o placa turnanta a emigratiei catre Palestina. Criticul francez Philippe Lejeune scria recent ca un jurnal intim reprezinta un pariu cu moartea. Un fel de polita de asigurare pentru supravietuire. Cine scrie in fiecare zi intr-un jurnal scrie cu speranta ca acea zi nu va fi ultima din viata sa, ci va fi urmata de o alta si inca de o alta. Un jurnal intim este menit sa linisteasca mintea in perioadele de criza, creeaza o impresie de stabilitate si continuitate, chiar daca doar prin intermediul actului in sine de a umple filele goale ale unui caiet. In vreme ce Sebastian este martor la succesul intelectualilor Garzii de Fier, el continua sa consemneze escaladarea antisemitismului in legislatia regimului antonescian si ia nota de crescinda izolare si persecutiile la care este supus. Felul sau de a se lauda fata de altii cu amicitiile sale cu unii intelectuali importanti sau romanticele sale treceri cu vederea sint inlocuite de o durere atit fizica, cit si metafizica si de o intelepciune acuta si clara. „Intr-un Bucuresti parasit, depopulat, darimat, incendiat de invizibile flacari albe, eu traduc si traduc.“ Este o experienta ciudata si miscatoare sa-l insotesti pe Sebastian metamorfozindu-se, in timp, dintr-un dandy ambitios intr-un analist lucid al precaritatii conditiei umane.

In 1940, cind Franta cade si este ocupata, autorul intra intr-o tacere care dureaza sapte luni, simtind „dezgust, si mai presus de toate un teribil sentiment al zadarniciei“, care il impiedica a mai continua sa scrie. Cind isi va relua scrisul, in 1941, i se interzisese deja sa mai practice avocatura, pierduse postul pe care-l avusese la o publicatie finantata de guvern si era obligat la munca fortata supravegheata de armata. Ca urmare a „noului decret“ care reglementa situatia chiriasilor evrei, Sebastian este fortat sa paraseasca apartamentul in care locuia. Cind proprietatile detinute de evrei sint confiscate si redistribuite romanilor non-evrei, scriitorul Camil Petrescu i se plinge lui Mihail Sebastian ca lui nu-i va reveni nici una din acele case confiscate, deoarece „niciodata nu mi-au dat ei ceva“. De-a lungul razboiului Sebastian continua sa vorbeasca cu Camil Petrescu si consemneaza toate declaratiile acestuia, cu un fel de incintare; ca si cum ar fi fost fericit sa descopere un personaj care intruchipa cu atita perfectiune ideologia dominanta a timpului.

In 1941, pe la inceputul razboiului, jurnalul lui Mihail Sebastian ia forma unei alegorii extinse, compuse din vise complexe si ciudate despre fratele sau Poldy, care murise in Franta ocupata. Lecturile sale din Shakespeare, Tucidide si Tolstoi si vibratia interioara la muzica pe care o asculta la radio sint puse pe fundalul unor lucide marturii despre evreii asasinati si apoi agatati de cirlige in abatoare sau despre cei care se prapadeau cu miile in marsurile mortii in drum spre lagarele din Transnistria, un district din estul Ucrainei. Impreuna cu Eugen Ionescu, cel care va imortaliza imaginea vorbirii oficiale cu dublu sens, pe care o numeste „rinocerita“, Mihail Sebastian intelege ca limbajul poate fi un instrument violent cu care se poate trada: „Mai tirziu, mult mai tirziu“, scrie el, „se va scrie un studiu despre acest ciudat fenomen al acestor timpuri, faptul ca cuvintele isi pierd semnificatia, devenind lipsite de greutate si goale de continut“.

In ciuda acestui fapt, cu cit autorul este cuprins de o mai mare disperare in raport cu limbajul care-l inconjoara, cu atit cuvintele sale devin mai capabile sa spuna adevarul. Vedem schimbarea pe care a cunoscut-o; Mihail Sebastian e trist si nu-si da deloc seama de propriile sale realizari, ca autor de jurnal. „Oare voi mai scrie din nou, cindva?“, se intreaba in 1941, in perioada celor mai detaliate consemnari ale sale. In 1943 spune despre jurnalul sau intim ca nu reprezinta decit „un obicei prost, nimic mai mult.“
Prefata memorabila a Jurnalului, scrisa de Radu Ioanid, o autoritate in domeniul studiului ideologiei fasciste si a holocaustului in Romania, defineste cu claritate contextul intelectual al fascismului romanesc din anii 1930, apoi incheie cu un tragic postscript.

Mihail Sebastian moare in mai 1945, la virsta de 38 de ani, fiind lovit de un camion in timp ce traversa o strada aglomerata din Bucurestiul eliberat doar de citeva luni de catre Armata Rosie. Cind, in fine, in 1996 Jurnalul lui Sebastian este publicat la Bucuresti, acesta devine un best-seller si genereaza aprinse controverse despre responsabilitatea crimelor de razboi ale Romaniei.
Pentru a aprecia mai bine Jurnalul lui Mihail Sebastian, tradus cu multa finete din limba romana de Patrick Camiller, trebuie sa ne amintim ce „abator“ a fost Romania din 1940 pina in 1944. Finalmente, importanta acestui jurnal intim nu este doar extraliterara, ea rezulta chiar din limbajul lui Sebastian si din miracolul aparitiei unui extraordinar talent literar, a unei voci profund inteligente, in virtejul neputintei sale, al coruptiei politice si al macelului semenilor de care era inconjurat.


Alice Kaplan este director al Centrului de Studii Franceze si Francofone al Universitatii Duke. Este autoarea recent publicatei carti The Collaborator: The Trial and Execution of Robert Brasillach.

Articol aparut in The New York Book Review, 5 noiembrie 2000, p. 12

Traducere si adaptare de
Adrian PAUN

http://www.observatorcultural.ro/arhivaarticol.phtml?xid=4344
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Dubla identitate sau nici o identitate

Mesaj Scris de Admin la data de 29.07.11 3:37

Dubla identitate sau nici o identitate

Mi se pare mai urgent si mai eficace sa realizez in viata mea individuala acordul valorilor iudaice si al valorilor romanesti din care aceasta viata este facuta, decit sa obtin sau sa pierd nu stiu ce drepturi civice. Mihail Sebastian,
De doua mii de ani…, 1934


Cind actualul presedinte al Poloniei, Alexander Kwasniewski, a fost acuzat in timpul campaniei electorale ca ar fi evreu, si nu un „bun polonez“, el a raspuns: „In Polonia, daca cineva este bine educat si vorbeste limbi straine, se spune despre el ca este evreu. Daca asta e definitia evreului, foarte bine, si eu sint evreu“. Cind oameni apropiati de Lech Walesa au insistat, cerindu-i lui Kwasniewski sa confirme totusi sau sa infirme acuzatia, acesta a replicat mihnit: „Totul este o nebunie. Sint polonez si as vrea sa fiu mindru ca sint polonez. Dar dupa o asemenea dilema, doar simplul fapt ca aceasta problema a fost ridicata ma face sa nu mai fiu mindru“.

Pentru multi est-europeni, daca este adevarat ca „strainul e dusman“ (hospes hostis), inseamna ca si reciproca este valabila: „dusmanul e strain“. Iudaizarea adversarului este un discurs uzual in fostele tari comuniste, inclusiv in Romania, si probeaza existenta unei acute „probleme evreiesti“. Un exces de tacere in aceasta privinta a fost inlocuit dupa 1989 cu un exces de zgomot. In Polonia dinainte de razboi, de pilda, erau inregistrate 3 milioane de evrei. Azi mai traiesc acolo doar 5000. In ce ar mai putea sa constea azi „problema evreiasca“? „Daca ar fi sa luam in considerare dimensiunile – glumea amar un intelectual polonez in 1991 –, in Polonia ar trebui sa preocupe mai mult chestiunea budista decit cea evreiasca, din moment ce in tara exista mai multi budisti decit evrei.“

Schimbind ceea ce este de schimbat, situatia din Romania este asemanatoare. Dupa ce, in 1940, in Romania traiau circa 850000 de evrei (a treia tara din Europa, dupa Polonia si URSS, si a patra din lume, dupa aceleasi tari si SUA), astazi mai sint inregistrati doar 12000 de evrei (jumatate din ei in Bucuresti), dintre care 2/3 sint de virsta a treia. In aceasta situatie in ce ar mai consta azi „chestiunea evreiasca“ in Romania? Cui i-ar mai folosi articolele antisemite, s-ar putea intreba cineva; ce rost ar mai avea polemicile din presa, simpozioanele academice, workshop-urile, organizate inclusiv la Cotroceni? Sigur, mai sint doar 12000 de evrei si numarul lor scade rapid, dar ei au de gestionat o importanta mostenire istorica, economica si culturala, avind in vedere marea contributie a evreilor la modernizarea Romaniei.

O „problema evreiasca“ va exista atita timp cit va fi creata de antisemiti. Antisemitism fara evrei?! Da! in Romania zilelor noastre, se poate antisemitism si fara evrei si fara antisemiti (cum l-a definit Andrei Cornea), atita timp cit nici un antisemit nu se recunoaste ca atare. Ca sa existe, antisemitismul nu are nevoie de „evrei reali“, ii sint suficienti „evreii imaginari“. De fapt, „evreii reali“ ii incurca pe antisemiti, pentru ca existenta lor poate proba inexistenta viciilor care le-au fost atribuite. In 1595, cind Shakespeare a scris Negutatorul din Venetia, creindu-l pe Shylock, prototipul camatarului nemilos, in Anglia nu mai era nici un evreu de peste 300 de ani (din 1290). Viciile morale mai puteau fi ascunse, dar nu si cele fizice. Joshua Trachtemberg, celebrul autor al cartii The Devil and the Jews, a relatat o simptomatica experienta personala, petrecuta prin anii ’30, undeva intr-un colt pierdut al Americii: „O data, in timpul unei calatorii prin Kansas, am intilnit un fermier care a refuzat sa creada ca sint evreu, pentru ca nu aveam coarne pe cap“. Este uimitor faptul ca acest stereotip a supravietuit din Evul Mediu, in pofida faptului ca (in)existenta acestui accesoriu fizic putea fi usor verificata. Se pare ca stereotipurile referitoare la evrei se conserva si supravietuiesc mai bine in zonele fara evrei. In astfel de locuri, „evreul imaginar“ se dezvolta nestingherit, cliseele care-l compun neputind fi corectate de prezenta „evreului real“.


*

Portretul robot al „evreului imaginar“ este compus dintr-un sir nesfirsit de stereotipuri, clisee, prejudecati, spaime, legende, superstitii, cunostinte prost digerate etc. In cartea pe care o pregatesc, Imaginea evreului in cultura romana, incerc sa stabilesc modul cum s-a nascut aceasta imagine in cadrul mentalitatii si culturii traditionale romanesti si cum a supravietuit apoi, fiind preluata (si adaptata) de „cultura inalta“ si de literatura politica, de la jumatatea secolului al XIX-lea pina in zilele noastre.
Evident, obiectul acestui studiu de imagologie etnica nu este evreul, ci romanul, dar relatia dintre cei doi este mereu vizata. Ecuatia imagologica este una extrem de complicata, cu foarte multe elemente variabile, si ai carei termeni opereaza pe mai multe paliere. Parafrazind o parabola a lui Miguel de Unamuno, pot spune ca relatia dintre evreu si roman nu este una simpla, ci multietajata, incluzind relatia dintre „evreul real“ si „romanul real“; relatia dintre „imaginea evreului despre el insusi“ si „imaginea romanului despre el insusi“; relatia dintre „imaginea romanului despre evreu“ si „imaginea evreului despre roman“.


*

Prin anii ’50, Jean Paul Sartre sustinea teoria conform careia nu caracterul evreului genereaza antisemitismul, ci – mai degraba invers –, antisemitismul genereaza caracterul evreului. Sau, intr-o formulare mai lapidara: „Evreul ar fi o creatie a antisemitismului“. Ca orice formula aforistica, ea este abuziva, paradoxala si ca atare discutabila. Evreii (printre ei, Hannah Arendt) sint indreptatiti sa-i conteste caracterul general si absolut. Pe de o parte, cind sint confruntati cu acest gen de idei, evreii riposteaza astfel: „Antisemitismul nu este problema noastra, ci a lor, a antisemitilor“. Partial este adevarat, dar este si destula bravada in aceasta replica. Din pacate, antisemitismul este si treaba evreilor, fiind de multe ori lasati singuri. Istoria evreilor se suprapune in multe puncte istoriei antisemitismului.
Pe de alta parte, identitatea evreiasca (istorica, religioasa, culturala) nu este atit de saraca incit sa fie definita printr-un fenomen negativ cum este antisemitismul. Iudaismul detine suficiente aspecte pozitive care sa contureze identitatea evreului. De-a lungul secolelor, nu numai evreul a tinut traditiile, ci si traditiile l-au tinut pe evreu. In diaspora, „evreul imaginar“ a trebuit sa-si intemeieze o „patrie imaginara“, constituita in buna masura din traditii iudaice.


*

Totusi, paradoxul formulat de Sartre nu este lipsit de un anume tilc, si el poate fi sesizat in criza de identitate a multor evrei din diaspora. Un exemplu clasic este Heinrich Heine. Cind s-a convertit la crestinism, el a numit certificatul de botez „biletul meu de intrare in cultura europeana“. A revenit ulterior, spunind „nu este vorba de o revenire la iudaism, pentru ca nu l-am parasit niciodata“. „Prin convertire, am incetat sa fiu evreu – obisnuia Heine sa spuna –, dar nici crestin n-am devenit.“

In cultura romana, un caz interesant de criza identitara a traversat Mihail Sebastian. El a trait acest sindrom inca din copilarie, in Braila natala si cosmopolita, oras cu o multime de neamuri care coabitau intr-un „creuzet etnic“, dar unde oamenii se si izolau unii de altii pentru a putea supravietui lingvistic, cultural si confesional. Cind scolarul Hechter Iosif raspundea la ora de istorie a Romaniei, spunind „patria noastra“ sau “noi, romanii“, mereu se gasea cineva din fundul clasei care sa spuna „care noi, romanii, bai jidane?“ –, isi aduce aminte Sebastian cu umilinta. Pudoarea de a folosi persoana intii plural si implicit jena de a-si asuma pe deplin istoria si cultura Romaniei l-au urmarit continuu pe Sebastian. Si ulterior, matur fiind, mereu s-a gasit cineva – si nu numai „din fundul clasei“ – care sa-i conteste dreptul de a-si iubi patria romana. Poate din aceasta cauza a simtit nevoia sa-si exprime atit de transant acest sentiment: „As vrea sa cunosc bunaoara legiuirea antisemita care va putea anula in fiinta mea faptul irevocabil de a ma fi nascut la Dunare si de a iubi acest tinut“.
De multe ori, Sebastian este un evreu care uita ca este evreu, dar caruia i se aduce mereu aminte acest lucru. Si, o data cu trecerea anilor, i se aduce aminte cu mai multa insistenta si agresivitate, pina ce este complet expulzat din societatea romaneasca si inghesuit – la un loc cu ceilalti coreligionari – intr-un ghetou mai mult sau mai putin figurat. „Undeva, intr-o insula cu soare si umbra, in plina pace, in plina securitate, in plina fericire – noteaza Sebastian in Jurnal, la 17 decembrie 1941 –, mi-ar fi la urma urmelor indiferent daca sint sau nu sint evreu. Dar aici, acum, nu pot fi altceva. Si cred ca nici nu vreau.“

Pe de alta parte, el nu a fost nici un fiu prea iubit al comunitatii evreiesti. Dimpotriva. Erau destule voci din cadrul comunitatii care ii contestau si dreptul de a spune „noi, evreii“, si acela de a-si asuma destinul si istoria propriei sale etnii. Coreligionarii sai l-au numit in presa tradator, renegat, lichea, ticalos, huligan, evreu rasist, „o dejectie a ghetoului evreiesc“ (formularea lui I. Ludo), acuzindu-l de reactionarism, de „lez-iudaism“, de vinzare a secretelor neamului sau, intr-un cuvint, de antisemitism. A fost acuzat chiar ca sufera de sindromul evreiesc al urii de sine (Judische Selbsthass, cf. Theodor Lessing, 1930).

Infierat si de nationalistii romani si de cei evrei cu aceste doua „stigmate tribale“, el le-a purtat pe amindoua cu demnitate si noblete: „Nu voi inceta desigur niciodata sa fiu evreu“, scria el la 27 de ani. „Asta nu e o functie din care sa poti demisiona. Esti sau nu esti. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jena. E un fapt. Daca as incerca sa-l uit, ar fi de prisos. Daca ar incerca cineva sa mi-l conteste, tot de prisos ar fi. Dar nu voi inceta, de asemeni, niciodata sa fiu om de la Dunare. Si asta tot un fapt e. s…t Dificultatea nu sta si n-a stat niciodata in recunoasterea juridica a situatiei mele, chestiune de amanunt, care nu ma priveste pe mine, fiindca eu n-am revendicari si nu-mi recunosc drepturi. [...] Eu stiu ceea ce sint eu, nu ceea ce scrie in registrele statului. Liber statul sa ma decreteze vapor, urs polar sau aparat fotografic, eu nu voi inceta prin aceasta sa fiu evreu, roman…“
Aceasta dubla identitate (si-si) a insemnat de multe ori nici o identitate (nici-nici). Expulzat si de o societate si de cealalta, Mihail Sebastian a acuzat o profunda criza identitara, care i-a marcat o data in plus destinul sau tragic.

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=5257&xrubrica=EVENIMENT&return=arhiva&xnrrevista=29
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Intelectualii si gindirea politica

Mesaj Scris de Admin la data de 28.07.11 22:51

Intelectualii si gindirea politica

Mihail SEBASTIAN
Jurnal 1935-1944
Ivan R. Dee, Chicago, 2000. Traducere din romana in engleza de Patrick Camiller. Cu o introducere si note de Radu Ioanid. Editie realizata in colaborare cu Muzeul Holocaustului din S.U.A., 2000.


Aparitia Jurnalului lui Mihail Sebastian in America este un eveniment editorial care merita o atentie deosebita, cu atit mai mult cu cit o buna parte din ideile continute in acesta trimit la relatia directa dintre cultura politica si regimurile totalitar-fasciste din Europa Centrala si de Est. Publicului cultivat american, aceluia de limba engleza in general, ii este relativ putin cunoscuta cultura romana. Asa se explica si multimea semnelor de intrebare pe care si le pune in legatura cu viata sociala, economica si mai ales cu aceea politica atunci cind vine vorba de Romania. Cit priveste cititorul de limba romana, probabil ca el este surprins sa constate ca in Statele Unite se acorda prioritate traducerii unui Jurnal in raport cu alte creatii pe care a invatat sa le aprecieze ca fiind esentiale in formarea reperelor sale culturale fundamentale. Ordinea preferintelor spune ceva.

Intii de toate, Jurnalul lui Sebastian este mai mult decit rememorarea propriei biografii a scriitorului. El descrie mediile sociale si politice ale Romaniei anilor ‘30, disputele doctrinare din cercurile universitar-academice si artistice, tragediile razboiului, insecuritatea tuturor si cu precadere a evreilor discriminati prin legile rasiale. Sebastian se apleaca in special asupra starii fluctuante a gindirii si atitudinii unei importante parti a intelectualitatii romane in perioada premergatoare marii conflagratii si in timpul acesteia. Prezenta scriitorului in cele mai diverse medii culturale, burgheze si politice, prieteniile sale, dialogul cu multi dintre congeneri, indiferent de apartenenta sau simpatia politica, l-au transformat intr-unul dintre cei mai lucizi martori si comentatori ai societatii romanesti a anilor 1935-1944. Vorbind mai ales despre elita, Sebastian contribuie – asa cum putini au facut-o inainte ori dupa el – la cunoasterea reperelor ei politice. De aici si descoperirea unor ipostaze dintre cele mai neasteptate: relatii oculte si incerte intre lideri; permisivitatea fata de un set de valori incompatibil cu societatea civic-democrata; profesarea ideilor intemeiate pe primatul diferentialismelor sociale, materiale, etno-lingvistice, rasiale si religioase si in dauna oricarei opinii imbratisate de o minoritate.

Cum se explica acest mod exclusivist de manifestare al unui important segment al intelectualitatii romane interbelice? Ar trebui observat ca disidenta fata de opinia majoritatii era intotdeauna taxata ca fiind nepatriotica, nesolidara cu „destinul neamului“, inacceptabila pentru ca avea ca sursa de inspiratie izvoare straine de traditiile autohtone. Nationalismul radical nu s-a nascut doar ca urmare a complicitatii politicienilor liberali. Problema nu se rezuma la complicitatea burgheziei liberale cu nationalismul extremist, asa cum incerca istoriografia comunista sa prezinte lucrurile. Ea este una de fond, derivind din cultura profesata in Vechiul Regat al Romaniei si in statul-natiune recunoscut prin Tratatul de la Versailles.

Multe din crizele politice ale anilor 1866-1938 au ca punct de plecare si ca finalitate chestiunea identitatii etno-culturale pe de-o parte, aceea statal-nationala, pe de alta. In aceste conditii, examinarea operelor si publicisticii carturarilor si incercarea de cunoastere a reactiilor lor spontane cu ocazia evenimentelor politice ale perioadei interbelice devin o tema de mare interes. Disputa de idei dintre Mircea Eliade si Mihail Sebastian este sugestiva pentru una dintre problemele puse in discutie de Jurnal. Confruntarea articolelor scrise in presa anilor ’30 de Eliade cu descrierile lui Sebastian nu indica nici o contradictie. Ea arata, in schimb, traiectoria aspiratiilor politice ale viitorului istoric al religiilor. Iata unul dintre dialogurile memorabile cuprinse in Jurnalul lui Sebastian vorbind despre continutul de idei al amintitei dispute: „Aseara Mircea a izbucnit deodata, in mijlocul unei conversatii destul de potolite despre politica externa si despre Titulescu, ridicind deodata glasul, cu acea teribila violenta cu care ma surprinde uneori: – Titulescu? Ar trebui executat. Pus in fata unui pluton de mitraliere. Ciuruit de gloante. Spinzurat de limba. – De ce, Mircea? il intreb surprins. – Pentru ca a tradat. Inalta tradare. A incheiat cu rusii un tratat secret, pentru ca in caz de razboi sa ocupe Bucovina si Maramuresul. – De unde stii? – Mi-a spus generalul Condiescu. – Si e de-ajuns? Sursa nu ti se pare patimase? Informatia nu ti se pare fantezista? M-a privit lung, cu stupoare, incapabil sa priceapa ca cineva se mai poate indoi de un asemenea «adevar». Pe urma l-am auzit spunindu-i Ninei, in soapta: – Imi pare rau ca i-am spus… Tot incidentul m-a deprimat. Scriindu-l, observ ca nu regasesc incordarea enervata de aseara, sentimentul de disensiune iremediabila pe care l-am incercat“.

Principiile pe care se intemeiaza reactiile celor doi intelectuali in fata acelorasi probleme sint diametral opuse. In vreme ce Mihail Sebastian isi pastrase cumpatul, preferind analiza vietii publice romanesti in temeiul unui spirit critic, Mircea Eliade se lasase coplesit de vestile popularizate de ziare amatoare de scandal ori de zvonurile care circulau in cafenele si pe strazi. In vreme ce autorul Jurnalului avea intotdeauna curiozitatea de a se documenta, congenerul sau nu arata o preocupare pentru aflarea informatiei corecte, cu atit mai putin pentru compararea stirilor sau discutarea lor intr-un mod obiectiv. Daca Eliade nu ar fi scris el insusi o suma de articole cu un continut politic, am putea sa ne indoim de relatarile lui Sebastian. Viitorul istoric al religiilor exercitase o influenta considerabila in mediile culturale, fiind admirat de un public numeros. Pledoaria sa pentru „revolutia legionara“ si sustinerea dictaturii drept unica sansa de recuperare a demnitatii nationale romanesti reprezentasera crezul sau.

Asemenea abordari nu se limiteaza la o ratacire pe parcursul anului 1937, cind Eliade publicase pe teme legionare. Ea a fost precedata de o tendinta spre radicalism vizibila in publicistica sa multi ani mai devreme (vezi Victor Neumann, Cultura si societate in Romania interbelica. N. Iorga si Mircea Eliade sau vechea si noua generatie, in 22, nr. 31, 1993, p. 15 si nr. 32, p.13; pentru detalii si pentru bibliografie vezi volumul nostru Istoria evreilor din Romania. Studii documentare si teoretice, Editura Amarcord, Timisoara, 1996). Cit priveste cooperarea cu regimurile legionar-fasciste ale lui Ion Antonescu si Horia Sima (fusese reprezentant al diplomatiei romane la Lisabona si Londra in timpul acestora) si preocuparea pentru fascism, acestea indica un atasament al scriitorului pentru modelul de viata totalitar. Nu fusese o intimplare faptul ca Sebastian notase pe marginea simpatiilor politice ale congenerului sau: „In Abisinia, a fost cu Italia. In Spania, e cu Franco. La noi, e cu Codreanu“. O orientare spre extrema dreapta este vizibila la generatia care credea despre sine ca este menita sa schimbe totul din temelii in ceea ce priveste aspiratiile nationale. In realitate, nu facuse altceva decit sa reia intr-o forma mult mai radicala doctrinele romantice nascute in Germania secolului al XIX-lea.

In publicistica lui Eliade din anii ’30 regasim un mod superficial de a reflecta politicul. Naivitatea aprecierilor – cum o numeste Sebastian, oarecum scuzindu-si prietenul pentru iesirile necontrolate – arata ca in mediile academice romanesti exista o preocupare foarte limitata pentru filozofia politicii, pentru stiinta dreptului si pentru teoria istoriei, ca intelectualitatea nu acordase atentia necesara construirii sistemului institutional modern, necunoscind ori dispretuind principiile de baza ale functionarii acestuia. Ce mai constatam in cazul Eliade? In acceptiunea lui, reusitele politice se datorau miturilor: fascismul era indatorat apologiei barbatiei si a latinitatii sustinute de Papini, iar hitlerismul, mitului barbarului arian propagat de Nietzsche, Gobineau, Chamberlain, Rosemberg (Mircea Eliade, Cum incep revolutiile, in Profetism romanesc. Romania in eternitate, Editura Roza vinturilor, Bucuresti, 1990, pp. 69-72).

Tentatia de a prelua modele si de a prelucra politicul si socialul conform propriilor fantasme este vizibila in iesirile publice ale celui mai popular dintre tinerii scriitori romani ai anilor interbelici. In pofida neglijentelor lecturi in domeniul filozofiei politice, el emisese sentinte. Adesea orientarea in politica fusese un aspect ce il interesa pe fondul nemultumirilor acumulate de societate, dar si de propria persoana. Radicalitatea discursului sau din anii ’30 reflecta atit acreditarea ideii de continuitate intre lumea ancestrala si aceea contemporana, cit si optiunea pentru severitate, disciplina, virtuti, revolutie. Violenta limbajului va conduce spre condamnarea democratiei, spre acceptarea si sustinerea ideii de dictatura. Aceste tendinte rezulta foarte clar din articolul Pilotii orbi (Vremea, 1937, an X, nr. 505 din 19 septembrie) si din interviul intitulat De ce cred in miscarea legionara (Buna Vestire, 1937, an. I, nr. 244 din 17 decembrie)*.

Primul care observa foarte exact aceasta stare de spirit in cazul lui Eliade este Mihail Sebastian. Si tot el este intre aceia care – in pofida acceptarii dialogului cu multi exponenti ai ideologiilor extreme – profeseaza un punct de vedere diferit. Prezenta lui Sebastian in cercurile cultural-politice ale Romaniei anilor 1935-1944 deschide seria unor intrebari: cum se explica faptul ca un om cultivat, adept al ideilor politice modern-rationale, a fost atras de mediile intelectuale in care se profesa o orientare radicala? Ce anume confera credibilitate marturiilor cuprinse in Jurnal? Putea fi Nae Ionescu (profesor de filozofie la Universitatea din Bucuresti si ideologul formatiunii politice fasciste Garda de Fier) mentor al lui Sebastian sau doar unul dintre acei ideologi care il provocasera la o reflectie asupra propriei conditii social-intelectuale? Ce era atit de fascinant la Nae Ionescu pentru ca autorul Jurnalului sa-l cultive si sa-l admire de indata ce optase pentru un alt fel de a gindi omul si politica? De ce un scriitor evreo-roman ca Mihail Sebastian a avut un statut social aparte in ambele comunitati?

Fiecare intrebare presupune un adevarat studiu de istorie a culturii si a mentalitatilor, in urma caruia sint sigur ca am diagnostica mai putin umoral si cu mult mai acceptabil carentele modernizarii societatii romanesti. Ma gindesc si la faptul ca o perspectiva comparativa la scara zonala poate conferi o intelegere relaxata a fenomenului (poate deprovincializa dezbaterea), iar cunoasterea comunitatilor minoritare conationale – cazul aceleia evreiesti cu deosebire, care tinsese prin multi dintre intelectualii sai sa se asimileze – ar fi in masura sa ofere si alte unghiuri de analiza si interpretare a gindirii si politicii identitare. Deocamdata, ceea ce ma intereseaza in prezentul comentariu este problema pe care o ridica Sebastian in raport cu ceea ce se intimplase la nivelul intelectualitatii romane din care facea parte. Prin prieteniile ori companiile avute, Sebastian intelege foarte bine lumea in care se misca si o descrie fara patima. Reflectia asupra politicului indica o cunoastere foarte buna a istoriei moderne. De aici rezulta credibilitatea postuma a Jurnalului. Echilibrul sugerat de gindirea lui Sebastian deranjase intr-o societate aflata in cautarea propriului set de valori. Cultivind idei si principii caracteristice lumii feudale in paralel cu acelea ale lumii moderne, intelectualii Romaniei anilor ‘30-’40 creasera o reala criza in ordinea aspiratiilor si a prioritatilor nationale. Profunda confuzie intre etnie si natiune este doar unul dintre aspectele care indica periculoasa pozitionare a segmentului social care servea drept model pentru politicieni.

Biografia intelectuala a generatiei interbelice rezuma „vicisitudinile unui parcurs critic fata de modernitate“, parcurs pe care il regasim in diferite texte ale literatilor, jurnalistilor, istoricilor, filozofilor. Implicind personalitatile vietii culturale, redind cu atentie si in mod credibil semnele de intrebare, comentariile, monologurile ori replicile citorva dintre cele mai audiate voci romanesti ale timpului sau, Sebastian descrie mediul caruia el insusi ii apartinea si de la care se astepta la o pozitie responsabila in raport cu orice fel de excese ideologice. Scriitorul arata cum in absenta acesteia, nu doar orientarile mistice si gindirea irationala au fost favorizate, dar mai cu seama instaurarea regimurilor dictatoriale.

Dezbaterea intelectuala romaneasca de astazi ar avea de cistigat pe masura ce va accepta gravitatea implicarii viitorului istoric al religiilor (ca si a altor intelectuali de prestigiu ai timpului) in miscarea fascista. In acest caz, nu este vorba de o „viziune politista“ sau un de „justitiarism sumar“, ci de despartirea de un fel de a gindi in care oamenii cultivati au exagerat, au gresit sau pur si simplu au falsificat (constient sau nu) realitatile social-politice in favoarea propriei lor fantezii. Cita vreme insa raportarea la asa-zisul model cultural si la democratia Romaniei interbelice pare pentru multi un reper fundamental, este de dorit sa vedem ce s-a intimplat cu adevarat atunci si care au fost consecintele in durata scurta sau mai lunga a istoriei. Cit timp o parte importanta a intelectualitatii nu a avut rolul de reper moral al natiunii in faza modernizarii, iar acum confunda dreapta extrema cu stinga extrema, se cuvine sa incercam sa analizam istoria culturala romaneasca si dintr-o alta perspectiva. De indata ce adesea locul examinarii critice a miturilor etniciste este luat de recuperarea imaginii eroice a dictatorului Antonescu ori de preocuparea pentru asumarea discursului legionar (exemplul Partidului Romania Mare nu este singular in acest sens, dar s-a dovedit a fi atractiv pentru un public ale carui repere in materie de ideologii totalitare sint ca si inexistente) se intelege ca este cazul sa promovam alte concepte care sa ghideze interpretarea trecutului. Cu atit mai mult cu cit este vorba de un trecut care are legaturi cu prezentul.

De ce este cazul Eliade unul asupra caruia se opreste Sebastian? De ce atita atentie acordata lui si nu altor congeneri? Mai intii, sa retinem ca in paginile Jurnalului, Eliade are parte de o atentie deosebita datorita relatiilor sale de prietenie cu Sebastian. In studiul introductiv la editia americana, Radu Ioanid atrage atentia asupra rolului pe care intelectuali din familia lui Mircea Eliade, Emil Cioran si Constantin Noica l-au avut in incurajarea si in profesarea ideilor extremiste. El arata – o data in plus – in ce a constat adoptarea pozitiilor rasista, xenofoba si antisemita de amintitii intelectuali si cum anume se explica rapidul parcurs de la ideologie la crima. Facind trimitere ori citind fragmente din textele lor, Ioanid pune la rindul sau in discutie o chestiune-cheie a culturii interbelice romanesti: prezenta intelectualului in avangarda miscarii totalitare.

Din exemplele alese si din comentariile editorului se intelege foarte bine cum anume a fost abandonat orice spirit critic in anii ascensiunii fascismului. Sa retinem insa si faptul ca Sebastian cunoscuse partile bune si slabiciunile societatii romanesti, motiv pentru care i s-a putut asimila cu usurinta. Ca intelectual roman, Sebastian cucerise publicul atit prin piesele de teatru scrise si jucate pe scenele bucurestene ale timpului, cit si prin romanele si publicistica sa. El avusese inspiratia de a scrie un Jurnal unic in felul sau, un text-marturie al unei epoci in care descoperim fapte putin sau deloc cunoscute, informatii privind socialul si politicul pe care istoriografia va fi datoare sa le recupereze cu mijloace specifice. Jurnalul sugereaza luciditatea unui scriitor intr-un moment in care discursul politic devenise radical, ajungind pina la a propaga ideologia mortii. Problemele invocate, ca si argumentele existente in sprijinul lor vin sa arate de ce lectura Jurnalului lui Sebastian presupune re-gindirea culturii moderne a Romaniei, discutarea raportului cu alte culturi si analiza asa-numitei chestiuni evreiesti si a antisemitismului din care au derivat o suma de neajunsuri in procesul de modernizare nationala.

Tiparit intia oara in limba romana in anul 1996 gratie stradaniilor conjugate ale lui Leon Volovici, Gabrielei Omat si Editurii Humanitas, Jurnalul provocase o surpriza in mediile intelectuale din Romania. El nu a generat si necesara dezbatere de idei care presupune explicarea fenomenelor totalitare, decodarea limbajelor si a orientarilor cultural-politice, semnificatia ideii de natiune („clara in aparenta, dar care poate deveni periculoasa prin gresita intelegere“, cf. Ernest Renan, Qu’est-ce qu’une Nation?, Paris, 1882). Controversa stirnita in mediile culturale romanesti dupa aparitia Jurnalului la Bucuresti – fapt prezentat in studiul introductiv al lui Radu Ioanid –, a fost retinuta de comentatorii volumului sau de receptorii ale caror repere privind cultura romana sint sumare. Ceea ce s-a mai observat a fost luciditatea lui Sebastian, talentul de mare scriitor, vocea sa literara „profund inteligenta“, in „mijlocul unei puteri politice corupte si criminale“ (Alice Kaplan, The New York Times Book Review, 5 noiembrie, 2000, p.12).

Traducerea impecabila semnata de Patrick Camiller, redind farmecul si nuantele scrierii romanesti, a facut posibila o receptare excelenta in diverse publicatii. La fel, notele de subsol ale lui Radu Ioanid, insotind textul si explicind identitatea personajelor cartii, au atras interesul pentru istoria culturala romaneasca. Aparuta la Ivan R. Dee din Chicago cu sprijinul Muzeului Holocaustului din Washington, D.C., cartea a beneficiat de o popularizare enorma, cu deosebire in marile orase americane. Este drept ca lectura Jurnalului deschide – intre altele – o foarte importanta pagina in re-gindirea problemei evreiesti si a antisemitismului in cultura romana. Cred insa ca Jurnalul invita – in corelatie directa cu istoria amintitului grup minoritar al Romaniei interbelice numarind 800.000 de locuitori – la o alta analiza a faptelor si ideilor care au facut posibila dictatura fascista. Este vorba de una menita sa elibereze discursul intelectual si politic de constringerile ideologice totalitare, indiferent de natura lor.

Washington, D.C., 28 decembrie 2000
___________

* Cea mai mare parte a articolelor de orientare fascist-legionara semnate de nume sonore ale culturii romane – intre altii de Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Nichifor Crainic, Dan Botta, Ernest Bernea, P.P. Panaitescu – a fost reeditata nu mult dupa 1990 in volumul intitulat Ideea care ucide, editie Radu Florian, Constantin Petculescu, Alexandru Florian, Editura Noua Alternativa, Institutul de Teorie Sociala al Academiei Romane, Bucuresti, 1994. Articolele in discutie au fost analizate cu acel prilej, dar si mai tirziu, in multe studii si carti de istorie si sociologie a istoriei, unele citind fragmente revelatoare.
http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=4002&xrubrica=ISTORIE%20LITERARA&print=&return=arhiva&xnrrevista=47
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Dana PÎRVAN-JENARU - Dilemele lui Sebastian și enigma Otilie

Mesaj Scris de Admin la data de 27.07.11 16:44

Dana PÎRVAN-JENARU - Dilemele lui Sebastian și enigma Otiliei
În toamna anului 2007, se împlineau 100 de ani de la nașterea lui Mihail Sebastian, prilej cu care, la inițiativa Centrului de studiere a istoriei evreilor din România, s-a organizat o conferință internațională la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Doi ani mai tîrziu, comunicările au apărut reunite în volumul Mihail Sebastian. Dilemele identității, la Editura Biblioteca Apostrof, într-o ediție îngrijită de Leon Volovici, analizele fiind focalizate, așa cum sugerează și titlul volumului, asupra profilului intelectual al lui Sebastian, văzut îndeosebi prin prisma receptării identității sale multidimensionale, hibride.

Era evreu? Era român? Era mai mult evreu sau mai mult român? Era asimilat? Era sionist? Era un simplu om de la Dunăre? Era un evreu est-european? Pornind în special de la mizele existențial-politice din Jurnal și din volumele De două mii de ani... și Cum am devenit huligan, dar și de la simboluri relevante sau de la tipologii de personaje din celelalte romane sau piese de teatru, aceste „dileme identitare“ sebastianiene își găsesc răspunsuri nuanțate în textele semnate de Paul Cornea, Michael Finkenthal, Moshe Idel, Camelia Crăciun, Lya Benjamin, George Voicu, B. Elvin, Andrei Oișteanu, Florin Țurcanu, Marta Petreu, Costel Safirman, Andrei Strihan, Leon Volovici, Virgil Duda, Liviu Rotman, Edward Kanterian, Paul Bailey și Ion Vartic. Paul Cornea pleacă în analiza sa de la ipoteza că în miezul operei lui Sebastian se află tema identitară, generată de presiunea mentalităților sociale: „problema originii sale etnice și a implicațiilor ei constituia nu doar un dat irevocabil, ci o preocupare cu caracter obsedant“, fără a fi însă rezultatul unei frustrări, ci o „realitate de care te izbeai cotidian, care funcționa ca un handicap și se contura pe un fundal sumbru, de amenințări și permanentă realitate“.

Insistînd asupra cauzelor acestor „dileme“, lui Michael Finkenthal i se pare esențial că „Sebastian își caută identitatea în interiorul unui «specific național» dat (…). Mulți scriitori și intelectuali evrei au ajuns la problema identitară doar atunci cînd li s-a adus la cunoștință, în mod explicit, că o asemenea problemă există“. Cu această observație se atinge unul dintre punctele nevralgice ale acestei așa-zise probleme identitare, care pare a fi mult mai importantă și mai complicată pentru ceilalți decît pentru Sebastian însuși. Paternitatea acestei „dileme“ nu i-a aparținut lui Sebastian, nu el a dorit să facă un pas înainte pe scena culturii române cu un discurs copleșit de „etnicitate“, așa cum bine subliniază Michael Finkenthal: „Este evident, citind De două mii de ani și reamintindu-ne istoria personală a lui Mihail Sebastian în anii care au precedat acest roman-jurnal, că problema identității i-a fost impusă de circumstanțele acestei istorii“.

Una dintre cele mai substanțiale, riguroase și nuanțate analize din volum este studiul lui Moshe Idel, „O «umbră» printre rinoceri: Mihail Sebastian și scandalul unei duble identități“, o demonstrație complexă cu care se trec praguri dificile ale înțelegerii lui Sebastian. Pornind de la pasajul de debut din De două mii de ani..., autorul urmărește semnificațiile motivului „umbrei“ în scrierile și în viața lui Sebastian. Frica de umbra plopului din Brăila copilăriei ar ascunde, după părerea lui Moshe Idel, frica de Biserica Sfîntului Petru (ca factor de discriminare religioasă) și sentimentul izolării, al separării de cei care dădeau cu pietre după copil, numindu-l „ji-dan fricos“. De aici conștiința divizată și sentimentul (din ce în ce mai puternic și confirmat de meandrele istoriei) că existența sa este posibilă doar în umbră. Urmărind contextele în care apare experiența luminii și a umbrei în mult discutatul roman, Moshe Idel remarcă o atitudine existențială constantă a lui Sebastian: căutarea sintezelor. De aici, treptat, s-a închegat drept ideal de viață, „acordul valorilor iudaice și al valorilor românești“, din care simțea că îi este alcătuită existența, ideal abandonat, însă, după prefața lui Nae Ionescu.

Comentînd, cu observații percutante și inedite, relația dintre Sebastian și Nae Ionescu, Moshe Idel abordează și natura specială pe care a avut-o Sebastian cu iudaismul: „Sebastian a refuzat să se distanțeze de Ionescu, pe care îl vedea în postură de învins, tot așa cum refuzase să renunțe la iudaism, deși acesta nu avusese un impact semnificativ asupra profilului său intelectual. [...] Sebastian era un evreu înstrăinat, separat de filonul gîndirii evreiești, dar nu dorea să se despartă complet de această minoritate aflată în suferință“. Extrem de importantă mi se pare observația că și Sebastian, ca toți cei care au iscat și însuflețit discuțiile aprinse despre istoria evreiască și spiritul evreiesc, aparținea unei zone a diletantismului, a superficialității, polemicile limitîndu-se la cadrul strîmt al unei prejudecăți antice, care asocia inerțial suferința evreității, parte integrantă a ceea ce s-a numit „perspectiva lacrimogenă asupra istoriei evreiești“. Istoria și viața spirituală autentică a evreilor le erau cunoscute „combatanților“ doar la modul general, discuțiile învîrtindu-se mai degrabă în jurul unor obsesii decît al adevărului. Sebastian însuși a dat dovadă de superficialitate: „Citindu-l pe Sebastian, ai impresia că acesta poseda doar cunoștințe superficiale despre iudaism, pe care îl asocia doar cu imaginea nostalgică a propriei familii și în care vedea o identitate pe care un om de onoare nu ar trebui să o abandoneze numai pentru că este forțat să facă acest lucru. Iudaismul, în oricare dintre formele sale, nu este descris în detaliu ca sursă a anumitor valori“. De aici, includerea lui Sebastian în „grupul celor dezolați“, în lunga serie a evreilor melancolici ai perioadei interbelice.

La rîndul său, Camelia Crăciun analizează mecanismele culturale, sociale și politice care au determinat reacțiile ample – în general violente – ce au însoțit publicarea romanului De două mii de ani.... O primă cauză ar fi conflictul dintre modernismul cultural prin care Sebastian abordează problematica intelectualului și conservatorismul social și politic al României interbelice. Autoarea identifică, punctual, ipostaze ale intelectualului în romanul De două mii de ani... – detașat, observator și critic, concentrat pe individual: „intelectualul evreu din romanul lui Mihail Sebastian își permite luxul de a intra în lumea din jur care îi condiționează inevitabil identitatea, de a se izola pentru a rezolva probleme personale de metafizică, și care îl privesc în mod excepțional doar pe el, nefiind relevante pentru comunitate“. Tot ca sursă de polemică, autoarea evidențiază elementele de noutate pe care le aduce Sebastian în cultura română, scuturînd inerții și provocînd situări antagonice: modelul de tip și/și față de vechiul model sau/sau în ceea ce privește îmbinarea celor două seturi de valori (românești și iudaice), noul proiect identitar intrînd în conflict deschis cu identitatea axată pe etnic și autohton; pe de altă parte, ca roman al autenticității și al experienței, De două mii de ani... depășea vitalismul fiziologic și revoltat, aducînd în prim-plan experiența evreiască din punct de vedere colectiv și individual; nu în ultimul rînd, despre o contribuție inedită se poate vorbi și în contextul literaturii cu specific evreiesc, Sebastian abordînd pentru prima dată problema antisemitismului dintr-un punct de vedere personal, tensiunea fiind potențată de discursul la persoana întîi.

George Voicu analizează dubla identitate a lui Sebastian prin raportarea la scriitorul Ion Trivale, „caz maxim de asimilism, atingînd tema deprecierii literatului de origine evreiască pe scena culturală românească și trecerea antisemitismului din opinie în politică, dar și antisemitismul istoriei literare a lui G. Călinescu“. Andrei Oișteanu este prezent cu un text despre relația dintre Eliade și Sebastian, iar Paul Bailey îl vede pe Sebastian drept un „scriitor decadent“ și un spirit independent, care și-a păstrat intact sistemul de valori al omului civilizat, găsindu-și consolarea, în fața suferințelor și a trădărilor, în muzică și în literatură. Evoluția și metamorfozele temei evreiești, dar și motivul „insulei“ (ca „teritoriu privilegiat pentru cei care caută o izolare temporară, o regăsire a sinelui și a elementelor esențiale ale vieții“ sau ca „utopie sortită eșecului“) în publicistica, jurnalul și în literatura lui Sebastian sînt urmărite cu atenție de Leon Volovici.

Ca element de diversitate, aș menționa și studiul Martei Petreu (publicat anterior, ca și alte cîteva texte), unde, cu tendențiozitatea deja familiară, autoarea îl urechează pe Sebastian, pentru că nu a ținut cont de evreitatea sa și l-a ales pe Nae Ionescu și nu pe Lovinescu. Că a ales Cuvântul și nu Sburătorul. Marta Petreu scuză cu generozitate antisemitismul lovinescian, catalogîndu-l drept „inofensiv“ sau „defulare“ îndreptățită de atacurile neîntrerupte ale tînărului evreu. Ba mai mult, plecînd de la ipoteza că Sebastian, în articolele sale de critică literară, era „programat“ de Nae Ionescu să-l „distrugă“ pe Lovinescu, atunci cînd dă peste o cronică binevoitoare la romanul Bălăuca, o pune pe seama schimbărilor politice și își permite chiar presupuneri, bineînțeles incriminatoare: „Cu numai doi ani înainte, adică în decembrie 1933, Sebastian de la Cuvântul ar fi făcut în cronica sa o bășcălie enormă; acum, în Rampa, s-a mulțumit să se abțină de la ofense pe față“. Cînd un rechizitoriu (căci pentru mine asta reprezintă studiul Martei Petreu atît prin conținut, dar mai ales prin ton) pleacă de la ideea discriminatoare că Sebastian nu trebuia să-și trăiască viața fără să țină cont de faptul că era evreu, și care, în plus, își are ca liant al „probelor“ niște presupuneri justificative de tipul „ce-ar fi fost dacă...“, e dreptul și obligația cititorului-judecător să ridice din sprîncene a neîncredere.

Citind toate aceste texte despre dilemele identitare ale lui Sebastian, se naște certitudinea că scriitorul român nu a vrut să vadă și nu a simțit în evreitatea sa o „problemă“. Nu a avut o dilemă identitară. Pentru el, a fi evreu, român și, în același timp, om de la Dunăre nu presupunea nici o incompatibilitate, era o condiție ontologică independentă de propria voință. Și de a celorlalți... Însă în preajma sa au existat mereu „prieteni“ care i-au amintit că e evreu și i-au cerut explicații ori i-au pretins reacții. Aproape fiecare pagină a volumului Mihail Sebastian. Dilemele identității crește cu cîte-un grad senzația că dilemele lui Sebastian sînt ca enigma Otiliei...


Mihail Sebastian. Dilemele identității
Ediție îngrijită de Leon Volovici
Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2009, 300 p.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Redescoperirea lui Sebastian si a Holocaustului

Mesaj Scris de Admin la data de 24.07.11 19:36

Redescoperirea lui Sebastian si a Holocaustului
Redescoperirea lui Sebastian si a Holocaustului


Concomitent cu Festivalul "Zile si nopti de literatura", desfasurat la Neptun, Mangalia si Constanta, in metropola litoralului romanesc a avut loc Salonul International de Carte (15-20 septembrie), patronat de Ministerul Educatiei si Cercetarii, Ministerul Culturii si Cultelor, Universitatea "Ovidius" din Constanta, Uniunea Scriitorilor, Muzeul de Istorie si Arheologie din Constanta etc. Un bun prilej de intalnire a unor creatori in limba romana din tara si strainatate. Daca la Neptun nu a putut ajunge fostul meu coleg de clasa Alain Paruit, stabilit de multa vreme la Paris, caruia i s-a decernat Premiul pentru traducerile sale in limba franceza (Eliade, Goma s.a.), la Constanta a fost prezent Tesu Solomovici, din Tel Aviv, fostul meu coleg de facultate, actual coleg de redactie, in calitate de corespondent special pentru Israel si Orientul Mijlociu. Sa o spun din capul locului: acest evreu este mai mult roman, dar nu-i singurul, facand parte din elita celor nu si-au uitat obarsia, limba si indatoririle fata de tara natala. Tesu si-a facut studiile in Romania, si a inceput gazetaria la Bucuresti, ("Gazeta literara", "Flacara", sef al sectiei de literatura la cotidianul "Munca" etc.), pentru ca a plecat prin anii '60 in Tara Sfanta sa devina un mesager asiduu intre cele doua culturi. Drept care a si fost medaliat de presedintele Romaniei. Ziarist, editor si chiar impresar, aducand periodic in Israel teatre si artisti din varful vietii teatrale si muzicale romanesti, colegul meu este si un impatimit al istoriei neamului sau. A stat in arhive, a citit bibliotecile, rodul sunt cartile pe care le tipareste si articolele publicate. Una din aceste carti, "Securitatea si Evreii" i-a fost publicata chiar de Editura ZIUA, cu o prefata de Sorin Rosca Stanescu. Carte care a starnit multe controverse. Tot o lectura palpitanta si instructiva ofera volumul "Pacepa - un dosar incendiar", cartea securistului care a aruncat in aer aproape intregul sistem represiv din lagarul comunist.
La actualul Salon International de Carte de la Constanta, Tesu Solomovici a venit cu doua noutati: "Jurnal II. Jurnal indirect, 1926-1945" de Mihail Sebastian si "Istoria Holocaustului din Romania. Transnistria. Transilvania de Nord" de Tesu Solomovici, prezentate de acad. Nicolae Breban si de istoricul literar Marin Mincu, ambele lucrari distinse cu "Premiul Special al Salonului International de Carte".
"Jurnal II" e de fapt un jurnal indirect cuprinzand franturi dintr-o imensa opera publicistica, scrisori, dialoguri, conferinte, marturisiri, care a consumat geniul jurnalistic al marelui scriitor. Acad. Eugen Simion observa in prefata pe care o semneaza: "Tesu Solomovici s-a gandit - si nu s-a gandit rau - sa reciteasca articolele lui Mihail Sebastian pentru a descoperi notele subiective si, dupa ce le descopera, sa le adune intr-o carte care ar putea alcatui un jurnal de creatie si, indirect, un jurnal existential". O carte febrila, o carte -document, care sta frumos alaturi de "Jurnalul" tiparit de Humanitas. Referitor la cea de-a doua carte, despre Holocaustul din Romania, l-am intrebat pe autor de ce il considera "asimetric". "Multe din neintelegerile epocii provin dintr-o neadecvata asezare in ecuatie a termenilor si evenimentelor, spune Tesu Solomovici. Holocaustul s-a manifestat asimetric in Transnistria, Vechiul Regat si in Transilvania de Nord. Eu nu pot uita ca-i datorez viata maresalului Ion Antonescu. Eram un copil in Focsanii anului 1941, dar evreii focsaneni nu au patit nimic, precum majoritatea evreilor din Muntenia, Moldova, Dobrogea, Banat si Transilvania de Sud. In acelasi timp nu pot uita si nici ierta ca acelasi Maresal este vinovat de disparitia a zeci de persoane din familia mea, deportati in Transnistria. Nici nu-i pot pune in carca Maresalului atrocitatile antievreiesti si trimiterea la Auschwitz a evreimii Transilvaniei de Nord de catre ungurii lui Szalasy. Acesta-i sensul "Holocaustului asimetric" de care vorbeste cartea mea, si nimeni nu are dreptul sa speculeze intru altfel sintagma. E locul sa amintesc doua valori care imbogatesc cartea, purtand semnatura a doi mari pictori si graficieni: Devis Grebu, autorul copertei si extraordinarul set de ilustratii apartinand Mihaelei Schiopu."
Septuagenar, Tesu Solomovici e pe baricada. Continua, batrane!
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mihail Sebastian ca turnesol

Mesaj Scris de Admin la data de 24.07.11 10:32

Mihail Sebastian ca turnesol
Personalitatea complexă a lui Mihail Sebastian acționează ca hîrtia de turnesol, atît asupra intelectualilor români din interbelic, cît și asupra celor din prezent. Depoziția lui lucidă, calmă, dar necruțătoare, privind derapajele extremiste ale contemporanilor săi, intelectuali de frunte ai culturii noastre, e cam greu de suportat. Simțul nuanțelor, inteligența și sensibilitatea reprezintă de asemeni calități incontestabile ale diaristului. O asemenea apariție surprinzătoare, ca un sîcîitor element de contrast în cîmpul literaturii române – obișnuită cu vorbele în doi peri, jocurile de intermediere și compromisurile împinse ușor sub covor – pretindea o reacție adecvată. Discreditarea memorialistului, pentru a se prezerva neprihănită imaginea pleiadei fasciste interbelice, a devenit o prioritate a ultimilor ani.
Gheorghe Grigurcu ocupă una dintre cele mai amuzante poziții, în galeria detractorilor lui Mihail Sebastian. Cronicarul literar a fost mai întîi impresionat de anvergura și autenticitatea autorului și, îndată după apariția Jurnalului, în 1997, a emis o serie de judecăți favorabile, întemeiate pe anumite pasaje clar delimitate ale capodoperei. Zece ani mai tîrziu, comentatorul și-a dat seama că M. Sebastian este un obstacol incomod, în calea manevrelor de ascundere sau diminuare a extremismelor de dreapta. La sărbătoarea centenarului lui M. Sebastian (cîtă delicatețe!), Grigurcu și-a dat obolul tipărind în România literară o palinodie. Tot ce elogiase, acum relativiza. Tot ce lăudase, acum critica. Și, pentru ca totul să fie încă mai interesant, criticul își întemeia judecățile negative pe exact aceleași citate care-i serviseră, zece ani mai devreme, pentru a aplauda.
Cîtă vreme exegeza slujește la mai buna cunoaștere a unui text literar și – implicit – la mai buna cunoaștere a realității, ce preț mai poate fi pus pe comentatorul ce manipulează citatele și răstălmăcește faptele, astfel încît ceea ce azi este alb, mîine devine negru? Pe analistul care își proiectează interesele ideologice, aservind și exploatînd fără umbră de remușcare operele artistice, pentru a denigra autorii?
Îndată după apariția Jurnalului scris de Mihail Sebastian, Gh. Grigurcu nota încîntat, în legătură cu protagonistul însemnărilor, că avem în fața ochilor “un exemplar specific, am spune: de rasă, al inadaptabilului, al individului care nu-și găsește un rost nici afară și nici în sine”, aflat tocmai “la antipodul «artificiului», al «falsului» de care îi era teamă” (vezi rev. Viața românească, nr. 7-8/1997, reluat în vol. A doua viață, Buc., Albatros, p. 424). Zece ani mai tîrziu, în opinia sceptică a comentatorului nostru, autorul evreu confruntat cu tragedia Holocaustului nu ar face decît să-și însceneze crizele existențiale; pe modelul cutărui personaj depresiv al literaturii rusești, care se gîndește doar la plecare sau sinucidere, “realitatea psihică e îngroșată de poză” (vezi România literară, nr. 33, 34, 35/2007).
La prima lectură avusesem de-a face, în persoana lui Mihail Sebastian, cu un “autor fin, inteligent, sensibil ca un seismograf”. La a doua lectură, dimpotrivă, autorul este un “suspicios, anxios, frămîntat de varii motive” neserioase. Simțul autocritic exacerbat al lui Mihail Sebastian, ca dovadă concludentă a modestiei sale, era subliniat cu încîntare în primă instanță: “are o părere cît se poate de proastă despre el însuși. Încearcă senzații caracteristice de «silă, dezgust, descompunere», socotindu-se «o epavă», «un ratat»”. Cu ocazia centenarului marcat în presa literară, comentatorul deja îl vede pe M. Sebastian ca pe un ins “orgolios”, cu reacții “scorțoase”.
Pasiunea constantă a dramaturgului interbelic pentru literatura străină era subliniată inițial cu încîntare: “Jurnalul său ne îngăduie a-i reconstitui personalitatea printr-un joc de suprapuneri între literatură și viață, joc de transparențe emoționale ce suprimă aproximația, reduc artificiul la un minim expresiv, înnobilîndu-l prin utilizarea sa în calitate de receptacol al «adevărului» faptic și sufletesc”. După cîțiva ani, aceeași intensă frecventare a literaturii occidentale e marcată ca semn de falsitate și frivolitate: “Afectarea proustiană a lui Sebastian e prin urmare una din insignele cu care a ținut a se orna”.
Mihail Sebastian n-a ezitat să combine meditațiile afectuos-admirative și cele pipărat-sarcastice la adresa bunului său prieten Camil Petrescu. Portretul era lăudat de Gh. Grigurcu: “Un personaj central e, în Jurnalul de care ne ocupăm, Camil Petrescu, scriitor a cărui valoare nu e contestată, dar altminteri megaloman, pururi interesat, versatil, așa cum îl știm și din alte surse. (…) A ne inflama disproporționat în fața unor fișe ce intersectează intimitatea subiectului cu cea a obiectului nu mi se pare înțelept”. Zece ani mai tîrziu, Grigurcu face tocmai ce ne sfătuise să nu facem, adică se inflamează disproporționat (și ipocrit) pe seama descrierii de care are parte Camil Petrescu, “chipul cel mai prezent și totodată cel mai violent șarjat, înghesuit într-o efigie caricată”. Mai întîi criticul ne asigurase de autenticitatea portretului, ce poate fi confirmat și din alte surse. Ulterior același om mimează indignarea și își acuză victima că se pretează la șarjă și caricatură.
Eugen Ionescu ne-a ilustrat, într-un răsunător impuls de teribilism din perioada interbelică, felul în care unul și același text literar (Maitreyi de Mircea Eliade) poate fi judecat pozitiv sau negativ, în funcție de interesele comentatorului. Aceleași citate pot fi lipite în corpul demonstrației, pentru a se demonstra calități sau defecte, după cum criticul literar și-o propune. Așadar exegeza ar fi o inutilitate și o pierdere de vreme, toți urmărind doar demonstrarea propriilor preconcepții, consolidarea propriilor interese de putere. Jocul extravagant al lui Eugen Ionescu, de odinioară, excludea din calcul ipoteza că la baza interpretării trebuie plasate buna-credință și onestitatea. Acestea sînt singurele ingrediente care, din capul locului, îi conferă legitimitate îndemînării meșteșugărești a criticului.
Ceea ce Eugen Ionescu a aplicat sub formă de joacă ironică, pe spinarea lui Mircea Eliade, a venit acum Gheorghe Grigurcu să pună în scenă, cu o seriozitate atroce, în dauna lui Mihail Sebastian. Palinodia sa încruntată ideologic rămîne, însă, nerelevantă. Ea nu ne ajută să pricepem esența personalității lui M. Sebastian. Paginile tendențioase ale lui Grigurcu dobîndesc, cel mult, roșeața găinarului prins în cotețul vecinului.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 16.07.11 21:02

Masacrul de la Iasi

(29 iunie 1941)
Iata ce scria Ministerului Afacerilor Interne prefectul judetului Iasi, colonel Dumitru Captaru, în raportul nr. 1.042 din 29 iunie 1941: "Raportam ca în noaptea de 29-30 iunie s-au tras numeroase focuri de arma din case particulare […]. S-a tras asupra coloanei în mars a unei trupe de infanterie româneasca care trecea prin oras spre front. […] Nu s-a putut prinde nici un individ în flagrant delict. […] Dupa indicatiile obtinute pâna în prezent, se constata ca se cauta de catre anumiti indivizi sa arunce vina asupra evreilor din oras cu scopul de a atâta armata germana si româna, precum si populatia crestina contra evreilor, pentru a da loc la uciderea în masa a acestora".3
Dupa cum au demonstrat istoricii si dupa cum probeaza documentele oficiale si martorii oculari, la Iasi, la sfârsitul lunii iunie 1941, totul a fost o înscenare sinistra. Pretinsele împuscaturi asupra soldatilor români si germani care se îndreptau spre front, precum si semnalele luminoase facute, chipurile, pentru ghidarea avioanelor si parasutistilor sovietici au declansat macelul în care au pierit circa 10.000 de evrei nevinovati. Cu toate acestea, radioul si toate ziarele au reluat cinicul comunicat oficial al Presedintiei Consiliului de Ministri, în care, printre altele, se spunea: "La Iasi au fost executati 500 iudeo-comunisti, care trasesera focuri de arma din case, asupra soldatilor germani si români" (Universul, 2 VII 1941).
Astfel de acuzatii se bazau pe un cliseu arhaic, foarte încetatenit în mentalul colectiv românesc si european în general. Evreul este de secole perceput ca fiind tradatorul prin excelenta, spionul în solda inamicului, dezertorul las. Ca "urmas al lui Iuda", gata sa tradeze pentru câtiva arginti, evreul este considerat "tradator de neam si vânzator de tara". Venite pe acest orizont de asteptare, acuzatiile consolidau o imagine a unui portret-robot deja constituit. Calatorind prin tara în august 1941, la câteva saptamâni dupa masacrul de la Iasi, scriitorul Emil Dorian a avut posibilitatea sa constate acest fenomen de psihoza colectiva: "Am vazut si am vorbit cu multa lume, tarani, târgoveti, militari prin gari, tot soiul de oameni prin trenuri. M-a înspaimântat sentimentul de ura împotriva evreilor, care sunt vazuti ca tradatori, parasutisti (?), comunisti, vipere si altele, fara nici un control, cu o usurinta care seamana cu contagiunea unei boli molipsitoare. Nici nu stii când s-a întins epidemia: si deodata boala e în sânge. Un preot tânar […], vazând într-o statie pe niste evrei transportati dintr-un târgusor într-un lagar, a exclamat: «La ce-i mai duce cu trenul? Eu i-as împusca»".4
În preajma declansarii masacrului de la Iasi, Sebastian a detectat întetirea, ca la comanda, a propagandei antisemite. "Ma îngrijoreaza tensiunea antisemita care se întretine si se alimenteaza prin presa, radio, afise…", noteaza în jurnal pe 28 iunie 1941. "De ce? de ce? Stiu foarte bine «de ce», dar nu ma pot dezobisnui de întrebarea asta stupida". Neavând posibilitatea sa se informeze de la sursa, Sebastian preia în jurnal, fara sa comenteze, câteva frânturi din comunicatul oficial: "La Iasi, 500 iudeo-masoni executati [corect în comunicat: 500 iudeo-comunisti - nota A.O.]. Comunicatul guvernului, aparut în editii speciale, spune ca au fost complici cu parasutistii sovietici". Peste câteva zile, pe 2 iulie, Sebastian reproducea din presa, de data asta integral, un nou comunicat oficial, emis de Presedentia Consiliului de Ministri: "În ultimele zile au fost câteva cazuri când elemente straine de neam si dusmane intereselor noastre au tras focuri contra soldatilor germani si români. Orice încercare de repetare a acestor miselesti agresiuni va fi reprimata fara crutare. Pentru fiecare ostas german sau român, vor fi executati 50 iudeo-comunisti".
Sintagma "iudeo-comunisti", care revine obsedant, se încetatenise în limbajul public si oficial, fiind foarte comoda. Ea se baza pe cliseul tenace al "jidanului - agent al comunismului", demonizându-i pe toti evreii de-a valma: "În [ziarul] Ordinea de alaltaseara - scria Sebastian pe 18 iulie 1941 – [apare] o fotografie, pe care regret ca nu am decupat-o. Un lung sir de femei mizerabile [din Basarabia], în zdrente, cu copii mici, la fel de zdrentuiti. Nici o figura de barbat. Legenda fotografiei spunea ca sunt iudeo-comunisti adunati de armata spre a-si lua rasplata pentru faradelegile faptuite". Scriitorul încerca sa înteleaga ce se întâmpla cu adevarat din minciunile vehiculate în presa: "Lectura ziarelor este parca un exercitiu de descifrare a unui text, pentru care îti lipseste cifrul. Si totusi este asa de interesant! Pentru prima oara mi se întâmpla sa gândesc ca adevarul este un lucru în mod absolut necamuflabil. De sub toate contrafacerile, de sub toate minciunile, de sub toate aberatiile, oricât de adânc l-ar ascunde, oricât de groaznic l-ar mutila - înca razbate, înca sclipeste, înca respira" (5 VII 1941).



Sindromul post-traumatic
La începutul lui iulie 1941, Sebastian era îngrozit, fiind într-o stare accentuata de depresie psihica: "De asta data suntem în mijlocul catastrofelor. Mai putine întrebari decât la 1 iunie, dar mai multe terori. Neputinta de a vorbi, de a scrie. Un fel de teroare surda, înabusita. Abea îndraznesti sa privesti mai departe de ceasul care trece, de ziua care înca n-a trecut […]. Astept cu un fel de încremenire stupida sa se faca seara, sa se faca zi, sa treaca ceasurile, sa treaca o zi, si înca una, si înca una, si înca una…".
Între timp, Sebastian aflase mai multe amanunte - de la supravietuitori, probabil - despre masacrul evreilor de la Iasi si despre "trenurile mortii", dar îi era practic imposibil sa puna pe hârtie ororile auzite. Infernul nu putea fi descris în cuvinte. Dar, la Sebastian, si tacerea era semnificativa: "Imposibil de însemnat ceva aici [în jurnal]", nota scriitorul pe 12 iulie 1941. "Simpla relatare a faptelor ce se povestesc despre evreii ucisi la Iasi sau despre cei transportati cu trenul de acolo la Calarasi este dincolo de orice cuvânt, sentiment sau atitudine. Negru, sumbru, nebun cosmar. Nu ne ramâne decât sa primim moartea ca pe o moarte de razboi. Cazi sau ramâi în picioare, dupa noroc, dupa simpla întâmplare. Sunt mai putin dezarmati decât noi oamenii care mor pe front? Orbecaim cu totii într-o imensa, trista, întunecata multime - milioane, milioane, milioane - si moartea nu alege, nu asteapta. Cine va ramânea, va ramânea". Nici peste câteva zile, pe 17 iulie, Sebastian nu se simtea în stare sa relateze masacrul de la Iasi: "Moartea e posibila în fiecare zi, în fiecare ceas. Ceea ce s-a petrecut la Iasi (si înca nu ma pot decide sa scriu aici tot ce am aflat între timp) se poate oricând repeta aici [în Bucuresti]".
Într-adevar, "masacrul de la Iasi [este] o obsesie de care nu scapam", scria Sebastian în jurnal la 4 august 1941. Când, la începutul lunii august toti evreii din Bucuresti cu vârsta cuprinsa între 20 si 50 de ani, fusesera convocati intempestiv la Prefectura Politiei, "cu mâncare pe trei zile si rufe de schimb", Sebastian si fratele sau Benu au trait momente "de înlemnire, de spaima neputincioasa, de disperare" si sentimente "de inutilitate, de predare în fata nenorocirii, de acceptare cu ochii închisi a catastrofei". "Suntem din nou pusi în fata unei adevarate ridicari în masa a evreilor. Internare în lagar? Exterminare? […] Din Vacaresti, grupuri mici, mizerabile, de evrei famelici, livizi, zdrentuiti, purtând lamentabile legaturi si boccele, se îndreapta spre centru. Se pare ca pe platoul Prefecturii sunt adunati câteva mii. Pe Calea Victoriei, femei amarâte, cu priviri de neliniste, de implorare stupida, dau târcoale locului, neîndraznind sa se apropie prea mult si asteptând probabil vesti de la barbatii care au intrat. Cunosc privirea asta, cunosc asteptarea asta. Le-am vazut de atâtea ori, în ultimii doi ani, în jurul cazarmilor." Când s-a comunicat faptul ca este vorba doar "de o simpla concentrare pentru munca", Sebastian a parut ca se linisteste putin. "În orice caz - nota el în jurnal - nu e, sau nu e înca (asa cum m-am temut ieri), repetarea dramei de la Iasi (care si ea tot cu o «simpla» convocare la politie începuse). […] Ma simt ostenit, uzat, stors".



O sintagma improprie: "pogromul de la Iasi"
Atât în titlul comunicarii mele, cât si în cuprinsul ei, am folosit formula "masacrul de la Iasi", si nu cea încetatenita: "pogromul de la Iasi". Cred ca datorez o explicatie. Cu sensul de "macel", termenul "pogrom" este de origine rusa. El a intrat în limbajul international la sfârsitul secolului al XIX-lea, mai ales dupa valul de pogromuri din vestul Rusiei tariste, declansat în urma asasinarii de catre narodnici, în 1881, a tarului Alexandru al II-lea. Pogromul are o dinamica psiho-sociala foarte specifica. Este vorba practic de un linsaj, cu calau colectiv si victima colectiva, care se declanseaza, mai mult sau mai putin spontan, în urma unui pretext cu puternica încarcatura emotionala. Intensitatea psihozei participantilor la pogrom creste exponential. Surescitati la maximum, ei navalesc în cartierul evreiesc, dedându-se la crime, violuri, distrugeri si jafuri. Pogromistii sunt de regula civili, iar evreii pogromiti fac apel la autoritati sa intervina. În cele din urma, autoritatile militare intervin, de regula prea târziu, reusind sa domoleasca actiunile sângeroase si sa limiteze urmarile tragice.
Or, masacrul produs la Iasi în vara anului 1941 a avut o cu totul alta desfasurare decât cea a unui pogrom. Asa cum au demonstrat istoricii, planul masacrului a fost initiat si pregatit dinainte de autoritati si dus la îndeplinire nu de civili, ci de institutii ale statului, tocmai cele care aveau ca misiune apararea vietii cetatenilor: politia, jandarmeria, armata, siguranta statului, dar si Caile Ferate Române etc.
În primavara anului 1941 Mihail Sebastian simtea ca antisemitismul asa-zicând "particular" devenise din ce în ce mai mult unul "de stat", consfintit de lege. El încerca sa-si explice în jurnal consecintele acestei modificari esentiale: "Alta data - chiar sub legionari - antisemitismul era bestial, dar în afara de lege. Era oarecum scuza lui. Si oricând - macar de forma - puteai sa apelezi la autoritatea de stat. Un minim de dreptate era pastrat în masurile oficiale. Acum si sentimentul asta - oricât de precar - al unei justitii oficiale e pierdut" (28 III 1941).
Nu sustin ca, pentru ceea ce s-a întamplat la Iasi în vara anului 1941, termenul de "masacru" (prea "neutru") este unul foarte potrivit, ci doar ca cel de "pogrom" este nepotrivit. Din pacate, denumirea de "pogromul de la Iasi" s-a încetatenit în limbajul public, dar si în literatura de specialitate (în manuale scolare, în carti de istorie, în documente oficiale, în dezbateri academice etc.). Chiar si un cercetator extrem de atent cum este Jean Ancel foloseste aceasta formula în titlul excelentei sale carti, aparute recent.5 De asemenea, în Raportul final, întocmit în 2004 de Comisia Internationala de Studiere a Holocaustului în România "Elie Wiesel", se utilizeaza tot sintagma "pogromul de la Iasi".6 Nu este doar o problema de terminologie, ci si una de metodologie. A numi masacrul de la Iasi "pogrom" si a-l trata ca atare înseamna a introduce elemente de confuzie privind modul cum a fost initiat, pregatit si executat genocidul de la Iasi din vara anului 1941. Este, într-un fel, distanta de la pogrom la Holocaust.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 16.07.11 21:01

Rebeliunea legionara

(21-23 ianuarie 1941)
Despre situatia evreilor din Bucuresti, Sebastian se putea informa si singur, uneori ca martor ocular. În ianuarie 1941 Sebastian locuia pe Calea Victoriei, într-un apartament aflat la ultimul palier al unui bloc cu noua etaje, langa Piata Amzei. Acolo l-a surprins rebeliunea legionara. Cateva zile aproape ca nu a iesit din casa. Ororile petrecute în cartierele evreiesti Vacaresti si Dudesti ajungeau la el prin comunicate oficiale si amplificate prin zvonuri. Era surescitat si îngrozit. Recitea Istoria evreilor de Simion Dubnow, anume capitolele referitoare la marile pogromuri medievale. În noaptea din 22 spre 23 ianuarie s-au dat lupte între militiile legionare si armata chiar pe Calea Victoriei, în fata blocului sau. "Toata noaptea au continuat mitralierele si tunurile", nota Sebastian în jurnal. Dimineata a coborât în strada si a vazut, lânga o balta de sânge si câteva lumânari aprinse, un grup de trecatori comentând moartea unui militar.
"În mijlocul a cinci-sase trecatori, un nenorocit [ …], un biet bâlbâit, cretin, povestea cum «o jidoavca a tras cu revolveru, uite din blocu asta, de pe acoperis, aseara, s-a împuscat un plotonier».
- O jidoavca, domnule? întreaba un domn mai în vârsta, destul de bine îmbracat, destul de potolit.
- Da, o jidoavca, tu-i mama ei!
- Si nu i-a facut nimic?
- Ba bine ca nu. A arestat-o. A dus-o.
Ma uit bine la oamenii care-l asculta. Nu e unul care sa nu creada. Nu e unul care sa aibe cea mai mica îndoiala despre adevarul acestei povesti absurde. Un moment ma gândesc sa intervin, sa le spun ca e o absoluta prostie, sa-i întreb daca-si imagineaza ca un evreu, mai mult chiar: o evreica, poate fi atât de dement încât sa traga într-un militar, sa-i întreb în fine daca o femeie poate trage cu revolverul de pe acoperisul (!!) unui bloc cu 9 etaje si sa nimereasca asa de exact - sa-i întreb în fine daca stiu ca soldatul a cazut ieri într-o adevarata lupta de strada, în care s-au tras sute de gloante. Dar la ce bun? Cine m-ar auzi? Cine ar încerca sa rationeze? Nu e mai simplu, mai rapid, mai expeditiv sa creada ce le spune celalalt? «A tras o jidoavca.» Am plecat mai departe, dupa târguieli. Când m-am reîntors, erau alti trecatori, care vorbeau despre acelasi lucru. Dar de asta data, nu era vorba de o «jidoavca», ci de un «jidan». Unii spuneau ca a fost prins, altii ca nu. Unii precizau ca a tras de la etajul IV (etaj IV care nu mai e locuit de la cutremur), altii ca nu se stie înca de unde a tras. Cred ca cineva propunea sa se faca o cercetare în bloc, sau se mira ca înca nu s-a facut. Pe urma, de la fereastra mea, am privit câtva timp cum vestea se latea, cum grupurile deveneau mai dese, mai agitate. Lipsea mult pentru un atac asupra tuturor apartamentelor jidovesti din bloc? Uite cum începe un pogrom" (24 I 1941).
Se pare ca aceasta ecuatie de provocare a pogromului a fost sustinuta si de gardisti, pentru ca în 24 ianuarie 1941, în oficiosul legionar Porunca Vremii, Ilie Radulescu motiva astfel baia de sânge din cartierele evreiesti ale Bucurestilor: "Jidanii au fost cei care au tras în armata!". Fac abstractie de absurditatea acuzatiei: evreii nu aveau nici un interes sa traga în armata care lupta împotriva militiilor legionare. Cu intuitia sa de scriitor si publicist, Sebastian a demontat mecanismul socio-psihologic de declansare a unui pogrom: starea generala de surescitare a populatiei, un anume orizont de asteptare, producerea unui eveniment putenic emotional (moartea unui om, de preferinta a unui militar), vina aruncata asupra evreilor etc. De altfel, Sebastian a intuit cu cinci luni înainte modul în care a fost instrumentalizata de catre autoritati declansarea "pogromului" de la Iasi din vara anului 1941.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Masacrul de la Iasi in Jurnalul lui Mihail Sebastian

Mesaj Scris de Admin la data de 16.07.11 21:01

Masacrul de la Iasi in Jurnalul lui Mihail Sebastian
I ntre 28 si 30 iunie a avut loc la Iasi o serie de manifestari comemorative dedicate implinirii a 65 de ani de la pogromul de la Iasi din 28-30 iunie 1941. Organizarea acestor manifestari a apartinut Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania "Elie Wiesel", Universitatii "Al. Ioan Cuza", Facultatea de Istorie, si Centrului de Istorie a Evreilor si Ebraistica. De asemenea, coorganizatori au mai fost Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania si Comunitatea Evreilor din Iasi.
Prima zi a inclus conferinta internationala Pogromul de la Iasi, 28-30 iunie 1941: prologul Holocaustului din Romania. In deschiderea conferintei, au fost prezentate mesaje din partea presedintelui Romaniei, Traian Basescu, din partea ministrului roman de Externe, Mihai-Razvan Ungureanu, din partea ambasadorului Israelului, Rodica Radian-Gordon, a ambasadorului SUA, Nicholas Taubman, a ambasadorului Germaniei, Wilfried Gruber, a marelui rabin al Romaniei, Menachem Hacohen. Printre cei care au rostit alocutiuni s-au numarat Mihai E. Ionescu, directorul Institutului National pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel", Paul Shapiro, directorul Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, Aurel Vainer, presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania, Pincu Kaiserman, presedintele Comunitatii Evreiesti din Iasi, Radu Prisacaru, prefectul judetului Iasi, Dumitru Oprea, rectorul Universitatii "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi.
Publicam mai jos comunicarea lui Andrei Oisteanu la conferinta. Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania "Elie Wiesel" va edita un volum cuprinzand toate textele conferintei.


La începutul anilor ‘40, mijloacele de informare pe care le avea la îndemana Mihail Sebastian în ceea ce priveste oprimarea si reprimarea evreilor din România erau relativ precare. "Problema evreiasca" era foarte prezenta în publicatiile antisemite, dar evident acestea dadeau masura starii evreofobiei, si nu a situatiei reale a evreimii din România. Ziarele obisnuite publicau în aceasta privinta mai ales comunicate lapidare, care mai degraba fardau adevarul. În 1941 aparatele de radio (la care se mai puteau asculta posturi straine) fusesera confiscate de la evrei, în urma Decretului-Lege nr. 1.253 din 6 mai 1941, semnat de Ion Antonescu. În motivatia acestei legi se sustinea ca "evreii posesori de aparate de radio receptioneaza stiri de propaganda contra intereselor generale ale tarii, pe care apoi le raspândesc, alarmând permanent populatia"1. Peste câteva luni, la 12 septembrie 1941, lui Sebastian i-a fost desfiintat si postul telefonic, din aceleasi motive absurde.2
Informatii privind soarta evreilor din estul tarii îi parveneau lui Sebastian si de la ofiteri întorsi de pe front: "Alice Th[eodorian] - noteaza el în jurnal - îmi spune ca un ofiter prieten, întors de pe front, i-a povestit ca armata are ordin sa împuste pe toti evreii gasiti în Bucovina si Basarabia" (18 VII 1941) sau "Vicky Hillard, locotenent de cavalerie, întors ieri de pe front, din Ucraina, … [povesteste] multe lucruri despre masacrul evreilor dincoace si dincolo de Nistru. Zeci, sute, mii de evrei împuscati. El, simplu locotenent, ar fi putut ucide sau ordona sa se ucida oricâti evrei" (21 VIII 1941).

http://www.revista22.ro/html/index.php?art=2876&nr=2006-07-07
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 10.07.11 18:02

MIHAIL SEBASTIAN




      Mihail Sebastian (1907-1945) e un scriitor evreu de limbă română. S-a născut la Brăila, cu numele de Iosef Hechter. După absolvirea liceului, beneficiind de protecția lui Nae Ionescu, s-a mutat la București ca ziarist la Cuvîntul. A absolvit studii de drept și a profesat ca avocat. Odată cu alunecarea gazetei și a directorului ei către extrema dreaptă, poziția lui Mihail Sebastian devine tot mai delicată, deși în cîteva articole el se desolidarizează sarcastic de hitlerism, de dictatură și obscurantism, de politicianismul veros, pledînd cauza oamenilor simpli, a celor lipsiți de educație, a celor dezmoșteniți de criza economică.

      După suspendarea apariției Cuvîntului, din ianuarie 1934, trece printr-o dificilă perioadă de persecuții. Situația scriitorului este cu atît mai complicată, cu cît alege să publice cartea De două mii de ani… – o pledoarie indirectă în favoarea minorității evreiești –, însoțită de prefața violent antisemită a lui Nae Ionescu. Extrema dreaptă îl denigrează pe M. Sebastian, datorită provenienței sale etnice, în timp ce presa semită îi răstălmăcește ideile și îl condamnă pentru eforturile sale de incluziune socială. Eseul Cum am devenit huligan și impresionantul Jurnal îi consemnează frămîntările.

      Mihail Sebastian este un martor lucid al vremurilor și al vieții intelectuale interbelice. La temelia însemnărilor lui stă un spirit rațional, pe alocuri zeflemitor, bun cunoscător al detaliilor și al dedesubturilor realității. Observatorul înfrigurat al circumstanțelor politice tot mai apăsătoare, ce pregătesc instaurarea totalitarismului, este dublat de un meloman subtil, dar și de un sportiv entuziast (mare amator de schi ori de excursii estivale). Trebuie de asemeni remarcată aria extinsă a lecturilor sale, cu mențiune pentru admirația față de literatura franceză (mai ales Marcel Proust), sau cea engleză. A legat prietenii cu unii scriitori români importanți ca Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Camil Petrescu etc.

      A scris proză (Femei, Orașul cu salcîmi, Accidentul, De două mii de ani…), teatru (Jocul de-a vacanța, Steaua fără nume, Ultima oră), jurnal. Publicistica sa fascinantă a rămas, în mare măsură, îngropată în paginile ziarelor vremii și, întrucît a fost doar parțial reluată în volume, circumstanța a provocat recent o campanie de presă defăimătoare. Printr-o avalanșă de citate trunchiate, răstălmăciri grosolane și procese de intenție revoltătoare, s-a încercat țintuirea autorului la stîlpul infamiei. Dezbaterile furtunoase din presa literară au mai temperat elanul denigratorilor, însă fără a-i descuraja. (L.A.)

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 12.06.11 9:47

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 23.04.11 13:30

MIHAIL SEBASTIAN ȘI EVREII (3)

Poziția cîtorva gazetari evrei este definitorie, într-un asemenea context. Un tur de orizont succint se vădește necesar.
Vocea lor s-a făcut auzită mai întîi în revista Adam, condusă de I. Ludo. Este vorba despre o publicație de factură preponderent polemică, sarcastică, oarecum un echivalent al Academiei Cațavencu din zilele noastre. Însä periodicul e dedicat problemelor comunității și găzduiește, totodată, studii critice ori eseuri docte pe teme evreiești. Opțiunea sa democrată, apăsat antihitleristă, e incontestabilă. De pildă, în iunie 1933, Adam include și un scurt comentariu al lui E. Lovinescu, în care cunoscutul critic literar și sociolog se disociază cu demnitate de antisemitismul german tot mai ofensiv:

“Desfășurarea acțiunii antisemite în Germania de la începutul regimului hitlerian deschide o nouă eră medievală în istoria contemporană (…). Procedeele întrebuințate pentru realizarea unei astfel de doctrini rasiste, dacă nu sunt medievale, depășesc toate normele civilizației moderne; ele nu numai că știrbesc prestigiul unui popor de mare cultură, dar vor produce aceleași dezastruoase rezultate ca odinioară în Spania; în toate domeniile activității intelectuale și artistice, Germania se vede de pe acum lipsită voluntar de valori cu desăvîrșire de primul plan, cu circulație mondială, ca Einstein, Reinhardt, Elisabeta Bergner, Emil Ludwig, Alfred Kerr, fără a mai pomeni de pleiada de chimiști, de economiști, de ziariști și mai ales de scriitori, care au marcat fizionomia literară a Germaniei de după război. (…) A persecuta astfel de oameni, în afară de incompatibilitatea cu normele vieții moderne, este și un act inexplicabil apolitic și ingrat.”[1]
De pe această baricadă eteroclită, recurgînd la un ton colocvial, mustind de insinuări și ironii, gazetarul I. Ludo îl ia la rost pe Nae Ionescu pentru partizanatul său nedemocratic. Profesorul bucureștean declarase ostentativ că opinia publică din țară n-ar trebui să se preocupe de problemele din Germania, căci românii nu sînt nici “evrei”, nici “reprezentanți ai intereselor evreiești”, nici “mari democrații apusene”. Pe fundalul unui dezinteres indus, logicianul își desfășurase apoi argumentația favorabilă totalitarismului german. I. Ludo îl persiflează într-un articol unde – cu deranjante grosolănii stilistice – scoate în evidență contradicțiile și sofismele lui Nae Ionescu:
“E un filosof picant – și ne încîntă. Ține cu orice preț să pară altceva decît este. «Umanist», în fond, vrea să fie luat drept o mare canalie. «Apusean» – vrea să fie un oriental tembel. «Democrat» – vrea să fie un reacționar tîmpit și primitiv. «Mare» – vrea să fie mititel, mititel, ia atîta, să-l pierzi în plapumă. De revoluția germană nu se interesează – dar se topește de dragul ei. Îi este indiferent ce o să se aleagă din regimul lui Hitler – dar știe că toți adversarii Führerului sunt «delatori». Nu este «parte» – dar are grijă să apere «tragica încordare» a «harnicului popor» împotriva «sabotorilor». Susține că «nu-i hitlerist, Doamne ferește» – dar nu se codește o clipă să afirme că ceea ce apare în presa evreiască este «falsificare de fapte»”.[2]
Campania sarcastică a jurnalistului împotriva lui Nae Ionescu se prelungește insistent. Într-un amplu pamflet, este denunțată schimbarea oportunistă de macaz a profesorului, pe tema antisemitismului:

“Ca tu, om de treabă, care toată viața te-ai pupat în bot cu evreii, care ai frecventat pe evrei, care ai conferențiat în fața unui public exclusiv evreiesc, să devii, cum a venit ăla în Germania la putere, hodoronc-tronc, antisemit, asta n-o mai pot înțelege să mă tai.”[3]
Ziaristul protestează batjocoritor împotriva semnalului de alarmă tras de Nae Ionescu, care avea impresia că majoritatea gazetelor și a posturilor de comandă din societatea românească ar fi fost ocupate de evrei și cerea eliminarea acestora din funcțiile de decizie. Cu alt șir de ironii i se răspunde solicitării lui Nae Ionescu de îndepărtare, din pozițiile influente, a consilierilor politici sau administrativi de origine evreiască.

Sionistul A.L. Zissu publică, la rîndul său, în paginile revistei Adam, unele precizări suplimentare pe marginea polemicii sale împotriva lui Nae Ionescu[4].

Pînă în această etapă, ostilitatea dintre I. Ludo și Mihail Sebastian se manifestase indirect, prin săgeți vitriolante, expediate în direcția scriitorului de la Cuvîntul[5]. Dar, după arestarea lui Nae Ionescu și suspendarea publicației sale datorită activității extremiste, M. Sebastian înțelege să se revolte contra atacurilor la care mentorul continua să fie supus în presă, cu toate că se afla în imposibilitatea de-a se mai apăra. Și își exprimă indignarea prin intermediul unui mesaj tăios, citat apoi ca element incriminator în corpul răspunsului care-i este întocmit.

“Domnule Ludo, / Vei putea convorbi cît vei vrea, cu propria d-tale conștiință, despre cît ești d-ta de bun evreu și despre cît de prost evreu sunt eu. Vei putea avea voluptatea de a te indigna copios împotriva trădării mele de neam, dar nu mă rabdă inima să nu-ți spun că a înjura un om fără putința de a răspunde este un gest oribil, de o urîțenie ce îi servește în același timp și de pedeapsă. / Doresc din toată inima ca galbena d-tale broșură să se vîndă cît mai repede. Vei fi de două ori cîștigat: 1) îți vei încasa banii învestiți; 2) vei scăpa de mărturia unei mizerii care va fi astfel consumată. / Aș vrea să știi că acest lucru ți-l spune cineva, care crede cu îndîrjire că micul d-tale atentat moral este o faptă profund neevreiască. MIHAIL SEBASTIAN.”[6]

Stimulat de acest protest care-l vizează, I. Ludo declanșează atacurile fățișe împotriva romancierului. Într-un prim pamflet îi aduce un șir întreg de acuzații brutale. Îi impută, de pildă, că Mihail Sebastian a refuzat în mod constant să publice în revista Adam, preferînd în contrapartidă să semneze pe prima pagină a Cuvîntului (“Ani de-a rîndul a fost surd la vocea sîngelui israelitean”[7]). Cînd s-a hotărît, totuși, să ia în considerare existența acestui periodic al comunității, a făcut-o doar pentru a-l agresa (“se apucă – tocmai în clipa în care binevoiește să-și coboare ochii pînă la noi – să ia apărarea unui adversar al evreilor, împotriva evreilor. Ei! Este asta o treabă evreiască?”[8]).

De aici și pînă la portretul infamant de trădător al propriei etnii, pus fără scrupule în slujba adversarului, a mai rămas o distanță foarte mică, ușor de străbătut. Tonul gros, sardonic, vine să șteargă toate nuanțele existente. Mihail Sebastian ar fi fost “coșcogea hamal ideologic de pagina întîia, zilnic cursiv și politic, el, evreul, în gazeta care muncea de zor să scoată pe evrei din presa politică – el, evreul, sfetnicul și amicul patronului, adversar al sfetnicilor politici evrei”[9]. “D. Sebastian – mai spune I. Ludo, recurgînd la stupefiante exagerări – se simțea în oficina rasistă, ca păstrăvul în apă”[10]. Scriitorului i se reproșează că nu și-a dat demisia de la Cuvîntul. Violențele stilistice degradante nu sînt ocolite, atunci cînd ni se vorbește despre “arhanghelul Mihail circumcisul, angelul păzitor al demnității patronului”[11]. Ne sună cunoscut aceste pasaje, pentru că ele se înscriu printre cele mai frapante caracterizări diabolizante, reluate recent de Marta Petreu, aluziv dar și prin citări obstinate, în cartea injurioasă la adresa lui M. Sebastian. Pamfletul interbelic a fost reciclat în pseudoanalize universitare contemporane.

Iar dușmănia gazetarului nu se ostoiește. După apariția romanului De două mii de ani…, I. Ludo împinge șarja hiperbolică pînă la a susține că un autor evreu, Sebastian, și un editor evreu, Ciornei, s-ar fi coalizat pentru a publica o carte antisemită! “Cei cari vor să aibă în biblioteca lor o carte de propagandă antisemită, să cumpere romanul cu titlu evreiesc al d-lui Mihail Sebastian”[12]. Este vorba despre o acuzație extrem de gravă și – după cum s-a văzut din prima parte a acestei prezentări – neadevărată.

Pe aceeași linie a exagerărilor stilistice, promovate de directorul revistei Adam, se înscrie și un anume Mihail Solomon, care se întreabă A cui e vina? și răspunde prin sarcasme vulgare, pigmentate cu vagi aluzii homosexuale, ce vor constitui, peste decenii, principala sursă de inspirație a cercetătoarei M. Petreu: “Un idol și un sclav, un sforar și o păpușe. Armonia visată, ideală, definitivă. (…) Dar marele Nae (Ionescu) s-a plictisit de amanta sa spirituală, ar vrea să rupă niște legături obositoare, artificiale, putrede. / Și atunci îi ordonă să scrie o carte a învățăturilor dobîndite, izbînda convingerilor atîta cîntate, care va fi prefațată de dumnealui, d. Nae Ionescu. / Hechter e fascinat de privirea viforoasă a magistrului. Scrie cartea în stare de transă”[13] etc. După cum se vede, acuzația aservirii orbești a lui M. Sebastian față de Nae Ionescu e ceva mai veche, n-a fost inventată de eseista clujeană. Tot lipsită de originalitate e și teoria conspirației, ce sugerează că activitatea scriitoricească a lui Sebastian s-a desfășurat în serviciu comandat din culise (alt loc comun din investigația literară a Martei Petreu).

Ștafeta discuției despre M. Sebastian este preluată în Renașterea Noastră, “organ național evreesc” cu apariție săptămînală. Revista cuprinde, pe mai multe pagini, în două numere diferite, un comentariu semnat de Th. Löwenstein. De această dată avem de-a face cu o publicație serioasă, ce reflectă sobru, decent și matur viața evreilor din România. Într-un asemenea context, recenzentul se disociază de cei care condamnă “vinovăția unui scriitor evreu și a unui editor evreu de a fi transformat o carte evreească (în aparență) în vehicul de idei antisemite”, întrucît “prefața d-lui Nae Ionescu are o însemnătate mult mai mică decît romanul, care definește un tip psihologic”, iar “romanul a preexistat prefeței și i-a sugerat eșafodajul”[14].

Problema lui Th. Löwenstein este însă că autorul – asemeni protagonistului cărții – demonstrează o fire solitară și nu se antrenează în activitățile comunitare. Analistul se întreabă de unde provine un asemenea orgoliu al singurătății. El ne dă și răspunsul. M. Sebastian este propulsat de raționalismul său! Ei bine, e greșit să fii rațional, pentru că și antisemiții se bazează pe această armă, în construirea tezelor lor false: “Antisemitismul nu e nici el altceva decît raționalism, adică mînuire de abstracțiuni”[15]. Este limpede că avem de-a face cu obiecțiile militantului social, care neagă acceptarea artistului solitar.

Th. Löwenstein – care dă de înțeles, după judecățile pe care le formulează, că nu are o formație profesională de literat – mai constată că romanul De două mii de ani… aduce în scenă diverse figuri de evrei, care sînt, însă, toate antipatice. În mod clar, recenzentul a trecut pe lîngă ironia implicită, plasată de autor la temelia cărții. Vorbitorul n-a perceput subtilitatea construcției estetice. El se frămîntă doar pentru învățămintele imediate pe care le poate extrage, prin condamnare, din paginile cărții, pentru a-și îndemna companionii la un militantism sporit: “Pe noi ne interesează latura psihologică, valoarea simptomatică pentru intelectualul evreu a pățaniei d-lui Mihail Sebastian. Desigur, răspunderea este în primul rînd a absenței oricărei activități culturale evreești aici în țară și responsabili pentru acest tineret desrădăcinat suntem în primul rînd noi”[16].
Romancierul le răspunde unora dintre denigratorii săi, cu precizie și discernămînt, în paginile cărții Cum am devenit huligan. Pe bună dreptate îl persiflează pe I. Ludo și exagerările sale tendențioase, adaptîndu-se chiar stilistic la nivelul aceluia, pentru a-l portretiza cu mai mare fidelitate.

“În ulița evreiască, d. I. Ludo este un fel de Tănase evreu, cu destul haz uneori. (…) Mărturisesc că genul mă amuză sincer. Îmi place acest om chefliu, vesel, cu pălăria pe ureche – «ce-am avut și ce-am pierdut» – care are opiniile lui în toate chestiile, se bate pe burtă cu toate ideile, îi face praf pe toți «grangurii». Tănase este «boborul» în persoană. El are idei și soluții în politica externă, în teoria lui Einstein, în aviație, în problema transferurilor, în literatură, în iubire – și pe toate le rezolvă «în doi timpi și trei mișcări», sumar, scurt, ritos: «zît», «vax», «zexe». Tănase satisface în fiecare din noi nu știu ce zăduf plebeu, nu știu ce plăcere de a fi trivial și de a scăpa de toate «finețurile și tiriboambele», cum spunea amicul meu Marin Dronțu. Pe urmă, după ce ai rîs, cînd rămîi singur, ți-e oarecum rușine de tine însuți. (…) Cupletele sale sînt, cum se zice, irezistibile. Familiar cu abstracțiile, intim cu ideile, puțin porc cu nuanțele, se tutuiește cu toate problemele din lume.”[17]
Obiecțiile venite din partea lui Th. Löwenstein, sionist de dreapta, Mihail Sebastian le pune în corelație cu acelea sosite dinspre Nicolae Roșu, antisemit neaoș care-i reproșa, exact invers, că toți românii sînt antipatici în romanul său, iar toți evreii sînt simpatici.

“Dacă mai există în lumea asta mare un rest de ridicol, cred că aici s-a refugiat, în această întîlnire de opinii, în această involuntară frăție între d-nii Roșu și Löwenstein, amîndoi puri, amîndoi intransigenți, amîndoi perspicaci.”[18]
Acest scurt, dar complicat episod al relațiilor dintre evrei și Mihail Sebastian poate fi concludent pentru personalitatea unui autor sensibil, incitant și profund în abordările sale estetice, culturale și filosofice, care a fost obligat să se confrunte cu una dintre cele mai negre perioade din istoria României. Atunci cînd implementarea Holocaustului a survenit efectiv, Sebastian a fost prins în spirala abuzurilor, alături de ceilalți persecutați. Și-a pierdut slujba de avocat și locuința din centrul Bucureștiului, i s-au confiscat schiurile și aparatul de radio, a fost eliminat din redacția revistelor și i s-au retras înlesnirile de gazetar, numele său de autor a fost interzis și piesele lui teatrale au fost retrase de pe scenă. A ajuns profesor la școala evreiască și a fost obligat să măture străzile capitalei, cot la cot cu tovarășii săi de suferință.

Reîntîlnirea cu fostul adversar din viața publicistică – în noul context al comisiilor de rechiziție din curtea Sinagogii Mari, unde amîndoi sînt implicați în eforturile de limitare a dezastrului – este percepută deja din depărtare, ca dintr-o altă existență: “Chipul de băiat de liceu al lui Ludo. E neschimbat după atîția ani – cred că nu l-am mai văzut din 1932-1933 – iar eu sunt așa de îmbătrînit!”[19].
Faptele istorice succesive, pe care scriitorul le înregistrează cu tot mai mare spaimă și oroare, privind pogromul de la Iași, deportările și crimele din Basarabia, sau măcelurile din Transnistria îl consolidează în identitatea sa etnică. În timp ce unii prieteni ai săi încearcă evadarea prin convertirea religioasă ori prin refugiul în exil, Mihail Sebastian își reafirmă cu dîrzenie apartenența și își înfruntă destinul.

“Treceți la catolicism! Treceți cît mai repede la catolicism! Papa vă apără! El singur vă mai poate scăpa. De cîteva zile aud mereu aceeași parolă. Azi-dimineață Comșa, astă-seară Aristide și Alice m-au întrebat cu mare seriozitate ce mai aștept. Nu-mi trebuie argumente ca să le răspund și nici nu caut. Chiar dacă lucrul n-ar fi așa de grotesc, chiar dacă n-ar fi așa de stupid și zadarnic – încă nu mi-ar trebui argumente. Undeva, într-o insulă cu soare și umbră, în plină pace, în plină securitate, în plină fericire, mi-ar fi la urma urmelor indiferent dacă sunt sau nu sunt evreu. Dar aci, acum, nu pot fi altceva. Și cred că nici nu vreau.”[20]
Moartea absurdă, într-un accident de circulație, cînd tocmai ieșise din tunelul infernal și supraviețuise războiului, îi conferă întregii sale existențe o patină tragică.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 17.04.11 19:16

MIHAIL SEBASTIAN ȘI EVREII (2)
Cartea lui Mihail Sebastian poate fi considerată, fără teama de a greși, un roman-eseu întrucît, în prezentarea caleidoscopică a diverselor situații, este evident că scriitorul urmărește mai curînd dezbaterea și limpezirea unui concept: condiția evreului. Personajele – cu excepția lui Ghiță Blidaru – nu sînt solid articulate, ele nu ilustrează evoluția vieții reale și a schimbărilor de ipostaze, ci au un simplu rol exponențial, de exemplificare. Dezvoltările epice sînt accidentale, periferice (cîteva efemere povești de dragoste, cîteva palide conflicte sociale în cadrul exploatării petroliere). Sub aparențele beletristicii, autorul încearcă de fapt o punere pe tapet și o conștientizare a problemei sale existențiale.
Trebuie semnalată și o strategie de natură estetică a lui Mihail Sebastian, care va putea fi regăsită apoi mai amplu în opera lui Kertész Imre, autor răsplătit recent cu Premiul Nobel pentru romanul Nedestinare (Sorstalanság). Kertész o resimțea deja, după deceniile de discutare a Holocaustului și a morților atroce, cît este de complicată tratarea acestei teme și faptul că este nevoie de o nouă abordare artistică. Și atunci prozatorul își edifică universul pe antifraza etică. El răstoarnă percepția naratorului asupra gravității și a legitimității situațiilor prezentate. Cutare evreu deportat transpiră groaznic. Cutare evreu din lagăr nu s-a mai spălat cu săptămînile. În schimb jandarmii unguri, care-i arestează de pe stradă, sînt oameni de mare eleganță, au cravata bine asortată, sînt vlăjgani prezentabili. Gardienii germani de la Auschwitz sînt “oameni curați, cinstiți, iubitori de ordine-precizie-muncă, oameni care apreciază și la alții cînd întîlnesc asemenea trăsături de caracter”. Pare oribil să citim așa ceva, însă artistul maghiar mizează enorm pe impactul antifrazei etice.
Trăsăturile respective le putem recunoaște, deja schițate, în romanul lui Mihail Sebastian, De două mii de ani… Anumiți evrei sînt doar niște mic-burghezi, cu preocupări meschine, nu au dimensiune metafizică. Iar protagonistul se simte departe de ei, pentru că el unul este, nu-i așa, o persoană sensibilă și solitară. În schimb figura despotică a profesorului Ghiță Blidaru e subtilă, fascinantă, cuceritoare. Defilarea mulțimii de studenți români ce scandează “jos jidanii!” îi pare evreului de pe trotuar… interesantă (“Era frumos: mă întreb dacă nu e ridicol s-o spun, dar zău că era frumos. O mulțime de băieți tineri – cei mai mulți din anul întîi, desigur –, o teribilă voie bună, o atmosferă de recreație într-o curte de liceu. Nimic grav”). Se poate identifica, prin urmare, aceeași strategie a antifrazei etice și în cartea lui Mihail Sebastian, deși ea a fost concepută cu cîteva decenii înainte de romanul autobiografic al lui Kertész Imre.
*
De două mii de ani… prezintă o situație unică, în istoria literaturii române, din cauza circumstanțelor explozive, rezultate din combinația dintre textul romanului și prefața sa. Nae Ionescu, mentorul și sprijinitorul social al lui Mihail Sebastian, ajunsese la închisoare, ca adversar al regelui Carol al II-lea și ca ideolog al extremei drepte. După gratii fiind, avusese parte de unele atacuri în presă. Sebastian s-a considerat totuși înlănțuit de o datorie de fidelitate. Îl rugase pe Nae Ionescu, înainte de deriva extremistă a aceluia și înainte de arestarea lui, să-i prefațeze romanul:

“Cînd m-am întors, în 1931, de la Paris, unde mă trimisese el să studiez, primul lucru pe care i l-am spus profesorului a fost acesta: «scriu o carte evreiască». / Vestea nu l-a surprins. Nu suportasem niciodată nici o umbră de echivoc asupra calității mele de evreu. Nae Ionescu o știa prea bine, el, care detesta orice compromis și, îndeosebi, pe acesta. / 1931 era, după cîte țineți minte, un an neantisemit. (…) Cartea pe care o începusem nu avea așadar obiective sociale. În nici un caz nu voia să fie o carte de actualitate. E adevărat că timpul și-a luat sarcina de a-i depăși intențiile și de a o arunca peste trei ani, într-un moment de surescitare generală. / De ce îi ceream profesorului Nae Ionescu o prefață? (…) Mi se părea, în primul rînd, foarte firesc să cer omului care îmi călăuzise primii ani de tinerețe o judecată directă asupra unei cărți ce trebuia să-mi lămurească, cel puțin în intenția mea, o sumă de întrebări hotărîtoare. Am așteptat de multe ori cu emoție și încordare cuvîntul profesorului asupra lucrurilor pe care le gîndeam, dar niciodată cu atîta pasiune. / Acest motiv strict personal ajunge poate pentru a explica de ce ținusem să am în fruntea cărții o prefață a sa. / În altă ordine, însă, și cu totul în subsidiar – cum se zice în justiție –, nădăjduiam poate că prefața va fi un act de înțelegere și un act de pace, care va trece și dincolo de literatură. Nae Ionescu era dintre foarte puținii oameni capabili, și prin gîndirea lor, și prin poziția lor, să facă un asemenea act. Simpatia lui pentru problemele iudaice era cunoscută, justificarea lui de a vorbi în această ordine era fără tăgadă. / Astăzi și cu atît mai mult în iunie 1934, a-i cere profesorului Nae Ionescu o prefață la un roman evreiesc pare, în principiu, un lucru ciudat, dacă nu de-a dreptul provocator. În 1931, însă, nimic n-ar fi fost mai normal și, desigur, nimeni n-ar fi fost surprins.”[1]
În noua împrejurare, după convertirea la extremă a îndrumătorului și aruncarea sa în detenție, autorul evreu ar fi trebuit oare să-și retragă rugămintea, sau să meargă înainte? A ales a doua variantă. N-a crezut că Nae Ionescu, într-un cinism fără margini, se va folosi de această armă pentru a izbi, extrem de violent, tocmai în protejatul său, precum și în minoritatea din care Mihail Sebastian făcea parte. N-a crezut că magistrul își va răsfira tezele incendiare și orientările fasciste, tocmai în prefața volumului care descrie, în simplitatea și transparența sa, ipostazele și suferințele comunității evreiești din România acelor vremuri. Avem, prin urmare, o carte construită ca un deal, cu doi versanți opuși: ceea ce spune ficțiunea realistă – sau realitatea ficțională –, răstoarnă prefața antisemită. Inclusiv datorită acestei situații deosebite, putem înțelege teribilul zăngănit de săbii pe care l-a produs și care nici pînă azi nu s-a stins.
Pe linia numeroaselor “romane cu cheie”, nu i-a fost dificil maestrului viforos să se recunoască în ipostaza lui Blidaru. El ridică așadar mănușa, asemeni personajelor pirandelliene, și își cere dreptul la viață, luînd cuvîntul în mod nemijlocit:

“să-i îngăduie Mihail Sebastian lui Ghiță Blidaru să spună aici ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter”[2].
Textul introductiv al lui Nae Ionescu nu se mai revendică de la strategiile ficțiunii, ci își asumă deschis realitatea politico-socială, căreia încearcă să-i ofere propriile explicații. Intervenția e deplin edificatoare, nu numai în privința valorilor profesate – în acel moment – de energicul magistru, ci și asupra trăsăturilor sale de caracter. La privirea scrutătoare a discipolului, care se străduiește să priceapă rostul lucrurilor, el răspunde înfigînd mai adînc cuțitul în rană.
Pentru început, Nae Ionescu izolează conflictul, îl scoate din planul colectivității și îl definește ca fiind problema așa-zicînd personală a romancierului:

“Mihail Sebastian s-a hotărît să dezbată problema iudaismului. Și o face pe un caz concret. El alege un moment oarecum istoric, cam cei zece ani ultimi ai frămîntărilor noastre politice, și încearcă a stabili în acest cadru viața de nădejdi, de luptă și de suferință a unui evreu neprevenit – dar pentru asta nu mai puțin evreu –, care e o ființă originară, poate chiar ființa lui originară, Iosef Hechter.”[3]
Trebuie menționat că, deși întregul roman este narat la persoana întîi singular, eroul principal nu are nume. Suprapunerea brutală și totală a identității sale peste aceea a autorului, precum și atribuirea repetată și punitivă a numelui său evreiesc constituie primele “supralecturi” abuzive ale prefațatorului:

“Iosef Hechter se chinuiește. Dar pentru că Mihail Sebastian vrea să rezolve o problemă, în sensul că el vrea să înțeleagă de ce se chinuiește și dacă nu poate fi și altfel, Iosef Hechter trăiește lucid, adică dedublat, drama aceasta a iudaismului.”[4]
Procedînd astfel, Nae Ionescu sfîșie încă de la început “pactul ficțional” și proiectează opera literară – cu un mesaj alegoric altminteri destul de transparent – în sfera dezbaterii politice efective. Deturnarea energică a registrului discuției aruncă benzină pe foc și potențează efectul exploziv al unui roman care, în lipsa prefeței respective, ar fi rămas poate doar incomod, datorită conflictelor înfățișate.
Nae Ionescu arată, pe bună dreptate, că volumul lui M. Sebastian prezintă un caleidoscop de fenomene, cărora nu li se oferă o cauză convingătoare:

“Rezultatul? Iosef Hechter nu izbutește să explice nimic. În schimb, el constată; constată că Iuda suferă și se chinuiește; și că nu se poate altfel. / Numai că această constatare e lipsită de necesitate. E adevărat că de cînd e lumea și de cînd sînt evrei – căci, în adevăr, evreii sînt de cînd lumea – neamul acesta a suferit. Din faptul suferinței lui permanente, însă, nu se poate scoate decît inductiv, adică ipotetic, sub beneficiu de inventar, caracterul necesar al suferinței lui. Și asta e insuficient.”[5]
În lipsa motivației limpezi, fenomenul înfățișat e neconcludent. Prefațatorul se obligă, prin urmare, să furnizeze el argumentele care stau la rădăcina antisemitismului.
Profesorul de filosofie respinge explicația metafizică pe care o dă protagonistul, conform căruia evreii trebuie să sufere datorită însuși faptului că ei există, căci o astfel de justificare ar fi tautologică:

“de îndată ce Iuda suferă și trebuie să sufere, e de la sine înțeles că ori de cîte ori se va pune undeva, într-un conflict, problema iudaismului, ea se va rezolva în sensul suferinței evreilor. (Ceea ce nu e o soluție!)”[6]
Pe de altă parte, persecutarea evreilor nu reprezintă o chestiune de relație (adică nu e dependentă de anumite situații concrete, de la fața locului, care țin de relațiile evreilor cu un popor sau altul). Dacă ar fi astfel, i s-ar putea identifica motivațiile (cine a fost de vină?) și i s-ar găsi soluțiile. Însă lucrurile nu se rezolvă, de secole întregi. Prin urmare problema nu e una de relație, ci de esență – și ea le poate fi imputată evreilor:

“Dacă drama iudaică ar putea fi dezlegată într-un fel oarecare, ea ar fi un fenomen de relație; conflictul s-ar ivi dintr-o defectuoasă luare de contact între evrei și ceilalți oameni – contact care ar putea fi amendat, ajustat. Cum însă conflictul acesta e permanent, indiferent de timp și loc sau, mai exact, dacă conflictul acesta e permanent – așa cum constată și eroul nostru și cum o cred și eu –, atunci trebuie să conchidem cu necesitate că pricinile conflictului sînt în evreu.” [7]
Ipoteza lui Nae Ionescu, “descoperită” în urma exercițiului de raționament simulat, nu face decît să introducă în scenă un prim loc comun al antisemitismului din totdeauna: victima este de vină.
Însă magistrul de la catedră, îndată ce atinge punctul sensibil, care ar risca să-i plaseze demersul sub semnul îndoielii, se oprește și se dezice formal. Vădindu-se de-o descumpănitoare mobilitate argumentativă, el îmbrățișează eventualele contraargumente, pentru a-și lăsa contestatarii fără obiect. Ca să înțelegem cauzele suferinței evreului, trebuie mai întîi să pricepem ce este un evreu. Antisemiții procedează în mod empiric, constatînd că

“există un conflict statornic între evrei și celelalte neamuri, conflict care, la anumite momente, caută dezlegări tari. De pe urma acestor dezlegări, evreii suferă, desigur; dar vina e numai a lor, pentru că, de cînd există, ei nu au făcut decît blestemății.”[8]
Asistăm la o punere în scenă a transmiterii “învățăturilor” extremiste, cărora li se conferă mai mare forță de impact, prin mimarea descoperirii treptate, pas cu pas. Totodată, cu o mirabilă flexibilitate intelectuală, vorbitorul își camuflează adeziunile și adversitățile, anunțînd că el nu se consideră antisemit, ba chiar că ar combate, vezi Doamne, temeinicia unor asemenea poziții:

“E inutil să stăruiesc prea mult asupra lipsei de valoare a acestei metode. Voi spune numai că ea nu poate fi concludentă; căci rezultatele ei pot fi tot așa de bine întrebuințate de evrei împotriva antisemiților. În adevăr: cum stabilesc antisemiții vina evreilor? În cazul cel mai bun – în care nu se mulțumesc numai cu afirmații – prin enumerație se citează cazuri, unul, două, o mie, în care evreii s-au dedat la blestemății. E asta o dovadă? Nu. Pentru că la o mie de fapte vinovate, evreii pot aduce oricînd o mie de fapte de laudă. Sînt răufăcători? Da. Dar sînt și binefăcători ai omenirii. Sînt jecmănitori? Desigur. Dar sînt și filantropi. Sînt trădători în război? Se poate. Dar sînt și atîția care au murit simplu și cinstit. Și așa mai departe.”[9]
Metoda analizei fenomenologice nu este relevantă, deoarece conduce la o aglomerare de argumente, de ambele părți ale baricadei, fără a se oferi o soluție neechivocă:

“Deci dară, dacă antisemiții spun: e drept să suferiți, pentru că sînteți răi, evreii pot răspunde: nu e drept să ne chinuiți, pentru că sîntem buni. Cine are dreptate? Și unii, și alții. Asta înseamnă însă: nici unii, nici ceilalți. Cum asta? Pentru că metoda lor de dovadă prin enumerație nu poate fi concludentă.”[10]
Trebuie remarcată demonstrația “în mișcare” pe care Nae Ionescu o practică, de parcă și-ar produce raționamentele pe loc, sub privirile noastre. Spontaneitatea simulată induce în mintea cititorilor impresia de autenticitate, precum și iluzia că doar acea soluție, tocmai descoperită împreună cu vorbitorul, ar fi singura acceptabilă. Totodată analistul mimează obiectivitatea, el combate, chipurile, erorile de logică provenite din ambele tabere și, amendîndu-i pe antisemiți, se disociază pro forma de extremismul lor. Înscenarea acestui work in progress își are, firește, valoarea sa de șarlatanie retorică.
După cum s-a văzut, argumentația fatalist-metafizică și cea fenomenologic-enumerativă nu sînt concludente pentru explicitarea problemei antisemitismului. Atunci s-ar putea să ne vină în ajutor examinarea punctului de vedere național. Tensiunea se datorează, eventual, imposibilității de incluziune a evreilor în rîndul populațiilor locale. Dar cum anume se realizează adeziunea la o colectivitate?

“Calitatea de român, evreu, turc sau neamț e o chestie de apartenență: faci, anume, parte dintr-o colectivitate, dintr-o comunitate. Asta se poate întîmpla în două feluri: subiectiv, printr-un act de mărturisire; obiectiv, prin aceea că ești vehicul al unei istorii. Prima modalitate nu este efectivă. Căci nu e suficient să faci mărturisire de credință iudaică, de pildă, ca să fii evreu. Mai mult încă, poți declara, poți simți, poți crede că nu ești evreu, și totuși să fii. Așa spuneam eu și altă dată; că apartenența la o comunitate oarecare nu e un act de voință individuală; și așa cred și acum. Cineva poate sta în slujba unei colectivități, îi poate face servicii eminente, își poate jertfi chiar viața pentru această colectivitate; asta nu îl apropie în fond cu nimic de ea. Germania a purtat războiul grație activității a doi evrei: Haber și Rathenau. Prin asta, însă, Haber și Rathenau nu au devenit germani. Au slujit; dar din afară; de dincolo de zidurile comunității spirituale germane. E nedrept? Întrebarea nu are nici un sens: e un fapt. Așa fiind, singurul fel real de a fi evreu, francez sau mai știu eu ce e să fii purtător al istoriei respective. Da, sigur, precizarea aceasta e făcută mai mult din imponderabile; și, ca atare, ea va fi acceptată mai greu: mai ales, în epoca noastră, care abia acum începe să recapete sensul imponderabilelor. Nu e vina mea însă. Eu nu pot judeca fără imponderabile; și nici nu vreau; căci numai ele sînt în stare a exprima și transmite direct realitățile mai complexe. Ești, deci, român sau evreu sau german, dacă ești fructul unei istorii. Fructul firesc și normal. (…) Poți fi însă foarte român și fără a-ți da seama de asta. În același fel în care un stejar e stejar… fără să o știe. Prin urmare: ești român sau evreu sau grec nu printr-o mărturisire de credință, ci prin vehicularea unei istorii; calitatea aceasta nefiind – încă o dată – un act individual de voință, ci o stare naturală.”[11]
Este interesant de notat că, de dragul raționamentului “în transmisiune directă”, al logicii “în mișcare”, Nae Ionescu își uită punctul de pornire și se contrazice lin, pe parcurs. Inițial admisese două modalități de includere într-o comunitate (cea subiectivă – ca… “act de mărturisire” – și cea obiectivă – ca… “vehicul al unei istorii”). Ulterior se vădește, însă, că din cele două variante a rămas abia una singură.
Pe lîngă inconsecvența sa, trebuie subliniată intransigența filosofului extremist: opțiunea individului sfîrșește îngenuncheată. Dacă trecutul glorios nu te vrea, degeaba te zbați să aparții. Versiunea meritocratică e subjugată de cea aleatorie, colectivistă. Esența totalitară a concepției este frapantă.
În realitatea democratică de azi, cuprinderea omului adult într-o anumită cetățenie se realizează printr-o dublă selecție. Este rezultatul unui act de voință (solicitare din partea persoanei), urmat de un act de consimțămînt (acordul colectivității, în schimbul îndeplinirii unor condiții limpezi ținînd de calitățile personale, competența dovedită etc.). Iată, însă, că în tendențioasa filosofare năistă, criteriul limpede, rațional și cuantificabil de incluziune a individului – liberul său arbitru – este anulat în favoarea unui principiu subiectiv, abstract și eteric: el trebuie să fie… “purtător al istoriei respective” (?).
Gînditorul percepe izul samavolnic al întregii sale teorii și atunci, pentru a preîntîmpina obiecțiile, exclude tranșant din sistem orice componentă etică. În schimb invocă – în mod sofist – imperativul… realității (“e nedrept? întrebarea nu are nici un sens: e un fapt”).
Nae Ionescu instituie implicit o ierarhizare și o discriminare a indivizilor, nu după criterii obiective, în funcție de valoarea sau culpa lor personală, ci pe baza unor elemente… fataliste, pe care ei nu le pot cîtuși de puțin influența sau contesta. Ele le sînt prezentate cititorilor sub veșmintele oximoronului și ale ambiguității flagrante (“precizarea aceasta e făcută mai mult din imponderabile”; “să fii purtător al istoriei respective”; “dacă ești fructul unei istorii”).
Toate preceptele reacționare, de esență totalitară, sînt expuse în numele gîndirii… logice, care ar avansa concatenat și și-ar extrage îndreptățirea din realitățile vieții. Exemplele referitoare la Haber și Rathenau nu au nici o relevanță, în ordinea teoriei prezentate, dar sînt destinate să “ancoreze” speculațiile ofensive în fenomenologia istorică. Este vorba, în realitate, despre o nouă viclenie retorică. Armele sofistului sînt sprijinite, în cadrul argumentației, pe pseudo-principiul consecvenței de judecată și pe pseudo-autoritatea faptului anterior stabilit (“așa spuneam eu și altă dată”). Iar întreaga teorie logico-istorico-filosofică reprezintă prefațarea, în condiții de laborator, a politicii statale privind retragerea cetățeniei române a evreilor, primul pas către Holocaust.
Analistul își continuă meditațiile, constatînd că orice evreu beneficiază de o dublă apartenență:

“În fiecare evreu sînt active două momente: unul al tradiției iudaice, altul al solului natal. Tradiția iudaică e una singură; solul natal – diferit. Există un evreu rus, după cum există un evreu român; sau un evreu german.” [12]
Dar nu este posibil ca evreul să renunțe vreodată complet la evreitatea sa. (În subtext se percep deja ecourile teoriilor rasiste, la modă pe-atunci.)

“Știu, Iosef Hechter va protesta; el va spune: numește-mă cum vrei, eu știu însă că sînt un om de la Dunăre și că Dunărea Brăilei face parte din ființa mea. Face? Nu o vom contesta. Dar în ce măsură? Sînt în elementele constitutive ale ființei omenești momente esențiale și accidentale; de adînc, și superficiale. Ești tu, Iosef Hechter, om de la Dunărea Brăilei? Nu. Ci evreu de la Dunărea Brăilei. Asta e de reținut: cresc și descresc cele două momente, al tradiției și al locului, în ființa unui evreu; dar pe cînd climatul geografic se poate închirci pînă la foarte aproape de zero, cel spiritual observă o limită sensibil deasupra lui zero, sub care nu coboară niciodată. Ceea ce face ca evreul să fie evreu, oriunde ar fi el. Așa este. Și așa trebuie să fie. Aș zice chiar, așa e bine.”[13]
Strategia dialogului prezumat e folosită pentru a se transmite, într-un mod mai persuasiv, argumentul discriminării. Aceeași pendulare ambiguă a argumentelor dă cu o mînă, pentru a lua înapoi cu amîndouă. Evreul este mai mult decît un simplu om, fiindcă e mai bogat spiritual (deși mai sărac geografic). Oferindu-i-se ipocrit ceva în plus, evreul este însă privat de chiar umanitatea sa! (“Ești tu, Iosef Hechter, om de la Dunărea Brăilei? Nu. Ci evreu de la Dunărea Brăilei.”) Segregarea și declasarea, prin intermediul falsei elogieri, reprezintă una dintre cele mai perfide lovituri aplicate de Nae Ionescu.
Iar vorbitorul înaintează pe calea raționamentului discriminator la adresa persoanei umane, privilegiind în contrapartidă naționalitatea, apartenența colectivă, ca pe o valoare ineluctabilă:

“Naționalitatea este, deci, o stare organică. Cu cît un om este mai viu, cu atît el e și mai național.”[14]
În mod limpede, unitatea de măsură a lui Nae Ionescu nu este individul, ci colectivitatea, sau mai precis apartenența națională.

Revenind la problema principală, pe care simte nevoia s-o clarifice, prefațatorul circumscrie identitatea evreiască în limitele exigenței – cu totul ambigue – ca respectivul om să-și asume trecutul propriei etnii (“cînd e, deci, cineva evreu? După cele spuse, răspunsul se desprinde suficient de clar: cînd trăiește istoria evreiască; indiferent dacă e conștient de asta sau nu, indiferent dacă o vrea sau nu”[15]). Se constată – își continuă raționamentele prezentatorul – un sentiment general de nepotriviri și neînțelegeri, între evrei și celelalte națiuni. Intensitatea conflictelor este variabilă, de-a lungul vremii. Din ce motive sînt persecutați evreii? Fie datorită lor înșile (de exemplu, în timpul disoluției economiei agrare în Anglia); fie din alte pricini (bunăoară, în timpul pogromurilor din Rusia veche, organizate de guvern ca diversiune pentru ascunderea dificultăților economice)
Evreii afirmă că pogromurile împotriva lor sînt nejustificate – așa să fie oare? Se poate observa că nu doar ei au fost victime de pogromuri, în istorie, ci de pildă și creștinii, în Roma antică.

“Deci nu calitatea de evreu este cea care lucrează asupra neevreilor ca o cîrpă roșie asupra taurului. Nu calitatea de evreu, ci altceva. Ce anume? Să încercăm a înțelege.”[16]
Colectivitățile își selectează țapii ispășitori pe baza unor criterii subsumate psihologiei maselor. O categorie de oameni este victimizată, de către mulțimile înfierbîntate, în următoarele circumstanțe:

“1) Cînd ea constituie o grupă fundamental deosebită de masele în mijlocul cărora trăiește; / 2) cînd deosebirile acestea (…) au ca urmare un proces voit de secesiune, care duce la izolarea numitei grupe înlăuntrul chiar al societății respective; / 3) cînd, de pe urma acestei izolări, viața înlăuntrul grupei ia anumite forme ezoterice, pline de mister pentru cei din afară; / 4) cînd grupa aceasta reprezintă o primejdie permanentă pentru ordinea celor din afară, pentru structura spirituală, politică, socială sau economică a așezării lor.”[17]
Cele patru situații se regăsesc în cazul evreilor, tot astfel cum s-au regăsit și în cazul creștinilor, în imperiul roman. Creștinii au fost persecutați deoarece reprezentau un element dizolvant al statului în mijlocul căruia își făcuseră apariția. Evreii se consideră, la rîndul lor, amenințați și vînați – de către spiritele reacționare – datorită aceluiași caracter progresist pe care l-ar încarna.

Însă nu este adevărat că evreii ar avea trăsături revoluționare. Ei aduc schimbarea, dar nu neapărat progresul. În sprijinul raționamentului său, vorbitorul invocă exemplul celei mai revoluționare țări din acel moment, Germania hitleristă, care e totuși antisemită. Iată dovada că evreii nu sînt neapărat revoluționari![18]
Metoda de prezentare întrebare-răspuns, pe stilul catehismului, pentru a se impune doar o anumită cale de interpretare, în conformitate cu intenția prestabilită, continuă:

“Întrebarea e: au fost și sînt evreii, oare, față de toată lumea, în situația în care se aflau creștinii față de imperiul roman? / Să vedem.”[19]

Ei reprezintă poporul ales; dar care a fost ales nu din cauza a ceva, ci cu un anumit scop[20] – și anume pentru ca, din mijlocul lor, să apară Mesia[21]. Însă, dacă ei ar recunoaște venirea lui Mesia-Isus, și-ar pierde statutul privilegiat, de popor ales[22].
Trebuie remarcată parada de explicații șubrede ale profesorului, care își seduce publicul inclusiv prin salturile spectaculoase pe care le operează, de la o disciplină a spiritului la alta: logica, filosofia, psihologia socială, teologia, religia, istoria. Nu este de mirare că un personaj cu ampla sa cultură și frapanta sa lipsă de scrupule și-a sedus învățăceii, în acea perioadă politică frămîntată precum și în deceniile care au urmat.
Iar perorația se prelungește imperturbabil. Disprețul și aroganța evreilor, care tind să-și prezerve, de-a lungul vremii, condiția de popor ales, le-au creat, dimpotrivă, un statut defavorizat:

“Cînd însă cineva vrea să se țină departe de tine pentru că te disprețuiește, pentru că te socotește mai jos de el și nu demn de a-i fi o legătură, reacția ta e firească; începi a-l socoti drept dușman; sau, în orice caz, de altă natură decît a ta. Procesul de separație inițiat de evrei continua să fie adîncit de ceilalți.”[23]

În plus evreii i-au slujit mereu în istorie pe cei puternici, pe principii abuzivi, ajutîndu-i să-și umple vistieriile și primind, la schimb, privilegii. Acesta a fost încă un motiv pentru care li s-au aplicat persecuțiile în momente de criză[24].
De la “explicațiile” cu caracter istoric, Nae Ionescu sare pe neobservate la cele de natură teologică.

“Creștini și evrei, două corpuri străine unul altuia, care nu pot fuziona într-o sinteză, între care nu poate exista pace decît prin dispariția unuia din ele. / Iuda suferă. / De ce? Pentru că Iuda trăiește în mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu le dușmănească, chiar dacă ar voi altfel; / pentru că din momentul în care a refuzat să-l recunoască pe Hristos-Mesia, ancorîndu-se și mai departe – pe drept sau pe nedrept – în calitatea lui de popor ales, el e dator față de el însuși să-și îndeplinească funcțiunea care îi revine, aceea de dizolvant al valorilor creștine. / Iuda suferă pentru că l-a născut pe Hristos, l-a văzut și nu a crezut. Și asta încă nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut alții – noi. / Iuda suferă – pentru că e Iuda.”[25]

Argumentația reacționară a filosofului se mișcă pe principiul “du-te – vino”. Pe de o parte, el generalizează tendențios, privîndu-i pe indivizi de calitățile lor ireductibile și contopindu-i în magma națională (însă crimelor le cad victimă, întîi de toate, ființele umane, nu apartenenții la o etnie!). Pe de altă parte, el comite o reducție sofistă, derivîndu-i pe evrei numai din Iuda, nu și din Isus, a cărui origine semită era de asemeni, la urma urmelor, incontestabilă[26]. Lungul traseu străbătut – prin îndepărtarea succesivă a ipotezelor neadecvate, prin combaterea retorică a falșilor adversari de idei, prin mimarea dialogului și a descoperirilor hermeneutice – s-a împotmolit în locul comun al antisemitismului vechi de cîteva secole: evreul e vinovat pentru nerecunoașterea lui Mesia[27].
După aplicarea ștampilei infamante, Nae Ionescu îi taie victimei potecile de salvare. Sionismul ar reprezenta doar o utopie, iar autorul român nu crede în consistența unei asemenea organizații statale:

“Întrebarea e: cum să constitui un stat evreiesc? Evreii au mai avut doară un stat. L-au avut chiar de mai multe ori. Unde e? (…) ori de cîte ori au avut un stat, nu s-au liniștit pînă nu l-au făcut în bucăți.”[28]

Ierusalimul ar fi, pentru evrei, doar un mit. Prin realizarea unui stat al lor la Ierusalim, n-ar face decît să sfărîme un mit (“Sionismul? Sinucidere!”[29]).
Pornit la drum cu intenția de-a da răspunsuri la frămîntările discipolului, ce nu-și putea explicita de ce anume este, datorită apartenenței sale etnice, ținta persecuțiilor generalizate, magistrul îi oferă doar explicații circulare, tautologice, și îi propune doar lipsa de soluții. Dar o face cu atitudinea condescendentă și ușor cinică a savantului care și-a plimbat auditoriul prin diverse compartimente ale cunoașterii umane și a avut, astfel, prilejul de a-și etala scînteia inteligenței sofiste.

“Suferi pentru că ești evreu; ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; și nu ai putea scăpa de suferință decît încetînd a fi evreu. Este, desigur, o apăsătoare fatalitate. Dar tocmai de aia nu e nimic de făcut: Iuda va agoniza pînă la sfîrșitul veacului. / Revoltă? Nu e bună la nimic. Nu slujește la nimic. În același fel în care nimeni nu poate sări peste umbra lui – evreul nu-și poate depăși suferința; decît… nemaifiind evreu. Situație cu atît mai tragică, cu cît nimeni nu poate înceta a fi ceea ce este!”[30]
De la sclipirea sintezelor contrafăcute, Nae Ionescu închide acolada discursului, ațintindu-și din nou privirile asupra lui Mihail Sebastian. După ce-a plasat întregul neam al acestuia sub spectrul implacabilei fatalități teologice, nu-și mai ascunde cinismul dezgustător, atunci cînd pronunță condamnarea la moarte a învățăcelului:

“Iosef Hechter, tu ești bolnav. Tu ești substanțialmente bolnav, pentru că nu poți decît să suferi; și pentru că suferința ta e înfundată. (…) Mesia a venit, Iosef Hechter – și tu nu l-ai cunoscut. Atît ți se cerea în schimbul tuturor bunătăților pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine; să veghezi. Și nu ai vegheat. Sau nu ai văzut – pentru că orgoliul ți-a pus solzi pe ochi. / …Iosef Hechter, nu simți că te cuprinde frigul și întunericul?”[31]
*
Înaintea șocului public, produs la impactul cu violența “demonstrațiilor” lui Nae Ionescu, a existat fără îndoială stupoarea celui direct vizat. Mihail Sebastian era departe de-a împărtăși opiniile din acel moment ale dascălului său și, de altminteri, le contrazice direct în volumul său de clarificări Cum am devenit huligan. Cauzalitatea suferințelor se reduce – din tot evantaiul de raționamente, explicații, exemple și instrumente științifice invocate – la argumentul teologic. Evreii nu l-au recunoscut pe Mesia, din ignoranță și aroganță, prin urmare supliciile lor ar fi întemeiate. Dar antisemitism a existat și înainte de Cristos, așadar ipoteza filosofului este infirmată de realitatea faptelor istorice.

“Evreii nu suferă numai de 1934 de ani, ci de vreo 5697, atîția cîți au numărat ei de la facerea lumii. Toată istoria lor este un lanț de tragedii. Neliniștit, zbuciumat, străbătut de un etern fior patetic, iudaismul a fost totdeauna, înainte sau după Isus, în momentele lui de umilință istorică, dar și în momentele de splendoare, o dramă.”[32]
Prozatorul constată nemulțumit că, în timp ce intenția sa era de-a surprinde în roman condiția existențială dramatică a evreilor, din pricina frămîntărilor metafizice și a tensiunilor interioare cu care se confruntă, prefațatorul și-a deturnat argumentația către sfera teologică. În plus, deși Nae Ionescu anunțase că antisemitismul nu-și găsește explicațiile într-o problemă de relaționare (nedatorîndu-se doar unei deficitare luări de contact între evrei și populațiile în mijlocul cărora ei trăiesc), pînă la urmă tot pe seama acestei tensiuni a neacceptării își întemeiază argumentele.
Pe de altă parte antisemitismul se manifestă pe scară largă și printre popoarele necreștine, ceea ce contrazice încă o dată sprijinirea discriminărilor pe argumentul neacceptării lui Mesia.

“Dacă evreii, refuzîndu-l pe Hristos-Mesia, sabotează valorile creștine, urmează că ei vor avea de suferit rigorile acestor creștini. Foarte logic. Antisemitismul creștin se află astfel explicat. Ce ne facem însă cu antisemitismul arab? Oare turcii și arabii să fie antisemiți tot pentru motivul că evreii nu l-au recunoscut pe… Hristos? Ar fi greu. Cel mult le-ar putea reproșa că nu l-au recunoscut pe Mohamed, dar atunci, recunoașteți, chestiunea s-ar complica și mai rău.”[33]
Contraargumentele lui Mihail Sebastian vin, în mod limpede, din partea unui gînditor ponderat, cu o abordare calmă, pe alocuri persiflantă, care înțelege să-și mărturisească recunoștința pentru rolul general-formator al magistrului, dar care nu ezită să-i amendeze logica șubredă, inconsecvențele, inadecvările. Cu atît mai neconvingătoare sînt reproșurile de servilism și obediență oarbă, care au fost formulate – pe tonuri incendiare – împotriva romancierului, de la apariția cărții sale și pînă în zilele noastre.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 10.04.11 19:29

MIHAIL SEBASTIAN ȘI EVREII (1)
“Cred că nu m-am temut niciodată de oameni sau de lucruri, ci numai de semne și simboluri.”
(M. Sebastian)
Aș vrea să evoc aici figura unui scriitor care, de cîțiva ani buni, nu lasă opinia publică românească să adoarmă. Mai ales de cînd i-a apărut Jurnalul, în 1996, numele lui e mereu în atenția lumii. Ne confruntăm cu o situație complicată, fiindcă problemele pe care le ridică personalitatea sa acoperă diverse sfere ale preocupărilor contemporane. Și, cu siguranță, depășesc discursul strict etnicist.
Mihail Sebastian e conștient de propria sa complexitate, care provine, mai întîi, din condiționarea obiectivă a apartenenței sale. Dar el refuză să se definească unilateral și aspiră la o depășire. Ne-o spune limpede în romanul De două mii de ani…, unde vocea autorului poate fi de multe ori suprapusă peste vocea naratorului:

“Nu voi înceta desigur niciodată să fiu evreu. Asta nu e o funcție din care să poți demisiona. Ești sau nu ești. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jenă. / E un fapt. Dacă aș încerca să-l uit, ar fi de prisos. Dacă ar încerca cineva să mi-l conteste, tot de prisos ar fi. Dar nu voi înceta, de asemeni, niciodată să fiu un om de la Dunăre. Și ăsta tot un fapt e. (…) Eu știu ceea ce sînt, și dificultățile, dacă există, nu pot fi decît în ceea ce sînt eu, nu în ceea ce scrie în registrele statului. Liber statul să mă decreteze vapor, urs polar sau aparat fotografic, eu nu voi înceta prin aceasta să fiu evreu, român și dunărean.”[1]
Așadar identitatea de sine a lui Mihail Sebastian se realizează prin cumulare, prin însumare. El este și evreu, dar e în egală măsură doritor să înțeleagă realitățile românești, dunărene. Această situație sporește în amploare, dacă ne gîndim că avem de-a face cu un personaj extrem de sensibil și totodată foarte rațional, cu o accentuată percepție a solitudinii. Un om care nu își găsește împlinirea în cadrul activităților comunitare evreiești, cum nu și-o găsește nici în perimetrul diverselor organizații profesionale, scriitoricești, românești. Este intelectualul subtil și sensibil, minoritarul care încearcă să adere la majoritate, un solitar, în egală măsură solidar. Dacă acest cocteil bogat îl plasăm în contextul istoric exploziv, al perioadei ce precedă al doilea război mondial, care nu prea avea răbdare cu asemenea persoane delicate și perspicace, constatăm că încă de-atunci el reprezenta un caz ieșit din comun, prin coordonatele sale polivalente.
Mihail Sebastian vine din Brăila natală și se stabilește la București, inclusiv cu sprijinul lui Nae Ionescu, devenind ziarist la Cuvîntul. Publicația aceasta era foarte agitată, dinamică și schimbătoare pe arena politică românească. Imita destul de fidel mobilitatea și inconsecvența doctrinară a însuși directorului ei. S-a plasat inițial în opoziție față de liberali. Apoi, îndată ce țărăniștii au ajuns la guvernare, atît Nae Ionescu, cît și ziarul lui s-au avîntat din nou în opoziție, probabil fiindcă n-au fost atinse anumite interese de moment. Cuvîntul a fost partizanul instaurării monarhiei lui Carol al II-lea, dar după atingerea acestui obiectiv, Nae Ionescu a intrat foarte repede în conflict și cu regele. Începînd cu a doua jumătate a anului 1933, ziarul a alunecat pe panta extremismului de dreapta. De prin august-septembrie 1933 și pînă în ianuarie 1934, cînd Cuvîntul a fost cenzurat de rege și a fost suspendat de la editare, cotidianul a desfășurat o intensă propagandă legionară.
La toate acestea mai trebuie adăugate cîteva fapte. În ciuda etapelor succesive de partizanat politic, care i-au conferit nuanțe diferite de orientare pe scenă, Cuvîntul era, totodată, permisiv și polifonic în expresie. Prima pagină era de obicei construită din șase articole diferite, destul de apropiate ca pondere de imagine și mai totdeauna revendicate prin semnătura autorului sau printr-un pseudonim transparent.

Cuvîntul a descoperit și a impus în presă o «pagină întîia», care-i aparține exclusiv. Ziarele românești au fost mereu în marea lor majoritate anonime; scrise de anonimi pentru anonimi. Cuvîntul rupea acest anonimat metodic. Nu avea ambiția să fie o gazetă de colportaj general, ci o publicație de gîndire, de control, de atitudine. Funcția pe care și-o recunoștea era să-și informeze cetitorii precis, dar în același timp să prezinte această informație sub lumina unei judecăți critice. Din primul moment, își propunea să urmărească în politică și în viața publică faptele semnificative și să le prezinte în ierarhia lor justă. / De aceea, întîiul element în gospodăria ziarului era articolul. Prima pagină îi era exclusiv dedicată. Șase articole, toate șase semnate, cu o semnătură ce fixa înainte de orice o răspundere intelectuală – toate șase strînse la un loc.” [2]

Prin urmare direcția principală, de orientare momentană, a publicației era îndată contrabalansată, printr-un evantai de teme și preocupări cotidiene aproape la fel de importante. Gazeta dădea glas diverselor facțiuni din societatea română – inclusiv evreilor. A.L. Zissu publică, de pildă, pagini critice la adresa lui Nae Ionescu[3], tocmai în ziarul acestuia, în etapa ascensiunii extremiste, și îi contestă ipotezele! Directorul publicației îi răspunde, firește, pe spații ample, dar dezbaterea liberă există și publicația își asumă polifonia.
Tot aici se exprimă și Mihail Sebastian, în două rînduri, pe teme evreiești. În articolul Einstein la Madrid, gazetarul pornește consemnînd situația internațională încordată, care a condus la expatrierea savantului german. Albert Einstein a ales, surprinzător, să se stabilească nu în Franța ori America, teritorii garante ale democrației, ci tocmai în Spania, responsabilă de masacrele antisemite de odinioară. Cum poate fi explicitată opțiunea reputatului fizician? Scriitorul român vede în asta o posibilă reconciliere peste veacuri, în plan istoric, dar și semnul unei răni, etern deschise în plan metafizic. Persecutarea evreilor s-ar datora, ce-i drept, în parametrii săi exteriori, regimurilor antisemite – dar în plan sufletesc ea poate fi atribuită propriei lor predispoziții metafizice către suferință. Sebastian încearcă să detensioneze conflictul social, transferînd discuția de pe un palier politic către unul filosofic.

“Invitat oficial printr-o declarație a d-lui Herriot să accepte o catedră în Franța, solicitat de nenumărate institute și facultăți din America, să-și strămute acolo cabinetul de lucru, aruncat în drum de hitleriști, profesorul Albert Einstein a optat în cele din urmă – spune o telegramă de ieri – pentru universitatea din Madrid, unde va fi de aici înainte profesor titular. / Alegerea aceasta nu poate să fie o simplă întîmplare. În Spania, fugarul ultimului pogrom spiritual («ultimul» înseamnă cel mai recent, nu însă și cel din urmă) va regăsi amintiri vechi și va sta de vorbă cu umbre din alte veacuri, cărora asemenea tragedii le-au fost familiare. Prezența lui Einstein la Madrid răscumpără alte pribegii istorice, de care ce e dreptul Spania modernă se desolidarizează, dar care nu mai puțin îi umbresc pămîntul. Se cunosc poate insistentele încercări ale țării acesteia de a plăti, cu o sinceră și dureroasă mustrare, tot sîngele iudeu pe care l-a vărsat. Remușcare nu numai tîrzie, dar și zădarnică. Pentru că Spania nu împlinea un oficiu de barbarie gratuită, ci un destin, un comandament istoric, o funcție spirituală. Responsabilitatea veacurilor ei de sînge nu cade asupra neamului spaniol, ci asupra neamului iudeu, a cărui chemare în lumea asta este să se zbată și să ardă pe diverse ruguri. Odihna îi este pervertitoare și popasurile lungi îl alterează. Cînd nu are suficiente motive istorice de a fi nefericit, neamul ăsta își născocește motive spirituale. Cînd nu sînt în afară suficiente ruguri, își ridică ruguri interioare. Tragicul este vocația lui, elementul lui de viață, materialul lui de creație. / Sub unghiul mărunt al faptelor, există poate cauze și condiții diverse pentru fiecare ciclu antisemit. În Germania unele, în Rusia altele, în Spania mereu altele. Acum o mie de ani, acum o sută de ani, astăzi, peste o sută de ani – întruna noi justificări locale. Sub unghiul larg al semnificației însă, toate aceste complexe condiții politice se reduc la un singur lucru, care se cheamă necesitatea judaică de a suferi. / Cînd – asimiliști – evreii speră într-o deplină contopire cu neamurile «civilizate» sau cînd – sioniști – așteaptă o regenerare națională prin ei înșiși, și într-un caz și într-altul ei clădesc speranțe naive și trădătoare. Naive, pentru că sunt net imposibile. Trădătoare, pentru că nesocotesc un destin dramatic, de care omenește e explicabil că vor să fugă, dar metafizic este inadmisibil. Tranzacții, ei au încheiat cu toată lumea poate și cu orice. Numai cu sufletul lor nu. / Panta ce duce astăzi de la Berlin la Madrid este un episod, în care nici Berlinul nici Madridul nu sunt altceva decît punctele geografice ale unei hărți spirituale, ce rămîne veșnic aceeași, puncte geografice cărora nu li se cuvin nici reprobări, nici recunoștință. Tot ce se petrece, se petrece fără voia lor, peste ele.”[4]
Ulterior, cînd Cuvîntul se implică deja fățiș în propaganda legionară, gazetarul înțelege să reacționeze tipărind impresionantul articol Ion Trivale. Sebastian îi aduce aici un elogiu soldatului evreu mort în primul război mondial, tocmai reînhumat în indiferența societății românești. Scriitorul trage un tulburător semnal de alarmă, scoțînd la lumină destinul evreului care a încercat să fie bun român, care a mers chiar pînă la a-și da viața pe front, pentru această patrie a sa, dar e pedepsit în postumitate de indolența colectivității. Registrul alegoric al intervenției este incontestabi

“Vinerea trecută a fost dus la groapă, după 17 ani de la moarte, trupul regăsit al lui Ion Trivale. Mort cu capul pe mitralieră, în primele săptămîni ale războiului, în prima linie, în fruntea companiei pe care, sublocotenent, o comanda, omul acesta era destinat cărților, gîndirii, vieții interioare. Asta îi face moartea nu mai dureroasă – căci o viață de om este o viață de om – dar adîncită de un înțeles ce îi luminează de două ori mormîntul lui de soldat. / Dintre toți morții de război ai Franței, umbra cea mai emoționantă este a lui Alain Fournier. Dintre toți morții Germaniei, amintirea cea mai patetică este a lui Georg Trackl. Amîndoi treceau pragul adolescenței, amîndoi îl treceau pe al morții. / Soldat și poet – sunt două vocații străine una de alta, adverse aproape, dar pe culmi. În ceasurile mari, le unește pe amîndouă un luciu, care s-ar chema eroism, dacă nu s-ar chema mai simplu: uitare de sine. Numai cine se uită pe sine este cu adevărat poet și poate fi cu adevărat soldat. / Această dublă noblețe o salută neamurile în cultul deosebit al scriitorilor căzuți pe front. Între toate lumînările ce ard pentru sufletul morților, este una pentru acești morți scumpi între toți. Între toate florile, este o floare pentru ei. / Această dublă noblețe o salutau vinerea trecută, în Gara de Nord, ofițerii și soldații care veniseră să prezinte armele amintirii lui Ion Trivale. Era salutul camarazilor de arme. Îl așteptam pe al camarazilor de scris. A lipsit. / Există o societate a scriitorilor. Nimeni nu s-a învrednicit să vie acolo, ca să se descopere în numele ei. Nici un cuvînt, nici un semn, nici o floare. / Ar fi numai o absență tristă, dacă ar fi cea dintîi. Dar numele lui Ion Trivale, scriitorul soldat, a fost șters cu știință sau fără știință de oriunde ar fi trebuit să strălucească, pentru cinstea noastră a tuturor, cîți ținem un condei în mînă. Cînd la Predeal s-a ridicat, acum trei ani, monumentul lui Mihail Săulescu, au fost pomeniți acolo, în fața Regelui, toți scriitorii căzuți în război. Ion Trivale a fost uitat. Uitare ce nu-l putea lovi pe el, cel din eternitate, căci glontele care îl lovise din față anula pe totdeauna loviturile ce mai puteau veni din spate. / Adevărul este că Ion Trivale se chema, pe numele lui de acasă, Iosif Netzler. Și era evreu. Un evreu care trăise din plin drama spirituală a izolării lui și gîndise cu luciditate toate punctele lui de contact cu o cultură românească, în care se integra și în slujba căreia aducea un spirit critic dintre cele mai precise și mai pasionate. Marile lui studii publicate după 1910 în «Noua Revistă Română» revin mereu asupra problemelor, pe care prezența lui pe acest pămînt românesc le ridica într-o minte loială și într-o inimă deschisă. / Cîțiva ani mai tîrziu, Iosif Netzler verifica totala lui sinceritate, murind. / Crede cineva, are cineva stupiditatea de a crede că o uitare poate să suprime o moarte?”[5]
În vecinătatea paginilor de propagandă extremistă, legionară, coloanele Cuvîntului se deschideau, așadar, și spre asemenea reflecții emoționante. Avem de-a face cu o publicație într-adevăr complexă. A o vedea doar ca pe o portavoce turbată a antisemitismului și a-l diaboliza pe Sebastian pentru că a colaborat la Cuvîntul reprezintă o judecată pripită (dacă vrem să fim politicoși), sau o apreciere tendențioasă (dacă e să fim mai exacți științific).
*
După revenirea lui M. Sebastian de la studiile din Franța, între anii 1931 și 1933, scriitorul desfășoară o intensă activitate ziaristică, pe cele mai diverse teme. În paralel, însă, redactează și romanul-eseu De două mii de ani… Volumul acesta include, probabil, și anumite carențe de construcție. Nu e tocmai o carte de prim rang, literar vorbind. În schimb are o deosebită importanță, în planul dezbaterilor de idei, aducînd la lumina rampei condiția evreilor în societatea românească. Și o face cu o limpezime indiscutabilă și cu o mișcare caleidoscopică interesantă. Practic, în romanul său, Mihail Sebastian schițează diverse figuri evreiești, pe care le trece în revistă. Începe cu însuși protagonistul, care își urmează studiile în perioada interbelică dar, din cauza apartenenței sale etnice, este persecutat, este lovit, este bătut de colegii invidioși, ce nu suportă concurența minoritarilor în universitățile românești de-atunci. Îi așteaptă la intrarea în clasă, le cer carnetul spre a verifica dacă n-au nume evreiesc și, îndată ce constată acest lucru, îi izgonesc, îi fugăresc pe coridoare, pe treptele facultății, pentru a-i determina să renunțe la școală. Aceste episoade sînt redate cu mare acuitate. Paginile sînt cu atît mai impresionante, în detaliile lor mușcătoare, cu cît relatarea se face la persoana întîi singular, din perspectiva celui victimizat:
“Am intrat dimineața la cursul de drept roman. Nu mi-a spus nimeni nimic. Am luat febril note, ca să nu fiu obligat să ridic capul deasupra pupitrului meu. Pe la jumătatea cursului, un mototol de hîrtie cade pe bancă, lîngă mine. Nu o văd, nu o deschid. Cineva mă strigă tare pe nume, din spate. Nu întorc capul. Vecinul din stînga se uită la mine atent, fără un cuvînt. Nu pot suferi privirea asta fixă și ridic ochii. / – Ieși! / Mi-a spus vorba scurt, tăios. Se ridică de la locul lui, îmi face loc și așteaptă. Simt în jurul meu o tăcere încordată. Nu răsuflă nimeni. Un gest din partea mea și liniștea asta ar plesni. / Nu. Mă strecor din bancă și pășesc nesigur spre ușă între două șiruri de privitori. Totul se petrece cuviincios, ritual. Doar cineva lîngă ușă îmi repede pieziș un pumn, care mă lovește numai pe jumătate. Un pumn întîrziat, camarade.”[6]
Incidentul nu e întîmplător, căci se repetă cu mici modificări de formă, dar în aceeași esență:

“Front calm. Se creează poate un stil al adversității. / – Domnule coleg, sînteți bun să-mi arătați carnetul dumneavoastră? / M-au înconjurat trei și așteaptă. Scot carnetul și îl întind celui care m-a întrebat. / – Aha! vă rugăm să părăsiți sala. Pe aici. Îmi indică drumul.”[7]
În paralel cu agresarea și alungarea individului, constatăm că de fapt ostilitatea majorității e exersată, metodic, asupra întregii comunități minoritare:

“Îi văd cum se întorc seara de la facultate, răzleți, unul cîte unul, obosiți. Și își numără fiecare bătăile, cu îndîrjire, ca pe niște puncte de biliard, nu cumva să pună adversarul două mai mult. / Marcel Winder e la a cincisprezecea. Alaltăieri, i s-a rupt și pălăria, ceea ce îl face cu totul superior pe drumul martirajului. Își indică tare, în mijlocul curții, locul loviturilor. Aici și aici și aici…”[8]
Viața studențească merge înainte, într-un context de mare austeritate, în căminul înghețat, unde procurarea întîmplătoare a cîtorva lemne provoacă fum înecăcios și acru în soba învechită, cu figurile nebărbierite și nespălate ale colegilor tot mai deprimați, care nu-și mai găsesc vreun colț de refugiu, între ostilitatea brutală din amfiteatre și mizeria frapantă a internatului sordid. Iar confruntările susținute și bătăile dureroase încasate se transformă treptat în hăituială publică:

“A fost azi o cursă care putea să sfîrșească rău. Coboram de la administrativ, unde mă dusesem să mă încălzesc și eram la doi pași de ușă, cînd mi-a ieșit înainte Ștefăniu. Nu mă observase. Abia acum îmi dau seama că nu mă observase. Dar n-am avut atunci destul calm ca să-l ocolesc și în momentul acela m-a văzut. Nu m-a ajuns decît cu bastonul (o lovitură bună pe umărul stîng). Am fugit pe lîngă el, deși astfel riscam să atrag atenția altora, și am luat-o la stînga, pe culoar. El, după mine. Am trecut prin galeria de sus spre senat, socotind să mă opresc în cancelarie. N-am găsit însă cheia în ușă și s-o țin cu umărul n-aș fi putut pînă la urmă. Noroc că era deschisă ușa ce dă spre scara senatului. Odată ieșit în stradă, bănuiam că n-are să mă mai urmărească. Într-adevăr.”[9]
În altă împrejurare,

“mă dusesem la rectorat să cer o informație. La întoarcere, vestibulul pe care îl lăsasem cu zece minute înainte gol, era invadat. N-am recunoscut pe nimeni. Dar părea să fie o bătaie cruntă. / Baricadat deci. Mă observă cineva sau mi se pare mie că m-a observat. O iau pe scară în sus. Săr cîte trei trepte deodată, trîntesc după mine ușile întîlnite, mă lovesc de pereți în cotituri. La etajul II, spre stînga, simt că n-am să mai duc mult așa: mă lipesc de perete și caut cu mîna înfrigurată o ușă. Apăs pe clanță încordat, e deschisă.”[10]

Într-un asemenea univers academic ostil, descoperirea întîmplătoare a cursurilor ținute de Ghiță Blidaru îi aduce protagonistului o anume alinare. Profesorul tînăr, sarcastic, nonconformist, combativ îi oferă involuntar sprijinul psihologic de care studentul are atîta nevoie pentru a depăși impasul pe care-l resimte, disperarea care-l macină (“Cursul lui Blidaru schimbă ierarhiile cele mai liniștite. Numai trei cuvinte despre ceea ce în manuale este sacrosanct, și, dimpotrivă, zece prelegeri despre ceea ce manualul disprețuiește cu mai multă furie”[11]). Inițial ignorate de studenți și de ceilalți profesori, sfidătoarele conferințe devin tot mai apreciate, suscitînd după o vreme chiar entuziasmul cursanților și nervozitatea colegilor invidioși. Băncile se populează cu noi figuri amenințătoare, care încep să-l chestioneze pe tînărul evreu asupra apartenenței sale etnice și a îndrăznelii sale de-a mai frecventa universitatea:
“Nu, la asta n-am să renunț. Am plecat de la civil, am plecat de la estetică, am plecat de unde ați vrut și am să plec de unde vreți, de la istorie, de la sociologie, de la chineză, de la germană, dar nu renunț la cursul lui Ghiță Blidaru. / Deocamdată am primit doi pumni în timpul prelegerii de azi și am luat opt pagini de note. Pentru doi pumni, nu e puțin.”[12]
Atunci cînd accesul în sala de curs îi este barat, pînă la urmă, cu toată hotărîrea, nemaifiind vorba de simple hărțuieli ori șicane, ci de excluderea netă și samavolnică, învățăcelul caută protecția profesorului atît de admirat. Cinismul acestuia îi taie însă respirația:

“Nu pot reconstitui scena. Acum, mi-e cu neputință să mi-o amintesc în totul. A fost bruscă. Două-trei cuvinte, o uitătură nedumerită și gata. / Ghiță ieșea de la secretariat. M-am apropiat și i-am vorbit. Nu mai știu ce. Jur că nu mai știu și că asta nu este un truc, ca să-mi cruț un moment mai mult de silă personală. / M-a întrerupt. / – Ce vrei dumneata, domnule? / – Domnule Profesor, m-au dat afară și… / – Ei, și ce vrei să-ți fac eu? / A plecat fără să aștepte răspuns. / Ar trebui să alerg pe străzi un ceas, două, trei, ar trebui să mă bat cu zece mii deodată, ar trebui să tai cu toporul un vagon cu butuci, ca să cad seara dărîmat pe pat și să dorm și să uit.”[13]
Fiindu-i blocat accesul la studiile regulate, fiindu-i negat raportul privilegiat cu Magistrul, protagonistul se refugiază în izolare și lecturi intense (mai ales din Montaigne). Totodată el are prilejul de-a cunoaște și a ne prezenta situația altor personaje, într-o galerie succesivă de individualități și soluții improvizate, pe traseul unei istorii tulburi. Sami Winkler este un sionist calm, puțin greoi, tacticos și măsurat care, din adept teoretic al plecării din România, pentru a construi statul israelian, ajunge să-și pună biografia în consens cu ideile pe care le propovăduiește:

“Era singur în gară. Rudelor le interzisese să vină, iar tovarășii de drum erau plecați înainte la Constanța, unde trebuiau să-l aștepte pe vapor. Joia viitoare vor fi la Haifa. / – Și pe urmă? / A răspuns cu o deschidere de braț, care voia să cuprindă probabil un răspuns prea mare pentru un singur cuvînt: «totul», «viața», «victoria», «pacea»… Era foarte liniștit, fără emoție, fără grabă. / Au trecut pe lîngă noi doi băieți care vindeau o gazetă cuzistă, «Luați, domnilor, e contra jidanilor». Am surîs amîndoi de oportunul strigăt. Simbolurile vin uneori cu facilitate. / Winkler i-a strigat pe cei doi băieți și le-a cumpărat o gazetă. «Tot nu aveam de citit nimic pe drum.»”[14]
S.T. Haim este un marxist turbulent, propagandist comunist care, după un scurt stagiu parizian, ajunge în arestul Siguranței, iar de-acolo în celulele subterane de la Jilava. Totuși, nici un obstacol nu e în măsură să-i clintească entuziasmul și convingerile pline de patimă:

“Vorbește repede, vioi, grăbit, cu ochii, cu mîinile, cu colțul de păr ce-i cade mereu pe frunte, cu toată ființa lui, pusă parcă la o formidabilă presiune interioară și exultînd acum de bucuria exploziei. / – Dacă ai ști ce frumos e aici! Oameni, mă, primii oameni pe care îi cunosc. Cîteva secole de închisoare sînt dincolo de poartă, ce zic? cîteva mii de ani. Și încă nu sînt destui, pentru ce pot duce oamenii ăștia în spinare, fără să crîcnească. Mi-ar fi rușine de cei 12 ani ai mei de recluziune să mă vait. Dacă n-ar fi fost avocații și mama, nici n-aș fi făcut recurs.”[15]
Abraham Sulitzer e un evreu bătrîn, negustor ambulant de cărți, pribegind fără osteneală între tipografiile din Germania sau Polonia și cititorii din ghetoul moldovean. Cu accentul lui ciudat, cu pachetele lui numeroase, cu aerul lui pașnic, pare întruchiparea lui Ahasverus:

“Cărți, manuscrise, autori și probleme de care aud acum întîia dată, cuvinte stranii, nume din alte veacuri, date dintr-o istorie pe care nu o bănuiam – Abraham Sulitzer le poartă cu el, vii, tot atît de vii astăzi în mintea lui, cît erau cu veacuri în urmă, în mintea cui le-a scris și cugetat. El trăiește în actualitatea lor, în pasiunea lor permanentă, și zadarnic au trecut peste aceste adevăruri cîteva sute de ani, zadarnic s-a schimbat fața pămîntului, zadarnic s-au topit în neant atîtea timpuri, aceste vechi lumini tot prezente sînt, aceste vechi patimi tot tulburătoare. / Iar Abraham Sulitzer le poartă pe toate drumurile, în slujba eternității lor.”[16]

Între toate personajele iese în evidență, prin complexitatea și insistența revenirilor, portretul lui Ghiță Blidaru. Învățăcelul resimte o vie afecțiune, intersectată de o mare ciudă pentru scăderile și imperfecțiunile magistrului. În timpul cursului său, unde e proclamată importanța vieții adevărate, ce nu poate fi îndiguită de formule abstracte, conferențiarul are chiar dezinhibiția de-a se repezi la geam și a-l deschide larg, pentru a asculta marșul militar al trupei ce trece întîmplător și pentru a-l recomanda entuziast auditoriului: “Vouă nu vă place strada?”. Da, “are asemenea efecte de cabotin inteligent”[17]. În ciuda aparențelor sale rebele, Blidaru e totuși, în esența lui, un conformist, un arhitect al marilor obediențe:

“E un seminarist, un teolog. Un om care e fericit cînd se poate supune la ceva, nu importă la ce. Cu o mie de moldoveni ca el și cu o mie de munteni tot ca el, nu mă mir că aici a stăpînit veacuri de-a rîndul cine a vrut: și turcii, și rușii, și fanarioții. Toată viața lui e făcută din supuneri. «Supuneri la realități», cum zice el. Supunere la tot ce te depășește.”[18]
Își descumpănește auditoriul prin frapante contradicții, enunțate cu seninătate și indiferență: deși admirator al artei europene clasice – Bach, Couperin, Bruegel –, el nu ezită să-și declare cinic antieuropenismul:

“«Europa e o ficțiune» o spune de șase ani în universitate, la curs, dar el n-a încetat un moment de a iubi spiritul acestei ficțiuni. Căci Bruegel acestei ficțiuni îi aparține, și Bach de asemeni, și Couperin nici vorbă. / Totuși, după ce a trecut prin toți și i-a iubit pe toți, Ghiță Blidaru se întoarce invariabil la butucul de viță, în numele căruia vorbea deunăzi la facultate.”[19]
Militantului înverșunat pentru valorile tradiționale nu-i lipsește latura dezabuzată, metafizică, fatalistă:

“Va găsi totdeauna o carte de deschis în ultimul ceas, o femeie de iubit. Nu există lucruri urgente pentru el. Mi-a spus-o de nenumărate ori. Fiecare bucurie își are anotimpul ei, fiecare durere pe al ei. Să așteptăm trecerea anotimpurilor. Inutil să alergi, căci nu vei alerga mai repede decît iarna, care vine și te va ajunge. E o toamnă pentru fiecare speranță, e o primăvară pentru fiecare deznădejde. În această cursă nu poți veni nici prea tîrziu, nici prea devreme: vii totdeauna la timp, fie că vrei, fie că nu vrei.”[20]
În ciuda ambiției sale de modelator al conștiinței studenților, profesorul pare a extrage din profunzimile sufletului său o consistentă doză de resemnare și repliere în fața agresiunilor destinului:

“Sînt în el nesfîrșite renunțări la inteligență, la orgoliu, la victorie, la aventuri. Fiecare dintre noi este un om baricadat în sine, dar cei mai mulți ne silim să întărim aceste baricade, să izolăm redutele noastre interioare, în timp ce el conlucrează cu viața spre a le dărîma, predat înainte de luptă, învins înainte. Învins? Nu. Propriul său învins, cel mult.”[21]

Un asemenea ciclon frămîntat de confuzii își fascinează și își neutralizează auditoriul (“Sînt intimidat pînă la nemișcare”[22]). Marile rebeliuni sfîrșesc în satisfacția aservirii voluntare:

“Aș avea să-i spun atîtea și izbutesc totuși așa de greu să-i vorbesc. Uneori îmi fac de acasă, de pe drum, școlărește, planul celor ce trebuie să-i spun, dar, odată lîngă el, totul e răsturnat, căci e unul din acei oameni care fac lege pentru toți, obligîndu-te să te supui nu atît argumentelor lor, cît climatului și stilului lor. Cîtă pasiune este în omul ăsta așa de neted construit, cîte furtuni ascunde stăpînirea lui de sine, gîndirea lui geometrică. Este pînă azi singurul om căruia simt că e obligatoriu să mă supun, fără să am însă prin aceasta senzația unei abdicări, ci, dimpotrivă, al unei împliniri, al unei reintegrări.”[23]
La sfatul lui Ghiță Blidaru, protagonistul își alege meseria de arhitect și, după terminarea facultății, pleacă pe șantierul de la Uioara. Bătrînul american Ralph T. Rice inaugurează acolo o exploatare petrolieră și are nevoie de un întreg complex de clădiri, care să-i deservească societatea. Alte personaje își fac astfel apariția pe scena romanului, odată cu trecerea anilor. Dezbaterile ori conflictele sentimentale se împletesc cu neobosita explorare a eroului principal, care vrea cu orice chip să priceapă specificul condiției sale evreiești, chiar și din felul în care se reflectă ea în ochii colegilor săi români.
Marin Dronțu e un coleg simpatic, sufletist, dintr-o bucată și cu simțul umorului. Mai degrabă grosolan, fără nici un fel de gusturi vestimentare, are orgoliul primului intelectual realizat, pe linia ascendenței sale modeste de țăran român. Cei doi se tachinează uneori, lucrează cot la cot, ori fac curte aceleiași femei, englezoaica Marjorie, care sfîrșește optînd pentru virilitatea lui Marin, în dauna hamletizărilor abstracte ale celuilalt. Deși pe cei doi arhitecți îi leagă o solidă amiciție, trecutul îi plasase, paradoxal, pe baricade opuse (un bun prilej de-a evoca răsturnările produse de scurgerea vremii):

“La Capșa, în colț, ne-a tăiat drumul cortegiul studenților coborînd dinspre Universitate. / «Ce-o mai fi și asta?», s-a mirat Dronțu. «Zece decembrie», ne-am amintit amîndoi deodată și am rîs. Trebuie să recunosc că toată manifestația avea un aer de petrecere, un aer de început de vacanță, fără gravitate, jumătate glumă, jumătate entuziasm. Ne-am oprit, ca toată lumea, la marginea trotuarului să primim defilarea. / «Jos ji-da-nii! Jos ji-da-nii!» / Strigătul se transmitea de la coloană la coloană, silabă cu silabă, într-un fel de lungă și șerpuită scară sonoră. Era frumos: mă întreb dacă nu e ridicol s-o spun, dar zău că era frumos. O mulțime de băieți tineri – cei mai mulți din anul întîi, desigur –, o teribilă voie bună, o atmosferă de recreație într-o curte de liceu. Nimic grav. / Ne-am amintit de primul 10 decembrie, Dronțu cu chef, eu cu o umbră de amărăciune. / – Mă, ce-am pocnit în ziua aia, mărturisește el. / – Te pomenești că tu ai fost ăla care m-a pălmuit. / – Te pomenești. Unde s-a întîmplat asta? / – În sala mare de la drept. / – Nu, n-am fost acolo. Noi, de la arhitectură ne-am dus la medicină, că la noi nu erau evrei destui. / E aproape înduioșat. Aș fi nedrept dacă nu l-aș înțelege: sînt amintirile lui de junețe. Și ale mele – dar mai puțin vesele. În orice caz, e grotesc să mă revolt acum de aceste lucruri moarte. Nu mai e nimic grav, nimic agresiv. Acest «jos jidanii» de azi este aproape inocent, aproape simpatic. / Ne-am plimbat pînă tîrziu și ne-am istorisit nenumărate lucruri de atunci. Marin mi-a vorbit măgulit despre isprăvile lui. / – Mă, aveam atunci un retevei, ce nu s-a văzut. Fugeau ovreii de mine, de la o poștie. La medicină devenisem celebru. «Dronțu de la arhitectură.» Cine nu mă știa? Mă mir că nu auziseși de mine… Nebun eram, mă!”[24]
Ștefan Pîrlea este un anarhist tumultuos, mereu gata de noi violențe, pe care le justifică prin imperativele momentului. De o ingenuitate socială dezarmantă – refuză promovarea în profesie și mărirea de salariu cuvenită, pentru a nu se transforma într-un captiv al sistemului –, el își păstrează, totodată, nealterat gustul rebeliunii sîngeroase:

“Nu-mi pare rău de ce a fost. Îmi pare rău de cum s-a terminat: în indiferență, în uitare… A sparge geamuri e un lucru excelent. Orice faptă violentă este o faptă bună. Că «jos jidanii» e o dobitocie, de acord! Dar ce importanță are asta? Totul este să poți zgudui ceva în țară. Începe cu ovreii – dacă altfel nu se poate –, dar sfîrșește sus, într-un incendiu general, într-un cutremur care să nu cruțe nimic. Aveam pe atunci ambiția asta, aveam mai ales nădejdea asta. Dar să știi că eu unul n-am terminat. Mă sufoc, dacă nu începe altceva.”[25]
Mircea Vieru e un spirit cartezian, bun profesionist, care înțelege să-și ducă înainte proiectele, chiar și în mijlocul celei mai înverșunate ostilități publice. Devine astfel, prin merite proprii, șef de șantier la Uioara. El e cel care planifică și supraveghează operațiunile de construcții. Cu gîndirea sa limpede, cu generozitatea sa luminoasă, ar fi ultimul coleg care să poată fi bănuit de vreo intransigență nedemocratică. Și totuși:

“Cred că nu mi-am putut opri o tresărire de surpriză. Singurul om pe care l-am crezut cu desăvîrșire incapabil de a fi antisemit era el, Mircea Vieru. Așadar și el… A băgat de seamă tulburarea mea și s-a grăbit să se explice. / – Să ne înțelegem. Eu nu sînt antisemit. Ți-am mai spus-o și mențin. Dar sînt român. Și, în calitatea aceasta, tot ce mi se opune îmi este primejdios. Există un spirit evreiesc iritant. Împotriva lui trebuie să mă apăr. În presă, în finanțe, în armată, pretutindeni îi simt apăsarea. Dacă organismul nostru de stat ar fi rezistent, puțin mi-ar păsa. Dar nu e. E păcătos, coruptibil și slab. Și, de aceea, trebuie să lupt împotriva agenților de descompunere. / Am tăcut cîteva secunde, ceea ce l-a mirat. Aș fi putut să-i răspund ceva, din politețe, ca să întrețin convorbirea, dar n-am izbutit. / – Te surprind? / – Nu. Mă deprimi. Vezi, eu cunosc două feluri de antisemiți. Antisemiții pur și simplu – și antisemiții cu argumente. Cu cei dintîi mă mai pot înțelege, căci totul între ei și mine este limpede. Cu ceilalți însă e greu.”[26]
Iar protagonistul își duce mai departe explicația:

Vezi, dragă maistre, greșeala dumitale începe exact de unde încep și argumentele dumitale. A fi antisemit este un fapt. A fi antisemit cu argumente – este însă o pierdere de vreme, o păcăleală. Căci nici antisemitismul dumitale, nici antisemitismul românesc nu au nevoie de argumente. Să zicem că aș putea să le răspund acestor argumente. Ei și? Crezi că am lămuri ceva? Gîndește-te că toate învinuirile posibile împotriva evreilor din România sînt numai fapte locale, în timp ce antisemitismul este universal și etern. Antisemiți nu sînt numai românii. Antisemiți sînt și germanii, ungurii, grecii, francezii, americanii – toți, absolut toți, în cadrul de interese, cu metodele lor, cu temperamentul lor. Și antisemiții n-au existat numai acum, după război, ci și înainte de război, nu numai în veacul ăsta, ci și în veacul trecut și în toate veacurile. Ce se întîmplă acum în lume e o glumă în comparație cu ce se întîmpla în 1300.”[27]
Este necesar să amintim că atît redactarea romanului De două mii de ani…, cît și acțiunea din paginile sale se petrec înaintea celui de-al doilea război mondial. Astfel se explică relativa “indulgență” și aparenta naivitate manifestate de vorbitor, în ceea ce privește antisemitismul momentului pe care-l trăia: încă nu fusese declanșat mecanismul Soluției Finale hitleriste.
Din perspectiva protagonistului – indiferent că îi împărtășim sau nu analiza –, antisemitismul nu ar fi legat de o anumită circumstanță istorică, socială, politică sau economică. Ar ține de însăși ordinea metafizică a existenței, fiind inerent legilor firii și, în abstracțiunea motivațiilor sale, nu permite aplicarea nici unui remediu concret:

“Aș voi doar să recunoști că esența antisemitismului nu este nici de ordin religios, nici de ordin politic, nici de ordin economic. Cred că este pur și simplu de esență metafizică. Nu te speria. Există o obligație metafizică a evreului de a fi detestat. Asta este funcția lui în lume. De ce? Nu știu. Blestemul lui, destinul lui. Dacă vrei, treaba lui. / Nu o spun, te rog să crezi, nici cu orgoliu, nici cu înfruntare. O spun, dimpotrivă, cu tristețe, cu oboseală, cu amărăciune. Dar cred în implacabilitatea acestui fapt și am conștiința că nici dumneata, nici eu, nici nimeni nu poate schimba nimic de aici. Dacă am putea fi exterminați, ar fi foarte bine. Ar fi, în orice caz, simplu. Dar nici asta nu se poate. Obligația noastră de a fi mereu în lume o verifică atîtea mii de ani, care știi că nu au fost cruțători. Și atunci trebuie să accepți – iată, eu accept – această alternanță de masacru și pace, care este pulsul vieții evreiești. Individual, fiecare evreu se poate întreba cu panică ce are de făcut. Să fugă, să moară, să se sinucidă sau să se boteze. Chestie de aranjament personal, în care intră nesfîrșite dureri, desigur, pe care dumneata, om simțitor, nu le ignorezi – dar nimic mai mult totuși decît o «chestie de aranjament personal». Colectiv, însă, nu există decît o singură cale: așteptarea, supunerea la destin. Și nu cred că asta înseamnă o dezertare din viață, ci, dimpotrivă, o reintrare în biologie, cu conștiința că viața continuă peste toate morțile acestea individuale, care, și ele, tot un fapt de viață sînt, după cum fapt de viață este căderea frunzelor pentru copac, uscarea copacului pentru pădure, moartea pădurii pentru flora pămîntului.”[28]
Rezultatul îndelungilor persecuții rasiale (de două mii de ani…) pare să configureze un refugiu iluzoriu al speciei în fatalismul metafizic, îndurat cu seninătate și o detașare dulce-amăruie. Cu mențiunea că avem, aici, doar una dintre posibilele variante, ilustrate de opțiunea eroului principal, ce vine să se alăture celorlalte soluții evreiești prezentate în roman: a activistului sionist, a militantului marxist, a zelosului cultural etc. Toate ajung să se izbească, însă, de zidul necruțător al antisemitismului în acțiune, ce aplatizează situațiile particulare, șterge chipurile și suferințele individuale, pentru a persecuta în numele unei generalizări forțate și a unei cazuistici șubrede.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 29.03.11 18:28

[url=http://www.observatorcultural.ro/Paul-CERNAT
Maria-Magdalena Dinu este studentă în anul al II-lea al Școlii Doctorale din cadrul Literelor bucureștene și pregătește o lucrare despre publicistica lui Mihail Sebastian. Dată fiind dificultatea întreprinderii, coordonatorul lucrării, profesorul Paul Cornea, a orientat-o spre o activitate de bibliotecă vizînd listarea integrală a articolelor lui Sebastian din presa interbelică. Inițiativă oportună, întrucît respectivul segment – cuprinzînd mii de titluri – a rămas, pînă în prezent, un teritoriu cu destule pete albe, explorat pe toată întinderea sa de puțini cercetători. Ediția începută în 1994 de regretata Cornelia Ștefănescu s-a oprit, din păcate, după primul volum, și nu se știe cînd vom avea parte de o ediție critică integrală (din cîte cunosc, ea se află în lucru la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu“, sub îngrijirea unui colectiv de specialiști). În preliminariile mult disputatei sale cărți despre „diavolul“ Nae Ionescu și „ucenicul său“, Marta Petreu atrăgea atenția asupra acestei lacune generatoare de potențiale surprize. Într-adevăr: abia cînd va fi restituită în totalitate, vom putea discuta despre publicistica lui Sebastian în deplină cunoștință de cauză. Pentru Maria-Magdalena Dinu, surprizele explorării acestui continent publicistic au început cu… descoperirea a patru poeme în paginile Universului literar din 1928.

Aproape necunoscută, ipostaza de poet a lui Sebastian a fost pusă în umbră de activitatea – sporadică – de traducător din poeții francezi moderni. Se știe că, înainte de a-și publica primul articol în revista Politica (august 1926, „Bacalaureatul. «Generația violenței»“ – acel bacalaureat la care Nae Ionescu îi remarcase teza despre poezia lirică), viitorul scriitor debutase „absolut“ în revista Lumea. Bazar săptămînal din Iași (aprilie 1926) cu poezia Static, semnată Eraclie Pralea; versurile ei alerte, sincopate evocă dezabuzat tristețile provinciale dintr-un oraș în care timpul s-a oprit în loc, iar oamenii au, ca la Blecher, figuri „de panopticum“. Primul pseudonim ar putea indica o autoironie în raport cu identitatea lirică (Ioan Pralea, „firea cea întoarsă“, fiind un epitom al minoratului poetic din toate timpurile). E de menționat că și fratele său Penchas/ Pierre Hechter va semna o vreme P.H. Pralea, inclusiv în Universul literar, unde trimitea din Paris corespondențe despre receptarea lui Marcel Proust… După cum se știe, tînărul Iosef Hechter avea să semneze Mihail Sebastian abia din momentul intrării ca redactor la Cuvântul (vara lui 1927), după ce, prin amicul său Camil Baltazar – brăilean și el –, fusese introdus în cercurile literare din Capitală, „ratînd“ întîlnirea cu E. Lovinescu, nu și pe cea cu Nae Ionescu. Cele patru poeme dezgropate de Maria-Magdalena Dinu nu au fost, după știința mea, semnalate pînă acum de nimeni, iar monografiile despre autorul Accidentului le ignoră. Modeste, fără personalitate, grevate de stîngăciile începătorului și trădînd presiunea unor modele încă nedecantate, ele constituie, totuși, un document interior de care trebuie să se țină seama.


După cum se poate observa, am scris „poet“ cu ghilimele. Sebastian nu a perseverat pe această linie. E posibil ca textele să dateze din adolescența brăileană, cînd, alături de fratele său, frecventa Cercul literar „Voltaire“ al Liceului „Nicolae Bălcescu“ din localitate; cu toate acestea, tînărul de 21 de ani n-a evitat să le publice într-un moment cînd se afirmase deja, impetuos, ca un critic al actualității literare, culturale și politice. Simple dibuiri ale unui tînăr la început de drum? Posibil. Cum însă atît romanele, cît și teatrul lui Sebastian vor fi străbătute de un lirism romantic, sentimental și elegiac, ipoteza unei „întoarceri a refulatului“ sub semnul „panlirismului“ programatic poate fi luată în serios…



Atracția timpurie pentru intimismul grațios al lui Francis Jammes, din care a și tradus (primele tălmăciri au fost publicate în 1927, singur sau în colaborare cu misteriosul Edgar și cu Andrei Tudor), își are semnificația ei. Poetul francez a avut parte de o recepție notabilă în România interbelică, mai ales în zona neotradiționalismului gîndirist și a modernismului moderat. Printre debitorii săi cei mai importanți s-au numărat Ion Pillat și Perpessicius – acesta din urmă brăilean, ca și Sebastian, Camil Baltazar, Andrei Tudor sau Nae Ionescu, fiind în 1928 cronicar literar la Cuvântul. Cu transparențele lor reflexive de lirism postsimbolist, cu elanul lor purificator, străbătut de melancolii crepusculare, și cu echilibrul lor neoclasic, melodios, cele cîteva poeme publicate în Universul literar – condus pe atunci de Camil Petrescu, după plecarea lui Perpessicius – confirmă afinitățile de moment cu colegii spiritualiști de generație și fixează, în epură, o sensibilitate muzicală nedezmințită pînă la sfîrșit. Ele sînt perfect integrate în „aerul“ majorității poeziilor care apăreau în Universul literar, un aliaj cuminte de poezie pură și tradiționalism – practic, mainstream-ul epocii. Frapează, ca și în versurile din Static, obsesia timpului, marcată prin recurența metaforei „ceasului“, în vreme ce repetarea obsedantă a unor cuvinte precum „seară“, „tîrziu“, „vechi“, „tristețe“ indică o melancolie structurală pe fondul unei nevoi de „clarificare“, de „limpezire“ clasicizantă: „Desfășură-se ceasul din ce în ce mai vechiu/ Simplificat și sobru, intim și liniar/ Subtilizînd tăcerea spre calm și transparență/ Desfășură-se ceasul din ce în ce mai clar“. Interesantă e și amprenta religioasă – cu tentă ortodoxistă – din poemul Declin, plasat în pagină deasupra unui poem al lui Radu Gyr (Parc trist).


Privite în context biografic, fragilele încercări poetice ale lui Mihail Sebastian trădează o mare vulnerabilitate interioară și nevoia imperioasă a unei evadări din solitudine spre „ceva“ mai înalt și mai pur, eliberator. În alte contexte, acest „ceva“ iluzoriu s-ar putea identifica, după caz, cu prieteniile de la Cuvântul, vacanțele montane la ski, muzica clasică germană sau utopia „insulară“ a intimității erotice.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 31.10.10 15:55

Pornind de la Sebastian
Istoria intelectuală interbelică rămâne, la douăzeci de ani după decembrie 1989, un teritoriu ce propune, metodologic și conceptual, un vast șantier de cercetare. În absența edițiilor care să recupereze, fără croșete, producția unor decenii în egală măsură intense și eterogene, imaginea pe care o putem avea asupra acestui interval istoric este una parțială și, până la un punct, eronată. Accelerarea evenimentelor face ca, în anumite cazuri, măștile asumate de intelectuali să fie unele ireconciliabile ideologic. A vorbi despre Petre Pandrea, spre exemplu, în absența documentării succesivelor sale (re)convertiri, este o imposibilitate. După cum, în alt registru, viața unor publicații urmează a fi scrisă. Sunt, încă, destul de rare tentativele de a reconstitui itinerariul unor reviste care traversează liniile de demarcație ideologică, sfidând taxonomiile tradiționale.
În acest context mai degrabă fragmentat, cazul lui Mihail Sebastian este dramatic, în măsura în care nucleul dur al operei sale, publicistica, este inaccesibil cititorilor în ediții critice. Meritorie, inițiativa propusă de Cornelia Ștefănescu, în urmă cu câțiva ani, nu a depășit stadiul primului volum. Masiva selecție oferită prin Jurnal de epocă nu suplinește necesara restituire a întregului. Și aceasta cu atât mai mult cu cât, dincolo de efigia ultimă a lui Sebastian, personajul intelectual este prin excelență versatil și fascinant - între vârsta debutului la Cuvântul și colaborarea la Revista Fundațiilor Regale, distanța este una dramatică și ilustrează trauma unui destin, confruntat cu fanatismele epocii.
De aici, semnificația aparte pe care o deține un demers precum cel al Martei Petreu. Ajunsă la o a doua ediție, cercetarea sa, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian, are calitatea de a oferi o perspectivă întemeiată pe excavarea surselor primare, perspectivă dublată de disponibilitatea de a pune în pagină adevărurile incomode ale unui timp. Departe de a fi crimă de lez-majestate intelectuală, cartea Martei Petreu este un exercițiu salutar de spirit critic și de luciditate. În coordonatele unei culturi fondate pe dezacorduri fecunde, un asemenea tip de interpretare nu este decât o invitație la regăsirea normalității critice*.
Prin chiar ipoteza de lectură în jurul căreia se structurează, volumul Martei Petreu este imaginat în jurul unui personaj care fascinează, seduce și distruge: Nae Ionescu este, în această narațiune încărcată de penumbre, prezența ce marchează, indelebil, destinul lui Sebastian. Al unui Sebastian ce aparține, biologic și tipologic, unei generații al cărei profil se articulează, tragic, prin dialogul cu această voce proteică, încărcată de un potențial magnetic nu mai puțin destructiv.
În cele din urmă, relația dintre Sebastian și Nae Ionescu trimite, așa cum sugerează Marta Petreu, la un nivel de adâncime al vieții intelectuale interbelice: geniul histrionic al lui Nae Ionescu este doar una dintre rațiunile transformării sale într-o prezență ce definește, pentru mai mult de un deceniu, agenda de dezbatere a unei întregi „tinere generații“. Esențială este mutația spiritului public, mutație responsabilă pentru capacitatea lui Nae Ionescu de a exercita o forță de atracție irepresibilă, chiar și asupra celor care, asemeni lui Sebastian, vor fi țintele unui raționament întemeiat pe o teologie a urii.
Din această perspectivă, „captivitatea“ lui Sebastian, atâta câtă poate fi documentată prin apelul la propria lui publicistică de dinainte de 1934, este de plasat în contextul unei Românii postbelice aflate în căutarea unor mituri care să mobilizeze o umanitate remodelată de istorie. Magisteriatul lui Nae Ionescu la nivelul tineretului universitar este anticipat, până la un punct, de cariera lui Vasile Pârvan: unui postmaiorescian precum Pompiliu Constantinescu, retorica filosofică a istoricului îi apărea stranie și excesiv mistică. Dincolo de natura profetică a notațiilor criticului, impactul lui Pârvan indica, dincolo de orice ambiguitate, intrarea într-o vârstă istorică pregătită să valorizeze un elan vitalist prea puțin coerent intelectual.
Punerea în scenă a lui Nae Ionescu se realizează în același decor academic asupra căruia plana umbra victoriană a lui Maiorescu. Deloc întâmplător, Nae Ionescu își va etala, ca un blazon de noblețe, filiația iorghistă: ostilitatea față de maiorescianism este unul dintre legatele pe care mișcarea de la Sămănătorul le transmite celui care ambiționează să fie teoretician „rumân“ al „specificului național“.
Despărțirea de Maiorescu este, pentru Nae Ionescu și cei care îl urmează, și o despărțire de un secol XIX definit în termenii „închistării“ și mimetismului burghez. Departe de a fi original, Nae Ionescu este un bun conducător de idei ce plutesc în aerul anilor de după 1900: „reacționarismul“ său, aflat în căutarea unui vehicul politic, vehiculează teme recognoscibile fără dificultate în imaginarul nebulos al „fascism-corporatismelor“, pentru a relua sintagma lui Chantal Millon Delsol.
De la Maurras la Carl Schmitt, o linie întreagă de intelectuali pune în pagină obsesiile pe care le va disemina în spațiul public Nae Ionescu. Stridenta campanie procarlistă este indisociabilă de recuperarea unei viziuni despre stat care este esențialmente îndatorată „Acțiunii franceze“. Turnura antisemită, care culminează cu teribilul text ce însoțește romanul lui Sebastian, este consecința unei ipoteze de lucru „reacționare“.
În egală măsură, demonul naeionescian cucerește și fascinează într-o Românie intelectuală și politică între ale cărei granițe etichetele sunt adesea înșelătoare. „Liberalismul“ brătienist, cel împotriva căruia vituperează scriitorii de la Cuvântul, Sebastian nefăcând excepție, este el însuși un concept înșelător.
Fascinația maurassian-reacționară a unei întregi promoții intelectuale nu poate fi înțeleasă fără a introduce în ecuație componenta autarhică, autoritară și xenofobă a politicilor pe care elita liberală le avansează, în anii de după 1919. Impasul democratic este agravat de falsificarea voinței naționale: încă o dată, termenii sunt înșelători, căci autenticii „liberali-constituționali“ sunt cei ce se adună în jurul lui Iuliu Maniu și al partidului său. Consecvent, antidemocratismul lui Nae Ionescu va refuza să accepte legalismul viziunii politice ipostaziate de Iuliu Maniu. Definiția confesională a națiunii etnice se naște pe acest fundal al unei ipotetice „revoluții țărănești“.
Tragedia lui Sebastian, dincolo de linia unei fascinații ce îl aduce alături de acest Demon monden și filosof care este Nae Ionescu, este parte a șanselor ratate ale României Mari. Suprapunerea dintre etnie, confesiune și cetățenie este ipoteza pe care se întemeiază rasismul oficial al statului de după 1938. Violența retorică a lui Nae Ionescu cauționează delirul sângeros al unei politici de extracție milenaristă. Identitatea lui Sebastian, de evreu român, este refuzată în numele unui procustianism teologico-rasial. Volumul Martei Petreu este o contribuție esențială la acest dosar al istoriei intelectuale și politice a modernității autohtone. //
// MARTA PETREU
// Diavolul și ucenicul
său: Nae Ionescu -
Mihail Sebastian,
ediția a II-a, revizuită
și adăugită
// Editura Polirom,
Iași, 2010
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 03.10.10 15:56

Moartea lui Mihail Sebastian si ecourile ei imediate
http://revistacultura.ro/nou/2010/09/moartea-lui-mihail-sebastian-si-ecourile-ei-imediate/
Pe 26 mai, sâmbata, este inaugurata cu fast în aula Ateneului Universitatea Libera Democratica, „universitate fara diploma si cu studenti benevoli“1 nou înfiintata pentru luminarea maselor tinute pâna atunci în întuneric. Vorbesc în deschidere profesorii Alexandru Rosetti si S. Stoilov, precum si, ca reprezentant al studentilor, Dan Savel. Andrei Otetea deschide cursurile cu o prelegere despre „Întemeierea Principatelor Române“.
Presa acopera entuziast acest „important eveniment, care marcheaza începutul unei vieti culturale democratice în România eliberata“2 . Reportajele descriu o mare afluenta si o larga reprezentativitate – inclusiv din punctul de vedere al vârstei: „Agitând cartile de student, aceste noui legitimatii ale unei studentii libere careia nu i se mai refuza învatatura buna, grupuri de tineri si batrâni se înghesuiesc scolareste pentru a apuca locurile din fata. Trei domnisoare în rochii subtiri si înflorate, cu caetele neîncepute, cumparate recent, sub brat, vocifereaza primavaratec. Un student cu parul alb, cu baston si ochelari se strecoara greu prin rândurile dese ale tineretului, privind cu seriozitate si melancolie exuberanta juvenila si nerabdarea proaspetilor scolari.“3
Zilele urmatoare ziarele vor anunta orarul ULD. „Victoria“ din 30 mai (tiparita însa si difuzata, asa cum se obisnuia în interbelic si se pastreaza o vreme în postbelic, cu o zi înainte de data afisata – adica pe 29 mai) anunta „Cursurile de azi 29 Mai 1954. 6-7 Literatura. Prof. Mihail Sebastian: Balzac si problemele sociale ale timpului sau. 7-8 Economie Politica. Ing. H. Silber: Cicluri si crize economice. 8-9 Filosofie. Prof. Barbu Zevedei: Idealism si Materialism. Cursurile se tin în Amfiteatrul Facultatii de Farmacie, Et. III“.
Pe 29 mai, marti, Sebastian îsi începe ziua la teatrul Comedia, unde, „cu timiditatea sa caracteristica“, îi cere regizorului-director Sica Alexandrescu o invitatie de doua locuri pentru parintii sai la piesa „Unul cu bani“4 . Sica Alexandrescu îl anunta ca „Steaua fara nume“ va fi reprezentata „pe toate scenele lumii“ si îl invita sa revina la ora 5 dupa-masa pentru a semna contractul. De asemenea, se intereseaza cum merge comedia – cu titlul provizoriu „Casa cu doua fete“ – pe care Sebastian o promisese teatrului, dar din care nu apucase decât sa schiteze scenariul. Totusi, cu optimismul sau de atâtea ori nerealist, Sebastian înainteaza termenul 15 iulie5 .
„Pe la douasprezece“, Sebastian se întâlneste din întâmplare, pe strada Regala (actuala Câmpineanu), cu Margareta Sterian6 , o veche prietena7 , care îl felicita pentru conferinta tinuta de curând la Sala Dalles pe o tema Balzac. Este îmbracat „într-un costum de vara verde-deschis si purtând în mâna o servieta mare, neagra“8 , plina cu acte avocatesti pe care urma sa le rezolve în cursul zilei.
Dupa ce ia masa cu parintii, în casa din Antim no. 45, Sebastian pleaca în jurul orelor 14.00. Conform lui Mircea Septilici, prietenul si vecinul sau, „în fiecare zi, când pleca de acasa, Mihail Sebastian avea un fel de itinerariu precis, de la care nu se abatea în ruptul capului. Anume, parcurgea strada Antim, trecea pe la Scoala Poenarescu si ajungea în Calea Victoriei, pe la Podul Senatului.“9 De data aceasta, dintr-un motiv necunoscut, Sebastian alege alt traseu decât acela care l-ar fi dus la Universitate, unde urma sa vorbeasca despre Balzac. Probabil „mai avea de facut o cursa“, cum va spune ulterior Camil Petrescu10 .
La orele 15, Sebastian este accidentat mortal de un camion pe Bulevardul Regina Maria în timp ce traverseaza pe la statia de tramvai de la biserica Sf. Nicolae.

„În dreptul bisericii Sf. Ilie (sic), a traversat strada. La mijlocul ei, el a fost însa surprins de o autoduba, ce se apropia cu o viteza fantastica. În ultimul moment, sperând ca totusi bolidul amenintator îl va ocoli, Mihail Sebastian s-a oprit, înfruntând cu privirea pericolul. Sofeurul, care a observat abia în ultimul moment primejdia, a încercat sa stopeze, însa frânele n-au raspuns la comanda.
Masina a lovit lateral pe Mihail Sebastian, proiectându-l pe caldarâm.
Masina purta nr. 19 308 si era condusa de proprietarul ei, Ion Zapodeanu.
Imediat, trecatorii i-au sarit în ajutor si cu o alta masina a fost transportat la dispensarul dr. Gâdei. S-a constatat fractura bazei craniului si, cu toate îngrijirile ce i s-au dat, Mihail Sebastian a murit peste câteva minute, la orele 3.15.“11
În buzunar avea textul dactilografiat al conferintei ce urma s-o tina.12
Datele asupra accidentului vor fi completate convergent sau divergent. Geo Dumitrescu se va referi la „camionagiul acela beat“13 , în timp ce Camil Petrescu14 vorbeste de o masina „în plina viteza“ si „cu frânele subrede“ care îl târaste „zeci si zeci de metri“. Sunt variabile care pot depinde si de imaginatia celui care le semneaza; asa cum pasajul din reportajul lui George Mihalache cu „Mihail Sebastian s-a oprit, înfruntând cu privirea pericolul“ poate fi si o adaptare melodramatic-senzationalista la natura tabloidala a revistei „Cortina“.
Cert este ca accidentul ramâne unul absurd si evitabil. Cu cuvintele lui F. Aderca,

„autocamionul nu era o naluca si nici nu înainta cu viteza luminii, ca Mihail Sebastian sa nu se fi putut feri. N-a fost prins între doua camioane, sau între un camion navalit pe trotuar si zidul unei case.
De ce a stat locului?“15
Scurt excurs în teoria conspiratiei: un accident regizat?


Tocmai acest caracter absurd si ilogic al accidentului este usa pe care si-a facut loc teoria conspiratiei, conform careia Sebastian a fost asasinat – în mai toate variantele scenariului, de catre „rusi“. Dat fiind regimul instalat dupa razboi, astfel de teorii au putut avea pâna în 1989 o existenta strict orala. Dupa Revolutie, însa, au început sa patrunda , mai mult sau mai putin voalat, în istoria literara.
Ma rezum aici la exemplul lui Cornel Ungureanu, care, raspunzând la o ancheta, afirma:

„Sebastian a fost asasinat. Anecdota cu accidentul mi se pare hazlie. Unde-i dosarul lui Zapodeanu? Stie cineva de el? Dl. Z. Ornea l-a cautat fara sa-i dea de urme. Pe urma l-am cautat si eu si alti prieteni ai mei (experti ai cercetarii, nu amatori). Cu un pic de rabdare vom descoperi si ce-i cu autoduba lui Zapodeanu si cine tragea sforile si facea selectiile în acel mai al «accidentului».“16
Un astfel de mod de a pune problema, dincolo de latura sa senzationalista, are totusi legaturi mult prea firave cu realitatea.
În primul rând, ignora contextul. Sebastian nu se afla nici pe departe în relatii de adversitate cu noul regim. Functiona chiar în Guvern, fiind consilier de presa principal în Ministerul Propagandei Nationale (Directia Presei si Informatiilor); era membru activ al ARLUS; tinea conferinte angajate (la Radio, la sala Dalles, la Uniunea Patriotilor etc.) în care, conform lui F. Aderca, „creatiile de arta erau privite acum în latura lor utila, propagandistica“17 ; era protejantul si prietenul lui Lucretiu Patrascanu, ministrul Justitiei; daca parasise dupa câteva zile ziarul comunist „România libera“ o facuse mai curând din antipatie umana pentru „Graur si banda“ si din dezgust pentru viata curenta de gazetar decât din ratiuni ideologice (dovada ca ulterior refuza si angajarea la „Jurnalul de dimineata“ al lui Braniste sau la „Revista Fundatiilor Regale“, mult mai neutre ideologic decât „România libera“).
În al doilea rând, pentru momentul 1945 Sebastian ar fi singurul „civil“ lichidat de institutiile mai mult sau mai putin oculte ale noului regim (zic „nou regim“ desi lucrurile sunt înca foarte amestecate politic). Lichidarile sunt deocamdata exceptionale si rezervate unor membri ai restrânsei elite a Partidului Comunist (cazul Foris), si chiar si acolo procesul, justificat înainte de orice de lupte interne pentru putere, este destul de laborios. Pentru indezirabili si eretici functionau foarte eficient procedeele numite epuratie sau proces public. Chiar în zilele în care moare Sebastian începe marele proces al ziaristilor colaborationisti (Pamfil Seicaru, Ilie Radulescu etc.). Daca ar fi fost inconform în vreun fel cu dorinetele oficiale ale sistemului (ceea ce, repet, nu era cazul), Sebastian putea fi „încadrat“ oricând printre epurati, data fiind vulnerabilitatea ramasa din vremea colaborarii cu Nae Ionescu si „Cuvântul“.
În al treilea rând, e improbabil ca în cazul unui asasinat politic instrumentul crimei ar fi fost un automobil. Motivul este simplu: un astfel de asasinat este dificil de programat. Daca Sebastian nu ar fi schimbat ruta zilnica sau daca ar fi facut un pas în plus, accidentul nu ar fi avut loc. De fapt, tocmai plasarea evenimentului pe alt traseu decât acela obisnuit al lui Sebastian e un argument puternic în favoarea accidentului si împotriva asasinatului.
Dupa accident


Aflând vestea mortii lui Sebastian, Ion Biberi tine în fata publicului numeros care astepta începerea prelegerii la Universitatea Libera Democratica un discurs care începe cu cuvintele: „Ma gasesc, iubiti auditori, în dureroasa situatie de a rosti necrologul lui Mihail Sebastian, în loc de a avea rara bucurie intelectuala de a asculta prelegerea sa despre Balzac, care a preocupat în ultimii ani inteligenta acestui om sclipitor.“18 Lui Biberi îi urmeaza S. Stoilov, rectorul ULD: „Propun d-lor si d-nelor sa pastram un moment de reculegere.“19 Reporterul care noteaza acestea completeaza: „În momentul în care (…) d. prof. S. Stoilov îsi rostea ultimele cuvinte, a intrat în sala de cursuri fratele defunctului, d. B. Sebastian, care, aflând aici tragica veste, a fost cuprins de o sfâsietoare disperare.“20
Înmormântarea


Înmormântarea se face repede, pe 30 mai, orele 16.3021, la cimitirul evreiesc „Filantropia“. Ziarele noteaza „o lume imensa“22. Rostesc cuvântari „Petru Comarnescu, din partea ministerului Artelor, R. Hilard, din partea ministerului de externe, N. D. Cocea, din partea Soc. Scriitorilor Români, Ioan Massof, din partea Teatrului National,
N. Vladoianu, din partea Societatii autorilor dramatici, N. Carandino, din partea criticilor teatrali, Perpessicius, din partea A.R.L.U.S.-ului, Niky Atanasiu, din partea sindicatului actorilor si I. Wallenstein, din partea colegilor de profesorat“ – noteaza „Drapelul“23 . „Jurnalul de dimineata“24 îl trece pe F. Aderca în locul lui Petru Comarnescu drept reprezentant al ministerului Artelor, iar „Victoria“ îl adauga pe S. Stoilov, rectorul Universitatii Libere Democratice. Slujba religioasa este oficiata de „prim cantorul Ruwinsky dela Templul israelit, în acordurile profunde ale orgei“25, în timp ce Alexandru Safran, rabinul sef al comunitatii evreiesti, „a rostit un impresionant panegiric“26 , „reliefând ca Mihail Sebastian a murit pe lespedea pe care o curata cu un an înainte, când intelectualul de vaza a împartasit alaturi de corelegionarii sai calvarul prigoanei“27 . „Asistenta a fost adânc sguduita de disperarea tragica a mamei scriitorului“28 , care striga „Copilul meu cinstit si destept!“29
„Din numeroasa si îndurerata asistenta“, „Victoria“ retine „urmatoarele nume: D. ministru Lucretiu Patrascanu cu d-na, George Macovescu, secretar general al ministrului propagandei, Anton Bibescu, N. D. Cocea, prof. S. Stoilov, Perpessicius, Const. Visoianu, fost ministru, Claudia Millian-Minulescu, Teodorescu-Braniste, prof. Rosetti, Aristide Blank, Camil Petrescu, Tanzi Cocea, Ticu Archip, Nic. Carandino, Ury Benador cu d-na, Andrei Serbulescu30 , Ion Calugaru, Ion Biberi, Al. Philippide, Geo Bogza, Nic. Vladoianu, Lucia Demetrius, Zoe Ricci, Cella Serghie (sic!), dr. W. Filderman, A. L. Zissu, dr. Dorian, Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Andrei Tudor, S. Semilian, Yvonne Stahl, Scarlat Froda, dr. Brkowitz, Benary, Al. Mironescu, Boris Caragea, Zevedei Barbu, Mircea Manolescu, Camil Baltazar, N. Soreanu, V. Munte, I. Sejeanu, I. Masoff, Horia Verzeanu.“31
O lista mai bogata publica „Timpul“, cuprinzându-i pe „Mihail Ralea, ministrul artelor, C. Visoianu, fost ministru de externe, I. Sraer, secretar general la interne, G. Macovescu, secretar general la Propaganda, Octav Livezeanu, secretar general la arte, Vasile Stoica, secretar general la externe, Anton Bibescu, ministru plenipotentiar, Horia Bogdan, consilier la Casatie cu d-na, A. Capatâna, fost ministru, Aristide Blank, prof. Al. Rosetti, Tudor Teodorescu-Braniste, N. D. Cocea, Tudor Vianu, Camil Petrescu, Rica Georgescu, fost ministru, Stoilov, rectorul Universitatii, Serban Voinea, directorul agentiei Rador, Em. Ciomac, directorul Filarmonicei, Eugen Balan, Baron Drad de la Institutul Francez, dr. W. Filderman, presedintele U.E.R., cap. Madison si lt. Roberts de la Misiunea Britanica, N. Mateescu, Perpessicius, Al. Coller, Victor Ion Popa, P. Comarnescu, Klarman, Scarlat Froda, Nic. Vladoianu, Sica Alexandrescu, Ing. Herbert Silber, dr. Sandu Lieblich, I. Calugaru, I. Vinea, Octav Neamtu, Ury Benador, G. Dinu, A. Ranta, C. Ring, M. Strominger, A. Dumbraveanu, Ion Biberi, S. Cioculescu, d-nele Leni caler, Ela Cancicov, Silvia Dumitrescu, Dida Calimachi, Tanti Cocea, Maria Mohor, Marga Hagiescu, Cretianu, Claudia Millian, Ghiolu, d-nii R. Hillard, C. Micioru, Raul Anastasiu, G. Hârsu, I. D. Suchianu, D. Ceacâru, Boris Mavro, At. Joja, Radu Beligan, Marcel Angelescu, V. Ronea, N. Polizu, Sergiu Dan, Ocneanu, Radu Popescu, Sarateanu, I. Zurescu, Henry Prost, C. Baltazar, S. Albu, Al. Kiritescu, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, L. Floda, Radu Boureanu, Lucian Boz, prof. Onescu, Streitman, Al. Philippide, G. Timica, M. Septilici, V. Hrisicu, Vladimir Streinu, Geo Bogza, Al. leon, Andrei Tudor, Em. Paucker, Dragos Protopopescu, dr. Berkowitz, W. Siegfried, Ion Pribeagu, ing. D. Abramovici cu dn-na, I. Peltz, O. Lemnaru, Dan Petrasincu, av. Askenazi, C. Billig, arh. I. Mahler, etc. delegatiuni de scriitori, actori, ziaristi, avocati.“32
Ziarele vor reproduce omagiul adus de Perpessicius în numele A.R.L.U.S.-ului:

„Napraznica pierdere pe care o sufera literatura româneasca prin trecerea la cele eterne a lui Mihail Sebastian, îndurereaza deopotriva si sectia literara a artistilor, al carei distins membru prietenul nostru era, si prin aceasta, întreaga Asociatie pentru strângerea legaturilor cu Uniunea Sovietica în numele careia îmi revine trista sarcina sa vorbesc. Deplângem în sfârsitul absurd si nedrept al lui Mihail Sebastian pe unul din cei mai straluciti reprezentanti ai scrisului românesc contemporan, aflat în pragul maturitatii, în plina si luminoasa ascensiune si care prin tot ceea ce a dat în roman, în teatru, în eseu, în critica si în ziaristica si-a marcat nu numai un loc de frunte, dar a si pus temelia unei cariere literare de vaste orizonturi si de adânci perforari. Scriitorul care între adolescenta si tinereta debuta în nuvela si roman cu acute pagini de psichologie sentimentala, devenea în scurta vreme nu numai unul din cei mai lucizi interpreti ai proustianismului de la noi, dar si romancierul de temerara atitudine, pe care framântarile sociale si etnice nu-l speriau. În firava noastra litertaura antirasiala si progresista, romanul „De doua mii de ani“ al lui Mihail Sebastian va fi cercetat întotdeauna drept documentul cel mai semnificativ al speciei reflectata în inteligenta unuia din martorii cei mai credinciosi. Familiarizarea balzaciana, din ultimii ani, si asimilarea tuturor acelor izvoare epice, ar fi pus la îndemâna lui Mihail Sebastian nu numai substanta unor studii critice, a caror elaborare o începuse, dar si sugetsiile pline de îndemn ale viitoarei si fecundei sale opere de romancier. Suflet pur, hranit la marile idealuri ale umanitatii, Mihail Sebasatian a consacrat apararii omului una din cele mai bogate activitati ziaristice din ultimele decenii. Atitudinea lui inflexibila din anii cei negri ai teroarei s-a vazut nu numai încununata de recunoasterea unanima, în lunile din urma, dar si solicitata, sa participe, sa-si spuna cuvântul. si Mihail Sebastian n-a crutat nici o osteneala, n-a refuzat nici un efort pentru ca bogatia inimei sale Mihail Sebastian întelegea, zi, mai mult ca oricând, s-o puna în sluja societatii. între orientarile de data recenta ale societatii noastre, figureaza si Arlus-ul a carui sectie literara, mândra sa fi numarat pe Mihail Sebastian printre membrii ei, nu se poate împaca cu gândul unei atât de nedrepte si absurde disparitii. în opere de apropriere (sic!) si de strângerea legaturilor cu Uniunea Sovietica, pe care Arlusul o urmareste cu tenacitate, pregatirea, talentul, spiritul viu si mai ales credinta neclintita ce caracterizau pe prietenul nostru asteptau sa fie puse la contributie spre binele acestei convalescente societati românesti…“33
Reactii în presa


Moartea lui Sebastian este urmata de un val de necrologuri si de articole.
„A disparut o constiinta. Universul a devenit deodata mai sarac. Din atmosfera vietii noastre culturale s-a desprins o vibratie, o bogatie.“, scrie Ion Biberi în articolul „Mihail Sebastian“, publicat în „Victoria“ pe 31 mai.
„Îl socoteam cel mai mare autor dramatric român“, marturiseste Sica Alexandrescu, citat de „Cortina“34 , continuând patetic: „Draga Mihai. Te asteapta manuscrisul cu «Casa cu doua fete…» . Nu uita ca la 15 iulie ai promis s-o termini… Piesa ta cea mai tragica viata, ai sfârsit-o înainte de termen.“
În timp ce „România libera“ dezinformeaza sec „Au ramas în manuscris (…) doua teze de doctorat, una despre Shakespeare si alta despre Balzac“35 , în „Drapelul“ din 31 mai scrie un I. Peltz în dispozitie metafizica: „În dupa amiaza asta de Mai în limpezimea tariilor albastre si dincolo de ele, se pregateste, sus, marele alai: unul din înteleptii si din poetii de pe pamânt vine surprinzator de prematur – sa tie tovarasie celor de mult dusi sa ia parte, în eternitate, la festinul fara de îmceput si fara de sfârsit, al ideilor, la orgia voluptatilor metafizice.“36 Tot „Drapelul“ publica în acelasi numar, pe prima pagina, o caricatura satirizând soferii indolenti.
În „Jurnalul de dimineata“ scriu mai întâi, în numarul din 31 mai, directorul publicatiei, Tudor Teodorescu-Braniste, si A. Dumbraveanu; în ziua urmatoare, pe 1 iunie, semneaza articole doi dintre prietenii de seama ai lui Sebastian. Anton Bibescu si Const. Visoianu semneaza de asemenea articole despre Mihail Sebastian. „Oricât de grele si de triste ar fi vremurile“, scrie Visoianu37 , fondatorul ziarului, „oricât de mari si crude violentele pe care le-am cunoscut în ultimii ani, oricâte tragedii ne-ar fi încercat sufletele noastre obosite, moartea aceasta a lui Mihail Sebastian ne rupe inima. Sunt atât de îndurerat ca pare ca am uitat toate durerile pe cari le-am cunoscut pâna acum. Mi-a murit un prieten. Un prieten, caruia nu i-am zis niciodata pe nume, dar pentru care aveam o afectiune de frate si o mare stima.“ Tot aici gasim si „Un omagiu al ARLUS-ului pentru Mihail Sebastian“: „Prezent în toate manifestarile artistice ale ARLUS-ului, al conferinte, teatru, sezatori literare, Mihail Sebastian si-a daruit din plin talentul, luptând pentru ideia care i-a fost întotdeauna draga, pentru apropierea de Uniunea Sovietica si pentru cunoasterea marilor ei realizari.“ O stire din „Jurnalul de dimineata“ anunta „Înapoierea aparatelor de radio“. Conform Ministerului de Interne, „S-au dat dispozitiuni autoritatilor administrative si politienesti pentru restituirea aparatelor ce au fost depuse de cetateni de la Aprilie 1941 si pâna la data deciziunii mentionate mai sus.“
Petru Comarnescu lanseaza în „Timpul“ din 1 iunie sintagma „Ironicul destin al lui Mihail Sebastian“:

„Facând parte dintr-o generatie macinata de ideologii care au dus-o la pierzanie si de atâtea lupte si suferinte ce au anulat-o în mare masura, el ar fi fost printre putinii s-o rascumpere, în mod covârsitor, prin creatii temeinice. A si rascumparat-o, desigur, prin cartile lui, care ramân, si prin demnitatea comportarii sale umane, prin amintirea luminoasa ce ne-o lasa acest om care a ocolit totdeauna entuziasmul si care înca nu voia sa fie judecat, stiind ca mai are atâtea de creat si de rostit.“
Un grupaj consistent (o pagina întreaga de ziar) va oferi pe 13 iulie „Victoria“, „În memoria lui Mihail Sebastian“. Scriu texte scurte sau mai lungi Andrei Tudor, fost coleg de liceu („La anul, când colegii sai se vor întâlni sa serbeze, trist, 20 de ani de la terminarea liceului, la masa comuna, în locul de frunte, pentru cel mai daruit dintre toti, un scaun va fi vacant si un pahar, disponibil.“), Al. Rosetti, Petru Comarnescu (care-si comprima textul din „Timpul“), Mircea Septilici, Geo Bogza, Anton Bibescu, Jean Mouton, Michel Dard, S. Benari, Perpessicius.
Ieronim Serbu îl apara tot aici de umbra lui Nae Ionescu, evocând un episod de la înmormântarea lui Sebastian – si trecut sub tacere de presa:

„(…) ni s-a parut o grava impietate savârsita la înmormântarea sa, când cineva sprobabil Felix Aderca, M.I.t evocând acest trecut a încercat sa-i atribuie afinitati cu un om si o ideologie contestabile. A fost simpla întâmplare prezenta sa alaturi de un om în care a crezut cu toata naivitatea tineretii. Prefata la «De doua mii de ani» l-a vindecat, dându-i constiinta marei primejdii ce ameninta nu numai comunitatea sa, ci însasi umanitatea. si devenise un adversar ferm al dreptei, de astadata în mod deschis, public.“
Reactiile cele mai complexe vin tn spatiul grupajului de la doi scriitori evrei – Ury Benador si Ion Calugaru, care codeaza atitudinea zonei evreiesti fata de Sebastian: în fapt, acestuia nu i se iertase episodul naeionescian, dovada ca, în timp ce presa româneasca îl acopera pe recentul disparut cu elogii, toate gazetele evreiesti pastreaza tacerea.
Ury Benador38 vorbeste despre contradictia dintre originea „plebee“ a lui Sebastian si fantasmele lui de apartenenta la „aristocratia spirituala si sociala“, finalizata prin închiderea lui Sebastian în „turnul de fildes“:

„O viata în profunda contradictie cu ceea ce ar fi vrut poate sa fie, s-a încheiat printr-o moarte care a contrazis-o la rândul ei strident. Prin nastere plebeu, Mihail Sebastiana a cultivat – din intima necesitate sufleteasca sau mai degraba joc al împrejurarilor – cercurile carora li se zice de „aristocratie spirituala si sociala“; prin origine si temperament obligat sa fie luptator pentru dreptatea celor multi si napastuiti, Mihail Sebastian s-a refuzat – poate din deficienta temperamentala – baricadei, multumindu-se sa militeze din ceea ce se numeste «turnul de fildes».“
În epoca, sintagma „turnul de fildes„ era departe de a fi veniala, fiind una dintre acuzatiile cele mai dure care culpabilizau un scriitor (dupa aceea de fascist).
Într-o punere în scena mai ocolitoare, datorata probabil detaliului ca fusesera colegi de redactie la „Cuvântul“, iar Sebastian fusese printre principalii critici care îi luasera în seama literatura, Ion Calugaru39 îi reproseaza acelasi lucru – lipsa de angajare ferma pe drumul politicii comuniste-antifasciste40 :

„Sebastian era sau îi placea sa se creada omul de la Dunare, în viata caruia totul e prevazut în itinerariul slepului care încarca grânele la Braila ca sa le duca în alta parte. Ma gândesc cu amara tristeta, ca accidentul a fost totusi ceea ce a ramas caracteristic din scurta, din neîmplinita lui viata. Accidentul a jucat rolul de capetenie în desfasurarea acestei vieti care tindea sa fie ordonata, potolita. Poate ca în sinea sa pastrase o urma de superstitie: încrederea în steaua lui. (…) …Ani de zile nu ne-am vazut, nu ne-am întâlnit. Dupa 23 August, în cele dintâi zile, când Capitala mai era bombardata de avioanele nemtesti, ne-am întâlnit din nou, la mese de lucru învecinate: la «România libera». M. Sebastian trecuse prin experiente prea multe ca sa fi înteles ca trebue sa caute a evita accidentalul din gândirea, din actiunea lui. Simtise unde a dus gândirea care înalta pitorescul, accidentalul, ca sa acopere modestele, justele puncte de vedere: la galagia fascismului biruitor, la tragedia planetara care a costat milioane de vieti. un accident stupid a curmat totusi existenta lui în clipa când asteptam împlinirea ei într-o forma cirespunzatoare aspiratiilor a milioane de oameni. Întâmplarea a jucat un rol covârsitor în viata lui Mihail Sebastian si aceasta nu-i întâmplator.“
Desi aceste reprosuri sunt în evidenta asimetrie cu jerbele de flori depuse pe mormântul lui Sebastian, ele nu sunt mai putin relevante. Orice scenariu de tip as if care se face pe subiectul posibilelor continuari ale destinului lui Sebastian daca acel accident n-ar fi avut loc – trebuie sa tina seama de existenta în spatiul anilor post-“Eliberare“ a acestor pasive, dar oricând letal activabile reprosuri.
În sens contrar liniei Calugaru vor fi reprosurile lui Felix Aderca, publicate la sfârsitul anului într-un text41 altfel patetic, având toate aparentele caldurii.
Aderca evoca si critica tocmai adeziunea lui Sebastian la miscarea strazii, a noii strazi de dupa 23 august:

„Dar ce schimbare dupa 23 August 1944!…
Cuprins deodata de o frenezie cu caracter obstesc, nu-l mai recunoscui. La o lectura a Luciei Demetrius, într-o dumineca dupa-amiaza, în locuinta mea, Mihail Sebastian, care picase pe neasteptate, statu deoparte, stingher, privind piezis. Apoi sari de pe scaun enervat si zise cu glas îngrosat:
– Revolutia alearga pe strada si aici se face literatura…
(…) pleca repede, scoborând scarile într-o fuga neasteptata.“42 ,
pierzându-si astfel, dupa Aderca, suflul sau chiar sufletul, în sens de nex vital al personalitatii:

„Cu o graba febrila, Mihail Sebastian a intrat în rândurile luptatorilor sociali. Tinea conferinte în noul mediu, conciliabule politice cu prieteni necunoscuti. uitase cu desavârsire vechile-i, somptuoasele-i nazuinte, treptele de sus ale spirtualitatii, la care atât de putini putem ajunge.
Îsi parasise oare, pentru noul ideal, toata armura estetica? Creatiile de arta erau privite acum în latura lor utila, propagandistica. I-am surprins o cuvântare la radio, asupra teatrului sovietic zamislit de framântarea razboiului. Ce meticuloasa documentare! Ce adânca si întelegatoare analiza, ce intuitie a unor situatii si psihologii, atât de diferite de ale teatrului celorlalte natiuni!… dar îna cel scurt si magistral studiu lipsea parca ceva – sau mi s-a parut? Oricum, vocea nu mai era a lui. Îi pierise acea dulce asprime, acea catifelare usor zgrunturoasa. Era o voce fara substanta, glasul translucid al unei naluci.“43
E o cheie putin spus neasteptata aceasta critica a angajarii sociale pe care Aderca înca poate, în 1945, sa o faca. Dar pasajul cel mai ambiguu apare în momentul în care Aderca reia critica pe care probabil o facuse si la catafalcul lui Sebastian, legata de Nae Ionescu si de momentul „De doua mii de ani…“; Aderca evoca acel moment în care Sebastian ,“oferind pagina de prefata, nu întelegea sa se desparta de fascinantul, aristocraticul sau asasin moral, Nae Ionescu“ si citeaza un Sebastian care i-ar fi spus în 1934:

„– Cinci minute, întelegi? cinci minute (îmi spunea), as dori sa fiu si eu un huligan, sa ma simt Stapân! Trebuie sa fie o voluptate nietzscheiana…“44
Sensul de baza al citatului (daca acceptam ca nu este apocrif) este clar, acela de distanta si ironie amara fata de „voluptatea“ huliganica pentru care Sebastian nu are organ. Cât de periculos putea fi însa denuntul unei asemenea propozii evident ironice în 1945 o arata sensul pe care i-l da un interpret din 2009: acela de adeziune a lui Sebastian, în plan fantasmatic, la huliganism45 ! Citatul dat de Aderca îl gasim în „De doua mii de ani…“, diferit doar ca forma, nu si ca spirit (ceea ce face plauzibila inclusiv ipoteza ca Aderca ar fi citat dupa ureche un pasaj din carte, nu pe Sebastian însusi):

„Îmi pare rau ca, în aceasta confruntare cu mine însumi, îmi mai pastrez oarecare simpatie, îmi pare rau ca ma surprind iubindu-mi destinul. As vrea sa ma pot detesta violent, fara nicio scuza, fara nicio întelegere. As vrea sa fiu cinci minute antisemit. Sa simt în mine un dusman care trebuie suprimat.“
În contextul dialectic al romanului, acest pasaj trebuie citit în sensul neîntelegerii cu care naratorul din „De doua mii de ani…“ priveste problema antisemitismului, în sensul curiozitatii fata de celalalt, fata de antisemitul care ramâne pentru narator fundamental opac, lipsit de comprehensibilitate: de aici figura ironica a dorintei de substitutie. Acesta este sensul pasajului, fie ca Aderca a dat un citat autentic, fie ca a reformulat aproximativ un pasaj dintr-o carte a lui Sebastian.
Sebastian va mai fi comemorat în 1945 de Camil Petrescu, într-o „Nota“ din „Revista Fundatiilor Regale“, nr. 7; sunt evocate „ratiunea linistita în diversitate, sentimentalism jugulat, echilibru analitic, o duiosie intelectuala cu fulguratii cu grija atenuate“. Tot aici, Petru Comarnescu îsi publica a treia oara textul despre „Ironicul destin al lui Mihail Sebastian“.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

PASCIN

Mesaj Scris de Admin la data de 11.07.10 12:01

PASCIN

http://193.226.7.140/~leonardo/n16/Sebastian3.htm

Într-o după amiază din primăvara lui 1930, la un ceas la care soarele mă expulza din bibliotecă (pupitrul meu de la Biblioteca Națională avea sub lumina filtrată dinăuntru înfățișarea exactă a unei celule) m-am trezit pe stradă, urmînd din lene și din neatenție un convoi funebru. Nu știu precis ce m-a îndemnat să mă apropiu: nu cunoșteam pe nimeni și nu cred să am un gust special pentru asemenea spectacole. Dar erau acolo, în urma acelui car mortuar, cîteva figuri familiare pe care le știam, din vedere, din Montparnasse și Montmartre: vagi pictori, vagi scriitori, vagi actrițe, modele, midinete, pederaști, un întreg popor de boemi și boeme, oameni “trăzniți” pe care îi recunoști după lavalieră sau după felul de a-și purta pălăria sau – uneori – după nu știu ce privire descurajată. Cîteva fete își ștergeau lacrimi evidente.

Omul după sicriul căruia umblam își tăiase cu o zi înainte vinele de la mîini și scrisese cu sîngele lor, pe pereții casei, un nume de femeie iubită. Pe urmă, fiindcă moartea întîrzia, se spînzurase, mi se pare. Gazetele de dimineață povestiseră cu deamănuntul întîmplarea și acum oamenii din jurul meu o discutau.

N-aș putea spune că era o înmormîntare tristă. Diversitatea acelui convoi, chipurile curioase ce îl urmau, discuțiile animate, interpelările în limbi curioase, totul avea ceva improvizat, frivol, neliniștit. Eu, care venisem acolo din întîmplare, urmăream ceremonia cu o involuntară curiozitate.

Abia la cimitir, un fapt mărunt a pus dintr-odată pe această scenă un neașteptat accent de tragedie. Un prieten al mortului – André Salmon? – a încercat să spună în fața groapei deschise cîteva cuvinte de rămas bun. Dar l-au înecat lacrimile și a trebuit să fie dus de acolo. Atunci, din mulțime s-a desprins un om bătrîn. Vorbea rar, cu o liniște voluntară, lipsită de duioșie. Mai tîrziu am aflat că fusese scriitorul evreu Schalom Asch. Vorbea în idiș. Cîți din ascultătorii aceia francezi, ruși, bulgari, italieni vor fi priceput ce spunea? Dar era în vorbele lui o cruntă disperare ce suna ca un blestem sau ca un apel, un cîntec legănat ce se adresa morții însăși.

Nu știam nimic despre viața omului pe care îl îngropau. Dar l-am simțit mai puțin străin, mi-am închipuit copilăria lui într-un tîrg evreesc, m-am gîndit la destinul lui de vagabond, care nu ieșise niciodată din gheto, pentru că gheto-ul îl regăsea prin vorbele lui Schalom Asch, acolo, în minutul din urmă, într-un cimitir parizian.

*




Întîmplarea aceasta m-a pus pe urmele lui Pascin. Mare lucru n-am izbutit să aflu despre existența lui. Evreu, s-a născut în Bulgaria și a trăit cîtăva vreme prin părțile noastre. Cred că a fost și prin România. Pe urmă a emigrat în America și după ce a devenit cetățean american s-a întors desigur în Europa. Avea nevoie de o instabilitate, pe care o căuta probabil din instinct de rasă. A găsit-o oarecum la Paris, unde aventurile sunt totdeauna posibile și unde o călătorie dintr-un cartier într-altul valorează cît schimbarea unui continent.

Aici a făcut pictură. N-a cunoscut mizeria debuturilor, căci a devenit din capul locului un artist căutat. Pînzele i se plăteau scump și, cu banii lor, Pascin întreținea o legiune de epave, artiști ratați, femei de stradă, oameni nenorociți. Gust instinctiv de filantropie, pe care tot de la neamul lui îl moștenea.

A făcut gravură și a ilustrat astfel cărțile unei întregi generații de scriitori francezi (Salmon, Mac Orlan etc.). Împerechere ciudată! – a desenat poze pentru poveștile lui Charles Perrault, așa cum Marc Chagall a desenat pentru fabulele lui La Fontaine. Cine ar putea să explice asemenea corespondențe? Fapt e că eu nu cunosc un La Fontaine mai patetic decît acela al lui Chagall și nici o mai emoționantă “Cenușăreasă” decît aceea a lui Pascin.

În galeriile din Rue la Boëtie, întîlneam uneori o pînză curioasă, de o culoare nesigură, albă, spălăcită, cu vagi umbre gris, desen șters și parcă neterminat. Era un portret de Pascin și cum văzusem cîteva variante, mă întrebam dacă omul acesta știuse să facă altceva decît acest portret de femeie, veșnic repetat.

Luna trecută, o expoziție retrospectivă a strîns la Bernheim-jeune vreo 100 de tablouri de Pascin și tot atîtea desene. Am ieșit de acolo cu senzația de a fi trecut alături de un vis, care nu era al meu și pe care nu-l înțelegeam bine, dar care exista incontestabil.[td] [/td]

Pascin n-a pictat decît femei. N-a pictat decît o singură femeie, o anumită femeie. Fata de 20 de ani, nici urîtă, nici frumoasă, nici absolut castă, nici absolut perversă, fata săracă și de inimă, care face toate meseriile și le schimbă pe toate, care trăiește cu 500 de franci pe lună și cheltuiește 300 într-o seară, care iubește din sentimentalism și seara în pat îți povestește filmul de dragoste pe care l-a văzut cu tine, fata simplă și naivă și nebună care e tînără cu inconștiență, fata din Paris, “la gosse de Paris” pe care o cîntă Mistinguett la Casino de Paris și o înjunghie vagabonzii în romanele lui Francis Carco.

Am văzut-o de o sută de ori în o sută de pînze de Pascin. E aproape un copil. Dacă n-ar fi sînul obosit și privirea adîncită, ai putea s-o iei drept un adolescent. E în ea o curioasă îmbinare de sexualitate și curățenie. Șoldul îi e greu și lasciv: buzele îi sunt copilărești și surîsul simplu. Desenul lui Pascin e sensual și în același timp pueril. E ceva de imagine bucolică și ilustrație pornografică. Un trup nehotărît – uneori opulent și plan, alteori subțire și osos – te face să eziți asupra sexului, vîrstei, anatomiei lui. E femeia pe care o poți întîlni seara în hanurile murdare din Bastilia sau la fel de bine într-o carte cu îngeri pentru copii.

E o lume de disperați, de inocenți, de canalii. O lume romanțioasă, perversă, cu dureri amețite, cu bucurii mărunte, care își împarte viața între morfină și simplitatea florilor de cîmp de la Nogent-sur-Marne, cînd duminica amanții se duc acolo să se plimbe. E exact lumea care urma sicriul lui Pascin în acea după amiază de primăvară.
Cunosc multe imagini ale Parisului, toate exacte și toate străine una de alta, și mă gîndesc cu melancolie că într-o zi va trebui să le las în urma unei ferestre de tren. Dar dacă ar trebui să iau cu mine un semn, care să mi le amintească, aș alege un portret de femeie de Pascin.

Știți ce se numește în franțuzește “avoir le cafard”? Expresia e intraductibilă. E un sentiment de argat. E o durere de foburg. Un fel de melancolie metafizică făcută pe măsura sufletelor din Bastilia. Pascin a pictat sentimentul ăsta. Disperarea lui de semit, durerea lui de neurastenic, fantezia lui tragică, humorul lui torturat, blînd, sentimental, toate aceste dispoziții de aventurier s-au înțeles cu “cafard”-ul Parisului. Prin ce minune, nu știu.

Dar țin încă minte ochii unei fetițe dintr-un tablou al lui și înțeleg de ce Pascin, artist mare, glorios și bogat, s-a omorît într-o zi de primăvară, așa, într-aiurea.

Paris, martie 1931



Ultima editare efectuata de catre Admin in 03.10.10 15:58, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

AVENTURA LUI JEAN GALMOT

Mesaj Scris de Admin la data de 11.07.10 11:50

AVENTURA LUI JEAN GALMOT



Este o observație banală (nu știu dacă și adevărată) că singurul cîmp de eroism, care îi rămîne vieții moderne, este finanța. Este ultimul refugiu al aventurii: o mare inteligență, o mare energie sau un mare cinism mai poate găsi, în lumea banilor, loc de acțiune. Deznodămîntul acolo se declanșează mai brusc decît în amor.

În alte vremuri, Jean Galmot ar fi fost poate un mare amorez. “Don Juan, grimat în Machiavel”, scrie despre el Blaise Cendrars, biograful lui (Rhum, Ed. Grasset, 1930). O energie neobișnuită și o sănătate șubredă, un spirit practic genial și o imaginație de copil, calități precise de organizator și un dor instinctiv pentru boemă – atîtea trăsături opuse, care puteau face din el un amant sau un dictator.

“Este în același timp horoscopul unui seducător și al unui om sedus.” “Un principiu masculin și un principiu feminin în constant echilibru și necontrariindu-se, dînd siluetei lui atît morale cît și fizice o aparență tulburătoare” (Rhum, pag. 25).

Dar cine a fost acest Jean Galmot? Gazetar, explorator, colonist, industriaș, orator, bancher, deputat, aviator, pușcăriaș, romancier. S-a ridicat din rîndurile obscure ale provinciei franțuzești, a schimbat pe rînd cîteva existențe, a trecut deodată, pe neașteptate, în primul plan al actualității și tot deodată, așa cum se urcase, a căzut lovit pe la spate. Un erou sau un farseur – nu știu. În orice caz, un “ratat de geniu”.

Fapt e că pe la sfîrșitul lui 1918, Parisul începea să-i cunoască fascinația. Personagiu misterios, fabulos de bogat, puternic, stăpîn pe cîteva industrii, temut, venind din colonii, cu o legendă prost cunoscută, dar inspirînd tocmai de aceea sentimente nesigure de admirație și de adversitate, Jean Galmot trecea atunci prin punctul culminant al existenței lui. Dar această existență, ce fusese ea?

Iată. În 1904, tînăr gazetar de provincie, foarte sărac, dar încrezător în steaua lui, Galmot face o anchetă personală asupra unor detalii ale afacerii Dreyfus. Era pe vremea celei de a doua revizuiri a procesului. Descoperă cîteva lucruri de senzație. I le comunică în scris lui Jaurès. Lovitură de mare reportaj, de care Galmot se plictisește repede, pentru ca să se ocupe cu o altă aventură, mai complicată, dar imaginată aceasta: un roman de aventuri, cu bandiți și crime.

E un om de talent, foarte prețuit în presă. Ar putea să ajungă, numai să vrea. “Tînăr de viitor”, se zice.

Într-o zi, pleacă. Se duce să ia lucrurile de la capăt, altundeva, între oameni străini, într-un ținut sălbatec. Simplu dor de necunoscut. Pleacă în Guyana și se duce în junglă. Cîțiva ani de muncă aprigă, muncă de miner și cultivator, grea pentru mîinile lui delicate de normalist. Din cînd în cînd, se reîntoarce în Franța, pentru ca să facă un raport la Societatea de geografie, sau să scrie un articol de inițiere sau să informeze lumea politică și financiară asupra posibilităților economice din Guyana.

În 1910 este împuternicitul de afaceri al celei mai mari case comerciale guyaneze. În 1913 își organizează propria lui casă comercială. O muncă vastă, multiplă.

Exploatează mine de aur, exportă cauciuc, face plantații, cumpără vapoare, taie păduri, fabrică alcooluri, rom în special. O activitate pe care lumea din Franța o ignorează, pentru că în realitate e vorba de o bătălie pe care Galmot o duce singur în inima junglei, departe de civilizație, izolat, rege curios al unui popor de negri, care îl iubesc și îl urmează. Nu se va ști niciodată întinderea acestui enorm război creator, pe care Galmot l-a trăit acolo.

Brusc, în 1917, Jean Galmot apare la Paris. Afacerile lui din Guyana au luat dimensiuni care reclamă o organizare mondială. Stabilimentele Galmot se impun în mai puțin de un an. Se deschid comptoare în Guadelupa, Martinica, Venezuela, Reunion, Porto Rico, Colon, Panama și Trinidad. 42 de vapoare, navigînd sub pavilion personal, fac legătura dintre aceste comptoare. Antrepozite mari centralizează bogățiile importate la Paris, Dunkerque, Havre, Nantes, Bordeaux și Marsilia.

Uzine metalurgice, uzine de lemn, de gumă, distilerii, fabrici de culori chimice etc. etc. prelucrează materialul brut. E un succes fulgerător. În 1919, Guyana îl alege deputat. La Paris, Galmot este căutat, adulat, temut pretutindeni, în lumea teatrelor, a finanței, a presei.

E culmea. O culme, peste care unui om mîndru și liber nu-i este îngăduit să treacă. Jean Galmot va trebui s-o afle. La 11 iulie 1919, un ziar de scandal “dezvăluie” o afacere de escrocherie: așa zisa “afacere a romului”. E vorba de o speculațiune, făcută de Galmot asupra producției lui de rom, în legătură cu aprovizionarea armatei franceze. În realitate, este o lovitură pe care băncile concurente o montează pentru doborîrea unui om prea puternic. Calomnia ține pînă la 16 februarie 1921, cînd în sfîrșit deputatul Galmot poate să-l apere pe industriașul Galmot, de la tribuna Camerei. Dar pînă atunci unde fugise acest acuzat? În străinătate, ca să scape de parchet? Nu. La Pegli, pe Riviera italiană, ca să scrie un roman: Un mort vivait parmi nous. Acum, că și-a terminat cartea pe care avea să o scrie, omul vine să vorbească. E o pledoarie simplă, exactă, cu cifre, cu acte, justificare irefutabilă pînă la o centimă, distrugere absolută a celei mai vagi bănuieli. (“Este un fel de pribeag jumătate poet, jumătate om de afaceri”... scrie reporterul parlamentar al ziarului “Le Temps” în acea zi.) Camera clasează afacerea cu 574 voturi contra 3. E o izbîndă de mari proporții.

Dar Galmot trebuie răpus. Au decis-o mîini oculte. La 1 aprilie 1921, numai șase săptămîni după votul decisiv al camerei, omul este arestat, după ce în aceeași noapte imunitatea parlamentară îi fusese ridicată. E o arestare de ev mediu. Nouă luni, Galmot e ținut în prevenție, împotriva tuturor legilor și obiceiurilor, într-o celulă infamă, izolat, fără să poată vedea pe cineva, nici rudă, nici advocat, nici colaborator. E obligat să dea socoteală de o gestiune de cîteva sute de milioane, fără să consulte un registru, fără să poată verifica o cifră. E un regim de inchiziție, care nu se termină decît după o a treia cerere de eliberare, cînd e însă prea tîrziu să mai repare ceva. Nouă luni vastele lui întreprinderi au fost fără stăpîn: totul e în ruină, la derivă. Galmot muncește să-și plătească datoriile și rămîne cu desăvîrșire sărac. Își așteaptă liniștit procesul, știind că va fi o revanșă, platonică desigur, dar va fi una. Într-adevăr procurorul într-un glas cu apărarea cere achitarea lui Galmot, ceea ce tribunalul din teamă de ridicul, nu acordă.

Gata. Jean Galmot e răpus. Se întoarce în Guyana, mai sărac decît fusese în 1906. Și își reîncepe munca, încet, obscur. În 1924, poporul lui de negri vrea să-l aleagă iar deputat. Guvernul organizează însă alegeri “corsicane” și Galmot e înlăturat. Nu e nimic. Munca continuă. Galmot este sufletește regele permanent al ținutului. Dacă ar vrea, o mișcare de independență ar izbuti definitiv în două zile. Dar e un artist și un naiv, acest Jean Galmot. Alegerea din 1928 nu se mai petrece chiar în liniște. Negrii lui Galmot știu să ucidă. Stăpînul lor – Papa Galmot, cum i se zice lui în cîntecele populare guyaneze – ar putea să dispună de ei, cum ar vrea. Momentul e primejdios.

La 3 august 1928, Jean Galmot moare otrăvit. Aventura e terminată. O presimțea poate de mai de mult el, care în 1921 încă, scria unui prieten:

“A lupta, a crea, a fi liber... Dar bunul și marele meu prieten, camaradul dumitale de la Nisa, Jean Galmot al d-tale, este un om istovit, foarte bătrîn, acoperit de cicatrice.

Pentru a-ți însemna locul tău în viață, cît trebuie să fii de puternic!... Am cunoscut în junglă, la Cayenne, un tigru bătrîn care domnea peste insulă. Nici nu mai avea păr și era chior; labele, tocite în lupte, abia îl mai duceau. Trăia totuși și toată insula îi aparținea, și maimuțele îi fugeau din cale; era imaginea forței. Corpul lui epuizat strălucea de orgoliu. Cînd a murit, șacalii i-au respectat cadavrul.

Eu am trăit viața prietenului meu, tigrul. Jungla care omoară nu m-a învins; ea are să mă cruțe și de aici încolo, pentru că o iubesc cu o dragoste fierbinte, pentru că îi datoresc totul, pentru că m-a învățat să fiu liber. Jungla este dușmanul cinstit și sigur, care lovește din față și te prinde corp la corp. Dușmanul hidos și tîmpit, care torturează și care fuge, cel mai de temut din junglă, este omul...”.
(Cuvîntul, luni, 21 sept. 1931, p. 1-2)


Ultima editare efectuata de catre Admin in 31.10.10 15:59, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

W.N.P. BARBELLION

Mesaj Scris de Admin la data de 11.07.10 11:44

W.N.P. BARBELLION


“Moartea nu poate să facă nimic mai mult,
decît să ne ucidă.”
Barbellion



William Barbellion s-a născut la 1889. Cînd a murit – la 31 decembrie 1917 – avea 28 de ani. Pe urma lui a rămas o singură carte: jurnalul lui.

Nu se pot face prevestiri în ce privește viața cărților. Destinul lor este ca al nostru, ascuns. Nu stă nicăieri un geniu bun al dreptății, care să împartă uitarea și ținerea de minte după cuviință. Dar dacă faptul de a fi trecut prin lume cu o inimă deschisă durerilor și cu o minte curagioasă, care a stat pînă în ultima clipă trează, ca să le înțeleagă, dacă faptul de a fi adus din această scurtă călătorie, o mărturie mai adîncă și mai pasionată decît a zilelor ce trec, e de-ajuns pentru o amintire, jurnalul lui Barbellion va exista. Astfel un om, care n-ar fi vrut să trăiască decît pentru a tulbura conștiințe, pentru a determina reacțiuni sufletești, pentru a urî și a iubi, pentru a fi urît și a fi iubit, pentru a-și afirma existența lui de animal neliniștit și pentru a-și asigura pretutindeni prezența, un om de o crîncenă energie spirituală va înfrînge încă o dată mizeria lui fizică și va fi prezent. Astfel moartea nu va fi putut într-adevăr împotriva lui Barbellion, “nimic altceva decît să-l ucidă”. Și va fi cu atît mai umilitor pentru ea, cu cît l-a urmărit din pragul vieții, a crescut alături de el ca o a doua umbră, l-a pîndit ceas cu ceas și l-a răpus lent.

Jurnalul începe la 13 ani. Barbellion trăiește într-un orășel de provincie englezească, în condiții modeste. Tatăl lui e un gazetar oarecare, muncind greu pentru o existență obscură. Băiatul învață la liceu și are o singură pasiune, științele: științele naturale. Într-o zi a schimbat o colecție de mărci pentru o colecție de cuiburi și de atunci cariera lui a fost hotărîtă. Singurele lui nădejdi și singurele lui regrete privesc zoologia. “Am intenția să tachinez cărăbușii în timpul vacanței” sau “sunt de o scandaloasă ignoranță în ce privește coleopterele”. Iată care sunt reflecțiile acestui copil, care începe abia să trăiască. La 14 ani, e campionul de gimnastică al școalei lui. În același timp, descoperă Originea speciilor și urmează diverse lecturi de specialitate. Ține orgolios socoteala izbînzilor lui: a capturat 232 de cuiburi și a studiat 44 de specii. Va fi un om de știință. Dar în același timp trebuie să muncească, pentru ca să cîștige. Tatăl lui e bolnav. Barbellion e obligat să facă reportaj. Are 17 ani. Se luptă cu cele mai stupide mizerii, e sărac, e umilit. Și totuși: “aș prefera unei rente de 100 de lire, o înțelegere lucidă a atomului, considerat ca sistem solar”.

Adolescența lui e obișnuită. Întîile obsesii sexuale, întîiul sărut, întîile melancolii etc. etc. Dar dincolo de aceste inevitabile accidente, el duce alt trai – al lui. Într-un hambar improvizează un cabinet de disecție. Un brici vechi, o oglindă, cîteva sticle și iată un întreg laborator. Studiază acolo singur chimia, fizica, zoologia. Revelațiile lucrului îl emoționează. Are o vastă sete de cunoaștere, de observație, de înțelegere amănunțită, personală. Umblă prin păduri, prin ierburi, pe cîmp, numai pentru bucuria de a vedea. Totul e nou și violent. Știți cum moare o viperă? Cunoașteți aroma tînără a unei gîze disecate? Puteți să ghiciți exact ce pasăre sare de pe o ramură pe alta, numai după fîlfîitul scurt al aripilor? Barbellion cunoaște tot. Oamenii din tîrg îi aduc diverse insecte, mici animale, ierburi curioase și el le cumpără. 2 șilingi pentru o esquilla. 3 șilingi pentru un eschimuk escultentus.

Tînărul naturalist din Downstable devine o personalitate. Primește vizita unui domn cărunt, vizita unui doctor, a unui specialist. Uneori îi vin de departe scrisori adresate oficial: d-lui W.N.P. Barbellion, naturalist. Și în timp ce dimineața face pentru gazetă reportagiul cutărei ședințe comunale, seara scrie în hambarul lui un studiu despre sistemul arterial al tritonilor sau despre psichologia lor. Revista “The Academy” îl publică. Succesele lui sunt constante.

Dar aici – la 20 de ani – cineva bate la ușa odăii lui de om muncitor: întîia trecere a morții. Boli scurte, sîcîitoare, nici prea grave ca să ucidă, nici prea simple ca să treacă fără urmă. E întîiul acces de descurajare. Cade la un concurs de asistent naturalist, ieșind al patrulea, cînd nu erau decît trei locuri libere. E obligat să renunțe la un post oferit de muzeul din Plymouth, fiindcă tatăl lui moare și el trebuie să poarte de grije familiei.

“Nu aspir decît la zoologie. De ce viața nu mă lasă în pace?”

Dar n-a fost decît întîia umbră a morții, care a mîngîiat doar această frunte tînără, sortită ei, și s-a depărtat răbdătoare. Viața reîncepe. Barbellion scrie un studiu asupra sistemului vascular al tritonilor larvari. Trece cu un succes răsunător examenele facultății din Liverpool și el, naturalistul instruit într-un hambar, își uimește profesorii. Petrece o vacanță de “fericire torențială” la mare. E tînăr, e încrezător, e curagios. La un concurs de asistență la British Museum reușește întîiul depășindu-și cu 141 de puncte camarazii. Va pleca la Londra. Drumurile științei mari îi sunt deschise. Va avea o bibliotecă imensă și un laborator complet. Viața stă fremătătoare înainte. O femeie frumoasă îi cade în brațe. Și el rîde.

De aici încolo – Barbellion are 22 de ani – moartea va merge alături de el. Nici măcar nu a fost brutală, bruscă, sinceră. Ci l-a împrejmuit de departe, i-a tăiat zi de zi legăturile cu lumea, i-a rupt una cîte una speranțele. O viață petrecută în cabinetele doctorilor. Azi simptome de paralizie lentă, mîine semne de tuberculoză, altă dată primejdia de a pierde vederea, frecvente atacuri cardiace, o boală de stomac, gripă... Existența lui devine precară, improbabilă, provizorie. Tot ce întreprinde e făcut sub condiția conștientă: “presupunînd că am să trăiesc”. El simte că nu mai e singur, că cineva stă lîngă el, întinzîndu-i o dureroasă protecție.

“Nu-mi place să mă duc la culcare. Fiecare zi pentru mine se termină cu un mic necaz. Mi-e groază de momentul în care trebuie să-mi așez cărțile, să-mi sting priza și să spun «bună seara», schimbînd viile bucurii ale zilei cu întunecimile somnului și ale uitării.”

Dorul lui de viață e strigător, disperat. Barbellion se iubește pe el însuși cu pasiune. Știe atîtea lucruri, se simte capabil de atîtea eforturi, vrea să realizeze atîtea proiecte. El are orgoliul de a trăi.

“Ce umilitor e să mori. Mă revolt împotriva ideii de a fi învins de o dușmană atît de necinstită ca moartea.” “Ce poftă am să mai trăiesc măcar 12 luni...”

Și în fond, în ciuda acestui trup care se desface din toate încheieturile lui, el păstrează încă un suflet de entuziast și de copil. Inima lui n-a acceptat încă. Iată de ce mai are puterea să studieze, să caute, să suie. Mai studiază în laboratoare, mai face rapoarte de știință. Umblă prin lume, vede, rîde, observă. Seara în odaia lui, scrie mai departe jurnalul acestei vieți, povestește, descrie oameni, scene, se bucură de tot ce se întîmplă. Tot ceea ce pîndește și scrie acum, are o adîncime și un suflu tragic de o ciudată și tristă frumusețe. Caută oameni, vrea să cunoască, vrea să spună. A văzut într-un tramvai o tînără irlandeză care i-a surîs. Zile întregi e urmărit de amintirea ei, umblă pe străzi să o vadă, dă un anunț la mica publicitate chiar. Îi iubește pe oameni. Nu dintr-un vag sentiment umanitar, ci mai mult dintr-un infinit respect al vieții, dintr-o vastă dragoste pentru demnitatea de a trăi. Ar vrea să întrunească în existența lui existența tuturora, să se identifice cu bătaia de inimă a omului care trece înaintea lui. Trage cu ochiul la scrisorile vecinilor, se uită peste umăr, întreabă fără discreție, află.

“Noi ăștia – oamenii – suntem cu adevărat niște ființe minunate. Și dacă nu există un Dumnezeu iubitor, care să vegheze asupra noastră, e tot atît de regretabil pentru el cît și pentru noi.”

Uneori un soare înșelător îi dă un scurt răgaz. Moartea cochetează cu el. La 24 de ani, Barbellion nu poate ieși în stradă decît cu cîteva scrisori gata făcute pentru ca în cazul unei morți subite să se poată lua măsurile necesare. Și între timp citește (Nietzsche, Dostoievski, Biblia, Bergson...), privește tablouri, ascultă concerte, lucrează în laborator, cercetează păduchii animalelor la grădina zoologică, susține o controversă cu privire la viața hibernală a muștei domestice... Iubește o tînără prietenă, pe care o cere în căsătorie. E refuzat și i se spune fără ocol că “pentru o fată tînără ca ea, e un instinct natural să nu se simtă atrasă de un bolnav ca el”.

Se declară războiul european. Barbellion rămîne mai singur, deprimat de tot ce se întîmplă. Îi e scîrbă de nebuniile de afară. Se însoară. Tînăra lui femeie știe bine că omul acesta va mai trăi un an sau doi. Doctorul nu i-a ascuns nimic. Dar îl cunoaște și îl iubește. Cîteva zile sare de mulțumire, ca un copil, cîteva seri de intimitate. Și pe urmă iar boala, o paralizie din ce în ce mai acută. Dincolo de casa lor e războiul, sunt bombardamente de noapte pe străzile Londrei, sunt prietenii care mor pe cîmpul de bătaie. Barbellion protestează ignorînd tot: el lucrează la un studiu asupra anatomiei psocideelor. Uneori, i se pare că mai e timp, că viața mai poate fi trăită.

“Moartea azi mi s-a părut o imposibilitate.” Dar peste o zi sau două revine, “Acum, cînd sfîrșitul meu e aproape și sigur...”.

Ceea ce îl deprimă mai ales e felul umilitor în care se sfîrșește. Ar fi vrut cel puțin o moarte grea, cu care te lupți, împotriva căreia te ridici, care te prinde de grumaji, dar pe care o umilești rezistînd. “Dacă viața ar fi o artă și nu o loterie.” Dar viața nu e totuși decît o sinistră loterie, de la care Barbellion n-a știut să cîștige decît lotul acestei vieți oribile. S-a închis pe totdeauna în el și din “entuziast, vibrant, impresionant, activ” a devenit “sceptic, fără vigoare, ironic și indolent”. El, care era făcut pentru existența largă și aventuroasă a călătoriilor, a trebuit să se limiteze la viața unui jurnal. Ar fi vrut să fie un naturalist și n-a fost decît un psicholog. Dar redus la atîta, și-a iubit cu desnădește jurnalul, drumurile lui interioare, “arhitectura gotică a propriului meu suflet fantastic”. Ar fi vrut să aibe cel puțin certitudinea că acele caiete spun ceva și că într-o zi cineva are să știe... Știa el că cu ultima lor filă, sfîrșea una dintre cele mai dureroase și mai adînci cărți din cîte s-au scris? Poate.

“Veți îndrăzni să mă plîngeți – nu-i așa? Sunt singur, sărac, paralizat și am împlinit douăzeci și opt de ani. Dar îmi bat joc de voi și cu o îndrăzneală ce o egalează pe a voastră, vă plîng eu. Vă plîng pentru scurgerea uniformă a norocului vostru și pentru sterilitatea stătătoare a spiritului vostru. Eu îmi prefer neliniștea. Sunt muribund, dar voi sunteți morți de-a binelea. Niciodată n-ați trăit cu adevărat. Niciodată dorința disperată de a iubi, de a ști, de a face, de a îndeplini, n-a zgîriat trupul vostru, însuflețindu-l de o viață fremătătoare. Nu invidiez deloc cufundarea voastră în grijile meschine ale unei existențe ordinare.

Credeți că aș schimba cu hainele conversației voastre găunoase comuniunea cu propria mea inimă? Sau curiozitatea mea cu interesele voastre nesigure? Sau disperarea mea cu speranțele voastre burgheze? Sau viața mea actuală, strălucitoare, cu a voastră, netedă și curată ca un ban nou? Nu. Mă învelesc în mantia mea și îi mulțumesc Domnului, solemn, că nu m-a făcut ca pe ceilalți oameni.

Nu am decît douăzeci și opt de ani, dar am privit adînc în această scurtă scurgere de timp, o viață de o lungime suficientă; am iubit, m-am însurat, am o familie, am plîns, am luptat, am îndurat și cînd va veni ceasul, voi fi mulțumit să mor.”

“Ceasul” venea trei luni mai tîrziu.



http://193.226.7.140/~leonardo/n16/Sebastian1.htm
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Busola lui Sebastian

Mesaj Scris de Admin la data de 18.04.10 16:13

Busola lui Sebastian

Ecoul cărții Martei Petreu, „Diavolul și ucenicul său, Nae Ionescu și Mihail Sebastian” nu s-a risipit. Mihail Sebastian- adept al fascismului ( desigur, de tip mussolinian , fără antisemitismul nazist)? O teză care cuprinde două direcții demne de a fi discutate - este fascismul atractiv pentru un intelectual, ca soluție la o soluție de criză? A doua – era Sebastian atât de „hipnotizat” de Nae Ionescu, încât să renunțe la propriile opinii, probabil, umaniste ? Din păcate răspunsul este parțial afirmativ în ambele cazuri. Și astăzi sunt destui care văd ieșirea din criză ( politică, economică) prin dictatură. România a cunoscut trei dictaturi succesive – carlistă, care nu a adus nimic esențial, fiind și cea mai scurtă( februarie 1938- septembrie 1940), dictatura antonesciană, o dictatură de război, deci sângeroasă ( 1940-1944) și dictatura peceristă ( Dej, Ceaușescu). Eu nu folosesc cuvântul comunistă, pentru că respect pe comuniștii utopici din Evul Mediu, care nu erau dictatori. Din păcate, Mihail Sebastian, strălucitul elev de la Brăila, adus la ziarul „ Cuvântul” de Nae Ionescu, ca să scrie , nu a realizat la timp faptul că „revoluția” propusă de discipolii lui Nae Ionescu este puternic orientată spre extremism nu numai politic, dar și naționalist-xenofob. Dar nu anti-armenesc, pentru că apropiați ai Legiunii și ai lui Nae Ionescu erau Arșavirii, armeni. Singurul evreu care colabora sincer cu Profesorul- Diavol era Mihail Sebastian. Mai mult, în 1935, scriitorul solicită și i se aprobă schimbarea numelui, în acte din . Hechter, în Sebastian, când Nae Ionescu scrisese celebra prefață la cartea „ De 2000 de ani”, în care afirma senin – „Hechter ești bolnav, Iuda trebuie să sufere”. De ce ? O acuză veche de 2000 de ani era reluată de un intelectual de frunte din interbelic, aceea de trădare și de nerecunoaștere a Mântuitorului. Sebastian nu s-a convertit. Nu credem că ar fi dorit așa ceva. Nicolae Steinhardt a mers mult mai departe pe calea despărțirii de propriile origini- el s-a călugărit, după ce, în închisoare, a legat prieteșug cu diverși legionari. Astăzi este considerat un sfânt. Creștinii au dreptul să-l considere ca atare, evreii –mai puțin. Dar nimeni nu-i poate nega talentul de scriitor, ca și inteligența, cultura. Revenim la Sebastian. Relația sa cu Mircea Eliade a fost confuză. Eliade își scotea cămașa verde când îl vizita Sebastian. La aflarea veștii despre moartea violentă a lui Sebastian, Eliade și-a exprimat un sincer regret. La fel cum Sebastian a fost singurul evreu care a plâns la moartea profesorului Nae Ionescu, în martie 1940. Se spune într-un caiet cultural, coordonat de Geo Șerban, despre Sebastian că „a stat sub vremi”, după vorba unui cronicar. Puțini scriitori din veacul XX în literatura română s-au bucurat de atâta atenție ca Sebastian, dar nu atât ca dramaturg sau prozator, în care a fost , cum s-ar spune de „raftul doi”, deși dramaturgia sa este superioară multor altor scrieri din contemporaneitate, cât ca autor al „Jurnalului”. El a fost un foarte activ jurnalist, analist politic, cronicar dramatic de mare finețe.Avea o cultură bogată, am spune, de tip occidental. De aceea este greu de explicat cum de a ajuns să admire o ideologie totalitarist-fascistă de tip italian. Desigur, influența lui Nae Ionescu a fost covârșitoare, dar titlul și modul de abordare al Martei Petreu sunt, după opinia noastră, oarecum abuzive. Sebastian a rămas, esențialmente, un umanist, spre deosebire de profesorul- Diavol, care a admirat fără rezerve și nazismul și legionarismul, Sebastian nu a ajuns la acest stadiu de imoralitate politică. Vin unii astăzi și spun că Legiunea avea scopuri nobile, că a fost abătută de la obiectivele ei ba de Gh. Duca, de Iorga, de Carol II, de Armand Călinescu, chiar de Horia Sima, ca să nu mai spunem de agenții NKVD care, zice-se, s-ar fi strecurat în cadrul Legiunii. Dar se uită faptul că primul mentor al lui Corneliu Zelea Codreanu, după tatăl său, un antisemit de origine poloneză, a fost profesorul ieșean A.C.Cuza. Acest om mediocru ca intelect a condus prima formațiune antisemită din România, a perorat toată viața împotriva evreilor, numindu-i exclusiv jidani, dar nici Legiunea nu l-a suportat din cauza rigidității și aroganței sale de om mărginit. Este adervărat că tineri dotați, intelectuali de marcă au susținut Legiunea direct sau doar prin simpatie, dar au fost destui care au detestat-o pentru că manifestările ei erau de tip anarhist, deși programul ei vorbea de ordine,de eliminarea corupției. Atragerea unor categorii de oameni fără nici o pregătire, dar și a unor preoți care nu respectau nici Decalogul ( să nu ucizi!), ca și a unor haimanale care s-au dedat la jafuri, asasinate în perioada când Legiunea s-a aflat la putere alături de Antonescu a dovedit că așa zisa puritate a Mișcării era foarte puțin credibilă. Nici Hitler nu a susținut direct o asemenea Mișcare, care amintea de trupele SA, pe care Hitler le decapitase în 1934, prin asasinarea bunului său prieten Ernst Roehm.

Ion Vianu l-a comparat pe Sebastian cu personajul Swan al lui Proust. Margareta Sterian spunea că „viața lui a fost doar un început”. T. Teodorescu-Braniște a scris un emoționant necrolog. Accidentul cu camionul , în urma căruia Sebastian a murit la o vârstă cu adevărat tînără, la 37 de ani, când alții abia încep să se afirme a trezit bănuieli. În 1948 era ucis la Minsk cu un glonț în spate și apoi călcat tot de un camion, actorul Solomon Mihoels, președintele Comitetului Evreiesc care a adus mari servicii în relațiile URSS și SUA, în timpul războiului. Unii s-au gândit că Sebastian ar fi fost asasinat în 1945, tot de agenți sovietici. Este oarecum îndoielnic, pentru că influența sa politică era neglijabilă. Dar orice este posibil, cert este că șoferul a fost ascuns, era normal să se ascundă. Constantin Vișoianu a deplâns și el moartea scriitorului. La funeralii au participat numeroase personalități, mulți dintre ei urmând apoi calea detenției, deportării sau exilului.

Piesa „Steaua fără nume” a fost ecranizată în România, după război de Henri Colpi cu Marina Vlady și Cristea Avram, în rolurile principale, ca și de studioul Mosfilm( fosta URSS). A fost jucată prima oară în timpul războiului și al dictaturii antonesciene, sub semnătura unui anodin Victor Mincu, rolurile fiind interpretate de Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Nineta Gusti, Mircea Șeptilici, ș.a. Printre cei care au mai scris despre Sebastian amintim pe Ov.S.Crohmălniceanu, Camil Baltazar, Paul Cornea, Henri Zalis, Gina Sebastian Alcalay, Andrei Oișteanu, Baruch Cohen ( Canada), Leon Volovici (Israel), Constantin Trandafir, Iulian Băicuș, Iulia Popovici, C.Stănescu, Jean Askenasy, Virgil Duda (Israel), Radu Cosașu, Marin Mincu, Norman Manea, ș.a. ( ordinea este aleatorie).

Nu știm ce ar fi făcut Sebastian, dacă nu murea în 1945 – ar fi colaborat cu un regim care nu putea să-i fie drag și nici el acestui regim, ar fi fugit din țară ( puțin credibil pentru că putea să plece și înainte de război, ca mulți alți intelectuali din România), ar fi făcut pușcărie, unde nu credem că ar fi rezistat mult timp? Busola s-a oprit în 1945. A salutat înfrângerea Germaniei naziste, anularea legilor rasiale. Mai departe nu știm, iar speculațiile de genul celor făcute marginal la cartea Martei Petreu, care nu a inventat nimic, dar nici nu a comentat foarte corect, sunt de prisos. BORIS MARIAN
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mihail Sebastian, disputat la tribunalmiercuri, 3 februarie

Mesaj Scris de Admin la data de 03.02.10 12:31

Mihail Sebastian, disputat la tribunal



Nepoatele din Franța ale scriitorului, care au fost chemate în instanță de Copyro, societatea de gestiune colectivă a drepurilor de autor, își exprimă revolta față de abuzurile instituției. [Citeste]
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

De la Sebastian la Steinhardt

Mesaj Scris de Admin la data de 23.11.09 16:18

De la Sebastian la Steinhardt


Postumitatea lui Sebastian a înregistrat uluitoare schimbări de receptare din partea cercetătorilor și cititorilor români și evrei. Jurnalul său, publicat abia la cinci decenii și mai bine de la accidentul mortal din 1945 a fost primit ca o revelație, deși se știa destul de mult despre trecutul legionar al unei generații de strălucitori intelectuali. Nu se știa prea bine despre relațiile strânse dintre Sebastian și colegii săi de generație, ca și despre fascinația pe care a exercitat-o Nae Ionescu asupra tânărului venit din Brăila și lansat în lumea jurnalistică și scriitoricească a Bucureștilor. Marta Petreu scrie un studiu pertinent și deloc părtinitor, „ Diavolul și ucenicul său – Nae Ionescu și Mihail Sebastian” ( Ed. Polirom-2009). Șochează două aspecte – Nae Ionescu apare ca Diavolul, ceea ce ni se pare o supralicitare, dar poate fi acceptată, apoi concluzia, în fond firească, îmbrățișarea ideilor extremiste de către „necoptul” jurnalist Mihail Sebastian. Pentru cei care știu că fasciștii italieni au avut pană la un moment dat susținători și chiar membri evrei, așa zisul „fascism” al lui Sebastian nu mai apare ca un element de surpriză. Mussolini a fost tolerant cu evreii din Italia până prin anii 1938-1939, când Germania nazistă a devenit o putere dominantă în Europa. Nici dictatorul Franco nu a dus o politică antisemită, iar Spania a oferit o șansă de salvare multor evrei refugiați din Germania și din teritoriile ocupate. Problema se pune cu antisemitismul mișcprii legionare, astăzi negat cu vehemență de falșii istorici ai mișcării. Sebastian ca evreu nu putea să aibă ceva comun cu această mișcare și nici nu a avut. Ruptura cu mentorul său, din 1934 se explică și prin acest aspect, deși replica lui Sebastian nu se referă la legionari. El scrie „De două mii de ani” pentru a-și clarifica problema identitară, prin respingerea antisemitismului, care la nae ionescu era teoretizat de pe poziții creștin-ortodoxe. Nu putem să-l acuzăm pe Sebastian că și-a iubit binefăcătorul care l-a ajutat la început, l-a introdus într-o lume a dezbaterilor , dar nici nu-l putem lăuda. Slăbiciunile sunt omenești , dar nu pot fi luate ca exemplu. Suferința sa a fost de două ori mai mare. Ca evreu și ca evreu refuzat de propria dorință de a se asimila unor idei care nici nu erau democrate. Gabriel Liiceanu a scăpat din vedere două aspecte , când a spus, „Sebastian, mon frere”. Liiceanu nu a iubit ideile comuniste, deci a avut de suferit ca intelectual care refuza totalitarismul. In al doilea rând, el nu s-a născut ca adversar al comunismului, în timp ce Sebastian avea , conform legilor rasiste, un stigmat din naștere.Mare diferență. De ce îl punem pe Sebastian alături de Nicolae Steinhardt? Apreciat pentru talentul și cultura acumulată, inyeligența indiscutabilă, adulat în mod exagerat numai pentru că a devenit monah, ceea ce ar duce la ideea că toți monahii sunt sfinți, Steinhardt a ajuns mai departe decât Sebastian. El s-a înfrățit nu numai cu credincioșii creștini, ceea ce nu este prima oară pentru evrei, ar fi de amintit mii și mii de cazuri de-a lungul istoriei și în multe țări , cu atât mai mult că Biblia creștină are la bază Tora, alte două cărți, iar Evangheliile fiind, ca număr de pagini, sub cele al Vechiului Testament, cam de cinci ori mai puține. Steinhardt s-a înfrățit, din cauza terorii din închisorile comuniste cu legionarii care, în libertate, nu credem că ar fi fost atât de toleranți cu evreul Steinhardt. Să nu fi știut Steinhardt de pogromul de la București,din ianuarie 1941, de propaganda antisemită a mișcării din anii 3o? Nu credem. Că vin falșii istorici și afirmă pe dos , nu ne interesează. Ideologia mișcării era extremist-naționalistă, iar cei vizați ca „alogeni” ce trebuiau să părăsească țara erau în primul rând evreii. Deci, Steinhardt, cu bună știință a închis ochii și a spus, probabil, comunismul este mai rău, legionarii sunt mai buni. Nu putem înțelege acest mod de gândire. Serbastian nu a ajuns la acest mod de compromis.Nimeni n-ar spune „ Steinhardt, mon frere”, pentru că monahul de la Rohia a murit „fericit”. Nu putem aprecia sentimentele sale, dar nu le admirăm. Mă refer la evrei. Una dintre cauzele antisemitismului este, indubitabil, refuzul evreilor de a se lăsa asimilați, nici cu binele, nici cu forța. Desigur, asimilarea ca fenomen a existat, există. Dar evreii nu au de gând să dispară, în timp ce sute de popoare mici și mari au dispărut prin exterminare, asimilare.

Boris Marian Mehr
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Pagina 2 din 8 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum