Sebastian[v=]

Pagina 6 din 8 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 25.02.06 21:51

Rezumarea primului mesaj :

Mihail
JOAN


Ultima editare efectuata de catre Admin in 10.11.15 12:16, editata de 36 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Centenar Mihail Sebastian, la Bucuresti, Haifa si Tel Aviv

Mesaj Scris de Admin la data de 04.11.07 18:48

Centenar Mihail Sebastian, la Bucuresti, Haifa si Tel Aviv
In luna octombrie a acestui an s-au implinit o suta de ani de la nasterea scriitorului Mihail Sebastian, pseudonimul literar al romancierului si dramaturgului roman de origine evreiasca Iosif Hechter.
Centenarul a fost marcat la Bucuresti printr-o expozitie de fotografii, obiecte si documente, dar si prin proiectia documentarului „Sebastian" de Lucia Hossu-Longin, ambele evenimente fiind organizate in in rotonda Muzeului National al Literaturii Romane (MNLR). Expozitia, care cuprinde fotografii, obiecte si documente din arhiva MNLR, a fost inaugurate la 31 octombrie de criticii literari Carmen Musat si Geo Serban si de cercetatorul Andrei Oisteanu.
In seria de evenimente organizate pentru marcarea a o suta de ani de la nasterea lui Mihail Sebastian se inscrie si spectacolul in limba ebraica „Steaua fara nume", montat la Teatron Ironi din Haifa si la Teatron Karov din Tel Aviv, Israel. In regia si traducerea lui Nicu Nitai, spectacolul va fi jucat pe 29 octombrie si, respectiv, 3 noiembrie, informeaza Institutul Cultural Roman (ICR) de la Tel Aviv.
Piesa lui Mihail Sebastian „Steaua fara nume" a fost tradusa si pusa in scena, in 2005, de Nicu Nitai, directorul Teatrului Karov, ca un omagiu adus regretatului autor, la 60 de ani de la moartea sa. Astfel, „Steaua fara nume" a ajuns sa se joace in ebraica, pentru prima oara pe o scena profesionista din Israel. Spectacolul a fost montat anul trecut si la Bucuresti si la Timisoara.
Evenimentul este organizat de ICR Tel Aviv, in parteneriat cu Teatron Karov din Tel Aviv.
Tot in seria de manifestari organizate de Institut pentru a marca 100 de ani de la nasterea lui Mihail Sebastian, in perioada 24 - 25 octombrie, la Universitatea Ebraica din Ierusalim, Cladirea Rabin, a avut loc colocviul international „Mihail Sebastian: scriitor roman – scriitor evreu".
Mihail Sebastian (1907 - 1945) a avut o opera prodigioasa, printre opere publicate numarindu-se: „Fragmente dintr-un carnet gasit" (1932), „Femei" (1932), „Orasul cu salcami" (1935), „Accidentul" (1940), „De doua mii de ani. Texte, fapte, oameni" (1935), „Jocul de-a vacanta" (1939), „Steaua fara nume" (1942), „Jurnal, 1935-1944" (1995), „Jurnal II"
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

++Mihail Sebastian, comemorat pe un blog dedicat cărților

Mesaj Scris de Admin la data de 24.10.07 10:47

Mihail Sebastian, comemorat pe un blog dedicat cărților

http://www.gandul.info/memento/mihail-sebastian-comemorat-blog-dedicat-cartilor.html?6455;966701

În 1996, când a fost publicat Jurnalul lui Mihail Sebastian (cel scris între 1935 și 1944) undele de șoc ale scandalului s-au întins până departe. Și au rămas încă active, provocând polemici în presă, dezbateri, alte scrieri. Născut la 18 octombrie 1907, Mihail Sebastian a rămas în memoria celor ce l-au cunoscut ca un om plin de calități, dincolo de scriitorul de talent, care s-a confruntat de-a lungul timpului cu toate greutățile tipice întâmpinate de scriitorul interbelic: nu putea trăi din scris, piesele îi erau montate cu greu.
În plus, era martorul lucid al presiunilor în creștere exercitate asupra evreilor într-o societate tulburată în profunzime. Analizele politice incluse de Sebastian în Jurnalul său sunt și azi revelatoare pentru cei ce studiază epoca. Cele 9 caiete păstrate de familia lui Sebastian de-a lungul timpului au fost publicate de Humanitas abia în 1996, iar acest moment a marcat exegezele legate de această perioadă tristă.
Poate chiar mai interesant decât polemicile, este „efectul Sebastian asupra tinerilor”. A fost aproape de ei întotdeauna, ca profesor la liceul evreiesc unde legile vremii îi trimiteau forțat în 1940 pe tinerii din familiile evreiești, deși nu părea convins că are stofă de pedagog. Cu toate astea, elevii de atunci îl apreciau pentru că nu era afectat de rutina pedagogică, ci era un spirit liber, împărțind cu elevii ceea ce îl interesa. Tinerii de azi îl redescoperă și ei pe Mihail Sebastian într-un blog dedicat cărților înființat de câțiva studenți ce și-au făcut un hobby din a scrie recenzii de carte. Pentru a marca Centenarul Sebastian administratorii book­blog (www.bookblog.ro) au postat o „integrală de autor” conținând recenzii la 5 dintre cărțile semnate de scriitor: Jurnal II – Jurnal 1926-1945, Accidentul. Jurnal 1935-1944, Orașul cu salcâmi, Cum am devenit huligan.
Radio România marchează și ea Centenarul Sebastian prin premiera unui serial bazat pe dramatizarea romanului „De două mii de ani”, avându-l pe Marius Stănescu în rolul prin­ci­pal. Iată ce spune acto­rul Marius Stănescu despre întâlnirea cu acest rol: ’’...Prin acest personaj nu descoperi doar trăirile lui interioare, ci și lumea în care trăiește el; înțelegi lumea românească din anii aceia în toată complexitatea ei. Intelectualul, artistul...sunt persoane neliniștite. Chiar în condiții de pace socială, exterioară, ei au propriile neliniști creatoare; cu atât mai mult, au o existență tensionată în condiții sociale tulburi. […] Actorii sunt niște mângâietori de suflete pentru cei care intră într-o sală de teatru. Dar, în același timp, actorii provoacă întrebări și neliniști spectatorilor pentru a-i întoarce cu fața către propriile lor destine, poate și către Dumnezeu.’’

Mihail Sebastian
(Jurnal 1935-1944)

”Obiectiv vorbind, nimic, absolut nimic nu se schimbă, și pentru treburile grave, esențiale ale timpului, înlocuirea unei duzini de miniștri cu altă duzină de miniștri este un detaliu dintre cele mai mărunte. Fiindcă, dacă în politică oamenii sunt instabili și trecători, problemele sunt permanente. Falsificarea vieții noastre publice vine însă tocmai de acolo de unde noi punem accentul pe ceea ce este trecător și ne dezinteresăm de ce este permanent. Ne-am învățat, adică, să socotim o situație politică după oameni, nu după probleme.”

Marius Stănescu
(actor):

„Prin acest personaj nu descoperi doar trăirile lui interioare, ci și lumea în care trăiește el; înțelegi lumea românească din anii aceia în toată complexitatea ei. Intelectualul, artistul...sunt persoane neliniștite. Chiar în condiții de pace socială, exterioară, ei au propriile neliniști creatoare; cu atât mai mult, au o existență tensionată în condiții sociale tulburi”
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

++Mihail Sebastian, neliniștea trecutului unui evreu

Mesaj Scris de Admin la data de 22.10.07 11:34

Mihail Sebastian, neliniștea trecutului unui evreu
Astăzi, Teatrul Național Radiofonic al Societății Române de Radiodifuziune prezintă în premieră spectacolul "De două mii de ani" după dramatizarea romanului omonim. Serialul derulat în șase episoade va fi difuzat la Radio România Actualități, începând cu ora 23:30.

Mihail Sebastian s-a născut la 18 octombrie 1907 și a murit la 29 mai 1945. Deși nu e deloc ușor de prins într-o caracterizare univocă, "personajul principal" a fost scriitor, dramaturg și memorialist român. Întâmplător, a fost evreu. Iar cele două nu sunt contradictorii. Prefața scrisă de Nae Ionescu la apariția romanului "De două mii de ani" surprinde o perioadă tulbure a condiției evreului în România, în care se importa ideologia extrem-naționalistă și legile antievreiești. Anvergura acestei epoci este un motiv în plus pentru care centenarul Sebastian a fost inclus în evenimentele UNESCO 2007.

MÅNGÅIETORI DE SUFLETE. Distribuția, concepută de regizorul artistic Atila Vizauer, cuprinde nume consacrate ale scenei: Ion Lucian, Rodica Negrea, Rodica Mandache, Ana Ioana Macaria etc.
Marius Stănescu, (deținătorul Premiului Uniter, ediția 2007 – cel mai bun actor pentru rolul Hamlet din spectacolul Hamletmachine) se "întâlnește" cu studentul evreu: "Prin acest personaj nu descoperi doar trăirile lui interioare, ci și lumea în care trăiește el, lumea românească din anii aceia în toată complexitatea ei. Intelectualul, artistul... sunt persoane neliniștite".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cateva intrebari despre "evreul-interzis"

Mesaj Scris de Admin la data de 19.10.07 16:09

++Cateva intrebari despre "evreul-interzis"
La Braila, orasul pe care scriitorul il va iubi cu o patima intensa, s-a nascut la

8 octombrie 1907 evreul Iosef Hechter, care si-a spus Mihail Sebastian nu din complexe minoritare, ci pur si simplu pentru a putea publica in "Cuvantul", revista ultra-nationalista a lui Nae Ionescu. Marele profesor nu i-a cerut

sa-si romanizeze numele.

De alfel, in redactia unde Nae Ionescu trona ca un fel de guru al "tinerei generatii", toata lumea, inclusiv Mircea Eliade, cel mai stralucit dintre ei, stia ca Sebastian e un Hechter.

Mai mult, prietenia dintre nationalistul Mircea Eliade si evreul Mihail Sebastian devenise proverbiala. Pana in momentul in care Romania a alunecat spre dreapta, tarand in aceasta alunecare si pe aproape toti reprezentantii acestei superbe generatii de carturari.

Cand Nae Ionescu, impresionat de teza de bacalaureat a elevului Hechter, l-a invitat sa vina la Bucuresti si sa scrie la "Cuvantul", ziarul nu era inca "verde" si Nae Ionescu nu devenise inca mentorul Miscarii Legionare. Nici Mircea Eliade nu primise inca "saculetul cu pamant" al angajarii legionare. Incepand din anul 1926 si pana ce legile rasiale l-au exclus din presa (1940), verbul ziaristic al lui Mihail Sebastian va exulta plenar, inscriind cateva din cele mai frumoase pagini din istoria jurnalismului romanesc. In toti acesti ani, atat Mircea Eliade, cat si Mihail Sebastian l-au adorat pe Nae Ionescu cu o devotiune absoluta si amandoi au fost vazuti lacrimand la catafalcul mentorului lor, mort mult prea devreme. Un evreu plangand moartea marelui legionar era o imagine care merita sa devina scoop-ul presei vremii. Desigur, Sebastian nu regreta moartea legionarului, ci a ganditorului, filozofului, profesorului de logica, jurnalistului de exceptie, intr-un cuvant, a omului genial care i-a marcat existenta si-i intuise talentul. Sebastian stia la ce se expune din directia coreligionarilor sai, dar a facut-o deliberat. De ce-a facut acest gest omenesc, dar incarcat de dinamita etica - iata o intrebare cu talc, destinata unei viitoare dezbateri.

Facea jurnalistica, dar visa la proze de mare respiratie epica

Mihail Sebastian a semnat in multe publicatii bucurestene interbelice, dar a fost omul "Cuvantului", unde a publicat comentarii politice, cronici literare si teatrale, note de calatorie, reportaje, pamflete miniaturale. Sebastian era impatimit de jurnalistica, dar se voia romancier. Primele incercari de proza le-a publicat in 1932, sub titlul "Fragment dintr-un jurnal gasit", au urmat "Femei" (1933), "De doua mii de ani" (1934), "Orasul cu salcami" (1935), "Accidentul" (1935), apoi a scris teatru, pentru care era dotat din toate punctele de vedere ("Jocul de-a vacanta", "Ultima Ora", "Steaua fara nume", dramatizarile "Potopul", "Insula" si "Nopti fara luna", dupa romanul lui John Steinbeck). Intre articolele de ziar, romane si piese de teatru, a mai dat tiparului o bijuterie de istorie literara: "Corespondenta lui Marcel Proust". Lui Mihail Sebastian ii displacea sa se amestece in treburile comunitatii evreiesti. Lumea evreiasca nu-i era straina, dar prietenii sai erau printi romani (Anton Bibescu), scriitori romani (Mircea Eliade), regizori romani (Marieta Sadova), boieri romani (Alexandru Rosetti), frecventa societatea crestina si se considera evreu, roman, dunarean ("om de la Dunare"). Prozele sale oglindesc aceasta lume. Totusi, cea mai importanta proza sebastianiana este romanul "De doua mii de ani", o cronica superba a ulitei evreiesti. Este si cartea care a starnit cel mai faimos scandal literar si politic interbelic, cu puternic ecou pana in zilele noastre.

Ce a avut de suferit Romania din devotamentul lui Mihail Sebastian?

Asadar, Mihail Sebastian si-a publicat romanul "De doua mii de ani" cu prefata violent antisemita a lui Nae Ionescu. Nu a existat publicatie romaneasca sau evreiasca care sa nu puna reflectoarele criticii asupra cartii. Extremistii romani l-au acuzat pe Sebastian ca, publicand prefata mentorului legionar a vrut "sa se puna bine" cu romanii, evreii l-au acuzat ca si-a vandut sufletul Diavolului ca sa-si faca reclama. Sebastian a incercat sa se apere, a publicat si o carte ("Cum am devenit huligan"), dar nici o explicatie nu va putea vreodata sa-i convinga pe toti. Cert este ca Sebastian care traia departe de framantarile ulitei evreiesti a pus in miscare in cartea sa personaje evreiesti si problematica evreiasca a timpului. Era aceea evreitate pe care se mandrea multa vreme s-o ascunda "sub un suras". Intr-un interviu, ii va marturisi lui Camil Baltazar: "Aveam de spus anumite lucruri, care ma sufocasera in cele mai vechi amintiri ale mele de copilarie si adolescenta. Credeam ca spunandu-le ma voi simti mai liber... Am ramas mereu evreu, fara simulare, fara echivoc. Dar am crezut si cred ca e posibil, evreu fiind, sa iubesti cultura romaneasca si sa creezi in cadrul ei. Aceasta convingere nu mergea pana la idila, caci am stiut totdeauna ca existenta mea va trebui platita cu suferinta. Am platit deci si voi mai plati. Intre timp insa, fara revolta si fara iluzii, mi-am spus ca ciudata mea situatie (ca sa nu spun "drama", cuvant ce ar putea speria) merita sa fie privita cu luciditate si, pe cat posibil, inteleasa. E ceea ce am incercat sa fac in "Doua mii de ani". Sebastian mai marturiseste ca nu si-a propus sa scrie un roman "cu teza, cu revendicari, cu proteste". A intitulat-o "De doua mii de ani", pentru ca nu credea "in cauze locale si specifice ale antisemitismului"; pentru Sebastian, drama iudaica ramasese, de 2000 de ani, aceeasi. Romanul il incepuse la Paris, in 1931, intr-un moment cand antisemitismul "era numai aproape o inofensiva prostie, nu o <> cum e astazi". Reintorcandu-se in vara aceluiasi an la Bucuresti, Sebastian isi anunta profesorul ca scrie "o carte evreiasca". Nae Ionescu l-a indemnat bucuros s-o scrie si s-o termine. Si prefata lui Nae Ionescu? "I-am cerut profesorului o prefata in 1931 si acum, in 1934, cand mi-a fost gata cartea, mi-a dat-o, explica Sebastian. Ceream o prefata nu numai profesorului meu, langa care am invatat sa gandesc, dar o ceream si bunului cunoscator de probleme iudaice, Nae Ionescu, autor al catorva tulburatoare studii asupra iudaismului. Eu nu le-am uitat, cum n-am uitat nici indurerata <> pe care el a scris-o in iarna lui 1927-1928, dupa Oradea Mare. Bunii mei evrei si bunii mei antisemiti au memoria scurta". Sebastian a refuzat sa judece prefata lui Nae Ionescu, dar nu si-a ascuns perplexitatea si amaraciunea. Atat a vrut sa se stie, ca in prefata lui Nae Ionescu exista un punct de vedere teologic, crestin, in lumina careia nu se recunostea. "Intrebarile mele sunt altele, sublinia Sebastian, dar, daca nici profesorul meu Nae Ionescu nu le-a raspuns, e probabil ca nu le va raspunde nimeni. E un destin intr-asta si nu o carte sa fi scris, dar cinci, dar cincizeci, tot acolo as ajunge. Fiecare dintre noi ramanem baricadati in ceea ce am apucat sa fim si, dincolo de asta, totul este zadarnic". Eroii romanului "De doua mii de ani" cauta solutii, unii descopera sionismul, altii marxismul sau emanciparea. Sebastian, personal, nu avea solutii de dat. Marturisea: "Fiecare isi rezolva sau nu-si rezolva pentru sine propriile sale rafueli... Cartea mea a fost scrisa pentru dezlegarea catorva tristeti, dar ea insasi, astazi, nu e decat o tristete mai mult". O tristete care va deveni din ce in ce mai profunda cu trecerea anilor si care, prin ea insasi, devenise o grava intrebare. Dar ceva mult mai grav atenta la echilibrul evreului: "tradarea" lui Mircea Eliade. Prietenia lor se va spulbera odata cu alunecarea lui Eliade spre extremismul legionar. Paradoxal insa, singurul care a sarit in apararea romanului si a autorului evreu a fost Mircea Eliade.

Complotul "Steaua fara nume"

In acest complot au fost amestecati cativa dintre marii romani ai epocii: regizorul Soare Z. Soare, criticul teatral N. Carandino, regizorul Sica Alexandrescu si actorii Nora Piacentini, Mircea Septilici, Marcel Anghelescu si printul Anton Bibescu. La mosia acestuia de la Corcova, isi petrecea Mihail Sebastian parte din prelungita vacanta nedorita, impusa de legile rasiale care il exclusesera din viata societatii romanesti. Printul roman avea o afectiune deosebita pentru scriitorul evreu. In 1934, in refugiul princiar de la Corcova, a scris Sebastian primele replici ale piesei "Ursa Mare", care se va juca in cele din urma sub titlul "Steaua fara nume".

Cum autorii evrei erau interzisi, pe afis figura un nume necunoscut: Victor Mincu. Comedia, o adevarata bijuterie teatrala, nu putea fi scrisa de un debutant. Presa vremii se angajase intr-o adevarata cursa de detectivi pentru descoperirea adevaratului autor. Mai intai s-a crezut ca a fost scrisa de Mihail Sadoveanu, apoi au fost banuiti regizorii Soare

Z. Soare si Sica Alexandrescu, actorii Radu Beligan si Mircea Septilici, impresarul N. Vladoianu etc. Misterul s-a pastrat si dupa premiera care a avut loc la 1 martie 1944. Succesul imens nu a mai permis anonimatul.

Un reporter abil a publicat chiar insinuarea ca "Steaua fara nume" nu reprezinta..."o biruinta romaneasca". Ca sa se linisteasca spiritele, in sfarsit si-a facut aparitia "adevaratul" autor: avocatul Stefan Enescu. Complotul se amplifica. Intervievat, Enescu a declarat: "Victor Mincu a existat si exista, el este subsemnatul." Stefan Enescu era un avocat crestin, un om cumsecade, care participa la complot din omenie si dragoste de teatru. Ca sa i se dea credibilitate, omul a fost pus sa mai semneze cateva articole si chiar o mica nuvela, publicata de prestigioasa revista "Viata Romaneasca". La 16 august 1944, Teatrul Comedia condus de Sica Alexandrescu isi redeschide portile cu "Steaua fara nume". Dar numele adevaratului autor a fost facut cunoscut abia dupa 23 august 1944. Valoarea piesei a fost confirmata de un sondaj organizat de revista "Cortina" in ianuarie 1945. "Steaua fara nume" era decretata cel mai bun spectacol al anului. Succes care l-a bucurat pe Sebastian, dar nu i-a schimbat starea de spirit.

El va nota in "Jurnal": "Mai mult melancolic, aproape trist. Simt nu stiu ce fel de oboseala veche si duc cu mine, peste tot, incurabila mea singuratate". Premonitorii cuvinte! Peste cateva zile, autorul "Stelei fara nume" va disparea cu adevarat in eterna singuratate...

A fost Mihail Sebastian asasinat?

Moartea neasteptata, la numai 38 de ani, a lui Sebastian, a starnit si aceasta banuiala. La 27 mai 1945, astepta in statie autobuzul care trebuia sa-l duca la Universitatea Populara. Se pregatise cu o conferinta despre sonetele lui Shakespeare. In ultimi ani ai razboiului invatase singur engleza si a predat chiar si lectii despre teatrul lui Shakespeare la scoala evreiasca "Cultura" din str. Sf. Ioan cel Nou. S-a aplecat sa-si lege siretul de la pantofi, cand un camion a trecut in viteza peste el. Nu departe de locul accidentului, a fost vazut Sasa Musat cum ridica bratul, ordonand parca soferului camionului sa accelereze. Sasa, era un personaj destul de suspect, un tanar comunist evreu fanatic, indeplinise multe misiuni inca din anii ilegalitatii. Dovedit spion roman si KGB-ist va fi expulzat din Franta, unde traia ca student intarziat. Mi-a fost profesor de relatii internationale la Facultatea de Ziaristica din Bucuresti, avea carisma si era mult secretos. Un alt profesor, Vasile Dumitrescu, viitorul ministru-adjunct de Externe, care nu-l suferea pe "pistruiati, ne avertizase la un seminar de ziaristica: "Sasa e in stare de orice, chiar si de o fapta bunai. A primit Sasa Musat misiunea sa-l asasineze pe Mihail Sebastian? Intrebare ipotetica, se stie insa ca Sebastian nu era agreat de centrul de comanda comunist. Sebastian care in primele zile dupa 23 august 1944 urcase plin de elan pe baricada ziarului comunist "Romania Libera" a parasit-o foarte repede dezgustat de "tovarasii" ahtiati de putere, imorali si fanatici. Gestul sau fusese notat. Daca ar fi supravietuit accidentului (sau asasinatului, spuneti-i cum doriti!), cu siguranta ca ar fi cazut intre rotile masinariei exterminatoare a Securitatii. Sebastian era un bun prieten al fruntasului comunist Lucretiu Patrascanu, pe care marele stab, Gheorgiu-Dej decisese sa-l suprime. Toti prietenii lui Patrascanu au fost arestati, torturati si au zacut ani indelungi dupa gratii.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Centenar Sebastian

Mesaj Scris de Admin la data de 18.10.07 12:26

++Centenar Sebastian

Parafrazând vechiul adagiu latin, au și scriitorii soarta cărților ținute, de eîmprejurări, departe de cititori.

Mihail Sebastian a fost redescoperit în 1996, când i-au fost publicate însemnările cuprinse în nouă caiete care acoperă perioada 1935-1944.

Deschizând atât de multe ferestre spre vremuri tulburi, cărora le-a supraviețuit la propriu și cu dârzenie intelectuală, Mihail Sebastian a fost privit de la Jurnal încoace cu totul altfel.

Dar cât de mult îi face dreptate acest "altfel" lui Sebastian publicistul?

În a doua parte din seria de programe Arena încercăm să îl deslușim pe celălalt Sebastian - critic, vizionar, meloman.

Despre acel Mihail Sebastian mai puțin cunoscut, în emisiunea Arena, sâmbătă la ora 14 și 5 minute.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Colocviu internațional despre Mihail Sebastian, la Universit

Mesaj Scris de Admin la data de 17.10.07 17:00

++Colocviu internațional despre Mihail Sebastian, la Universitatea Ebraică din Ierusalim În perioada 24-25 octombrie 2007, la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Clădirea Rabin, va avea loc colocviul internațional intitulat „Mihail Sebastian: scriitor român - scriitor evreu“, cu ocazia centenarului nașterii scriitorului.
În cadrul colocviului vor fi susținute comunicări de către Lya Benjamin, Paul Cornea, Camelia Crăciun, Virgil Duda, B. Elvin, Michael Finkenthal, Moshe Idel, Edward Kanterian, Andrei Oișteanu, Marta Petreu, Liviu Rotman, Costel Safirman, Bazil Shafferman, Andrei Strihan, Ion Vartic, George Voicu, Leon Volovici și Florin Țurcanu.
Conferința se va desfășura în limba română, cu excepția sesiunii de deschidere și a primei sesiuni care vor fi susținute în limba engleză.
Evenimentul a fost organizat de Institutul Cultural Român de la Tel Aviv, în parteneriat cu Universitatea Ebraică din Ierusalim - Centrul pentru studierea evreilor din România.
Mihail Sebastian s-a născut în 1907 și a încetat din viață în 1945.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

&#8222;Vocatia pentru suferinta&#8220;

Mesaj Scris de Admin la data de 16.10.07 19:12

„Vocatia pentru suferinta“

Laudatio cu prilejul decernarii premiului Fratii Scholl, la 20 noiembrie 2006 (fragmente)
Peter HAMM

Mihail Sebastian s-a nascut in 1907 intr-o tara ale carei contradictii sociale si culturale erau incomparabil mai mari decit cele ale Germaniei, exprimindu-se intr-un mod mult mai violent. O tara cu fisuri zgomotoase si, in mod corespunzator, cu oameni scindati, care visau cu placere la o Romanie Mare, tocmai pentru ca erau asa de nesiguri in ceea ce priveste identitatea lor nationala. intrebarea care ii macina pe toti suna in felul urmatorurmator: cum se poate ca un popor care in proportie de aproape o treime nu era constituit din romani in sens strict, ci din unguri, germani, ucrainieni, rusi, bulgari, sirbi, polonezi, turci si greci si, nu in cele din urma, din jumatate de milion de tigani, sa fie contopit intr-o natiune?

in ciuda sau poate tocmai din pricina faptului ca la 1919 Marile Puteri au dictat Romaniei semnarea tratatului minoritatilor, care le garanta acestora libertatea religioasa, instructia scolara in limba materna si drepturi egale, xenofobia a crescut asa de mult, incit Emil Cioran, viitorul renumit filozof si aforist parizian si, pentru o perioada, prietenul lui Mihail Sebastian, a putut sa afirme, in exaltatul si criptofascistul volum Schimbarea la fata a Romaniei, ca ura fata de straini este indisolubil legata de sentimentul national roman, reprezentind chiar materialul de coagulare a acestuia! Primii care au strigat in urma lui Mihail Sebastian „jidan fricos“ apartineau minoritatii grecesti! […]

Jurnalul lui Mihail Sebastian, care in ultimii ani a instaurat faima scriitorului roman si in afara Romaniei si care va fi citit si in viitor ca fiind opera sa principala, chit ca Sebastian insusi ii chestiona in mod constant valoarea, porneste de pe culmea scandalului din jurul romanului De doua mii de ani, functionind chiar in unele pasaje ca un soi de continuare a acestuia. Chiar daca jurnalul lui Sebastian nu este in primul rind o cronica a abuzurilor si represiunilor carora le era supus pe atunci ca evreu, faptele corespunzatoare actioneaza in mod asa de impresionant, incit imping in plan secund jurnalul de creatie al lui Sebastian si paginile in care este vorba de muzica, literatura si, mai cu seama, de nenumaratele sale relatii cu femeile, relatii nefericite si chinuitoare. Toate acestea isi dezvaluie abia la a doua lectura dramatismul lor, frumusetea si farmecul intelectual, facind din Mihail Sebastian un diarist de nivelul lui André Gide ori al lui Jules Renard, ale caror jurnale se numarau printre preferintele sale de lectura. […]

Una dintre cele mai mari calitati ale acestui Sebastian care se autoacuza mereu de slabiciune este aceea ca nu decade niciodata in narcisism moral, ci mai degraba se plaseaza pe el insusi pe banca acuzatilor. Astfel, el inregistreaza un anume moment in jurnalul sau, cind, dintr-o data se vede teribil de asemanator cu prietenii sai manevrabil-oportunisti: in 1939, atunci cind numele autorilor evrei nu erau inca indepartate din istoriile literare romanesti si cind acestia inca aveau voie sa apara in prim-plan – inca exista chiar o unitate evreiasca in armata, unde Sebastian trebuia sa serveasca pentru o perioada – el participa la Ziua Cartii, urmind o cerinta a Societatii Scriitorilor, purtind uniforma Frontului Renasterii Nationale. in seara urmatoare Sebastian noteaza in jurnal: „Mai am eu oare dreptul sa judec calitatea morala a unui om, eu care n-am avut taria de a rezista la aceasta comedie? Ce as face atunci in fata unor mai grave presiuni? Cum m-as purta intr-un lagar de concentrare?“. […]

in urma lui Mihail Sebastian ramin doar rusinea si durerea sa, vocatia sa pentru suferinta si, implicit, pentru arta. Ce inseamna insa „doar“? Rusinea si durerea de a fi om si de a afla cit de usor e sa faci din om bestie le resimte doar cel care nu le-a reprosat nimic oamenilor, ci doar a pastrat pentru sine o imagine a omului, care, in chip necesar, trebuie sa se situeze deasupra masurii obisnuite a acestuia. O astfel de rusine si o astfel de durere sint opusul atitudinii presupus superioare si „filozofice“, pe care a conceput-o Emil Cioran in frivola si cocheta sa carte, Despre neajunsul de a te fi nascut. Durerea nu ar exista, daca nu ar fi, in acelasi timp, si expresie a unei pretentii la fericire, a acelei pretentii care in marile opere artistice, obtinute dupa apriga truda de pe urma durerii, ne da impresia ca este a noastra, amintindu-ne astfel si de norocul de a te fi nascut. […]

Prin scrisul sau, Mihail Sebastian nu doar ca si-a creat siesi un refugiu, in cele mai intunecate vremuri, dar a creat un refugiu si pentru umanitate, care poate afla in profunzime din cartile si jurnalele sale ca nu sintem pur si simplu livrati molohului istoriei, muti si neajutorati si ca rusinea si durerea sint daruri pretioase – echivalente celor pe care ni le-a daruit Dumnezeu in paradisul pierdut. Absurditatea careia i-a fost expus o viata intreaga si care, in momentul cind fascismul era infrint si Mihail Sebastian avea din nou voie sa respire liber, a luat chipul mortii – la 29 mai 1945, a fost calcat de un camion – nu trebuie sa aiba ultimul cuvint. Ultimul cuvint il are, prin cartile si jurnalul sau, Mihail Sebastian. […]

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=18623&xrubrica=DOSAR&return=pescurt
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Lucruri gingase

Mesaj Scris de Admin la data de 16.10.07 19:10

++Lucruri gingase
Iulia POPOVICI

Voi incerca sa scriu piesa de teatru la care ma gindesc de citava vreme. [...] Cu amintirile mele din Vila Wagner, cu oarecare teme reluate din Renée, Marthe, Odette, as putea face un lucru gingas.
20 martie 1936

Emotie, poezie si gratie. Asta e ceea ce-si dorea Mihail Sebastian in propriile piese. Probabil nu s-a luat niciodata foarte in serios ca dramaturg, nu considera dramaturgia ca fiind vocatia lui absoluta (la urma urmei, a scris Steaua fara nume din nevoia de bani, stia foarte bine ca a creat o comedie care se vinde) si avea in privinta teatrului acelasi simt al masurii, inrudit cu subaprecierea, cu care-si privea toate scrierile.
„Sint asa de neserios incit sa-mi inchipui ca gluma asta in trei acte are dreptul sa ma preocupe, cind in fiecare an treizeci de oameni scriu la Paris, la Viena si la Londra, treizeci de comedii cel putin la fel de agreabile? Nu, e timpul sa redevin serios.“, spune el intr-o notatie de jurnal din 22 septembrie 1936. Si are dreptate: la fel de agreabile s-au dovedit a fi si comediile lui Eduardo de Filippo, de pilda (cu sapte ani mai in virsta decit autorul Ultimei ore), care, insa, se joaca in tara natala a lui Mihail Sebastian mult mai des decit piesele acestuia.

De ce scrie teatru, totusi, Mihail Sebastian, dincolo de aceasta emotie, poezie si gratie? O spune intr-un text critic, Teatrul cu puntile taiate, din Rampa, numarul din 8 septembrie 1935: „Una dintre ciudateniile teatrului romanesc este de a constitui in cultura noastra un domeniu izolat. Cu ferestrele astupate, cu usile bine inchise, iata un edificiu in care nu strabate nimic din ceea ce se gindeste, se realizeaza sau se agita in literatura, in plastica, in critica. Exista – nu-i asa? – de bine, de rau, in cultura noastra actuala o miscare de idei, o serie de preocupari, citeva pozitii si directive. Teatrul nu le cunoaste. El isi duce mai departe, de unul singur, o existenta facuta din citeva obisnuinte bine intepenite. Repertoriul sau nu inregistreaza nici una din nelinistile sau din cautarile timpului. Acest repertoriu nu raspunde nici sensibilitatii noastre, nici problematicii noastre. Nimic din ceea ce pentru o constiinta moderna este acut si esential, nimic nu se gaseste in teatru“.

Descoperirea modernista a subiectivitatii si individualismului
Ce face substanta pieselor lui Mihail Sebastian – si punctul lor cel mai vulnerabil – e ceea ce azi s-ar numi „aderenta la real“, un real intr-o relatie simbiotica fata de Weltanschauung-ul Romaniei interbelice si literatura ei. Ultima ora are multe in comun cu Jocul ielelor a lui Camil Petrescu, de la plasarea actiunii in redactia unui ziar la o similara dilema intelectuala, Jocul de-a vacanta si Steaua fara nume (care reia teme din Jocul…) sint constructii dramatice cu vina melodramatica ce reiau intr-un alt limbaj artistic pleiada de personaje feminine din nuvelele Femeilor (cu care Jocul de-a vacanta imparte numele personajului Stefan Valeriu), rude de singe cu eroinele unui Anton Holban. Piesele sint imaginea teatrala a descoperirii moderniste a subiectivitatii (si individualismului), dramo-comedii psihologice in care transpare retorica (daca nu reteta) dramaturgiei europene a vremii, grefata pe nevoia inventarii tatonante a unui limbaj teatral autohton ce incerca sa invete lectia lui Caragiale (una dintre „slabiciunile“ lui Sebastian, care-l admira sincer si deplinge felul in care e montat), depasind-o totodata. Mihail Sebastian scrie gingas despre drama intelectualului care aspira la simplitate, care se simte inconfortabil intr-o societate mercantila corupta, visind la stele si la iubire. Prins intr-un mecanism la fel de mercantil, care cere vinzari mai mult decit arta (caci in epoca sa practica subventionarii generoase a unor teatre exclusiv sau partial de stat, in care incasarile sa nu conteze, era ceva strain de mersul lucrurilor), fara sa fie, insa, dispus la concesii in legatura cu propriile principii estetice, Sebastian isi ancoreaza textele intr-un cotidian perceptibil, pentru care experienta gazetareasca ii e de mare ajutor (domnisoara Cucu din Steaua fara nume, de pilda, e o figura ce apare, in trasaturile ei originale, in fundalul mai multor relatari despre scoala) si, la fel, autobiografia personala; dramaturgia lui e, insa, si una a evaziunii din concretul diurn, a aspiratiei spre implinire sufleteasca, spre acel laitmotiv al literaturii moderniste numit autenticitate.

Teatrul, salvat ca arta prin poezie si gindire
„E oare nevoie sa spun ca noi nu acceptam stupida teama a oamenilor de teatru de ceea ce ei numesc batjocoritor &laquo;literatura&raquo;? E oare nevoie sa spun ca prejudecata dialogului &laquo;nervos&raquo; (facut adica exclusiv din replici scurte si din &laquo;poante&raquo;) e una din cele mai barbare prostii care domneste printre specialistii teatrului? E, in sfirsit, nevoie sa spun ca gindirea, poezia, meditatia nu formeaza – asa cum cred aceiasi &laquo;specialisti&raquo; – un simplu lest nefericit al teatrului si ca dimpotriva teatrul nu va putea fi salvat ca arta decit tot prin poezie si gindire?“, scrie Sebastian intr-o cronica la un spectacol de Victor Ion Popa, publicata intr-un numar din Viata romaneasca din 1938.

Sa zicem ca cineva ar face un exercitiu usor pervers reluind in jurnalistica teatrala de azi fragmente ori texte intregi din inventarul critic interbelic semnat de Mihail Sebastian. in 70 de ani, mare lucru nu pare sa se fi schimbat, pledoaria lui pentru poezie si profunzime („gindire“) e la fel de actuala, inadecvarea teatrului la trairea contemporana, la fel de evidenta, dihotomia dintre text ca literatura si scena e inca si mai acuta. Cu totul altfel stau lucrurile cu piesele sale. Vorbind despre teatru ca oglinda pentru intrebarile lumii de azi, Sebastian pune degetul pe rana deschisa a supravietuirii propriilor texte dramatice; tradus stralucit in limbi de larga circulatie (versiunea in franceza ii apartine lui Allain Paruit si va fi publicata de o editura pariziana prestigioasa) la decenii de la scrierea pieselor, autorul roman isi traieste o posteritate strict istorica: s-a facut multa dramaturgie de la Steaua fara nume incoace si chiar autorii francezi de comedii la fel de agreabile, contemporani cu el, au intrat de multa vreme in desuetudine.
Cum ar mai putea fi pus in scena Mihail Sebastian astfel incit motorul fundamental al scrisului sau sa apara inca viu? Nu incercind sa gasesti constantele vietii interbelice prelungite in contemporaneitate, acel iara prin tigani se inteleg si altii, coruptia magnatilor de presa e aceeasi, profesoarele, la fel de obtuze si societatea, la fel de superficiala. Spre deosebire de jurnalul sau, piesele lui Sebastian sint, acum, literatura istorica, iar dimensiunea lejera care le-a facut de succes in anii ’40 nu e in favoarea lor. Dar tocmai ca documente de istorie sint ele recuperabile: autenticitatea lor le face marturii problematizante ale unei perioade care nu si-a trait traiul, ale unei experiente sociale si culturale brusc intrerupte si nedigerate, pe care teatrul de azi o poate repune in discutie pentru ca face parte dintr-o mostenire inca vie. Cu conditia sa n-o faci in costume de epoca si decoruri de carton.

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=18622&xrubrica=DOSAR&return=pescurt


Ultima editare efectuata de catre in 19.10.07 16:37, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mihail Sebastian si arta de a polemiza

Mesaj Scris de Admin la data de 16.10.07 19:09

++Mihail Sebastian si arta de a polemiza
Dana PiRVAN-JENARU

„E cu siguranta vina noastra, a gazetarilor, importanta exagerata ce se da in public politicii. in fond, ce se intimpla mai bun in tara asta nici nu se consemneaza in jurnalele consiliilor de ministri, nici nu se afla in discursurile deputatilor. Falsele glorii, falsele evenimente, falsele pasiuni ce se incaiera pe maidanul politic, ar trebui reduse la rubrica faptelor diverse. Ce ar ramine si cit ar ramine, atunci, din ieftina notorietate a sefilor de partide, a sefilor de guvern, sefilor de comisii?

in orice caz, ar fi timpul ca lumea sa fie mai amanuntit informata despre activitatile si energiile care se implinesc dincolo de bugetul statului, din initiativa, din curajul si straduinta unor oameni care, neavind ce face cu vanitatea de a fi cunoscuti, se multumesc cu bucuria de a lucra.“
Mihail Sebastian, Cuvantul, 13 august 1932

Profilul intelectual si moral al celui care a fost Mihail Sebastian (si, implicit, locul acestuia in cadrul controversatei generatii din care a facut parte, dar si in cadrul istoriei literaturii romane) este imposibil de fixat fara sa se tina seama de activitatea de critic literar concretizata in extrem de numeroase articole risipite (inca) in revistele vremii. Publicistica lui Sebastian permite decriptarea unei estetici autentice, minimalizata de
G. Calinescu prin reducerea ei la una „tipica la criticii evrei, anume: iubirea“ ori plasata reductiv, chiar si acum, pe filiera franceza, facindu-se abstractie de afinitatile si influentele venite dinspre literatura in limba engleza (care, la noi, avea in interbelic destul de putini cititori), pe care o prefera la un moment dat literaturii franceze, careia ii amendeaza luciditatea ce nu este dublata de emotie, acestea fiind cele doua elemente inseparabile ale esteticii sale, careia Cornelia Stefanescu ii asocia o „surdina de clasic“, estetica ce permite surprinderea unor puncte comune cu principiile estetice promovate in epoca de Virginia Woolf ori James Joyce, ale caror opere le aprecia la modul superlativ.

Inteligent, echilibrat, lucid, uneori modest, alteori orgolios, Mihail Sebastian a fost una dintre constiintele care au reusit sa se sustraga exceselor comune epocii (demonului critic al noii generatii), raminind in acelasi timp un glas cu o sonoritate aparte, de un rafinament intelectual inconfundabil, ce s-a facut simtit in multe dintre problemele importante ce au tensionat chenarul epocii, valente polemice ferme strabatindu-i des eseistica. Fiind un intelectual ce se misca cu usurinta prin multe literaturi (franceza, engleza, italiana, spaniola, rusa), mare parte din cartile citite fiind in editii originale, Sebastian a fost un critic literar ce si-a permis receptarea literaturii romane prin raportarea continua a acesteia la contextul literaturii universale, emitind judecati de valoare originale, dar pertinente, nuantate si substantiale, exercitiul gratuit al potrivirii cuvintelor in ambalaje fosnitoare fiindu-i strain, de aceea convingerea ca orice cuvint trebuie sa serveasca adevarul l-a transformat intr-un adversar al vervei: „Verva este gratia lichelismului. Stileaza platitudinea si ii da nu stiu ce aer nostim. Ca o floare la ureche. Scuza injuratura si atenueaza prostia brusca punind-o cheflie intre ghilimele. Poate sa fie agreabila. Poate uneori sa fie spirituala. Dar e total, etern si iremediabil necreatoare! [...] E neexigenta si stenica: nu complica nimic. Suplineste cugetarea cu un numar scazut de arabescuri verbale, spuma abundenta pe marginea unui pahar de cristal din care zadarnic vei sorbi, fiindca vinul a disparut“.

Note despre Proust
Cu aceasta constiinta a responsabilitatii scrisului, Mihail Sebastian s-a implicat in dezbaterile privind romanul modern, pus de unii critici sub semnul descompunerii sau al falimentului, din cauza transformarilor care l-au dus dincolo de sfera epicului, receptarea critica si creatoare a lui Proust in Romania oferind prilejul unor controverse legate de validitatea noii formule romanesti, in disputa fiind angrenate nume dintre cele mai importante ale perioadei: Ibraileanu, Ralea, Aderca, Lovinescu, Calinescu, Camil Petrescu, H. Papadat-Bengescu, Zarifopol, Pompiliu Constantinescu etc. Foarte bun cunoscator al operei lui Proust (in 1939 a publicat Corespondenta lui Proust, de care s-a ocupat in premiera mondiala, in prefata marturisind ca avea cunostinta si de preocuparile asemanatoare ale americanului Phillip Kolb, dar nu a avut acces la lucrarea acestuia), este unul dintre cei care au promovat in Romania romanul scriitorului francez, intiietatea descoperirii lui Proust fiind disputata de Felix Aderca si Mihai Ralea. intr-un articol din 1927 din Cuvantul, Sebastian polemizeaza pe marginea romanului proustian („roman liric“) cu nimeni altul decit Benjamin Crémieux, cel care publicase in 1924, in celebra NRF, primul studiu cunoscut despre opera lui Proust. Sebastian ii recunoaste acestuia meritul de a fi facut cunoscuta publicului opera proustiana, dar nu poate sa nu observe ignorarea nuantelor si a unor subtilitati care l-au facut pe francez sa vorbeasca despre unitatea si logica constructiei, despre echilibrul operei, schematizind si simplificind, in timp ce, observa indreptatit Sebastian, in cautarea timpului pierdut reprezinta mai degraba „desfasurarea dezordonata a unei amintiri, ce se spune pe sine in toata libertatea si spontaneitatea sa“, fara a se supune vreunei legi a compozitiei.

Sebastian va polemiza intr-un mod detasat si calm, dar sigur, si cu Felix Aderca, care vazuse in Proust „intiiul romancier al simbolismului“, asezindu-l pe acesta in fruntea scriitorilor care au compromis romanul, afirmatii neintemeiate, deoarece, afirma Sebastian, Proust nu a facut decit sa restaureze conceptia clasica a romanului, adaugindu-i trasaturi inedite si facind-o astfel viabila. De asemenea, Sebastian va combate si afirmatia lui Aderca potrivit careia scriitorul francez a romantat vietile unor cunoscuti, vazind in aceste incercari de dezlegare a unor nume, „in descoperirea cheilor“, „un sistem facil si nefolositor“, „un divertisment picant“, o placere inferioara. Snobismul lui Proust este o alta coordonata ce a determinat polemici in epoca, I.D. Gherea combatind snobismul suparator al acestuia, afirmatie contrapunctata de consideratiile lui Zarifopol, care vedea in snobismul lui Proust o componenta a esteticii acestuia, sau de ale lui Mihail Sebastian, care declara ca nu crede intr-un snobism proustian.

Elasticismul structural, acuitatea critica si intuitia valorii i-au asigurat un simt al orientarii in arta, literatura sau muzica si o limpezime a privirii ce au facut ca judecatile de valoare, emise de multe ori in raspar cu etichetele vremii, sa fie confirmate odata cu trecerea timpului. „Proustianismul“ Hortensiei Papadat-Bengescu a pus din nou fata in fata nume mari din literatura romana, Lovinescu si Calinescu fiind cei doi poli. „Metoda proustiana“ identificata de Lovinescu in romanele scriitoarei va fi negata de Calinescu pe motiv ca „naratiunea e plana, continua, exterioara“, in timp ce Tudor Vianu considera in 1920 ca scriitoarea „niciodata nu reda fapte“ si „analiza sa nu insoteste viata. Ea se opreste tocmai acolo unde viata incepe cu activitatea. E o analiza de motive inconstiente“. Mihail Sebastian va recepta mult mai aplicat literatura Hortensiei Papadat-Bengescu, observind ca personajele se caracterizeaza si prin constiinta fiintei lor in masura in care participa la poveste, scriitoarea fiind cea care a creat in literatura romana „tipii cel mai clar conturati si cei mai consecventi cu firea lor“. Bun cunoscator al operei lui Proust, dar si dramaturg, lui Sebastian ii va fi usor sa remarce ca „aceasta certitudine in abordarea eroului o desparte complet pe autoarea Concertului... de arta proustiana, de care critica – uneori un elogiu, alteori o mustrare – a apropiat-o“ si ca, anecdotic, nici una dintre clipele mari ale Timpului pierdut nu sint motivate, in timp ce la H. Papadat-Bengescu, „fiecarei trepte interioare ii raspunde credincios un semn limpede din afara“, autoarea supunindu-se legii de teatru potrivit careia un personaj se caracterizeaza dupa ce face, nu dupa ce spune.

In apararea lui Paul Zarifopol
O alta polemica pe care M. Sebastian a avut-o cu Lovinescu si cu Anton Holban este axata pe diferentele dintre un portretist si un psiholog, valente polemice sustinind si apararea lui Paul Zarifopol intr-o perioada in care acesta era contestat cu vehementa de colegii sai de generatie, dar considerat de Sebastian „un lucid care a trait intr-un timp de vizionari“, a carui situatie „in mijlocul atitor oameni frenetici semana putin cu situatia omului intrat treaz si nebaut in toiul unui chef bine incins“, fara insa a se feri sa se delimiteze de scientismul acestuia, care excludea sensibilitatea atit de pretuita de Sebastian, sensibilitate pe care nu o regaseste nici in Falsificatorii de bani al lui Gide, pe care il catalogheaza drept „un roman ratat de prea multa inteligenta“, denigrindu-l astfel pe Gide (si chiar el sublinaza acest aspect), intr-o vreme in care acesta era la moda, ba mai mult, criticii se grabeau sa puna semnul egal intre autenticismul celor doi. Scriitorul roman ii va recunoaste influenta doar la nivel formal, vazind in gideism chiar opusul autenticitatii si ii va nega eticheta de „imoralist“, in care vede un cliseu, o formula mincinoasa, deoarece, pentru a corupe, trebuie sa fii pasional, in timp ce francezul scrie la un grad de luciditate sub care se pot comunica idei, dar nu sentimente: „Nu poate modifica suflete, caci numai pasiunea corupe, inteligenta niciodata“.

Principiul ca „o arta nu este niciodata mare daca ferestrele ei nu sint direct deschise spre viata“ il va face sa adopte o atitudine critica si fata de avangarda romaneasca, cea care „nu a experimentat pentru a afla, ci pentru a uimi. A neglijat rezultatele reactiei chimice, pentru zgomotul si culoarea din eprubeta“, valori autentice ale modernismului fiind Ion Barbu, Ion Vinea, Brancusi si Marcel Iancu, iar reviste precum Punct, 75 H.P., Integral nefiind decit niste „don quijotesti aparitii de arena spaniola“, si pictopoezia, o farsa.
Gindirea aplicata, pe un fond de eleganta inteleapta, coerenta demonstratiilor, solide si convingatoare, firescul eruditiei trecute prin filtrul inteligentei, lipsa ostentatiei si a rigiditatii si responsabilitatea actului critic fac din Mihail Sebastian un polemist ferm, dar de bun-simt (si, de ce nu, opus simtului comun), si nu unul „temut“, pe care il dezavua intr-un articol din 1930, din cauza violentei fara responsabilitate si a lipsei de idei. Mihail Sebastian a fost si omul ideilor profunde si scinteietoare, expuse cu franchete si gratie.

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=18621&xrubrica=DOSAR&return=pescurt


Ultima editare efectuata de catre in 18.10.07 22:38, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

M. Sebastian si B. Fondane: despre identitati si optiuni lit

Mesaj Scris de Admin la data de 16.10.07 19:08

++M. Sebastian si B. Fondane: despre identitati si optiuni literare
Michael FINKENTHAL

Problema „identitatii“ este extrem de interesanta tocmai din cauza ambiguitatii implicate in acest termen. Un obiect are o identitate relativ usor de definit: o masa este o masa cu toate ca si ea poate deveni altceva in functie de felul in care este folosita, scaun sau combustibil, spre exemplu. Deci identitatea depinde de factori externi care pot fi de o natura cu totul diferita de „esenta“ obiectului in cauza.

Cu atit mai greu este sa definim identitatea in cazul unei fiinte capabile a reflecta asupra lumii si asupra propriei sale… identitati. Ca indivizi apartinind unui grup, sintem definiti de cultura, religia si de miturile grupului. Reflectati in oglinda propriei noastre constiinte, ne autodefinim in functie de imprejurarile in care ne regasim, de virsta, de propria noastra afectivitate, de intelegerea pe care o avem despre lumea care ne inconjoara. in urma intilnirii cu aproapele nostru, lucrurile pot sa apara intr-o cu totul alta lumina: ochii lui ne vor servi drept oglinda, dar in cele din urma tot sufletul nostru va trebui sa decida care dintre multiplele noastre individualitati va intra in rezonanta cu raza reflectata. Si, mai cu seama, cum va fi prezentata aceasta unda, modificata prin interferenta, in afara.

Pornind de la biografie
Exista desigur date empirice precum si o interpretare pur fenomenologica a problemei identitare. Articolul de fata nu abordeaza discutia in mod teoretic: s-au scris pe aceasta tema sute de volume in vremea ce a precedat postmodernismul, iar acum pare a fi prea tirziu pentru a mai continua – de la Lyotard la Jameson, toti corifeii postmodernismului ne spun ca subiectul este demodat; identitatea s-a farimitat intr-atit incit cioburile au devenit prea mici pentru a mai permite o (re)alcatuire a individualitatii. Prefer sa discut deci un caz concret, bine definit, legat doar in mod indirect de problema identitatii: acela al optiunilor literare ale lui Mihail Sebastian, considerate in paralel cu evolutia unui alt autor care se voia si el, intr-un fel, „om de la Dunare“ (doar ca Dunarea sa se numea Hertza), poetul B. Fundoianu devenit mai tirziu, in Franta, Benjamin Fondane.
Citeva amanunte biografice ne vor ajuta sa pornim cu mai multa usurinta discutia: Fondane s-a nascut in 1898 la Iasi, Sebastian in 1907 la Braila. Numele de familie a celui dintii era Wechsler, al celui de-al doilea, Hechter: evident, evrei amindoi. Se trageau din familii burgheze, dar diferite totusi. Unul a fost destul de matur pentru a urmari cu atentie si intelegere mersul razboiului care a schimbat destinul Romaniei, celalalt a incercat sa inteleaga cele petrecute, post festum (cu toate ca in 1916, dupa marturia lui Felix Aderca, a fost singurul cetatean al urbei care a plins la intrarea trupelor germane in orasul natal).

Ambii au fost impinsi de familiile lor inspre studii de drept, avocatia asigura o oarecare independenta materiala si un statut social. Amindoi au studiat la Bucuresti in anii care au urmat razboiului si au avut experienta tulburarilor studentesti din anii ’20, diferita desigur in intensitate, dar nu si in calitatea ei. Atit Fundoianu, cit si Sebastian au dat dovada de o precocitate literara exceptionala; la douazeci de ani erau cunoscuti in mediile literare bucurestene. Lovinescu il aprecia mult pe cel dintii, Nae Ionescu, care il luase sub aripa lui ocrotitoare pe cel de-al doilea, va deveni pentru o bucata de vreme mentorul sau spiritual. Dar mai cu seama, atit unul, cit si celalalt erau fascinati de Franta, de cultura si de literatura ei.
in prefata la Imagini si carti din Franta, publicata in 1922 (un an inainte de a parasi Romania), Fundoianu marturisea ca in timp ce literatura germana ii era cunoscuta, pe cea franceza o traise. intregul text al introducerii reprezinta o lunga expunere a „teoriei“ tinarului critic care poate fi rezumata – putin brutal – prin propozitia „literatura romana este o colonie a celei franceze“.

Se pare ca, un an mai tirziu, poetul, criticul si omul de teatru in devenire (tocmai se consumase episodul grupului Insula) il va anunta pe Eugen Lovinescu ca pleaca la Paris fiindca e mult mai logic, in calitatea sa de autor roman, sa vrea sa traiasca mai degraba in capitala decit „in provincie“… inceputurile literare ale lui Mihail Sebastian se petrec si ele sub zodia literaturii franceze: cind analizeaza „puritatea genurilor“ literare se refera la Gide, iar atunci cind va cauta o explicatie a disparitiei acestora o va gasi la Julien Benda si Jules de Gaulthier (Fondane avea sa fie in legatura strinsa cu acesta din urma la Paris si puternic influentat de ideile sale inainte de a-l intilni pe Sestov). Toate articolele publicate de Sebastian in Cuvantul in anul 1927 discuta in exclusivitate autori francezi (si romani desigur, abordati insa, asa cum voia Fundoianu, la lumina criticii literare franceze). in anii 1928-1929 va publica citeva articole despre Proust; in general, constatam insa ca, inaintea sejurului de doi ani la Paris (1929-1931), foarte putini autori din afara granitelor Frantei vor fi prezenti in cronicile sale (exceptiile fiind Unamuno, Pirandello, Joyce).

Despre problema identitatii
in ultimele pagini ale romanului De doua mii de ani, scris la reintoarcere, Sebastian rezuma problema identitatii sale in felul urmator: „Nu voi inceta desigur niciodata sa fiu evreu. Asta nu e o functie din care sa poti demisiona. Esti sau nu esti. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jena. E un fapt. Daca as incerca sa-l uit, ar fi de prisos. Daca ar incerca cineva sa mi-l conteste, tot de prisos ar fi. Dar nu voi inceta, de asemeni, sa fiu un om de la Dunare. Si asta tot un fapt e. Ca mi-l recunoaste sau nu mi-l recunoaste cine vrea sau cine nu vrea, treaba lui. Exclusiva lui treaba“. Evreu si „om de la Dunare“ se voia deci Mihail Sebastian la inceputul anilor ’30. Omul de la Dunare vorbeste romaneste, scrie romaneste si, daca e scriitor, va sta sa scrie in Romania. Dar mai exista si un alt element important in aceasta definitie: „Daca nu m-ar speria o prea lunga meditatie intima“ – continua autorul – „as incerca sa precizez in ce masura sint eu om de la Dunare inainte de a fi orice altceva“ (s.m.). Aceasta precizare – care apare in urma unei conversatii cu personajul Stefan Parlea spre sfirsitul cartii – imi pare a fi foarte importanta tocmai fiindca pune „dimensiunea dunareana“ pe primul plan in definirea propriei identitati.

Fundoianu nu a avut ocazia, sau nu a fost tentat de o autodefininire atit de explicita; poemele sale insa o fac intr-un mod indirect. in Privelisti – singurul volum de poezii in limba romana (publicat in 1930), gasim multe versuri care-l identifica cu tinutul natal. in particular, ciclul de poeme intitulat Hertza (dupa numele unei mosii a familiei, aflata la granita Bucovinei) transmite cu o intensitate deosebita aceasta impresie; Dorohoi, Vatra Dornei, toamna care „soseste pe plute din Galati“ sint evocate pentru a crea un cadru „dunarean“ poetului (folosesc aici sintagma in mod metaforic, bineinteles). Doar intr-un poem tardiv, introdus in ultimul moment in aceasta colectie de poezii scrise intre 1917 si 1922, apar versurile „dorinta mea ramasa/sa umfle un catarg/ vrea porturi de amiaza/pe tarmuri care ard“, care vestesc iminenta plecarii si nasterea unui Ulise evreu care se va numi Benjamin Fondane. Dar B. Fundoianu nu pleca la Paris pentru a-si abandona identitatea evreiasca. Va continua sa fie preocupat de probleme legate de acest compartiment al sufletului sau cind, printre altele, va scrie despre Chagall sau va traduce in franceza cartea lui A.L. Zissu, Amintirile unui candelabru.

Acelasi Zissu, pe care-l cunostea foarte bine si il frecventa la Bucuresti si Mihail Sebastian. intr-o recenzie a cartii acestuia, intitulata Noi (breviar iudaic), publicata in 1932 la Editura Adam, Sebastian scria: „solutiile, argumentele, dezideratele dlui Zissu... sint profund revelatorii in ordinea sufleteasca“, dar, continua sceptic criticul, „Dl. Zissu crede a fi gasit insula spirituala pe care neamul lui Israel sa poata poposi calm si constructiv. Ma tem ca este in aceasta credinta mai multa deznadejde decit liniste“. Problema identitatii nu poate fi rezolvata printr-o simpla „translatie“, o deplasare a evreilor dintr-un spatiu in altul, spune de fapt Sebastian. Acceptarea unei astfel de solutii ar implica o definitie prea simplista a identitatii, bazata – asa cum am vazut deja – doar pe o judecata venita din afara. Fondane era constient si el de acest lucru: de aceea l-a urmat pe Sestov in cautarea unei noi definitii a iudaismului, definitie care sa fie atit de incapatoare incit sa-i cuprinda pe toti cei care s-ar fi voit si evrei si „dunareni“. intr-o scrisoare adresata lui Jacques Maritain, in care il imboldea pe acesta din urma sa-l citeasca pe Sestov, Fondane ii explica faptul ca atit el, cit si venerabilul sau ghid intr-ale filozofiei sint in cautarea unei gindiri noi, o filozofie a iudaismului – si in mod explicit nu una a evreilor – care sa poata sa-i cuprinda si pe Tertullian si pe Luther si pe Kierkegaard! Cu atit mai mult pe evreul din Hertza sau pe acela de la Dunare…

Si as mai mentiona inca o paralela remarcabila intre cei doi: Mihail Sebastian si B. Fundoianu se (re)gaseau, in anii ’20, intr-un acord perfect aproape in ceea ce priveste atitudinea lor negativa, in general, fata de avangarda si de curentele literare si artistice moderniste. M-am intrebat mereu de ce nu s-a apropiat Sebastian de avangarda romaneasca si de avangardisti. Cind scrie despre un „modernist“, regasim de fiecare data tonul ironic si judecata critica negativa: „Doi dintre cei mai neinzestrati si mai nesinceri modernisti romani – un pictor si un versificator – au &laquo;inventat&raquo; acum doi ani o formula de sinteza a picturii si a poeziei. Aceasta &laquo;picto-poezie&raquo; era desigur o farsa, pe care lipsa de talent o agrava si in acelasi timp o condamna iremediabil“. (Precizez ca pictorul era Victor Brauner, iar „versificatorul“, Ilarie Voronca.) Scriind doi ani mai tirziu (in 1929) despre un volum de poeme publicat de Voronca, Sebastian ramine la fel de necrutator; „Poezia domnului I.V. pleaca de la o violentare a platitudinii si desemneaza un efort penibil spre eliberare din influente si mijlociu“ (iar mai incolo, in acelasi text, se va preciza ca „eliberarea… se (va) face numai in sensul sintaxei“!).

Despre „noul clasicism“
Chiar si in 1932, cind poetul era recunoscut deja atit la Bucuresti, cit si la Paris, acesta va fi definit in raspar, „un sef de scoala care ameninta sa nefericeasca (si efectiv a nefericit) o serie de debutanti, sedusi de facilitatea unei arte cu mecanism simplu“. in decursul sejurului sau la Paris, Sebastian a descoperit ideea „noului clasicism“ promovata de Jacques Rivi&egrave;re si echipa de la N.R.F, pe care si Fondane a frecventat-o in acea vreme.

inca din 1925, acesta din urma incepuse sa scrie un Faux Traité d’Esthétique (cu totul diferit de cel pe care-l va publica in 1938), in care vorbea de un „nou clasicism“ menit sa exprime o gindire estetica proprie perioadei postbelice. intr-un articol scris in ianuarie 1930, la Paris, Mihail Sebastian face urmatoarea observatie semnificativa in acest sens: „De altminteri, aceasta functie pe care o acordam noi literaturii, aceasta calitate pentru care ne ostenim… nu e noua nici ca notiune, nici ca nume. Noul clasicism (s.m.) in care credem si in care exprimam utilitatea intelectuala a scrisului… experienta scrisului nu este noua. Si nici pe departe nu avem fantezia de a ne socoti – crezind ceea ce credem – originali. Originali sint suprarealistii si diversii revolutionari internationali ai artei, original e André Breton, originala e estetica diletanta a domnului Aderca…“.
Mihail Sebastian nu s-a dezmintit. Ar fi putut si el, ca si Fondane, sa ramina la Paris, in 1931. Sa contribuie la literatura franceza din capitala si nu din provincie. Nu a facut-o insa. Fiindca, spre deosebire de Fundoianu-Fondane, Sebastian nu a crezut nici o clipa in teoria acestuia. Si, mai cu seama, fiindca a crezut cu adevarat in identitatea sa de evreu si de dunarean.

Columbia, 30 Septembrie 2007

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=18620&xrubrica=DOSAR&return=pescurt


Ultima editare efectuata de catre in 18.10.07 19:03, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Joaca de-a viata si literatura

Mesaj Scris de Admin la data de 16.10.07 19:08

++Joaca de-a viata si literatura
Bedros HORASANGIAN

Mihail Sebastian, care nu a fost armean sadea, ci evreu neaos, „de la Dunare“ – cum ii placea sa se autositueze si autocaracterizeze, cu un fin umor amar si tandra asumata ironie – s-a nascut la 19 octombrie in 1907, la Braila, oras cosmopolit si multietnic, puternic centru comercial, mai ales dupa tratatul de la Adrianopol din 1828, cind vechea raia turceasca se transforma, in nici o suta de ani, dintr-o prafuita si uitata de Dumnezeu garnizoana militara otomana, intr-un viu oras de pe malurile Dunarii.

Asa cum s-a intimplat si cu Turnu Severin al lui Serban Cioculescu sau cu Rusciukul unui alt faimos „dunarean“ precum Elias Canetti.
Va pleca la Bucuresti sa-si implineasca viitorul. De foarte tinar, nu are rabdare. Citeste si scrie, scrie si analizeaza lumea din jur. Oameni si peisaje – peisajele oferite de o natura generoasa –, dar scruteaza cu acelasi interes si in natura umana. Bun observator, va incepe sa comenteze, pentru uz propriu si apoi pentru un public mai larg, ce simte si crede. Viitorul prozator si dramaturg este alimentat de un febril jurnalist. Pe cont propriu. Pina sa-l ajute Nae Ionescu, il sprijina Camil Baltazar. Gazetarie pentru uz intern la inceput, pentru ca apoi sa fertilizeze si presa romaneasca. Nu avem, inca, din pacate o editie critica. Publicistica, raspindita prin nenumarate publicatii, reviste si ziare de toate felurile, urmeaza sa fie redescoperita. Daca parte din texte au fost recuperate prin osirdia dnei Cornelia Stefanescu – mai ales articole pe teme literare si despre teatru –, un numar mare dintre textele politice si cele care atesta un atent cronicar plastic si un rafinat meloman sint inca risipite prin colectiile publicatiilor timpului. Nu avem o editie, cit de cit completa, a publicisticii lui Mihail Sebastian. Articole disparate sau diferite eseuri, apartinind unor perioade diferite, au fost strinse in volum si publicate de dna Cornelia Stefanescu, o distinsa cercetatoare si devotata admiratoare, acum citeva decenii. Dupa 1989, cind Sebastian poate fi luat la maruntit si in alti termeni decit pina atunci, o editie buna din publicistica lui incepe sa apara la Editura Minerva, in stimabila colectie „Scriitori romani“.

Dar primul volum, ce nu acopera decit inceputurile publicistice ale lui Sebastian, nu mai este, din nefericire, continuat. A mai aparut ceva, Jurnal de epoca, 2002, sub egida Institutului „G. Calinescu“, dar restul abia urmeaza. Cind se va stringe in volum/volume intreaga publicistica a lui Sebastian vom avea o mare surpriza. Ar putea schimba chiar centrul de greutate al valorizarii scriitorului. Asa cum prozatorul s-a impus greu in fata mai bine cotatului la un moment dat dramaturg, asa cum diaristul a tisnit inaintea prozatorului pe neasteptate. Publicistul si eseistul nu sint mai prejos. Ba din contra, s-ar putea intr-o buna si fericita zi, cind vom avea la indemina instrumentele necesare si intregul corpus de texte adunat in volume, ca eseistul si publicistul, criticul literar si comentatorul muzical, degustatorul de teatru si sagacele consumator de arta in muzee sau pe strada, sa releve o alta personalitate decit cea admisa pina acum. Cotizind si el din plin la dezbaterile de idei ale vremii, consumindu-si talentul si energia in variate si dense lecturi urmate de substantiale glose analitice – ce altceva este Corespondenta lui Marcel Proust, aparuta la Editura Fundatiilor Regale?, cumva ignorata astazi, cind toata lumea sta cu pixul in mina doar pe incitantul si polemicul Jurnal –, Mihail Sebastian se dovedeste un extraordinar spirit analitic. Raceala lui stendhaliana, remarcata de comentatori congeneri, se infrateste insa cu incarcatura gidiana a „autenticismului“ asumat.

A fi tu insuti nu este chiar un moft pentru tinarul si maturizatul inainte de vreme intelectual. Roman si evreu deopotriva, oricit de asimilat ai fi si oricit de integrat te-ai considera, vine momentul nefericit cind esti trimis, nu la origine, cum traseaza experienta atit de des utilizatei prime injuraturi romanesti – excelent si elegant analizate de Alexandru Paleologu, in sensul ca ofera preopinentului sansa unei reveniri in forma imbunatatita –, ci la comunitatea din care provii. inapoi la ghetoul comunitar, inapoi in cercul identitar: orice ai face, nu esti „de-ai nostri“. Sebastian a trait pe viu aceasta drama a dublei identitati. Toate polemicile pe care le-a purtat in jurul lui De doua mii de ani si Cum am devenit huligan sint scrise cu nerv, cu nervi si singe, cu participare si afectiune. Ca si polemicile cu Lovinescu sau Calinescu. Sebastian isi iubeste prietenii. Se ataseaza de ei, nu este capricios si „moftangiu“, ciufut sau infidel. Din contra, este chiar straniu pentru o natura contorsionata ca a lui. Vrea sa iubeasca viata si arta, femeile si literatura, muzica, este un om curios si un spirit viu, vrea sa priceapa ce se intimpla prin lume, cu el insusi si cu cei din jur. A scris enorm de multe articole, pe tot atit de diverse teme. in revistele culturale ale vremii sau marile cotidiene ale timpului.

Criticul literar se vrea obiectiv si impartial, chiar si atunci cind se dovedeste subiectiv. Cronicarul muzical – ca si Anton Holban, Sebastian nu este doar un simplu degustator muzical, ci si un fin cunoscator – si cel plastic lasa loc perceptiei asumate pe deplin a artei. Nu vrea sa triseze, nici sa se minta. Arta nu este doar un „consumabil“ pentru a arata lumii ce-destepti-sintem-noi-romanii, mai recenti sau mai indecenti, ci o traire liber asumata. Substantialismul camilpetrescian si noocratia avansata de autorul Jocului ielelor sint bine exprimate prin felul lui de a fi, chiar daca cu variatii si impregnari personale marca Sebastian. Poate nu ar strica, ajunsi in acest punct, o analiza comparativa intre eseistica lui Camil Petrescu, dar si a lui Sebastian si Eliade si cea a „paltinisenilor“, de a face o lectura comparata a Omului recent si a Jurnalului de la Paltinis, prin filtrul si grilele teoretico-ideologice ale lui Camil Petrescu – complet ignorat astazi, in valmasagul confruntarilor prea putin de idei si mai mult de obsedanta „imagine“. Imaginatia lui Sebastian este destul de bogata si, mai ales, diversa. Stie sa scoata semnificativul din nimic si din orice. Nu improvizeaza, ci analizeaza, cu fine unelte teoretice, orice intimplare.

Eveniment, tablou, spectacol, film, carte. O vasta cultura generala, bazata pe temeinice lecturi – Sebastian se va dovedi, in scurta si intens traita sa existenta, un cititor de prima mina, este chiar o placere si nu o corvoada acest citit, chiar si pentru profesionistii genului. ii ofera temeiul unor profunde si la obiect analize. Ca prozator este previzibil, ca eseist si publicist, mult mai vizibil. Ideile sint clare si exprimarile netede. Ca avocat, nu stim mai nimic despre pledoarii sau activitatea sa. Cine stie, am putea avea si aici parte de surprize. Dar publicistica, atit cit a ajuns pina la noi, este de o incontestabila valoare si de un inalt interes. Cel putin asa ni se pare noua, care apreciem si partea „artistica“ a eseistului. Dramaturg si prozator, eseist si diarist impenitent, publicist fertil si, nu in ultimul rind, un subtil cititor. Traitul si cititul au mers in viata lui Mihail Sebastian mina in mina cu meditatia si ginditul. Un spirit lucid si reflexiv, mai liberal decit congenerii atrasi de un nationalism galopant, asumindu-si autenticitatea si veridicitatea existentiala, cumva rezonind cu cautarile unei intregi generatii, dar si cu imperioasa nevoie de a deslusi „Cine sint eu?“, atit de des invocata de admiratorii romani ai lui Papini si Gide. Sebastian si Camil Petrescu ar putea fi recititi si printr-o alta grila decit cea oferita de istoria literara.

Au si n-au importanta aceste simple date biografice? Mediul si contextul te marcheaza, ca vrem sa recunoastem sau nu. Dincolo de calitatile personale sau rasucirile pe care destinul ti le ofera. Uneori putem alege, alteori el te arunca in virtejul istoriei, individuale sau colective. Asa a fost sa fie, „khismet“. Un cuvint al „mediteranei“ – folosit si de I.L. Caragiale – azi iesit din uz, dar utilizat inca, intr-un orient in miscare, un fel de fatalitate, destin, asa-a-fost-sa-fie. Ca si mult mai uzitatul „backshis“. Viata ca bacsis, asa, simplu, „pourboire“, „tip“.
„Na, ma, si tie, cara-te!“
Familia si Dunarea, ca si in cazul lui Panait Istrati, vor marca destinul scriitorului. Nu poti sa fii ceea ce vrei, ci sa-ti duci crucea asa cum si atit cit poti. La nici 38 de ani, Mihail Sebastian aflat pe creasta unui val care il putea duce la Paris sau in vreo puscarie a comunistilor ce preluau puterea in Romania, moare intr-un stupid accident de circulatie. Un camion sovietic il face farime cind nimeni nu se astepta.
Era pe 29 mai 1945.

incepea posteritatea. Ea continua si astazi, ca un fel de razbunare pentru mizeriile si umilintele indurate de un om sensibil si generos. Abia acum, cind avem la indemina documentul marturisitor al Jurnalului si cind vom avea si intregul publicisticii sebastianesti, vom putea evalua cum se cuvine intreaga dimensiune a unui om fericit. Asa, in felul lui, personal, uneori senin, alteori dezamagit si trist, de a fi.
„Accidentul“ – premonitoriu titlu de roman – urma sa-l duca pe tinarul disparut in nu foarte clare conditii, neelucidate pe deplin nici azi, pe culmile unui prestigiu international peste decenii. Azi. Acum. Cind nelinistile tinarului brailean ajung prin seminariile unor universitati din Germania sau pe Broadway Shows, la New York. Hazard sau mina lunga a KGB-ului? S-au facut exotice speculatii, dar ce informatii putea sa ofere prietenul fratilor Bibesco, ce analize politico-militare putea sa livreze autorul Stelei fara nume stind pitit la Corcova, in Oltenia, unde urma sa vina si Proust, daca nu murea, tot pe neasteptate, mama Ocsibibilor, cum ii numea „micul Marcel“ pe dragii lui prieteni romani. Publicist si eseist de rasa, limpede in idei si democrat in ideologie, Mihail Sebastian merita sa fie recitit si reevaluat la adevarata sa suprafata intelectuala.
Cine decide soarta unui om?
Nu vom afla niciodata. La o suta de ani de la nastere, nici atit.

„Unde este glasul care sa sparga aceste obisnuinte somnoroase? Unde este chemarea care sa zguduie putin aceasta lene organizata, sa infioare putin aceasta blazare generala?
ii trebuie teatrului nostru putina neliniste. ii trebuie un moment de elan, de imprudenta. ii trebuie, poate, un moment de spaima. Sa vada, sa inteleaga ca izvoarele lui sint sterpe, resorturile lui uzate. Sa vada, cu brusca si ultima luciditate a celui ce se apropie de moarte, sa vada ca drumurile lui de azi sint drumuri inchise, sfirsite.
Ca avem o viata teatrala mediocra, poate ca nici nu e atit de grav. Dar ca aceasta mediocritate este placida, resemnata, fara constiinta de sine, fara intrebari si fara asteptari – iata ce este deplorabil.“

Mihail Sebastian, Rampa, 8 iunie 1936

„Mozart este perfectul tip de european care descopera, pe deasupra frontierelor, unitatea morala a Europei, in mijlocul culturii capabile, in acelasi timp, sa primeasca, sa inteleaga si sa stimuleze orice mesaj individual, orice vocatie nationala.
Geniul lui Mozart s-a hranit din lectiile cele mai diferite. Londra, Viena, Roma, Amsterdam, Paris – fiecare oras reprezinta o etapa, fiecare tara este o noua ocazie de a imbogati, a diversifica, a largi un limbaj muzical care pastreaza integral substanta germana si care se lasa fecundat de catre orice noua experienta.
Opera lui Mozart n-ar fi putut sa fie posibila intr-o Europa inchisa, intr-o Europa „autarhica“. Este o opera care reclama libertatea – aceasta libertate care este climatul spiritual mozartian si in afara caruia ne este imposibil a intelege si a iubi surizatorul si melancolicul maestru de la Salzburg.“

Mihail Sebastian,
L’Indépendance roumaine,
4 februarie 1938
http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=18619&xrubrica=DOSAR&return=pescurt



Ultima editare efectuata de catre in 18.10.07 18:58, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Intre somatiile Istoriei si utopia Vacantei

Mesaj Scris de Admin la data de 16.10.07 19:07

++Intre somatiile Istoriei si utopia Vacantei
Paul CERNAT

Cu exceptia pe nedrept minimalizatului Ionel Teodoreanu, nimeni n-a mai dat prozei romanesti o mitologie a Vacantei precum Mihail Sebastian. Vacanta ca iesire vremelnica din utilitarismul vietii moderne, ca libertate regeneratoare si utopie personala… Sensibilitatea „feminina“, predilectia pentru psihologia adolescentina si pentru „romanul liric“, o anumita inclinatie spre reverie melancolica si sentimentalism romantic sint elemente comune celor doi scriitori, dincolo de formulele stilistice diferite.

Nimic nu-i apropie insa mai mult decit utopia vacantei si, in acelasi timp, nimic nu-i deosebeste mai tare. (Nota bene, Jurnalul lui Sebastian consemneaza o intilnire amicala cu Ionel Teodoreanu la Borsec, pe vremea cind unul lucra la romanul „antiliric“ Arca lui Noe, iar celalalt – la piesa Jocul de-a vacanta…). Daca la autorul Medelenilor avem de-a face cu o nostalgie idilica dupa „vacantele cele mari“ ale copilariei, patriarhale prin excelenta, la Sebastian vacanta se desfasoara de regula intr-un cadru montan si are un caracter sportiv, ascensional, eventual hibernal. Eroii contemplativi ai lui Ionel Teodoreanu se rasfata intr-un mediu domestic, un paradis Belle Époque conservat, insular, pina in prezentul trepidant al anilor ’20; cei ai lui Sebastian cauta, in spirit modern, aventura intr-o natura (relativ) salbatica. Personajele din Accidentul nu se odihnesc la manastirile moldovenesti sau in vilegiaturi la bai, in livezi cu zarzari si caisi sau in „dulce tirgul Iesului“, ci evadeaza la schi, pe Valea Prahovei, la Predeal sau pe Postavaru, coborind spre zona saseasca a unui Brasov sever ca o corala de Bach. Sint intelectuali moderni si citadini, deloc paseisti, ce incearca sa-si vindece deceptiile intr-o lume pura, naturala, eliberata de ipocrizie si de servituti meschine, intr-un spatiu al camaraderiei simple si clare. Pentru ei, schiul este o terapeutica a eliberarii, un exercitiu de autenticitate.

Identitatea multipla a prozatorului
S-a spus, nu fara temei, ca Sebastian si-ar fi ratat partial scrierile in proza prin romantare, edulcorindu-le dramatismul si contrafacindu-le autenticitatea. S-a mai spus ca valoarea lor literara poate fi masurata in functie de abaterea mai mare sau mai mica fata de marturia biografica directa. in Jurnal „se varsa“, intr-adevar, si dimensiunea erotico-sentimental-muzicala a nuvelelor din Femei si a Orasului cu salcimi, si drama identitatii „evreului de la Dunare“ din De doua mii de ani, cu conflictele ideologice adiacente, si excursiile montane din Accidentul (singurele fragmente diaristice mai ample publicate antum sint cele ale Jurnalului de schi din 1937-1938).

Inferioara, pe ansamblu, publicisticii, eseisticii si dramaturgiei, proza lui Mihail Sebastian – realizata, malgré soi, in Jurnal la cele mai inalte cote! – a crescut, totusi, de la un volum la altul, dind, pe o latura piezisa, un titlu de referinta: De doua mii de ani. Fragmente dintr-un carnet gasit (1932) si Femei (1933) stau, inca, sub semnul frivolitatii exotice si al autenticismului dezabuzat, cu ecouri din André Maurois (Climate) si din „experientialismul“ lui Gide. Cu toata acuitatea lor psihologica, cu toata finetea „moralista“ (Perpessicius a vazut in Fragmente… un stendhalism), cu toata prospetimea „trairista“, cele doua opuri de tinerete – lipsite de intensitatea scrierilor lui Eliade sau Holban – nu depasesc prea mult zona minoratului in cadru parizian. Vocea autorului se va limpezi abia odata cu Orasul cu salcimi (1935). Poem deghizat al Brailei natale, dar si reformulare a „prozei provinciei“ in cheie modernista, urmarind linia unor initieri erotice tulburi si invaluit in vaporozitati muzicale, acest roman al adolescentei altminteri nu lipsit de „urmasi“ – de la Pericle Martinescu si Dinu Pillat la Sinziana Pop si Adina Keneres – retine atentia indeosebi prin procesul transformarii Adrianei Dunea din fata in femeie. G. Calinescu avea dreptate sa vada in primul capitol – intiiul singe – un mic tur de forta.

Metamorfoza fiziologica a puberei, cu reverberatiile interioare aferente, e prezentata cu delicatete empatica, dar fara false pudori. Numai ca romanul educatiei sentimentale esueaza mai intii in melodrama, apoi in sarja superficial-demonstrativa (metamorfoza burgheza a Elisabetei Donciu, caricaturizarea violonistului Cello Viorin, domesticirea lui Buta, ex-liceanul „de viata“, trecerea Adrianei din postura de amanta a tinarului Gelu in ipostaza de sotie a proaspat divortatului Paul Mladoianu)… inceput promitator, Orasul cu salcimi incheie neconcludent linia prozei „mondene“ a lui Sebastian. Adolescenta va lasa insa locul maturizarii si, asa cum personajul Stefan Valeriu din Femei va fi relansat, mult mai convingator, in Jocul de-a vacanta, romanul sentimental va urca – prin Accidentul – „la munte“, abandonind senzualismul frivol in favoarea unei gravitati calme, usor obosite. Utopia erotica a autorului (populata de femei mature si intelepte gen Corina sau Nora, contrapondere a usuraticelor Odette si Ann) merge mina in mina cu utopia romantica a evadarii in munti, departe de lumea „plina de obiceiuri proaste, de manii si de idei fixe“. Evadarea imposibila a Adrianei din cercul strimt al vietii provinciale e inlocuita de evadarea reusita a lui Paul din debusolarea bucuresteana, iar dramei inavuabile a Lucretiei Mladoianu – o colega a Adrianei convertita la lesbianism de profesoara ei, calugarita Denise – ii ia locul drama „burgheza“ cu substrat obscur a familiei Grodeck.

O alta imagine a orasului natal, mult mai vie si mai cruda, ne intimpina in volumul-manifest din 1934. Roman al conditiei „evreiesti si dunarene“ a autorului, cu marcat caracter autobiografic si, asa-zicind, ideologic, De doua mii de ani constituie un caz al culturii romane interbelice si un text cel putin comparabil, prin pasiunea ideilor traite, cu Huliganii sau Nu. Valoarea sa este una transestetica (nu extraestetica!), iar prefata antisemita a lui Nae Ionescu – relevanta, din pacate, pentru polarizarea ideologica si alunecarea spre extremism a vietii noastre publice din acea vreme… Confesiunea la persoana intii a naratorului fara nume poate fi privita, in acelasi timp, ca o „autofictiune“ identitara, ca o radiograma a mediilor evreiesti, ca un (excelent) roman de familie si ca un (pasionant) roman al lumii studentesti si intelectuale din deceniul al treilea. Fictionalizarea documentului existential ramine minima, iar „cheile“ onomastice sint de obicei transparente. Naratorul este aici un tinar intelectual evreu implicat in istorie si in datele propriei identitati, refuzind deopotriva ghetoizarea si asimilarea, marxismul si sionismul. Un „om singur“, neinregimentat si nelinistit, inapt pentru „logica colectivelor“, mefient fata de conditionarile care, intr-o societate bolnava de antisemitism, il inregimenteaza cu forta intr-o tabara sau alta, intr-o abstractiune sau alta. intre romanul autobiografic din De doua mii de ani, pledoaria din Cum am devenit huligan si Jurnal continuitatea e vizibila, ca si deplasarea spre nonfictiune, spre gradul zero al confesiunii intime. De la un punct incolo, criza identitatii devine suportabila doar prin consemnarea nuda a evenimentelor, cu ecourile lor interioare. Deliteraturizarea – un efect al deziluzionarii…

Posibilitatea unei insule
in schimb, ca si in Fragmente…, Femei si Orasul cu salcimi, ca si in piesele de teatru, nimic din evreitatea lui Sebastian nu razbate in ultimul sau roman (1940). S-ar zice ca autorul incearca sa-si conserve calitatea de om liber inclusiv fata de propria identitate etnica intr-o epoca in care istoria il someaza sa nu o uite. Reinceput in 1939 la Stina de Vale, in Apuseni, dupa ce citeva zeci de pagini fusesera pierdute cu doi ani inainte, Accidentul a fost scris pe un fundal istoric agitat. Lasind la o parte zilele de vacanta smulse in vederea redactarii, Sebastian traieste la propriu teroarea istoriei: inceputul razboiului, incorporarea la regimentul 21 infanterie cu umilintele de rigoare, asasinarea de catre legionari a lui Armand Calinescu si represaliile singeroase, radicalizarea antisemita a fostilor prieteni.

Singurele evadari posibile ramin auditiile muzicale, lecturile, vacantele si, tot mai rar, escapadele amoroase cu cite o prietena. Scrierea romanului capata in asemenea conditii semnificatia unei fugi din Istorie, a unei „fugi la munte“ intr-un paradis provizoriu – si iluzoriu: un nou „joc de-a vacanta“ pe o insula montana impreuna cu o femeie iubita, camarada de schi fara obligatii... Purtind un titlu, vai, premonitoriu, textul atrage insa dupa sine destinul. Iata o intimplare din ziua de miercuri, 21 februarie 1940, putin dupa predarea la tipar a romanului: „La Brasov, o zi de amor. Zoe, draguta, iubitoare. Singuri la Sceeser, aveam impresia ca sintem departe de oras. imi place uneori sa mimez fericirea. Leni, zarita un moment in camera ei de la &laquo;Aro&raquo;. Mi s-a parut deosebit de urita. Coincidenta amuzanta, prezenta noastra – Leni, Zoe, eu – la Brasov, in aceeasi zi. Ca in ultimul capitol din Accidentul“. Ca Leni Caler va fi fost modelul lui Ann, iar Zoe Ricci – al Norei (desi Ann e pictorita, ca Zoe!) pare plauzibil. Numai ca in cazul de fata viata e cea care imita fictiunea. N-ar fi prima data…

Drama burgheza si utopie evazionista
Fiu al unei vieneze hipersensibile si al unui industrias sas grobian si cupid, mostenitor pe linie paterna al unor uzine brasovene si – pe linia defunctei sale mame – al unei firi delicate si al unei boli de inima incurabile (dar cu care spera sa ajunga la majorat spre a lichida mostenirea tatalui), Gunther Grodeck este, in ciuda aparentelor, un personaj-cheie al Accidentului. in fapt, tinarul de nici 21 de ani care o salveaza pe Nora dupa disperatul ei accident de schi – simetric celui de tramvai din Bucuresti – e principalul erou al unui „roman in roman“. Un roman german al adolescentei intirziate, bolnave, in mijlocul unui roman romanesc al vacantei revitalizante… Identitatea lui Gunther contine, in chiar miezul ei interior, conflictul dintre artist si burghez.

Printre „modelele“ sale reale, invocate in Jurnal, figureaza decedatul M. Blecher, iar cognomenul de Hagen – tatal ilegitim al adolescentului – folosit cindva numai de tinara doamna Grodeck, e preluat din wagnerianul Amurg al zeilor. Unele consideratii ale autorului ramin insa misterioase. Ce va sa-nsemne de pilda aceasta notatie din 12 februarie 1940: „Am s…t sentimentul ca-i datorez lui Gunther tot ceea ce n-am apucat nu numai sa spun, dar nici macar sa sugerez in roman“ (12 februarie 1940)? Si de ce va fi simtit Sebastian nevoia sa faca din acest roman in roman o piesa de teatru, potrivit unor marturisiri proprii? Greu de spus. Oricum, nu vacanta impreuna cu Nora – profesoara de franceza si de schi, partenera lucida si camarada protectoare… – il „vindeca“, singura, pe blazatul avocat Paul de pierderea flusturaticei Ann. Cei care il salveaza de sine sint, in realitate, Gunther, cabanierul Hagen si „inteleptul“ ciine Faffner, retrasi in munti din calea cinicului, potential asasinului industrias. De asemenea, il salveaza muzica, in special metafizica sonora a Oratoriului de Craciun ascultat alaturi de Nora in Biserica Neagra, la capatul unei coboriri aventuroase... Imaginea Brasovului turistic seara, cu casa secreta si pustie a lui Hagen, vegheata de fotografia mamei lui Gunther, apoi comuniunea tacuta a sarbatorii din vechiul burg sint prinse in pagini de o claritate muzicala greu de uitat. Iar intoarcerea la cabana pentru Anul Nou si coborirea in Bucuresti alaturi de tinerii turisti inchid, optimist, bucla unei initieri.

Morala: schiul „copilareste“ si „elibereaza“, el poate „schimba viata“, regenerind sufletele obosite si abolind temporar diferentele dintre sexe. Nu e lipsit de relevanta, totusi, faptul ca Revelionul din roman face trecerea intre 1934 si 1935. Simbolica fuga in sus a autorului e si o fuga inapoi in timp, caci Accidentul se incheie inainte de „punctul critic“ ce va fi dus la tinerea jurnalului… in 1940, zvonul marilor rasturnari istorice – cu care Paul ia contact, nonsalant, inaintea intoarcerii la Bucuresti… – se transformase deja in zgomot apocaliptic.
Utopie evazionista in decor real, Accidentul trebuie citit si pe fundalul istorico-biografic al redactarii sale. Altminteri, risca sa-si piarda din greutate. Chiar si asa, el ramine un foarte frumos roman de dragoste si de atmosfera: autentic si fantast, vertebrat de aventura montana, cvasiinitiatica a unei vacante la schi si, nu in ultimul rind, o compozitie armonioasa, cu raccourci-uri, alternante si corespondente subtile. Desi isi afirma neincrederea in propriile-i calitati de „peisagist“, Sebastian reuseste un frame unic al acestui sport de iarna si al acestei zone turistice dintre Bucegi si Brasov. Un poem transfigurator alcatuit din reflexe cristaline, din lumini si umbre hibernale.

„Ironia unui destin“
Dar utopia ramine utopie, iar happy end-ul mai frecvent in romane ca in viata. Ironie a destinului, tocmai in mult asteptatul an al eliberarii de teroarea hitlerista si de prigoana antisemita, vacanta la schi din zilele de Craciun ale lui 1944 (alaturi de sotii Patrascanu, Lena Constante, Harry Brauner si Herandt Torosian) nu-l mai poate elibera pe Sebastian de tristete si singuratate. Mai mult, ea va fi si ultima sa iesire in munti. Dupa citeva luni, un accident de camion – un accident al istoriei, in fond… – il va smulge dintre cei vii, impiedicindu-l sa asiste la prabusirea sperantelor intr-o „lume mai buna“. Arestati dupa citiva ani in procesul Patrascanu, supravietuitorii vacantei de la Diham – transformata in cap de acuzare – nu-l vor avea alaturi pe autorul Jocului de-a vacanta.
La 29 mai 1945, peste biografia lui Sebastian a cazut cortina interbelicului.

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=18618&xrubrica=DOSAR&return=pescurt


Ultima editare efectuata de catre in 18.10.07 16:51, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Portrete si necunoscute ale unui jurnal

Mesaj Scris de Admin la data de 16.10.07 19:05

++Portrete si necunoscute ale unui jurnal

In Spania, Jurnalul lui Mihail Sebastian a avut cel mai mare impact la public
Joaquín GARRIGÓS

Dintre toate cartile de literatura romana pe care le-am tradus si publicat in Spania din 1994 pina azi, trei sint cele care ies in evidenta prin extraordinarul succes de critica si de public pe care l-au avut: Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade (2001), Jurnal 1935-1944 de Mihail Sebastian (2003) si intoarcerea huliganului de Norman Manea (2005). E ciudat ca in toate trei cazurile este vorba despre carti care apartin unui gen foarte putin cultivat in tara noastra si care nu are prea multi adepti: memorialistica.

Dintre acestea trei, cea care a avut impactul cel mai mare a fost, fara indoiala, Jurnalul lui Mihail Sebastian, ceea ce nu ne surprinde pentru ca s-a bucurat de acelasi succes si in restul Europei. Doar ca in cazul Spaniei exista diferente, avind in vedere ca Spania nu a fost putere beligeranta in cel de-al Doilea Razboi Mondial, iar faptele despre care se vorbeste in carte sint destul de straine cititorului spaniol. Sigur ca cea care a contat foarte mult a fost, de asemenea, calitatea literara remarcabila a cartii.

Presa culturala spaniola a primit cartea cu surprindere; Sebastian era un scriitor absolut necunoscut, nu i se mai tradusese nimic altceva in spaniola. Si, dintr-odata, ne gaseam in fata unuia din marile jurnale ale secolului XX. Au existat critici care l-au comparat, favorabil, cu acela al lui Klemperer. Reactia presei a fost unanima in ceea ce priveste calitatea cartii, asa incit ar trebui sa ma intorc mult in trecut ca sa gasesc un caz asemanator. A fost analizata in toate suplimentele literare si in toate revistele, pe suport de hirtie sau electronic, si au scris despre ea cele mai bune condeie ale tarii. Trebuie sa spunem ca, spre deosebire de editia franceza, cea spaniola a fost completa, existind si o prefata generoasa care a familiarizat cititorul cu peisajul in care se petrec faptele, oferindu-i suficiente informatii. De asemenea, cartea a avut o importanta cantitate de note de subsol.

Un eseu si o poveste
Jurnal 1935-1944 este o carte care merita citita pentru ca este, in acelasi timp, un eseu si o poveste. Ca eseu, realizeaza o analiza profunda (mai ales din punct de vedere cultural) a societatii romanesti fata in fata cu dezastrul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Ca opera literara, deseneaza o fresca in care mai multe personaje coloreaza o trama biografica avind ca fundal o tragedie de nivel istoric care, incet-incet, copleseste intreaga carte. O marturie dura ce, pornind de la pasiunea lui Sebastian pentru literatura si muzica, devine un portret sociopolitic al Romaniei postbelice.

Daca ne incepem calatoria prin Bucurestiul antebelic impreuna cu Sebastian, ajungem in lumea unui tinar indragostit, unde muzica clasica impregneaza totul. Aceste pagini lasa sa se vada toata vitalitatea unui tinar care lupta sa se mentina la suprafata ca jurnalist si ca dramaturg, ca romancier si eseist, in timp ce iubeste si sufera din amor, in timp ce are discutii intelectuale cu prietenii si in timp ce-si da seama ca razboiul si antisemitismul vor coplesi intreaga sa lume.
Mihail Sebastian, ca evreu, sufera in relatia cu prietenii si compatriotii din cauza cruzimii simpatiilor manifeste, desi putin constientizate, pe care acestia le au fata de fascism si nationalismul extremist.
Despre Mircea Eliade, de exemplu, cel care va putea fi urmarit basculind chiar spre abisul pozitiilor de extrema dreapta celor mai brute, Sebastian scrie cu multi ani inainte de a o rupe cu el: „As vrea sa eliminam din discutia noastra orice aluzie politica. Dar e posibil? Strada urca pina la noi, vrind-nevrind, si in cea mai anodina reflectie simt spartura mereu mai mare dintre noi. il voi pierde pe Mircea pentru atita lucru? Pot uita tot ce este exceptional in el, generozitatea lui, tot ce e tinar, copilaros, sincer in el? Nu stiu. Simt intre noi taceri jenante, care ascund numai pe jumatate explicatiile de care fugim, fiindca le simtim probabil fiecare, si acumulez mereu deziluzii – intre care prezenta lui la Vremea antisemita (comod, de parca nimic nu s-ar fi intimplat) nu e cea mai mica. Voi face tot ce e posibil ca sa-l pastrez totusi“.

Pentru ca una dintre maretiile sau ciudateniile Jurnalului lui Sebastian, ale mintii lui Sebastian, este aceea ca, inclusiv cu Nae Ionescu sau cu Eliade aflat la apogeul sau legionar sau cu Camil Petrescu, pe care il portretizeaza ca pe un personaj mai putin malign decit comic in egolatria sa, nu rupe cu nici unul dintre ei legaturile de prietenie; intilnirile cu ei, afirmatiile sau comentariile antisemite, facute din convingere sau din interes care ar fi trebuit sa-l jigneasca si sa-l raneasca atit de mult, mai cu seama in momentele in care se afla in pericol de moarte, toate acestea sint povestite in jurnalul sau cu un fel de fatalism citeodata sarcastic, altadata neincrezator.
Personajele Jurnalului sint adevarate personaje de roman. Caracterizarea lui Nae Ionescu este antologica: un autentic bluff ale carui „marete“ teorii filozofice se gasesc la Spengler si oricine se poate intreba cum a putut un asemenea farseur sa impresioneze o intreaga generatie de intelectuali de o anvergura mult mai mare decit a lui, inclusiv pe Sebastian.
Cel mai bun portret al lui Camil Petrescu ca om, ca parte integranta a culturii romane, dincolo de imaginea sa de scriitor valoros si de succes, i se datoreaza fara indoiala prietenului sau Mihail Sebastian.
in romanul De doua mii de ani, Sebastian il alege pe Camil Petrescu ca model pentru unul dintre personajele principale, arhitectul Mircea Vieru, caruia toti ii spun „maestrul“. Nonconformist, enfant terrible al intelectualitatii capitalei, promotor de idei noi si indraznete in arhitectura, nu intotdeauna inteles, in strafundurile lui este si el un antisemit, desi ar vrea totusi sa gaseasca o baza rationala argumentelor sale.

Dar Jurnalul lui Sebastian este cel care ne ofera portretul cel mai complet care i s-a facut vreodata. Sebastian il accepta pe Camil Petrescu exact asa cum era si avea mereu fata de el o atitudine intelegatoare, dar, chiar si asa, poate fara voia lui Sebastian, Camil apare ca un om coplesit de vanitate („Draga Sebastian, un singur scriitor este astazi capabil sa dea un roman mare, si acela sint tot eu“), un megaloman lipsit complet de simtul ridicolului („Nimeni nu e mai dezorientat decit el, mai descompus de frica, mai isteric in clipele nedecise, mai catastrofic in prevederi si, pe urma, cu vechiul lui suris triumfator, iti explica nu numai ca a prevazut totul, dar ca ar fi fost in stare, &laquo;daca era ascultat&raquo;, sa previna totul“), un antisemit care se plinge ca guvernul nu i-a oferit lui una din casele expropriate de la evrei („Camil Petrescu se vaita ca probabil lui nu i se va da nici una din casele luate de la evrei“) si un oportunist („Camil Petrescu imi citeste doua articole de adeziune la &laquo;stinga&raquo;. Un atac violent impotriva nemtilor si un altul impotriva lui Gide. Pe dracu! Pina la 23 august n-a avut timp sa le scrie? L-am sfatuit sa se astimpere. De cinci ani Camil se tot disculpa si adera“). Portretul unui personaj tragicomic.

Ce turnura ar fi luat relatia lui Sebastian cu Mircea Eliade?
Pe de-o parte, moartea prematura a lui Sebastian ne impiedica sa vedem cum ar fi evoluat fata in fata cu o putere totalitara de semn contrar. Ar fi ajuns in fata plutonului de executie ca Lucretiu Patrascanu? Ar fi plecat in Israel sau in Statele Unite? E greu de spus. Eu personal nu-l vad pe Sebastian indepartindu-se de limba romana, dar nici cazind la pace cu puterea comunista, ca atit de multi alti scriitori si intelectuali si punindu-si condeiul in slujba realismului socialist.

Pe de alta parte, nu stim ce turnura ar fi luat relatia sa cu Mircea Eliade.
Legaturile puternice de altadata au slabit pe masura ce Eliade s-a apropiat tot mai mult de postulatele doctrinare ale Legiunii si s-au rupt complet cind, in iulie 1942, Eliade, deja aflat la Lisabona, viziteaza Bucurestiul si nu trece sa-l vada pe Sebastian. Acest fapt va avea consecinte foarte importante in viitor: Sebastian l-a interpretat ca pe un gest de maxima ostilitate si, incepind de atunci, insemnarile lui despre Eliade se inaspresc. Eliade nu se va mai intoarce niciodata in tara. Neintelegerea nu se va mai rezolva din cauza mortii timpurii a lui Sebastian si acest lucru il va bintui ca o umbra pe Eliade. Explicatia lui Eliade (care venea cu un mesaj de la Salazar pentru Antonescu. Fusese avertizat ca e urmarit de Gestapo si, ca sa nu-l puna in pericol pe Sebastian, a decis sa nu se intilneasca cu el) nu e cu totul convingatoare.
Nota emotionanta pe care Eliade o face in Jurnalul portughez la moartea lui Sebastian este, dupa parerea mea, una plina de remuscari. Eliade stia foarte bine ce viata de ciine dusese Sebastian de-a lungul acelor ani cruciali. Dar in tot jurnalul il mentioneaza doar o data si atunci doar pentru a reproduce un citat literar al lui Sebastian. Nu exista nici o aluzie la prietenul care ramasese in urma si a carui viata atirna de un fir de par; niciodata nu mediteaza la soarta lui si nici nu incearca sa ia legatura cu el, nici personal, nici prin intermediul altora.

Nici chiar cind Nina calatoreste la Bucuresti nu se duce sa-l vada pe prietenul de care mai demult era nedespartita. Afirmatia pe care o face Eliade in necrologul din Jurnalul portughez, cum ca ar fi contat pe el atunci cind s-ar fi intors in viata si in cultura romaneasca la sfirsitul razboiului, nu este sincera. Pe de-o parte, Eliade spune de mai multe ori in jurnal ca nu avea de gind sa se mai intoarca, ca voia sa-si construiasca o cariera „europeana“ si, pe de alta parte, daca razboiul ar fi fost cistigat de Axa (conditie indispensabila pentru ca Eliade sa se fi putut intoarce in Romania), e mai mult decit probabil ca Sebastian ar fi sfirsit in crematoriul unui lagar de concentrare. Cred ca prin aceasta fraza vrea doar sa-si linisteasca constiinta. Vestea mortii prietenului il intristeaza, isi aminteste tot ce a insemnat acesta pentru el si il framinta propria nerecunostinta de mai tirziu; dar in nici un caz nu isi exprima vreo dorinta reala.
Eliade pur si simplu se detasase de Sebastian. De aceea, dupa parerea mea, toate manifestarile sale ulterioare de afectiune fata de Sebastian tradeaza o neliniste a constiintei cauzata de comportamentul sau in timpul razboiului si de faptul ca rupsese relatiile de prietenie pe care le avea cu el. Ca in asta unii doresc sa vada un comportament antisemit si il condamna pe Eliade la focul etern e o alta problema.

„in ultima vreme ne-am lasat prada politicii si toate obsesiile noastre sint de ordin politic. Formule grosolane, simple pina la absurd, convinse pina la teroare, staruie in vocabularul nostru si, de acolo, trec pe nesimtite in gindirea noastra, in obisnuintele noastre. Urmariti, bunaoara, gravele ravagii pe care le fac in mentalitatea actuala cuvintul „dreapta“ si cuvintul „stinga“. Sensul lor s-a dilatat bolnavicios si s-a intins din politica in cultura, in arta, in literatura. in afara acestui unghi care masoara totul, nimic nu poate ramine liber, in alta sfera logica, in alt cimp vizual, pe alt plan de gindire. [...]

Numesc acest fel de judecata o judecata huliganica. Adica o judecata care face sa intervina criteriile politice pe un plan nepolitic. Este o confuzie de puncte de vedere, ce devasteaza lumea ideilor si o arunca prada tuturor pasiunilor joase, primare, nediferentiate. Un huligan este un obsedat. Salbaticia lui este, inainte de orice, mintala. Inteligenta lui, sensibilitatea lui a fost deformata pina la o anumita schema, dincolo de care nu mai intelege nimic. Este, fara indoiala, un inceput de dementa – inofensiva uneori, funesta alteori. [...]
Cu graba cu care consumam fenomenele si le supunem obsesiei noastre politice, vom izbuti sa inscriem toate elementele naturii, focul, apa si pamintul, in cite un partid. Omenirea merge cu pasi repezi spre o intelegere politista a lumii. Pe fiecare zi ce trece, complexitatea universului saraceste, misterele cad, existenta se simplifica si tot ce a nelinistit veacuri de-a rindul inima si mintea umana, incape umilit intre dintii acestui cleste cu gura cascata: dreapta-stinga.“

Mihail Sebastian,
Rampa, 25 martie 1935

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=18617&xrubrica=DOSAR&return=pescurt


Ultima editare efectuata de catre in 18.10.07 16:51, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE......................

Mesaj Scris de Admin la data de 16.10.07 19:04

Fapta lui Nae Ionescu si durerea lui Mihail Sebastian
Discutia doamnei Mezdrea nu se incheie insa cu respingerea reprosului de antisemitism. Ea isi atinge apogeul absurd cind, dupa trecerea in revista a lungii dispute in epoca despre Sebastian, Nae Ionescu si problema evreiasca, ajunge la concluzia ca nu Nae Ionescu l-a tradat si ranit pe Sebastian, ci exact invers. Prin atitudinea critica adoptata fata de dascalul sau in Cum am devenit huligan, determinata in primul rind de presa „democrata“ (ghilimele-Dora Mezdrea) si evreiasca, autoarea afirma ca Sebastian „si-a insultat [...] dascalul iubit, caruia ii datora atit de mult in formarea sa, ca si colegii de generatie“18. Prin aceasta atitudine Sebastian ar fi realizat „un caz particular al tradarii discipolului“ (italice-Mezdrea), asadar nici macar o tradare „interioara“, fireasca pentru orice relatie dascal-discipol, dupa viziunea autoarei, ci una exterioara, datorata imaturitatii lui Sebastian, „ca dovada ca n-a intrevazut consecintele pe care le va avea publicarea prefetei [...]. in felul acesta, Mihail Sebastian si-a ratat conditia de discipol al lui Nae Ionescu“19. Sa trecem peste acuzatia tradarii colegilor de generatie, care in acest context este incomprehensibila. Am vazut care a fost motivul adevarat al atitudinii critice a lui Sebastian. Ea nu are nimic de-a face cu presiunea presei. De asemenea, ea nu are nimic de-a face cu pretinsa imaturitate a romancierului. El a intuit foarte bine caracterul prefetei pline de „lovituri de pumnal“, cum i-a si marturisit lui Eliade inca inainte de publicare: „Nae mi-a dat prefata. O tragedie, o veritabila condamnare la moarte“.

Diferenta intre comentatorii germani si Dora Mezdrea nu ar putea sa fie mai mare. Cu toata lipsa de cunostinte istorice si literare in cauza, primii au inteles foarte bine cine este faptasul si cine victima. Cu toate cunostiintele ei, dar neintelegind fapta lui Ionescu si durerea lui Sebastian, autoarea reinterpreteaza evidenta si inverseaza rolurile, pentru a evita acceptarea unui adevar foarte incomod, solidarizindu-se cu faptasul impotriva victimei. insa, daca in istorie respingerea adevarurilor incomode duce la revizionism si neasumarea vinovatiei istorice, in istoria literara ea duce la hagiografie iresponsabila. Desi comentatorilor germani nu le-a cazut asa de usor sa enunte adevaruri precum cel despre Ionescu si Sebastian, care pentru ei nu este un adevar incomod, asta nu inseamna ca nu au trecut si ei, la un moment dat, printr-un dureros proces de acceptare a adevarurilor incomode pentru ei si a responsabilitatilor asociate. Si nu inseamna ca noi, carora ne cade greu sa enuntam adevarurile noastre incomode sau chiar numai sa gindim mai deschis, mai profund si mai critic despre eroii nostri culturali, sintem vesnic obligati sa persistam in hagiografie, in moduri mai subtile sau mai explicite. „S-ar putea da preturi gindurilor noastre. Unele costa mult, altele putin. Si cu ce se platesc aceste ginduri? Raspunsul este, cred: cu curaj.“20

–––––––––––––
1. A se vedea Deborah Lipstadt, Denying the Holocaust: The Growing Assault on Truth and Memory (1994).
2. A se vedea Norbert Frei, Vergangenheitspolitik. Die Anfänge der Bundesrepublik und die NS-Vergangenheit (1996).
3. Sergiu Selian, Istoria unui genocid ignorat (1994), p. 95.
4. Pentru o discutie critica a acestui mit a se vedea Raportul Comisiei Internationale privind Studierea Holocaustului in Romania (2004), capitolul 3, cit si Mariana Hausleitner, Die Rumänisierung der Bukowina. Die Durchsetzung des nationalstaatlichen Anspruchs Großrumäniens 1918-1944 (2001), pp. 337-342 si Mariana Hausleitner: Deutsche und Juden in Bessarabien 1814-1941. Zur Minderheitenpolitik Russlans und Großrumäniens (2005), pp.176-181.
5. Dar poate si mai devreme. A se vedea Leon Volovici, Ideologia nationalista si „problema evreiasca“ in Romania anilor ’30 (1995), pp. 116ff.
6. Daca cititorul doreste sa fie foarte exact din punct de vedere logic, pentru a se a exclude teoretic posibilitatea ca evreii nu au existat in Evul Mediu, sa se substituie propozitia „Evreii au suferit in Evul Mediu“ cu „Daca evreii au existat in Evul Mediu, atunci evreii au suferit in Evul Mediu“ (si sa se interpreteze „daca ... atunci ...“ ca implicatia materiala „ “ din logica propozitionala standard).

7. Acest pasaj nu este singurul in care Ionescu face confuzie de planuri. Toata asa-zisa lui „logica a colectivelor“ este proiectata de el in mod ilicit din domeniul logicii in cel al teoriei politice cu scopul de a-si justifica doctrina anti-liberalista (din pacate ocultata de adeptii lui; vezi, de exemplu, Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia (2005), vol. IV, pp.6ff.).
8. Vezi Andrei Oisteanu, „The Demonizing of the Jew: A Comparative Study of Ethnic Imagology“, Studia Hebraica 2: 2002, p. 147.
9. Vezi Berliner Zeitung 9.1.2006, Die Welt 1.12.2006, Deutschland Radio 1.8.2005, Literaturen iunie 2005, Neue Zürcher Zeitung 19.2.2005, Die Welt, 2.4.2005.
10. Süddeutsche Zeitung, 3.6.2005 si Frankfurter Allgemeine Zeitung, 7.5.2005.
11. Ca sa dam numai doua exemple mai recente: George Voicu, Mitul lui Nae Ionescu (2000) si Iulian Baicus, Dublul Narcis (2004), capitolul 3.
12. Un caz similar de inversare a rolurilor s-a intimplat dupa publicarea eseurilor Felix Culpa (1992) si Incompatibilitatile (1998) de Norman Manea.
13. Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia (2003), vol. III, p. 345.
14. ibid., p. 344.

15. Sa mentionam numai citeva studii care nu expediaza subiectul: Leon Poliakov, The History of Anti-Semitism (2003, 4 vol.), William Nichols, Christian Anti-Semitism: A History of Hate (1993), John G. Gager, The Origins of Anti-Semitism: Attitudes Toward Judaism in Pagan and Christian Antiquity (1983), Jacob Katz, Jews and Freemasons in Europe 1723-1939 (1970), Susana Buttaroni/Stanislaw Musial (ed.), Ritualmord. Legenden in der Europäischen Geschichte (2003).
16. Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia (2003), vol. III, p. 350.
17. Pentru un argument in contextul romanesc impotriva esentialismului, a se vedea H.-R. Patapievici, „Este etnicul o substanta?“, in H.-R. Patapievici, Politice (1997).
18. Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia (2003), vol. III, p. 370.
19. ibid., p. 370f.
20. Ludwig Wittgenstein, insemnari postume 1914-1951 (2005).
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTUNUARE.................

Mesaj Scris de Admin la data de 16.10.07 19:03

Presa germana a prezentat prefata lui Nae Ionescu drept un text antisemit
Dar, s-ar zice, astazi intelegem foarte bine greseala morala a lui Nae Ionescu, pentru ca dupa Holocaust traditia antisemita care, in parte, a contribuit la geneza lui, a devenit retrospectiv mult mai transparenta pentru noi, Spätgeborene. De fapt, pozitia inacceptabila a lui Ionescu este asa de evidenta, incit o intelege chiar si o audienta straina, care nu este familiara cu istoria noastra culturala si literara. De doua mii de ani, Cum am devenit huligan si prefata lui Nae Ionescu au fost publicate in Germania in 1997, iar Jurnalul lui in 2005. Mai multi recenzenti ai Jurnalului, care s-a bucurat de un mare ecou in presa germana si a fost des comparat cu celalalt mare document al prigonirii evreilor, jurnalul lui Victor Klemperer, au mentionat si prefata lui Ionescu, prezentind-o fara nici o rezerva drept ceea ce ea este: un text antisemit, dar si un text intentionat ca o lovitura nemiloasa impotriva fostului student. Prefata este descrisa ca un „pamflet agitator antievreiesc“ (Berliner Zeitung), un „atac antiiudaic [...] plin de sofisme primitive“, cu o atitudine „infama“ fata de Sebastian (Die Welt), un text „care legitimeaza in mod explicit antisemitismul“ (Deutschland Radio), exprimind o „ura de evrei romantizata“ (Literaturen), „sublimata prin metafizica“ (Neue Zürcher Zeitung) si care distruge identitatea multipla „evreu, roman, om de la Dunare“, construita de Sebastian, „prin argumente teologice provenite din rezervorul antiiudaismului crestin“ (Die Welt).9 Doua comentarii explicite au fost publicate si in ziarele Süddeutsche Zeitung si Frankfurter Allgemeine, ziarele cele mai serioase si cotate ale Germaniei.

Prima scrie ca „prin prefata sa, Nae Ionescu s-a asociat cu antisemitismul Garzii de Fier si l-a ranit grav pe discipolul sau“, pe cind in cel de-al doilea putem citi ca Nae Ionescu, fiind „un antisemit infam“, „s-a folosit de prefata ca sa-l defaimeze pe discipolul sau in cel mai abject mod posibil“.10 Comentarii asemanatoare au putut fi citite si in presa americana si engleza, dupa publicarea Jurnalului in Statele Unite, in 2000.
Daca pentru recenzentii germani distribuirea rolurilor de faptas si victima a fost asa de evidenta, nu ar trebui sa fie ea cu atit mai evidenta comentatorilor romani? Dar raspunsul la aceasta intrebare nu are cum sa fie categoric afirmativ, daca ne aducem aminte ca pentru noi recunoasterea greselii lui Nae Ionescu nu ar insemna numai acceptarea unui adevar oarecare, ci acceptarea unui adevar incomod, care, cum s-a demonstrat mai sus, este ingreunata de o anumita atasare emotionala si de anumite consecinte morale. Cu toate acestea, au fost si sint publicate comentarii curajoase si critice in Romania la adresa acestui ginditor national de renume – unul din multele semne pozitive despre evolutia climatului intelectual dupa 1989.11

Dora Mezdrea respinge adevarul incomod despre Nae Ionescu
Si totusi, anumite ambivalente persista, dat fiind ca distribuirea rolurilor nu este perceputa de unii comentatori importanti ca fiind chiar asa de evidenta. Cum altfel ne putem explica faptul ca o atit de temeinic documentata cercetatoare a istoriei literare ca Dora Mezdrea poate sa ajunga la respingerea adevarului incomod despre Nae Ionescu si la inversarea rolurilor, exact dupa schema discutata mai sus?12 Acest lucru se intimpla in monumentala ei biografie despre Nae Ionescu, publicata in patru volume intre 2001 si 2005, si careia, din pacate, nu i s-a oferit inca atentia cuvenita. in lungul capitol inchinat prefetei filozofului la De doua mii de ani... ea scrie: „A expedia atitudinea lui Nae Ionescu fata de iudaism in categoriile sumare de &laquo;filosemitism&raquo; si &laquo;antisemitism&raquo; inseamna a nu fi inteles nimic din gindirea [...] acestui om“.13 Recunoastem aici un reflex standard al minimalizarii antisemitismului: insusi conceptul sau este considerat sumar sau vag si cine il foloseste afirmativ este superficial, „expediaza“. Dar conceptul antisemitismului nu este mai mult sau mai putin vag decit, bunaoara, genul proxim al antisemitismului – rasismul. Asta nu inseamna insa ca termenul „rasism“ nu poate fi folosit cu deplina justificare si nu inseamna, de exemplu, ca expediem subiectul cind afirmam ca legile de la Nürnberg din 1935 sau cele ale guvernului Goga din 1937 au fost rasiste si mai precis antisemite sau ca rapoartele periodice despre rasism ale Comisiei ONU pentru Drepturile Omului expediaza. Cum stim din Investigatiile filozofice ale lui Wittgenstein (§71), faptul ca un concept nu are o definitie analitica nu inseamna ca el nu are o semnificatie bine delimitata. Este de ajuns ca termenul sa aiba un uz bine delimitat. Iar conceptele de rasism si antisemitism au, bineinteles, acest uz. Strategia de a compromite reprosul antisemitismului din punct de vedere semantic esueaza.

Acelasi lucru este, din pacate, valabil si pentru strategia principala a autoarei prin care ea il apara pe Nae Ionescu de acest repros. Este gresit a sustine ca prefata filozofului nu este antisemita deoarece se bazeaza pe o lunga traditie teologica14, daca insasi aceasta traditie are o filiera antisemita, cum am mentionat si cum se stie15, si, in plus, daca argumentul principal este clar rasist, cum am demonstrat. O a treia greseala a autoarei este respingerea afirmatiei lui Sebastian ca atitudinea lui Nae Ionescu fata de evrei trecuse printr-o cezura in 1933. Sebastian remarca, in Cum am devenit huligan, ca Ionescu anticipase deja argumentul „Iuda trebuie sa sufere“ intr-un articol din 1926, fapt pentru care Dora Mezdrea ii reproseaza implicit romancierului lipsa de onestitate. „Daca Sebastian &laquo;stia&raquo; din 1926 pozitia lui Nae Ionescu fata de iudaism, de ce accepta sa scrie, cu frenezie, in Cuvantul, incepind din 1927, cind devine redactor platit al ziarului, pina in ianuarie 1934? [...] de ce i-a cerut insistent, incepind inca din 1931, prefata [...], daca &laquo;stia&raquo; ca Nae Ionescu e &laquo;antisemit&raquo; [...]?“16 Dar, Sebastian nu stia si nu spune ca stia inca din 1926 despre antisemitismul lui Ionescu.

El spune doar ca in 1926 atitudinea profesorului sau era alta decit in 1933. in 1926 Ionescu scria ca evreii trebuie sa sufere din necesitate, pentru ca natiunea si religia lor se suprapun geografic si istoric, dar nu in esenta. Ei nu pot decit sa penduleze intre aceste doua poluri ale identitatii confesionale si nationale fara sa atinga vreodata o armonie, adica sa sufere perpetuu in istorie, sau sa moara. Ionescu se foloseste aici de o anumita naratiune esentialista si exagerat dramatizanta pentru descrierea suferintelor evreilor. Evreii ar suferi din pretinse motive „interne“ naturii lor, si nu din motive „externe“, cum ar fi catastrofele istorice. Sebastian, si acest lucru nu a fost observat pina acum, preia aceasta teorie de la Ionescu in Cum am devenit huligan. Dar ea este, sa o spunem clar, gresita, pentru ca adevarata drama a evreilor in Europa a fost prigoana antisemita, si nu o pretinsa tensiune in esenta metafizica a acestui popor. Nici un popor nu are o esenta metafizica si nici nu este clar ce ar putea insemna a avea o asemenea esenta.17 Daca in epoca lui Leo Frobenius si Oswald Spengler discursul esentialist despre popoare si culturi era in voga, el este astazi complet discreditat si noi nu il mai putem folosi. insa, chiar daca Sebastian greseste cind explica suferinta evreilor (antisemitismul nu ar fi esential pentru drama evreilor, crede el), totusi el are dreptate cind atrage atentia ca atitudinea lui Nae Ionescu fata de acest fenomen a devenit una dramatic diferita dupa cezura din 1933.

Acum Ionescu explica suferinta evreilor nu dintr-un punct de vedere „intern“, ci in contextul antisemitismului, pe care el il explica si il justifica prin pretinsa substanta demonica („Iuda“) a evreilor, cum am demonstrat deja. Cu alte cuvinte: Ionescu justifica suferintele evreilor cauzate de antisemitism, pentru ca natura lor demonica ii condamna la suferinta simpliciter. Presupozitia rasista este evidenta, iar Sebastian era indreptatit sa o remarce si sa o respinga. Daca argumentul lui Ionescu din 1926 avea deja tendinte esentialiste, el era totusi diferit de cel de dupa cezura, pentru ca acesta din urma justifica in principiu, prin justificarea antisemitismului, tot ceea ce cade sub aceasta rubrica, in speta chiar si prigonirile suferite de evrei. Aceasta explica de ce inainte de cezura Ionescu putea sa se angajeze pentru drepturile civice ale evreilor, pe cind dupa cezura Ionescu avea sa se asocieze cu acea gruparea politica care cerea segregarea si excluderea evreilor din societate in cel mai explicit mod: Miscarea Legionara.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Victima este faptasul si faptasul este victima

Mesaj Scris de Admin la data de 16.10.07 19:01

++Victima este faptasul si faptasul este victima

Cum sa nu-l interpretam pe Mihail Sebastian
Edward KANTERIAN
Unele adevaruri sint usor de acceptat, altele nu. intre cele din urma se afla adevarurile incomode, greu de acceptat pentru ca ele privesc un obiect caruia ii atasam o foarte mare valoare emotionala sau morala si care, sub lumina adevarului incomod, ar trebui privit dintr-un punct de vedere mult mai critic. De aceea o reactie des intilnita este ignorarea adevarului incomod sau, cu o atitudine mai activa, respingerea lui tout court ca o falsitate evidenta. insa aceste reactii nu sint suficiente in multe cazuri.

De pilda, poate exista o evidenta care face imposibila respingerea imediata a adevarului incomod ca o falsitate evidenta, deoarece evidenta este, cel putin prima facie, de partea adevarului incomod si acceptarea lui ar fi justificata. Atunci intervin, la nivel individual sau colectiv, diferite mecanisme si strategii de reinterpretare si contestare a evidentei, cu scopul de a respinge adevarul incomod.

Dialectica tragica a revizionistului
in istorie, aceasta atitudine conduce la revizionism, din studiul caruia sint multe de invatat. Exemplul prin excelenta de revizionism este negarea Holocaust-ului prin reinterpretarea sau contestarea documentelor istorice de catre istorici ca David Irving, care de multe ori sugereaza ca documentele au fost fabricate de aliati sau de evrei.1 Citeodata, revizionismul are loc la un nivel colectiv mai amplu. De exemplu, in primul deceniu dupa prabusirea celui de-al III-lea Reich, germanii au respins adevarul incomod ca ei sint responsabili pentru catastrofa razboiului si a crimelor comise in timpul lui, prin formarea unui mit colectiv, dupa care ei insisi fusesera victimele nazismului, si nu suporterii lui.2 Altadata, mitul colectiv este fondat, intretinut si amplificat de cele mai inalte entitati politice, guverne succesive si chiar state. Asa ne putem explica cum, de la Atatürk pina in ziua de astazi, adevarul incomod ca Turcia a fost responsabila pentru genocidul armenilor din 1915 este respins printr-un revizionism istoric foarte elaborat, care se foloseste de urmatoarea logica: „nu a existat genocid armean – genocidul a fost justificat – armenii s-au masacrat singuri – armenii sint cei care i-au masacrat pe turci“3. Un exemplu mai aproape de noi ar fi respingerea adevarului incomod ca armata romana a fost direct responsabila pentru uciderea a cel putin 200.000 de evrei in 1941-1943, prin mutarea subiectului spre mitologie: la retragerea din Basarabia si Bucovina de Nord in 1940, „evreii“ ar fi sabotat si ofensat militarii romani, care s-au razbunat pentru aceasta dupa recucerirea provinciilor.4

Un punct comun in toate aceste exemple, dar mai ales in ultimele doua, este o anumita schema de gindire care sustine logica revizionista: victima devine faptasul adevarat si/sau faptasul devine victima adevarata. Aceasta inversare a rolurilor nu este intimplatoare, ci face parte din chiar miza revizionismelor discutate, si anume respingerea adevarului incomod si, prin aceasta, a consecintei morale a adevarului – responsabilitatea. Rolurile sint inversate si cu ele responsabilitatile si vinovatiile. insa aici sta toata dialectica tragica a revizionistului: dorind sa nu isi asume nici o responsabilitate legata de consecintele morale ale adevarului incomod, el adopta o strategie care ii pastreaza o continuitate cu ceea ce el neaga. A-i deculpabiliza pe nazisti, pe Junii Turci si pe membrii guvernului Antonescu prin culpabilizarea victimei ne apropie si ne asociaza, in mod paradoxal, tocmai de ceea ce respingem – vinovatia faptasului. Acest lucru se intimpla pentru ca noi, in adinc, inca nu am inteles si nu vrem sa intelegem ce anume a comis faptasul si ce a suferit victima.
Este important sa studiem aceasta logica, deoarece ea ne-ar putea ajuta sa investigam daca fenomene similare cu cel al revizionismului exista si in alte discipline istorice. Bunaoara, sa ne uitam la istoria culturii si a literaturii romane.

Aici exista, de pilda, adevarul incomod ca Nae Ionescu a fost un sustinator al Miscarii Legionare si, cel putin in jurul anului 1934, un antisemit.5 Evidenta cea mai clara pentru primul punct este Fenomenul legionar (1938) si pentru al doilea punct prefata scrisa de el pentru romanul lui Mihail Sebastian De doua mii de ani... (1934), prefata in care el justifica, in mod explicit, suferintele evreilor de-a lungul secolelor dintr-un punct de vedere „metafizic“, anume pentru ca ei nu l-au recunoscut, ci l-au tradat si rastignit pe Isus. Faptul ca evreii au suferit si sufera ar fi la fel de evident ca „suma unghiurilor unui triunghi este egala cu 180 de grade“. Si cum, in geometria euclidiana, aceasta suma va fi etern aceeasi, evreii vor suferi din necesitate, iar „Iuda va agoniza pina la sfirsitul lumii [...]. Iuda sufera – pentru ca e Iuda“. Daca Nae Ionescu ar avea dreptate, atunci asertiunea simpla „Iuda sufera“ ar fi un adevar necesar, independent daca intelegem conceptul adevarului necesar dintr-un punct de vedere traditional (Kant), modern (Carnap) sau contemporan (Kripke). Nu ar fi posibil ca cineva sa fie evreu si sa nu sufere, prin chiar natura sa. Dar acest argument este complet eronat. Daca afirmatia neconditionata „Evreii sufera“ ar fi adevarata in mod necesar, atunci si afirmatia conditionata „Evreii au suferit in Evul Mediu“ ar fi adevarata in mod necesar (asa cum, daca teorema lui Euclid este adevarata in mod necesar, ea nu are cum sa fi fost falsa in Evul Mediu).6 insa „Evreii au suferit in Evul Mediu“ este o afirmatie contingenta despre o anumita perioada din istoria Europei si deloc comparabila cu una de tipul teoremei lui Euclid.7 Mai grav decit sofismul logic insa este sofismul rasist si excluzionist.

Caci nu este nici un dubiu ca Nae Ionescu avanseaza un asemenea sofism. Nimic altceva nu este identificarea en bloc a tuturor membrilor poporului evreu („Iuda“, „iudeii“) cu Iuda Iscariotul pe care, la rindul sau, o filiera a traditiei crestine l-a identificat cu Satana. Si exact aceeasi demonizare colectiva era prezenta si in cintecele si propaganda antisemita a Miscarii Legionare, cu care Ionescu alesese sa se asocieze.8 Ca sa nu fie nici o neintelegere: argumentul este rasist prin excelenta, deoarece caracteristicile demonice (presupuse) ale unei anumite persoane sint proiectate la nivelul unui intreg colectiv, in asa fel incit oricare individ care face parte din el detine aceste caracteristici demonice din necesitate. intilnim aici negarea dignitatii si specificitatii individului prezenta in orice demonizare rasista.
La Nae Ionescu, respingerea adevarului incomod ca sub crestini evreii au avut mult de suferit nu duce chiar la inversarea rolurilor, mentionata mai sus, dar, nu mai putin grav, ea duce la o neacceptare a vinovatiei traditiei antisemite crestine si la o justificare a statutului de victima a evreilor. Prin aceasta atitudine el ramine un exemplu prin excelenta al lipsei de intelegere a crimelor faptasului si a suferintei victimei si, de aceea, ramine apropriat de primul si indepartat de ultimul.



Ultima editare efectuata de catre in 18.10.07 16:35, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

ACTUALITATEA LUI MIHAIL SEBASTIAN

Mesaj Scris de Admin la data de 16.10.07 18:58

++ACTUALITATEA LUI MIHAIL SEBASTIAN

La 5 octombrie s-au implinit o suta de ani de la nasterea lui Mihail Sebastian. Revista noastra omagiaza centenarul in doua numere consecutive. Saptamina trecuta, prin stradania istoricului literar Geo Serban, cititorii au putut parcurge o seama
de comentarii politice ale lui Mihail Sebastian, multe dintre ele cvasiinedite, descoperite in presa interbelicului. in acest numar al revistei am realizat un „Dosar“ despre „actualitatea lui Mihail Sebastian“, in care am reunit contributii de la Paul Cernat, Michael Finkenthal, Joaquín Garrigós, Peter Hamm, Bedros Horasangian, Dana Pirvan-Jenaru, Edward Kanterian, Iulia Popovici.

Vorbind de „actualitatea lui Sebastian“, cautam sa conturam imaginea unui intelectual care nu s-a inscris in nici un partid, dar a fost interesat de politica, un intelectual intransigent care a contribuit la modernizarea culturii romanesti, caruia i-au displacut volutele verbale, preferind austeritatea stilului. Un spirit ce-l indemna pe Petru Comarnescu sa creada in „demnitatea notiunii de om“ si sa se fereasca de „pacatul deznadejdii“.

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=18615&xrubrica=DOSAR&return=pescurt


Ultima editare efectuata de catre in 18.10.07 16:34, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Centenar - Sebastian Departe și aproape - Ștefan Cazimir

Mesaj Scris de Admin la data de 14.10.07 17:32

++Centenar - Sebastian Departe și aproape - Ștefan Cazimir
A vorbi despre Sebastian la Centenarul nașterii sale iscă numaidecît o ezitare și o sfială. Nu cumva intrăm în conflict cu însuși spiritul celui evocat? Căci iată ce scria Mihail Sebastian în articolul intitulat Centenarul ("Cuvîntul", III, nr. 929, 17.XI.1927):
"Cunoașteți filozofia casnică tălmăcită în imagini expresive a șervetelor de bucătărie? Sunt înțelepciune condensată și ușor memorabilă. Cum însă în istoria literară nu am ajuns la o astfel de ideală precizie, mijloacele sunt altele: statuia și centenarul. Trebuie în sfîrșit să înțelegem căror măsuri de contabilitate enciclopedică răspunde această acută manifestare a cultului morților.
Centenarul este și mai mult și mai puțin decît un bilanț; e o răfuială.[...] O sută de ani - evident, cifra nu are virtuți fatidice, dar se impune prin rotunjimea ei comercială - izbutesc să macine, să fărîme și să uniformizeze.[...] Un centenar e o lichidare.[...] Centenarul consumă și epuizează.[...] Centenarul unei opere este ciopîrțirea ei.[...] Totul se face cu o minuțioasă exactitate, cu o dezolantă precizie de birocrat, cu o grabă febrilă, care pare să răzbune așteptarea îndelungată a opiniei publice. Și pe urmă, după ce în sfîrșit formula a fost stabilită, după ce rafturilor istoriei li s-a adăugat încă un număr, după ce dicționarele enciclopedice au însemnat încă o urmă de viață și în tablele de valori s-a înseriat în loc precis încă un nume, limitat între legile ierarhiei, o tăcere grea cît veșnicia și dezolată cît uitarea coboară oportun. Iar calendarele se răsfoiesc în căutarea viitoarei comemorări.
Centenarul este cea mai mortuară dintre sărbători. Și cea mai perfidă."
După citirea acestor rînduri, orice cuget lucid e îndreptățit să se întrebe: cum să facem din centenarul autorului altceva decît o "răfuială"? (Sebastian folosește termenul în sensul lui vechi, de "reglare de conturi".) Cum să evităm transformarea momentului într-o "lichidare"? Cum să ocolim "ciopîrțirea" operei? Cum să infirmăm spusele lui Sebastian, potrivit cărora, dintre sărbători, centenarul este "cea mai mortuară" și "cea mai perfidă"?
Personal, nu mă simt în stare de nici una din aceste izbînzi. Ca să conjur întrucîtva predicțiile întunecate ale scriitorului mi se pare mai nimerit să apelez la niște versuri:

Nu tu erai în seară și în lumină, nu
Ci amintirea numai sau poate anotimpul,
Abia te împlinești din ceasul cînd te știu,
Și te destrami odată - aerian - cu timpul.

Treci între două vieți și clipe inegale,
împărțind arar și îndoielnic peste
Acest minut incert al arătării tale
Și nu știu dacă seară sau amintire este.

Crești în cuvîntul meu și în cuvînt descrești,
Precum un zbor nesigur descumpănind pe ape.
De ce te pierzi aici și-n care lume ești
în clipa cînd te simt departe și aproape?

Poezia se intitulează Cîntec incert, a apărut în "Universul literar" la 18 martie 1928 și îi aparține lui Mihail Sebastian.

Ștefan Cazimir


Ultima editare efectuata de catre in 18.10.07 16:32, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Combatantul neinregimentat

Mesaj Scris de Admin la data de 10.10.07 19:07

++Combatantul neinregimentat
Geo SERBAN

Nimic mai strain de temperamentul, de comportarea si convingerile lui Mihail Sebastian decit indiferenta. S-a dovedit a fi un om de atitudine, de cum incredinta tiparului intiiul articol. Proaspat absolvent de bacalaureat, lua prompt distanta fata de „generatia violentei“, ca sindrom al debusolarii. Se intimpla acest botez in ale gazetariei pe data de 6 august 1926.


Ultima editare efectuata de catre in 18.10.07 9:38, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Meditatie despre criza si automobile - Mihail SEBASTIAN

Mesaj Scris de Admin la data de 10.10.07 19:03

++Meditatie despre criza si automobile - Mihail SEBASTIAN
Profunda neseriozitate a politicii romanesti nu are nevoie de criza pentru a se desena in proportii naturale. Circumstantele, fie mari sau marunte, grave sau banale, apasatoare sau comode – omul nostru politic e acelasi, respirind in neseriozitate ca pestele in apa. Neseriozitatea este elementul lui biologic si spiritual. Traieste cu ea, din ea, pentru ea.

Totusi, zilele de criza ii adauga acestei neseriozitati normale un haz dublu. „Momentele mari“ se suporta greu. Ele au exigente incomode, carora de voie sau de nevoie trebuie sa le faci fata. Ceea ce in fiecare zi este numai o inteligenta saraca, devine intr-un moment de criza o categorica prostie. Ceea ce este o abilitate scuzabila devine o inselaciune calificata. Scara de valori se dilata brusc in aceste momente dificile. Si daca nu o fi usor sa fii in fiecare zi a lui Dumnezeu cuminte, masurat si destept, treaba asta devine cu deosebire grea in ceasurile „decisive“.
Pentru cine politica este, ca pentru noi, in primul rind un spectacol (un spectacol moral si psihologic fara pereche), criza constituie de-a dreptul o voluptate. Caci, daca e adevarat ca prostia este singurul humor de care e capabil omul politic, atunci niciodata politica nu are mai mult humor decit in desfasurarea unei crize.

Priviti in jurul vostru dezorientarea, panica, invalmaseala pe care le-a produs aceasta cadere de guvern. Urmariti „declaratiile istorice“ care se fac dintr-o tabara si dintr-alta si spuneti daca oamenii acestia, care-si spun „politici“, nu sint cea mai naiva speta de locuitori ai planetei.
Un guvern a cazut si un altul are sa vina. Schimba asta ceva din realitatea problemelor de viata ale acestei tari? Se deplaseaza, odata cu guvernul, un milimetru macar din conturul sever al celor citeva mari dezastre, deasupra carora tara continua sa existe, ignorindu-le atita cit ele se mai pot ignora? Obiectiv vorbind, nimic, absolut nimic nu se schimba, si pentru treburile grave, esentiale ale timpului, inlocuirea unei duzini de ministri cu alta duzina de ministri este un detaliu dintre cele mai marunte. Fiindca, daca in politica oamenii sint instabili si trecatori, problemele sint permanente. Falsificarea vietii noastre publice vine, insa, tocmai de acolo de unde noi punem accentul pe ceea ce este trecator si ne dezinteresam de ce este permanent. Ne-am invatat, adica, sa socotim o situatie politica dupa oameni, nu dupa probleme. Si ne-am deprins sa credem ca oamenii pot ceva impotriva problemelor, ca ei le conditioneaza, ca ei le comanda, cind realitatea este exact contrara. Nimeni nu poate face nimic decit supunindu-se la realitati. Initiativa le apartine lor. Oamenilor nu le ramine decit ascultarea si intelegerea.

Asta se pare ca explica totul – si sterilitatea vietii publice romanesti, si confuziile ei de valori, si erorile ei repetate.
Astazi, bunaoara, in plina vacanta de guvern, exista partide si politicieni care isi inchipuie ca au solutii in mina, ca si cum solutiile ar fi niste leacuri abstracte, birocratice, nu reactiuni naturale ale faptelor insesi. Ca si cum solutiile unei drame sociale si economice ar putea veni din afara, prin suprapunere, nu dinauntru, din adinc, prin cristalizare. Aceasta intelegere hibrida a lucrurilor ia formele cele mai comice, cu deosebire acum, in toiul crizei.

Am retinut mai ales, din toate declaratiile ultimelor zile, pe una care marcheaza un record al tuturora. E o solutie atit de simpla, rapida si facila, incit nu se poate sa nu seduca pina la urma pe toti bunii cetateni, doritori de fericirea tarii lor. Este anume solutia care figureaza in fruntea scurtului program ducist, publicat ieri dimineata de un confrate: „suprimarea automobilelor si vagoanelor ministeriale“.
Oricit ar parea faptul de glumet, va jur ca aceste salvatoare cuvinte au fost imprimate sub titlul de program liberal, inaintea tuturor celorlalte solutii posibile, care nici ele nu erau, de altfel, mai complicate.
„Suprimarea automobilelor ministeriale!“ E ceva atit de candid in acest punct initial de program, incit nu se poate sa nu te induioseze. Iata ce pricepe un mare partid din complexul tragic al acestor vremuri. Iata ce scut ridica el impotriva primejdiilor economice si financiare: suprimarea automobilelor.
Sa nu amintim ca aceasta inocenta prostie a fost repetata de toate guvernele de pina acum. Sa nu remarcam ca toti ministrii au suprimat mereu automobilele – si automobilele au ramas mereu in fiinta. Sa nu spunem ce ieftina demagogie se ascunde in asemenea „reforma“.

Dar sa observam la ce platitudine poate recurge un partid politic in aceste timpuri de incordari supreme, sa retinem tinuta intelectuala si forta ideologica a unor barbati de stat care cugeta cu asemenea „idei“.
„Suprimarea automobilelor!“ – program economic, platforma electorala, justificare politica, act de identitate intelectuala, solutie suprema.
Greu s-ar fi putut gasi o formula care sa sintetizeze cu mai salbateca severitate saracia de gindire sub care se desfasoara aceasta criza de guvern, care este o data mai mult o criza de partide.

(Cuvantul, duminica 12 noiembrie 1933)

Citeste articolul


Ultima editare efectuata de catre in 18.10.07 9:34, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Centenar Sebastian

Mesaj Scris de Admin la data de 10.10.07 11:45

++Centenar Sebastian
Arena despre Mihail Sebastian, un scriitor reevaluat grație unui jurnal unic.
Din zilele de sfârșit ale unei ierni până în miezul unei altei ierni, aproape un deceniu (1935-1944), un scriitor a construit în România, în intimitatea unui jurnal, edificiul memoriei necesare.


Scriitorul, născut la 18 octombrie 1907, era martor al unor vremuri hâde, care se îndepărtau vertiginos de rațiune, bun-simț și omenesc.

Reflecțiile, însemnările, notele fugare sau mai apăsate ale lui Mihail Sebastian au stat închise însă în acest jurnal publicat abia după 60 de ani, și dezvăluirea lor publică a stârnit multe șocuri.

Dar Mihail Sebastian nu e numai autorul unui jurnal cu totul unic.

Publicistica lui e o comoară încă nedescoperită și își așteaptă ediția definitivă, iar dramaturgia și romanele sale merită și o altă lectură decât cea uzuală de până acum.

Respectându-și în felul de a trăi și de a scrie oroarea de generalizări și colectivisme, Mihail Sebastian nu e deloc ușor de prins într-o caracterizare univocă.

La emisiunea Arena vom încerca totuși să înțelegem, cu ajutorul unor oameni care l-au cunoscut personal sau și l-au apropiat prin opera lui, măcar o parte din "misterul" Sebastian.


Ultima editare efectuata de catre in 18.10.07 9:32, editata de 2 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

La "Carte și Arte", o zi dedicată lui Mihail Sebas

Mesaj Scris de Admin la data de 05.10.07 7:27

++La "Carte și Arte", o zi dedicată lui Mihail Sebastian



Se află în plină desfășuare, la Teatrul Național de Operetă "Ion Dacian", ediția a V-a a Festivalului "Carte și Arte", organizat de Asociația Difuzorilor și Editorilor-Patronat al Cărții.
Astăzi, cu ocazia centenarului scriitorului Mihail Sebastian, criticul teatral Doina Papp prezintă proiectul dedicat autorului piesei Ultima oră Astfel, sunteți invitați la lansarea unei noi ediții a romanului Accidentul, publicată la Editura Vox, unde participă istoricul literar Geo Șerban, Jose Garigos directorul Institutului Cervantes, traducătorul în limba spaniolă a operei lui Mihail Sebastian. Totodată, se prezintă și alte volume, semnate de Sebastian și reeditate la Hasefer și Noi Distribuție. Dincolo de aceste lansări, un moment așteptat este proiectarea documentarului Sebastian, realizat de Lucia Hossu Longin și prezentat de prof. Ion Cândea, directorul Muzeului Județean Brăila. Urmează vizionarea filmului Jocul de-a vacanța, După vizionare maestrul Geo Saizescu și Alecu Croitoru, protagoniști în film discută despre personalitatea lui Sebastian. Ziua se încheie cu un moment gastronomic la care participă actrițele Stela Popescu și Adriana Trandafir. Puteți să vă achizionați volumele Bucătăria românească în context european, Bucătăria românească, de Maria Șoimu, Ieftin, rapid, gustos, de Crina Decuseară.
http://www.azi.ro/daca.htm


Ultima editare efectuata de catre in 18.10.07 9:29, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

INTERSECTII. Mihail Sebastian: citeva observatii cu ocazia u

Mesaj Scris de Admin la data de 02.10.07 9:16

++INTERSECTII. Mihail Sebastian: citeva observatii cu ocazia unui centenar
Michael FINKENTHAL

Centenarul nasterii lui Mihail Sebastian imi da ocazia sa revin la preocuparile mele de observator cultural, intrerupte din diverse motive (dar nicidecum abandonate), in urma cu citeva luni. Soarta lui Sebastian (Iosef Hechter, nascut la Braila la 18 octombrie 1907) a fost tragica: sa astepti cu atita infrigurare libertatea si sa mori doar la citeva luni dupa ce aceasta si-a facut in sfirsit aparitia e mai mult decit trist.


Ultima editare efectuata de catre in 18.10.07 9:28, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mihail Sebastian

Mesaj Scris de Admin la data de 14.09.07 18:44



++Mihail Sebastian
(n. 18 octombrie 1907, Brăila - d. 29 mai 1945) a fost pseudonimul literar al unui romancier și dramaturg român de origine evreiască, născut la Brăila. Pe numele său adevărat Iosif Hechter face studii universitare de drept și filozofie la București. A avut o tentativă de a-și da doctoratul în drept la Paris, soldată cu un eșec. A lucrat ca secretar la o importantă casă de avocatură din epoca respectivă dar a fost și avocat pledant. Descoperit de Nae Ionescu, președintele comisiei sale de bacalaureat, a fost invitat de acesta să colaboreze la revista Cuvântul, unde s-a împrietenit cu Mircea Eliade. Odată cu explozia antisemitismului i s-a interzis să mai funcționeze ca jurnalist, și i se retrage și licența de avocat pledant, și se transformă în dramaturg, semnându-și piesa Steaua fără nume cu pseudonimul Victor Mincu.
Opera literară
A debutat în literatură în 1932 cu un volum foarte scurt, Fragmente dintr-un carnet găsit, apoi în același an a publicat un volum de nuvele, Femei. A publicat mai multe romane, Orașul cu salcâmi(1935) (roman al adolescenței), Accidentul(1940) (roman de dragoste), influențate de Marcel Proust, Gustave Flaubert și de alți romancieri francezi. În anul 1934 publică un alt roman De două mii de ani, de această dată despre ce înseamnă să fii evreu în România. Cartea a căpătat o celebritate nedorită, mai ales în urma prefeței semnată de magistrul lui Sebastian și al generației Criterioniste, profesorul Nae Ionescu. Textul lui Nae Ionescu încerca să fundamenteze antisemitismul din perspectivă teologală, conchizând că evreii nu au nici o putință de salvare întrucât sunt evrei. La scurt timp va publica și Cum am devenit huligan, în care adună articolele apărute în presă, care reprezintă un dosar al receptării operei sale. Procedeul foarte modern îl reia pe cel folosit de romancierul André Gide în romanul Falsificatorii de bani.
Dramaturgia
Sebastian se impune în literatura română ca dramaturg cu piesele de teatru Steaua fără nume, Jocul de-a vacanța, Ultima oră. Piesa Insula a rămas neîncheiată. A murit călcat de un camion în 1945, la numai câteva luni după ce naziștii fuseseră alungați din România, în plină tinerețe creatoare.
Opera literara
Fenomenul receptării lui Sebastian a fost unul dintre cele mai spectaculoase, atât în timpul vieții scriitorului, cât și în posteritate. Scandalul generat de prefața lui Nae Ionescu la volumul "De două mii de ani" (1934) a făcut ca autorul, discret plasat până atunci pe scena literară, unde se impusese mai ales prin foiletoane critice, să ajungă brusc în centrul atenției. Capriciile istoriei nu l-au putut împiedica pe Sebastian să aibă succes și ca dramaturg, încă din timpul vieții. După moartea sa prematură în 1945, la nici 38 de ani, el rămâne în atenția publicului mai ales ca autor de teatru. Piesele i se joacă din când în când, dar tinerii îl ignoră. Atât criticul cât și romancierul din el intră în umbră pentru o jumătate de secol, până când, în 1996 (anul publicării Jurnalului său din perioada 1935-1944), se redeșteaptă interesul cititorilor pentru tot ce a scris Mihail Sebastian. Piesele sale Steaua fără nume, Ultima oră și Jocul de-a vacanța au fost chiar ecranizate, prima dintre ele transformându-se într-o coproducție româno-franceză ("Mona, l'étoile sans nom" - 1965), în care rolul principal feminin era interpretat de actrița Marina Vladi.
Jurnalul intim
Jurnalul său intim ținut în anii unei sălbatice resurecții a antisemitismului, adică în perioada 1935-1944, și a fost publicat postum, abia în 1996. Originalul a fost scos din țară prin curier diplomatic de fratele său mai mic Andrei Benu Sebastian și a fost dus la Ierusalim. În prezent originalul se găsește la Universitatea din Ierusalim, frații săi aflându-se în posesia unor copii fotografice. Medicul Pierre Hechter, stabilit în Franța, la Sceaux s-a implicat personal în chestiune prin crearea unei fundații Mihail Sebastian. Leon Volovici, profesor și critic literar israelian originar din România, a prefațat ediția publicată la editura Humanitas și îngrijită de Gabriela Omăt, cartea fiind un document de mare valoare istorică care documentează antisemitismul societății românești în anii războiului (care a dus la masacrarea a circa 200.000 de evrei) și rinocerizarea (aderarea la fascism) a unor intelectuali ca Mircea Eliade și Nae Ionescu. Între timp Jurnalul a fost publicat și în Franța, SUA, Olanda și de curând și în Germania. Opera sa este pe cale de a fi (re)descoperită atât în țară cât și în străinătate. 2007 fiind anul centenarului nașterii sale, în țară și în străinătate vor fi publicate noi studii despre Mihail Sebastian.
Jurnalul intim. Ultima oră
În Germania Jurnalul a fost publicat sub numele Voller Entsetzen, aber nicht verzweifelt / Tagebücher 1935-1944 și a apărut în editura Claassen Verlag, Berlin 2005. Pentru acest Jurnal, foarte recent, la 20 noiembrie 2006, lui Mihail Sebastian i s-a conferit postum la München importantul premiu de carte "Geschwister Scholl" pe anul 2006, premiu ce este conferit în fiecare an începând din 1985 de către Börsenverein des Deutschen Buchhandels. Premiul de 10.000 de euro a intrat în posesia celor două nepoate de frate ale scriitorului, Michelle și Dominique Hechter, care locuiesc în Franța și în Israel.
Varia
Manuscrisul inițial al romanului Accidentul, cuprinzând cinci capitole, i-a fost furat lui Mihail Sebastian în Franța iar autorul nu l-a mai găsit. A fost obligat să-l rescrie de la zero.
Proza

Fragmente dintr-un carnet gasit (1932),
Femei, nuvele, 1932
Orașul cu salcâmi (1935), roman
Accidentul (1940), roman. A fost reeditat la Editura EST-Samuel Tastet Editeur, in 2001
De două mii de ani. Texte, fapte, oameni (1935), roman și Cum am devenit huligan, dosarul receptării sale
Piese de teatru
A avut interdicție de reprezentare a pieselor din cauză că era evreu. Piesa Jocul de-a vacanța a fost interzisă și pentru Steaua fără nume a folosit un al doilea pseudonim, Victor Mincu.

Jocul de-a vacanța (1939),
Steaua fără nume (1942),

Restul operei dramatice a fost publicată postum.

Ultima oră
Insula - text neterminat, a scris doar primele două acte, cel de-al treilea fiind completat de prietenul său Mircea Ștefănescu
Jurnal intim

Jurnal, 1935-1944, Text îngrijit de Gabriela Omăt. Prefață și note de Leon Volovici, București, Editura Humanitas, 1995,
Publicistică

Corespondența lui Marcel Proust (1939).

Criticul foiletonist a fost recuperat postum de editorul Cornelia Ștefănescu. Publicistica sa se gaseste in volumele:

Mihail Sebastian, Cronici. eseuri. Memorial, ediție de Cornelia Ștefănescu, editura Minerva, 1972
Mihail Sebastian, Opere, vol. I, ediție de Cornelia Ștefănescu, editura Minerva, 1990
Mihail Sebastian, Jurnal de epocă. Publicistică
Mihail Sebastian, Jurnal indirect, 2006, ediție de Teșu Solomovici
Bibliografie


Mihail Sebastian, Sebastian sub vremi. Singurătatea și vulnerabilitatea martorului, editura Universal Dalsi, Caiet cultural nr.(6) al revistei „Realitatea evreiască", Redactor șef: Dorel Dorian, coordonarea volumului: Geo Șerban
Mihail Sebastian interpretat de..., antologie, prefață, tabel cronologic și note de Anatol Ghermanschi, Biblioteca critică, Editura Eminescu, 1981
Dorina Grăsoiu, Mihail Sebastian sau ironia unui destin, București, Editura Minerva, Colecția Universitas, 1986
Cornelia Ștefănescu, Mihail Sebastian, Editura Tineretului, 1968
Aurel Martin, Mihail Sebastian, romancierul. Considerații aproximante, București, Ed. Minerva, 1993
Ion Brăescu, Mihail Sebastian, cercetător al literaturii franceze, București, 1965


Ultima editare efectuata de catre in 18.10.07 4:31, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mihail Sebastian evocat la BBC

Mesaj Scris de Admin la data de 10.09.07 17:37

++Mihail Sebastian evocat la BBC

Intr-una din emisiunile sale culturale in limba engleza, postul de radio BBC a evocat personalitatea lui Mihail Sebastian, prezentat ca “dramaturg, romancier si iubitor de muzica ”. “Zguduitorul sau Jurnal 1935-44 – arata realizatorul emisiunii - reflecta zilele negre ale colaborarii Romaniei anti-semite cu nazistii. Discutand cu cei ce l-ai cunoscut si au scris despre el, Paul Bailey a explorat dragostea lui Sebastian pentru oameni si literature mondiala si cum el s-a protejat cu muzica clasica pentru a traversa ororile din Romania din perioada celui de-al doilea razboi mondial
=====
BUNA DIMINEATA, ISRAEL


Ultima editare efectuata de catre in 18.10.07 4:27, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 6 din 8 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum