Sebastian[v=]

Pagina 5 din 8 Inapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 25.02.06 21:51

Rezumarea primului mesaj :

Mihail
JOAN


Ultima editare efectuata de catre Admin in 10.11.15 12:16, editata de 36 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Cum am scris piesa

Mesaj Scris de Admin la data de 11.03.08 19:02

Cum am scris piesa „Steaua fără nume“
http://www.romare.ro/revrm.html
De obicei e greu de spus care a fost punctul de plecare al unei piese de teatru sau al unui roman. Primul gînd, primul pretext, prima sugestie de la care pornesti, se pierd de multe ori pe drum. În momentul cînd proiectul tău de piesă sau de carte iese din ceată si prinde un anumit contur, în momentul cînd esti în stare să pui limpede pe hîrtie liniile mari ale viitoarei lucrări, în momentul acela ai si uitat probabil gîndul sau întîmplarea, cu totul neînsemnate, care ti-au deschis drumul început. Cred totusi că as putea spune, cu oarecare precizie, cînd anume am întrevăzut pentru prima oară, foarte vag, foarte nesigur, „subiectul“ ce avea să devină într-o zi „Steaua fără nume“. Există la începutul piesei, în primul act, la ridicarea cortinei, două cuvinte – primele două – care păstrează poate această amintire. Scena e goală si de afară, din culise, se aude o voce somnoroasă strigînd: „Fereste linia“ .
Lucrasem în iarna 1943, timp de 10 zile, într-un detasament de zăpadă, pe o linie de triaj, nu departe de halta Grivita. De la 6 dimineata la 6 seara, cu lopeti si tîrnăcop, curătam zăpada si spărgeam gheata. Uneori se auzea suierînd un tren de marfă si pe urmă strigătul cantonierului, care agita felinarul din depărtare: Fereste linia! Strigătul era repetat ca un ecou, de la echipă la echipă: Fereste linia! Ne dădeam la o parte, ne uitam cu oarecare mirare la vagoanele care treceau si apoi, în urma lor, lopetile si tîrnăcoapele continuau lucrul. Dimineata si seara trecea, pe o linie mai depărtată, un tren de persoane (trenul de Constanta, dacă nu mă însel), se vedeau defilînd luminile compartimentelor si – ici-colo – la ferestre capete de călători. Priveam totul cu un fel de uimire copilăroasă.
Nu mai văzusem de la începutul războiului un tren. Dar nu era timp acum nici de reverie, nici de amintiri, nici de revoltă măcar. „Fereste linia!“ Ne dădeam la o parte si... feream linia. Într-o dimineată, am fost dusi pînă la halta Grivita, ca să măturăm peronul. În anumit fel, mi-a făcut plăcere. Păseam, după aproape 3 ani, într-o gară: zgomotul de tampoane, fum de locomotivă, forfotă de călători. Mirosea a plecare! Cred că acolo, în acest detasament de zăpadă, între alte gînduri mai întunecate, am întrezărit si prima imagine a gării de provincie, în care avea să coboare mai tîrziu, în piesă, necunoscuta mea eroină. Nu stiu dacă vreunul din fostii mei camarazi de detasament a văzut „Steaua fără nume“, dar dacă a văzut-o, atunci, poate că strigătul din culise cu care începe comedia („Fereste linia! Fereste linia!“) l-a făcut să se gîndească, o clipă, la zilele noastre din iarna lui 1943. Scenariul piesei l-am făcut foarte putină vreme după „leberare“. Mă întorceam de la zăpadă cu o „dovadă de efectuare a muncii“ (un document impresionant: 10 stampile albastre si una rosie) si cu o vagă idee de piesă. Idei de piesă sînt multe. Totul este să lucrezi, să scrii si să le duci pînă la capăt. Mărturisesc că nu-mi ardea atunci de literatură. O piesă totusi as fi făcut, dacă ar fi fost cu putintă s-o scriu repede si să se joace repede, sub un nume oarecare (mai încercasem de două ori, fără să reusesc, dar asta e o altă poveste). Aveam de plătit taxe militare o sumă destul de mare, pe 2 ani. Un comunicat al Ministerului de Finante vorbea de deportare pentru cei care nu vor achita pînă la o dată fixă. M-am gîndit atunci la Nora Piacentini si Mircea Septilici. Eram vecini. Locuiam pe Strada Antim, ei la 54, eu la 45. Ne cunosteam din teatru, din literatură, fără să ne fi apropiat prea mult vreodată. Dar ne întelegeam destul de bine, „din ochi“. Ei jucau pe vremea aceea la Sărindar în „Domnisoara de ciocolată“ si mai se părea că ar fi fost loc în repertoriul lor de o comedie nouă. Am scris într-o noapte scenariul foarte amănuntit pentru primele două acte, dar mult mai sumar pentru al treilea, care rămînea deocamdată nesigur. A doua zi, în cabina Norei, la teatru, le-am vorbit, cu destulă ezitare, despre planul meu. Stiam că le cer un lucru greu, plin de riscuri si de primejdii. Au primit imediat. Au primit, as putea spune, cu ochii închisi. Nu m-au întrebat nici măcar de scenariu (pe care nu voiam să-l povestesc acolo: zidurile au urechi si anonimatul meu trebuia să fie bine apărat). Scumpa Nora! Era atît de curajoasă. Teatrul nu era al ei si totusi lua cu îndrăzneală o hotărîre, pentru care simteam că ar fi fost în stare să se lupte, la nevoie, cu oricine. Cînd le-am citit peste vreo două zile schita de scenariu, complotul nostru era definitiv încheiat. „Scrie. Scrie repede. Cît mai repede“. Trebuia într-adevăr repede dacă voiam să mai prindem sfîrsitul de stagiune. I-am propus atunci lui Mircea Septilici să lucrăm împreună. În doi ar fi fost poate o treabă de 10 zile. A rîs. „Lasă. Scrie-o singur. Noi plecăm în turneu. Nu întîrzia. Scrie“. N-am scris. S-a întîmplat atunci cu scenariul meu un lucru neasteptat: fusese la început un simplu pretext de comedie usoară. Eventual de farsă. As fi consimtit să-l scriu oricum, fără ambitii literare si fără exigente. Nu mă simteam întru nimic angajat într-o asemenea lucrare, pe care as fi dat-o si uitat-o cu sigurantă. Dar s-a întîmplat un accident: a început să-mi placă. Lăsasem scenariul într-un sertar, între multe alte hîrtii, dar, cu trecerea timpului, comedia, abia schitată, a început să devină, încetul cu încetul, altceva. Nu numai că lucrurile se precizau, dar întregul sens al piesei se angaja pe alt drum. Eroul meu devenea astronom si ascundea o taină: o stea necunoscută, undeva, deasupra Ursei Mari.
Mihail Sebastian
(2 martie 1945)
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

A fost sau nu Mihail Sebastian mediocru?

Mesaj Scris de Admin la data de 05.03.08 18:37

A fost sau nu Mihail Sebastian mediocru?
Dana Pirvan-Jenaru
http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=19437&xrubrica=CRITICA LITERARA&return=arhiva&xnrrevista=412

Mihail Sebastian – monografie, antologie
comentata, receptare critica
Editura Aula, Brasov, 2007, 108 p.

Centenarul nasterii lui Mihail Sebastian a fost marcat anul trecut in mod cel putin onorabil. Majoritatea revistelor literare i-au dedicat daca nu grupaje, macar cite un articol omagial, la Ierusalim si la Paris au avut loc reuniuni cu participare internationala, la ICR s-a conferentiat, in Franta i s-au tradus carti... O monografie Mihail Sebastian s-ar fi potrivit de minune! Aceasta a fost probabil revelatia si intentia programatica a Editurii Aula si a asistentului universitar brasovean Romulus Bucur, datorita (sau din cauza) carora a aparut la sfirsitul anului 2007 o astfel de monografie, intocmita dupa reteta bine-cunoscuta a colectiei „Canon“. Citeva zeci de pagini de critica literara, citeva fragmente de texte teoretice, o (mini)antologie de texte mai mult sau mai putin comentate, un dosar de receptare critica, date biobibliografice si bibliografie. Rar se ajunge (si mai rar se trece) de 150 de pagini. Aceasta fiind schema, rotunjirea ei depinde de maiestria criticilor care si-au asumat o astfel de responsabilitate.

Este mai frecventata bibliografia critica decit scrierile lui Sebastian
Monografia dedicata lui Mihail Sebastian este cel putin dezamagitoare, daca nu chiar sfidatoare, de la prima si pina la ultima pagina (nu sint prea multe!), cartea fiind lipsita de tot ceea ce inseamna principii si obiective ale criticii literare, de reflectare sintetica a operei si de condensare a procesului critic, de urmarire si surprindere a unui „diagnostic“ integral, de interpretare personala si de valorificare. Neinspirat, Romulus Bucur isi incepe „monografia“ prin rezumarea si citarea generoasa (dar nefunctionala) a unei anchete initiate anul trecut de criticul Constantin Trandafir, ancheta ce viza emiterea unor ipoteze asupra destinului scriitorului, daca viata acestuia nu s-ar fi curmat in mod tragic. Ancheta in sine a avut farmecul ei, dar nu si relevanta necesara pentru a se constitui in introducere a unei monografii, care se dovedeste a fi doar un colaj de citate insirate precum margelele pe ata si care lasa impresia ca a fost incropita peste noapte.

Delimitarea directiilor in care Sebastian si-a desfasurat activitatea literara este neclara, activitatea de publicist, care, poate, este cea mai importanta, este amintita intimplator, fara a fi descrisa, analizata, integrata in contexte, iar activitatea de romancier si dramaturg este „lamurita“ prin impanarea paginilor cu citate de „autoritate“, cele mai multe inutile si la care Romulus Bucur, de regula, nu se raporteaza in nici un fel, „instalarea“ in opera si asumarea unor judecati estetice lipsind cu desavirsire. Este mai frecventata bibliografia critica decit scrierile lui Sebastian, mersul din referinta in referinta culminind cu analiza dramaturgiei lui Sebastian, care, in total, numara cincisprezece rinduri, dintre care doar doua ii apartin lui Romulus Bucur. Iata-le: „In ceea ce priveste dramaturgia lui Mihail Sebastian, o caracterizare sintetica, cea a Dorinei Grasoiu, credem ca exprima si opinia noastra“, dupa care urmeaza un citat. Atit!

Nici in privinta Jurnalului, asa-zisul discurs critic nu sta mai bine, in conditiile in care nici acum nu ni se ofera o interpretare proprie, iar din multitudinea analizelor intreprinse de nume importante ale criticii romanesti, si nu numai, Romulus Bucur alege drept reper in stabilirea temelor Jurnalului „un George Pruteanu“. Finalul asa-zisei monografii este unul din virful penitei, abordata fiind – pe urmele lui Cristian Badilita, citat si acesta cu generozitate – nici mai mult, nici mai putin decit mediocritatea lui Mihail Sebastian, iar concluzia, convenabil, aminata: „Credem ca problema receptarii Jurnalului lui Sebastian e aceea a dimensiunii umane a protagonistilor. Nu am observat (desi, posibil, o relectura ne-ar putea infirma) nicaieri vreo rezerva asupra calitatii lor intelectuale, asupra dimensiunii lor culturale etc. Iar ceea ce ii deranjeaza pe aparatorii lor din oficiu este probabil atingerea adusa statuii – nu poti permite profanarea idolului prin admiterea vreunei micimi sufletesti (lasitate, meschinarie, oportunism, demagogie etc.); nu e mai simplu sa vorbesti, cum o face Cristian Badilita, despre mediocritatea lui Sebastian insusi? «lumea personajelor sale nu se poate mintui de provincialism, de mediocritate, insist asupra cuvintului. Daca l-ai lua in serios si daca n-ar ramine decit aceasta cronica despre viata intelectuala a lumii interbelice, Nae Ionescu, Camil Petrescu, Eliade, Marieta Sadova nu vor fi trecut nici unul de pragul adolescentei, al naivitatii, daca nu chiar al stupizeniei juvenile. Micimile lor sint tot atitea proiectii, en faux, ale micimilor lui Sebastian, niciodata lamurit definitiv ce cauta intre personajele pe care le descrie cu atita ciuda.» Din acest punct de vedere, totul e de rediscutat – dimensiunea umana, cea ideologica, cea intelectuala. Textul devine pretext“.

Valoarea oricarui citat este data de valoarea contextului, a sensului intregii analize, fiind convingator prin argumentarea lui. O insinuare relativizata ulterior (si poate derutanta pentru cei neavizati) nu tine loc de demonstratie si de concluzie, oricare ar fi fost ea, pentru ca aceasta este menirea criticii literare profesioniste, cu simt personal de raspundere si limbaj raspicat, care asigura eficienta actului critic. Altfel, la ce bun?
In conditiile in care nu-si propune sa demonstreze ceva in mod special, este absolut normala ratacirea criticului in momentul in care trebuie sa aleaga textele pentru intocmirea unei antologii comentate, antologie care incepe cu un moment de sinceritate asumata, apreciabila in ansamblul lucrarii: „Antologia de fata porneste de la premisa ca e extrem de dificil, din motive atit obiective, cit si subiective, sa oferi o imagine, daca nu exhaustiva, macar cuprinzatoare a operei unui autor care nu e, in primul rind, poet. Cu alte cuvinte, ce fragmente si din care romane sa le selectam?“. Daca selectarea pune probleme, comentarea fragmentelor se dovedeste a fi „fara comentarii“: „Urmeaza un pasaj mai lung, al carui titlu, Jurnal de schi (1937-1938), ne scuteste de orice comentarii“. Chiar asa!

Nu exista in carte nici macar o pagina din care sa transpara apropierea criticului de opera lui Sebastian, personalitatea acestora (a operei si a scriitorului) raminindu-i straina lui Romulus Bucur, pentru care datele biobibliografice dintre 1947 si pina azi sint reprezentate doar de publicarea Jurnalului in 1996 si de o parte din grupajele omagiale din 2007. Daca simpozioanele cu participare internationala dedicate lui Sebastian, (re)publicarile cartilor, traducerea si receptarea cu succes a Jurnalului in citeva tari, ori aparitia unor audiobook-uri nu prezinta importanta, cel putin premiul postum Geschwister Scool obtinut in 2005, in Germania, pentru editia in limba germana a Jurnalului, ar fi meritat amintit, pe criteriul relevantei.
Monografia Mihail Sebastian isi asteapta autorul, macar pentru a afla daca Sebastian a fost sau nu mediocru! Pina atunci, mediocra este doar carticica semnata de Romulus Bucur.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ștefan OPREA: Personajele teatrului lui Sebastian într-un di

Mesaj Scris de Admin la data de 10.02.08 20:05

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mihail Sebastian......100. Literatura ca narcotic

Mesaj Scris de Admin la data de 13.01.08 16:55

Ioan HOLBAN Mihail Sebastian – 100. Literatura ca narcotic
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mihail Sebastian, huliganul metafizic

Mesaj Scris de Admin la data de 29.12.07 15:37

Mihail Sebastian, huliganul metafizic
In 2007, s-au sarbatorit 100 de ani de la nasterea scriitorului.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Sebastian, scriitorul-document

Mesaj Scris de Admin la data de 20.12.07 19:19

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Colocviu dedicat lui Mihail Sebastian

Mesaj Scris de Admin la data de 17.12.07 18:42

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mihail Sebastian, comemorat pe un blog dedicat cărților

Mesaj Scris de Admin la data de 12.12.07 6:53

Mihail Sebastian, comemorat pe un blog dedicat cărților
http://www.gandul.info/memento/mihail-sebastian-comemorat-blog-dedicat-cartilor.html?6455;966701
Jurnalul său a apărut abia după 60 de ani de la scriere, dar conține o frescă a epocii interbelice
Cărțile lui Sebastian – recenzate de tineri pe bookblog, romanul lui „De două mii de ani”- dramatizat la radio
În 1996, când a fost publicat Jurnalul lui Mihail Sebastian (cel scris între 1935 și 1944) undele de șoc ale scandalului s-au întins până departe. Și au rămas încă active, provocând polemici în presă, dezbateri, alte scrieri. Născut la 18 octombrie 1907, Mihail Sebastian a rămas în memoria celor ce l-au cunoscut ca un om plin de calități, dincolo de scriitorul de talent, care s-a confruntat de-a lungul timpului cu toate greutățile tipice întâmpinate de scriitorul interbelic: nu putea trăi din scris, piesele îi erau montate cu greu.
În plus, era martorul lucid al presiunilor în creștere exercitate asupra evreilor într-o societate tulburată în profunzime. Analizele politice incluse de Sebastian în Jurnalul său sunt și azi revelatoare pentru cei ce studiază epoca. Cele 9 caiete păstrate de familia lui Sebastian de-a lungul timpului au fost publicate de Humanitas abia în 1996, iar acest moment a marcat exegezele legate de această perioadă tristă.
Poate chiar mai interesant decât polemicile, este „efectul Sebastian asupra tinerilor”. A fost aproape de ei întotdeauna, ca profesor la liceul evreiesc unde legile vremii îi trimiteau forțat în 1940 pe tinerii din familiile evreiești, deși nu părea convins că are stofă de pedagog. Cu toate astea, elevii de atunci îl apreciau pentru că nu era afectat de rutina pedagogică, ci era un spirit liber, împărțind cu elevii ceea ce îl interesa. Tinerii de azi îl redescoperă și ei pe Mihail Sebastian într-un blog dedicat cărților înființat de câțiva studenți ce și-au făcut un hobby din a scrie recenzii de carte. Pentru a marca Centenarul Sebastian administratorii book­blog (www.bookblog.ro) au postat o „integrală de autor” conținând recenzii la 5 dintre cărțile semnate de scriitor: Jurnal II – Jurnal 1926-1945, Accidentul. Jurnal 1935-1944, Orașul cu salcâmi, Cum am devenit huligan.
Radio România marchează și ea Centenarul Sebastian prin premiera unui serial bazat pe dramatizarea romanului „De două mii de ani”, avându-l pe Marius Stănescu în rolul prin­ci­pal. Iată ce spune acto­rul Marius Stănescu despre întâlnirea cu acest rol: ’’...Prin acest personaj nu descoperi doar trăirile lui interioare, ci și lumea în care trăiește el; înțelegi lumea românească din anii aceia în toată complexitatea ei. Intelectualul, artistul...sunt persoane neliniștite. Chiar în condiții de pace socială, exterioară, ei au propriile neliniști creatoare; cu atât mai mult, au o existență tensionată în condiții sociale tulburi. […] Actorii sunt niște mângâietori de suflete pentru cei care intră într-o sală de teatru. Dar, în același timp, actorii provoacă întrebări și neliniști spectatorilor pentru a-i întoarce cu fața către propriile lor destine, poate și către Dumnezeu.’’

Mihail Sebastian
(Jurnal 1935-1944)

”Obiectiv vorbind, nimic, absolut nimic nu se schimbă, și pentru treburile grave, esențiale ale timpului, înlocuirea unei duzini de miniștri cu altă duzină de miniștri este un detaliu dintre cele mai mărunte. Fiindcă, dacă în politică oamenii sunt instabili și trecători, problemele sunt permanente. Falsificarea vieții noastre publice vine însă tocmai de acolo de unde noi punem accentul pe ceea ce este trecător și ne dezinteresăm de ce este permanent. Ne-am învățat, adică, să socotim o situație politică după oameni, nu după probleme.”

Marius Stănescu
(actor):

„Prin acest personaj nu descoperi doar trăirile lui interioare, ci și lumea în care trăiește el; înțelegi lumea românească din anii aceia în toată complexitatea ei. Intelectualul, artistul...sunt persoane neliniștite. Chiar în condiții de pace socială, exterioară, ei au propriile neliniști creatoare; cu atât mai mult, au o existență tensionată în condiții sociale tulburi”
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mihail Sebastian evocat de Ionel Jianu

Mesaj Scris de Admin la data de 08.12.07 22:58

Mihail Sebastian evocat de Ionel Jianu

http://www.animatouch.moonfruit.com/


Cu doi ani mai in virsta decit Mihail Sebastian - criticul, istoricul de arta, profesorul Ionel Jianu (1905-1993), amindoi au fost nu numai prieteni, dar au facut parte din aceeasi grupare infiintata de Ionel Jianu in 1931 si intitulata Forum, unde in afara de Mihail Sebastian se mai aflau Mircea Vulcanescu, Petru Comarnescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Mihail Polihroniade, Ionel Cantacuzino, Serban Cioculescu s.a. Cu totii au tinut primele lor conferinte in aula Fundatiei Universitare Carol I (generos inchiriata lui Jianu de Alexandru Tzigara-Samurcas), tema prelegerilor fiind "Explicatia timpului nostru". Mihail Sebastian a vorbit atunci despre "Individ si colectivitate" (dupa cum preciza in excelenta sa introducere la monografia dramaturgului, Cornelia Stefanescu). In anul urmator, Ionel Jianu, cu aceiasi parteneri, proiecta un al doilea ciclu de conferinte: "Figuri ale secolului nostru", in care ar fi urmat ca Mihail Sebastian sa-l evoce, fireste, pe Marcel Proust. Dar s-au ivit zizanii in Forum si formatia Jianu s-a destramat, metamorfozindu-se in mai ampla, faimoasa alcatuire, in vestitul Criterion, care tot in Fundatia Carol I a desfasurat un neuitat ciclu de conferinte (si ne amintim de faptul ca Sebastian a fost unul dintre cei mai ascultati conferentiari). Dar Mihail Sebastian se va mai afla alaturi de Ionel Jianu la bara si de aceeasi parte - pledind cistigatori in 1934 in fata Tribunalului Ilfov impotriva lui Zaharia Stancu si Sandu Tudor, ca avocati ai reclamantilor Mircea Vulcanescu, Petru Comarnescu si Gabriel Negry. Manuscrisul inedit pe care doamna Marga Jianu ni l-a incredintat, a fost probabil scris de regretatul istoric de arta intr-un moment de nostalgie si dor pentru prietenul sau de odinioara.
Barbu Brezianu

Mihail Sebastian a fost una dintre inteligentele cele mai
subtile si mai rafinate ale tinerei generatii de la 1930. A fost un om al nuantelor, al observatiilor atente a sentimentelor si a sensibilitatii
feminine, un martor al vietii mai degraba decat un actor al comediei
umane.
A fost descoperit de profesorul Nae Ionescu in 1927, cand acesta prezida Comisia de bacalaureat la Liceul din Braila.
Remarcand calitatile exceptionale ale tanarului candidat, prof. Nae Ionescu l-a invitat sa vina la Bucuresti pentru a intra in redactia ziarului Cuvantul. Si astfel a inceput cariera de gazetar si de scriitor a lui Mihail Sebastian.
La Bucuresti l-a cunoscut in redactia ziarului Cuvantul pe
Mircea Eliade care l-a introdus in cercul fruntasilor tinerei generatii - Mircea Vulcanescu, Petru Comarnescu, Haig si Arsavir Acterian, Ionel Jianu - care erau mai varstnici decat el cu vreo doi-trei ani. Pe vremea aceea, tinerii nu se intalneau la cafenele, ci in cenacluri sau la serate unde se discutau probleme generale de cultura. Mihail
Sebastian a fost bine primit de colegii sai de generatie si a inceput sa frecventeze regulat aceste serate, dar el nu intervenea decat rareori in discutiile noastre aprinse si vorba ii era masurata, calma, serioasa si temeinica. Isi alegea cu grija cuvintele potrivite, pe care le slefuia cu o iscusinta de orfevru. Avea o frumoasa cultura literara, mai ales franceza si scriitorii sai preferati erau Marcel Proust, Paul Valery, Henri de Montherlant si Andre Maurois, cu care avea mai multe inrudiri spirituale. Era discret, modest, de o eleganta fireasca in atitudini. Uneori, un zambet ironic ii inflorea pe buze, dar nu
devenea niciodata violent sau agresiv. Detesta exagerarile si extravagantele, dar privea cu interes incercarile inovatoare ale vietii artistice din acea epoca. A luat parte la conferintele gruparii Forum in 1931 si ale Criterion-ului in anii urmatori. Nu era un adevarat
conferentiar, ci un "causeur" placut, inteligent, distins si bine informat.
A avut doi protectori importanti care i-au inlesnit ascensiunea in lumea literara: pe Nae Ionescu si pe Alexandru Rosetti, directorul Revistei Fundatiilor Regale Culturale.
Mihail Sebastian a ramas un admirator fidel al lui Nae Ionescu desi exista intre ei o contradictie flagranta. Acesta era un reprezentant al influentei germane in Romania, un sustinator al ideilor nationaliste de extrema dreapta, pe cand Sebastian era un adept al culturii franceze si avea convingeri democratice de stanga.
Conflictul nu a intarziat sa se produca in 1934, atunci cand Sebastian i-a cerut lui Nae Ionescu o prefata pentru romanul sau, "De 2000 de ani", in care povestea suferintele unui tanar student evreu din pricina prigoanei milenare impotriva poporului sau. Nae Ionescu a scris o prefata perfida in care a sustinut ca aceste persecutii sunt necesare, potrivit legilor istoriei, deoarece poporul
evreu nu si-a recunoscut Mantuitorul si l-a ucis. Pentru ispasirea acestei crime, persecutiile erau pedeapsa cuvenita.
Cand a primit aceasta prefata, Sebastian s-a aflat in fata unei crunte dileme: sa publice prefata si sa confirme astfel teza lui Nae Ionescu sau s-o restituie autorului ei cu explicatiile cuvenite.
Sebastian, printr-un act de bravada, a publicat prefata fara s-o insoteasca cel putin de o postfata in care sa combata teza net antisemita a binefacatorului sau. Abia mai tarziu a publicat o brosura separata in care a incercat sa explice solutia pe care a adoptat-o. Cartea a provocat un adevarat scandal. Prietenii l-au acuzat de servilism iar adversarii de lasitate si ipocrizie. Cartea n-a avut nici macar succesul de stima obtinut de romanele precedente.
Sebastian s-a retras in singuratatea sa. Dar curand, o idila romantica i-a redat pofta de viata. A scris atunci o comedie usoara, spumoasa, fina, de o tinereasca prospetime in care dragostea infloreste pura in sufletele unor adolescenti. O dragoste de o vacanta de vara, efemera, care va lasa o urma de nostalgica melancolie in
amintiri. Rolul principal era scris pentru Leni Caler, cea mai frumoasa si mai buna ingenua din teatrul romanesc de pe vremea aceea.
N-am putut asista la premiera deoarece purtam doliu dupa moartea tatalui meu. Am primit atunci de la Sebastian prima si ultima lui scrisoare, de o emotionanta caldura si prieteneasca afectiune.
Blestemul nenorocului s-a abatut din nou si asupra "Jocului de- a vacanta". Reprezentata cu cateva zile inainte de pacea de la Munchen, intr-o vreme cand spectrul razboiului plutea pe cerul Europei, piesa lui Sebastian n-a avut succesul meritat, nici seria de
spectacole care i-ar fi redresat situatia financiara.
Au urmat apoi, incepand din 1939, anii de urgie: izbucnirea celui de al doilea razboi mondial, legile rasiale de pe urma carora Sebastian si-a pierdut postul de redactor la Revista Fundatiilor Regale Culturale si dreptul de a mai publica. Din nou si-a aflat un refugiu in singuratate. Era prea mandru pentru a bate la usa cuiva
pentru a cere vreun ajutor. Salvarea a gasit-o in febra creatiei scriind capodopera vietii sale, o noua piesa de teatru: "Steaua fara nume". Cu aceasta lucrare, imaginarul patrunde pentru prima data in dramaturgia romana. Imaginarul e o lume a visurilor, dincolo de
realitatea imediata, o lume in care realitatea devine ireala si totusi isi afirma existenta prin mirajul poeziei. Eroul acestei piese, un profesor dintr-o provincie unde rareori se opreste vreun tren pentru cateva minute, pare sa fie chiar autorul. Si el isi cauta, pe cerul vietii
sale, steaua care ii apartine si care este numai a lui. Acest poem al visului si al singuratatii e scris cu un rafinament, cu o subtilitate, cu o discretie si o sensibilitate infiorata. Atmosfera pluteste intre vis si
viata, trista, calma, fermecatoare, intr-un ritm de andante muzical.
"Steaua fara nume" n-a putut fi reprezentata sub numele lui Mihail Sebastian, dar toti i-am recunoscut stilul specific. Directia Teatrelor si Siguranta Statului au facut o ancheta ascultandu-l o noapte intreaga pe semnatarul piesei, dar acesta fusese prevenit si instruit cum sa raspunda la intrebari. In cele din urma autoritatile au
renuntat sa mai caute adevarul. Ne aflam in 1943 si infrangerea armatelor hitleriste aparea din ce in ce mai inevitabila.
Intre timp, Sebastian a intrat in grupul lui Lucretiu Patrascanu, impreuna cu pictorita Lena Constante, muzicologul Harry Brauner si alti intelectuali de stanga, care activau in ilegalitate. Se intalneau uneori la Caminul Artei, in orele cand nu veneau alti vizitatori si atunci mai aveam prilejul sa-l vad pe vechiul meu prieten din tanara
generatie de la 1930. Nu ne mai frecventam de mult, dar
sentimentele de amicitie ramasesera nealterate ca si amintirile care ne legau.
Dupa 23 august 1944, Mihail Sebastian si-a reluat postul de redactor la revista lui Alexandru Rosetti, a inceput din nou sa publice, iar in primavara anului 1945 a fost numit profesor la catedra de literatura universala a Universitatii din Bucuresti. Dar si de data aceasta, blestemul nenorocului l-a lovit crunt. In ziua cand se ducea la Universitate sa-si tina primul curs, a fost rasturnat si ucis
de un camion sovietic, in timp ce incerca sa traverseze strada. La 38 de ani, s-a stins unul dintre talentele cele mai promitatoare ale literaturii romane din epoca dintre cele doua razboaie mondiale. Un om de o inalta probitate morala si un adevarat suflet de artist.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cateva intrebari despre evreul-interzis

Mesaj Scris de Admin la data de 08.12.07 22:44

Cateva intrebari despre evreul-interzis
La Braila, orasul pe care scriitorul il va iubi cu o patima intensa, s-a nascut la 8 octombrie 1907 evreul Iosef Hechter, care si-a spus Mihail Sebastian nu din complexe minoritare, ci pur si simplu pentru a putea publica in "Cuvantul", revista ultra-nationalista a lui Nae Ionescu. Marele profesor nu i-a cerut sa-si romanizeze numele.
De alfel, in redactia unde Nae Ionescu trona ca un fel de guru al "tinerei generatii", toata lumea, inclusiv Mircea Eliade, cel mai stralucit dintre ei, stia ca Sebastian e un Hechter.
Mai mult, prietenia dintre nationalistul Mircea Eliade si evreul Mihail Sebastian devenise proverbiala. Pana in momentul in care Romania a alunecat spre dreapta, tarand in aceasta alunecare si pe aproape toti reprezentantii acestei superbe generatii de carturari.
Cand Nae Ionescu, impresionat de teza de bacalaureat a elevului Hechter, l-a invitat sa vina la Bucuresti si sa scrie la "Cuvantul", ziarul nu era inca "verde" si Nae Ionescu nu devenise inca mentorul Miscarii Legionare. Nici Mircea Eliade nu primise inca "saculetul cu pamant" al angajarii legionare. Incepand din anul 1926 si pana ce legile rasiale l-au exclus din presa (1940), verbul ziaristic al lui Mihail Sebastian va exulta plenar, inscriind cateva din cele mai frumoase pagini din istoria jurnalismului romanesc. In toti acesti ani, atat Mircea Eliade, cat si Mihail Sebastian l-au adorat pe Nae Ionescu cu o devotiune absoluta si amandoi au fost vazuti lacrimand la catafalcul mentorului lor, mort mult prea devreme. Un evreu plangand moartea marelui legionar era o imagine care merita sa devina scoop-ul presei vremii. Desigur, Sebastian nu regreta moartea legionarului, ci a ganditorului, filozofului, profesorului de logica, jurnalistului de exceptie, intr-un cuvant, a omului genial care i-a marcat existenta si-i intuise talentul. Sebastian stia la ce se expune din directia coreligionarilor sai, dar a facut-o deliberat. De ce-a facut acest gest omenesc, dar incarcat de dinamita etica - iata o intrebare cu talc, destinata unei viitoare dezbateri.
Facea jurnalistica, dar visa la proze de mare respiratie epica
Mihail Sebastian a semnat in multe publicatii bucurestene interbelice, dar a fost omul "Cuvantului", unde a publicat comentarii politice, cronici literare si teatrale, note de calatorie, reportaje, pamflete miniaturale. Sebastian era impatimit de jurnalistica, dar se voia romancier. Primele incercari de proza le-a publicat in 1932, sub titlul "Fragment dintr-un jurnal gasit", au urmat "Femei" (1933), "De doua mii de ani" (1934), "Orasul cu salcami" (1935), "Accidentul" (1935), apoi a scris teatru, pentru care era dotat din toate punctele de vedere ("Jocul de-a vacanta", "Ultima Ora", "Steaua fara nume", dramatizarile "Potopul", "Insula" si "Nopti fara luna", dupa romanul lui John Steinbeck). Intre articolele de ziar, romane si piese de teatru, a mai dat tiparului o bijuterie de istorie literara: "Corespondenta lui Marcel Proust". Lui Mihail Sebastian ii displacea sa se amestece in treburile comunitatii evreiesti. Lumea evreiasca nu-i era straina, dar prietenii sai erau printi romani (Anton Bibescu), scriitori romani (Mircea Eliade), regizori romani (Marieta Sadova), boieri romani (Alexandru Rosetti), frecventa societatea crestina si se considera evreu, roman, dunarean ("om de la Dunare"). Prozele sale oglindesc aceasta lume. Totusi, cea mai importanta proza sebastianiana este romanul "De doua mii de ani", o cronica superba a ulitei evreiesti. Este si cartea care a starnit cel mai faimos scandal literar si politic interbelic, cu puternic ecou pana in zilele noastre.
Ce a avut de suferit Romania
din devotamentul lui Mihail Sebastian?
Asadar, Mihail Sebastian si-a publicat romanul "De doua mii de ani" cu prefata violent antisemita a lui Nae Ionescu. Nu a existat publicatie romaneasca sau evreiasca care sa nu puna reflectoarele criticii asupra cartii. Extremistii romani l-au acuzat pe Sebastian ca, publicand prefata mentorului legionar a vrut "sa se puna bine" cu romanii, evreii l-au acuzat ca si-a vandut sufletul Diavolului ca sa-si faca reclama. Sebastian a incercat sa se apere, a publicat si o carte ("Cum am devenit huligan"), dar nici o explicatie nu va putea vreodata sa-i convinga pe toti. Cert este ca Sebastian care traia departe de framantarile ulitei evreiesti a pus in miscare in cartea sa personaje evreiesti si problematica evreiasca a timpului. Era aceea evreitate pe care se mandrea multa vreme s-o ascunda "sub un suras". Intr-un interviu, ii va marturisi lui Camil Baltazar: "Aveam de spus anumite lucruri, care ma sufocasera in cele mai vechi amintiri ale mele de copilarie si adolescenta. Credeam ca spunandu-le ma voi simti mai liber... Am ramas mereu evreu, fara simulare, fara echivoc. Dar am crezut si cred ca e posibil, evreu fiind, sa iubesti cultura romaneasca si sa creezi in cadrul ei. Aceasta convingere nu mergea pana la idila, caci am stiut totdeauna ca existenta mea va trebui platita cu suferinta. Am platit deci si voi mai plati. Intre timp insa, fara revolta si fara iluzii, mi-am spus ca ciudata mea situatie (ca sa nu spun "drama", cuvant ce ar putea speria) merita sa fie privita cu luciditate si, pe cat posibil, inteleasa. E ceea ce am incercat sa fac in "Doua mii de ani". Sebastian mai marturiseste ca nu si-a propus sa scrie un roman "cu teza, cu revendicari, cu proteste". A intitulat-o "De doua mii de ani", pentru ca nu credea "in cauze locale si specifice ale antisemitismului"; pentru Sebastian, drama iudaica ramasese, de 2000 de ani, aceeasi. Romanul il incepuse la Paris, in 1931, intr-un moment cand antisemitismul "era numai aproape o inofensiva prostie, nu o - forta revolutionara - cum e astazi". Reintorcandu-se in vara aceluiasi an la Bucuresti, Sebastian isi anunta profesorul ca scrie "o carte evreiasca". Nae Ionescu l-a indemnat bucuros s-o scrie si s-o termine. Si prefata lui Nae Ionescu? "I-am cerut profesorului o prefata in 1931 si acum, in 1934, cand mi-a fost gata cartea, mi-a dat-o, explica Sebastian. Ceream o prefata nu numai profesorului meu, langa care am invatat sa gandesc, dar o ceream si bunului cunoscator de probleme iudaice, Nae Ionescu, autor al catorva tulburatoare studii asupra iudaismului. Eu nu le-am uitat, cum n-am uitat nici indurerata - Dumineca - pe care el a scris-o in iarna lui 1927-1928, dupa Oradea Mare. Bunii mei evrei si bunii mei antisemiti au memoria scurta". Sebastian a refuzat sa judece prefata lui Nae Ionescu, dar nu si-a ascuns perplexitatea si amaraciunea. Atat a vrut sa se stie, ca in prefata lui Nae Ionescu exista un punct de vedere teologic, crestin, in lumina careia nu se recunostea. "Intrebarile mele sunt altele, sublinia Sebastian, dar, daca nici profesorul meu Nae Ionescu nu le-a raspuns, e probabil ca nu le va raspunde nimeni. E un destin intr-asta si nu o carte sa fi scris, dar cinci, dar cincizeci, tot acolo as ajunge. Fiecare dintre noi ramanem baricadati in ceea ce am apucat sa fim si, dincolo de asta, totul este zadarnic". Eroii romanului "De doua mii de ani" cauta solutii, unii descopera sionismul, altii marxismul sau emanciparea. Sebastian, personal, nu avea solutii de dat. Marturisea: "Fiecare isi rezolva sau nu-si rezolva pentru sine propriile sale rafueli... Cartea mea a fost scrisa pentru dezlegarea catorva tristeti, dar ea insasi, astazi, nu e decat o tristete mai mult". O tristete care va deveni din ce in ce mai profunda cu trecerea anilor si care, prin ea insasi, devenise o grava intrebare. Dar ceva mult mai grav atenta la echilibrul evreului: "tradarea" lui Mircea Eliade. Prietenia lor se va spulbera odata cu alunecarea lui Eliade spre extremismul legionar. Paradoxal insa, singurul care a sarit in apararea romanului si a autorului evreu a fost Mircea Eliade.
Complotul "Steaua fara nume"
In acest complot au fost amestecati cativa dintre marii romani ai epocii: regizorul Soare Z. Soare, criticul teatral N. Carandino, regizorul Sica Alexandrescu si actorii Nora Piacentini, Mircea Septilici, Marcel Anghelescu si printul Anton Bibescu. La mosia acestuia de la Corcova, isi petrecea Mihail Sebastian parte din prelungita vacanta nedorita, impusa de legile rasiale care il exclusesera din viata societatii romanesti. Printul roman avea o afectiune deosebita pentru scriitorul evreu. In 1934, in refugiul princiar de la Corcova, a scris Sebastian primele replici ale piesei "Ursa Mare", care se va juca in cele din urma sub titlul "Steaua fara nume".
Cum autorii evrei erau interzisi, pe afis figura un nume necunoscut: Victor Mincu. Comedia, o adevarata bijuterie teatrala, nu putea fi scrisa de un debutant. Presa vremii se angajase intr-o adevarata cursa de detectivi pentru descoperirea adevaratului autor. Mai intai s-a crezut ca a fost scrisa de Mihail Sadoveanu, apoi au fost banuiti regizorii Soare
Z. Soare si Sica Alexandrescu, actorii Radu Beligan si Mircea Septilici, impresarul N. Vladoianu etc. Misterul s-a pastrat si dupa premiera care a avut loc la 1 martie 1944. Succesul imens nu a mai permis anonimatul.
Un reporter abil a publicat chiar insinuarea ca "Steaua fara nume" nu reprezinta..."o biruinta romaneasca". Ca sa se linisteasca spiritele, in sfarsit si-a facut aparitia "adevaratul" autor: avocatul Stefan Enescu. Complotul se amplifica. Intervievat, Enescu a declarat: "Victor Mincu a existat si exista, el este subsemnatul." Stefan Enescu era un avocat crestin, un om cumsecade, care participa la complot din omenie si dragoste de teatru. Ca sa i se dea credibilitate, omul a fost pus sa mai semneze cateva articole si chiar o mica nuvela, publicata de prestigioasa revista "Viata Romaneasca". La 16 august 1944, Teatrul Comedia condus de Sica Alexandrescu isi redeschide portile cu "Steaua fara nume". Dar numele adevaratului autor a fost facut cunoscut abia dupa 23 august 1944. Valoarea piesei a fost confirmata de un sondaj organizat de revista "Cortina" in ianuarie 1945. "Steaua fara nume" era decretata cel mai bun spectacol al anului. Succes care l-a bucurat pe Sebastian, dar nu i-a schimbat starea de spirit.
El va nota in "Jurnal": "Mai mult melancolic, aproape trist. Simt nu stiu ce fel de oboseala veche si duc cu mine, peste tot, incurabila mea singuratate". Premonitorii cuvinte! Peste cateva zile, autorul "Stelei fara nume" va disparea cu adevarat in eterna singuratate...
A fost Mihail Sebastian asasinat?
Moartea neasteptata, la numai 38 de ani, a lui Sebastian, a starnit si aceasta banuiala. La 27 mai 1945, astepta in statie autobuzul care trebuia sa-l duca la Universitatea Populara. Se pregatise cu o conferinta despre sonetele lui Shakespeare. In ultimi ani ai razboiului invatase singur engleza si a predat chiar si lectii despre teatrul lui Shakespeare la scoala evreiasca "Cultura" din str. Sf. Ioan cel Nou. S-a aplecat sa-si lege siretul de la pantofi, cand un camion a trecut in viteza peste el. Nu departe de locul accidentului, a fost vazut Sasa Musat cum ridica bratul, ordonand parca soferului camionului sa accelereze. Sasa, era un personaj destul de suspect, un tanar comunist evreu fanatic, indeplinise multe misiuni inca din anii ilegalitatii. Dovedit spion roman si KGB-ist va fi expulzat din Franta, unde traia ca student intarziat. Mi-a fost profesor de relatii internationale la Facultatea de Ziaristica din Bucuresti, avea carisma si era mult secretos. Un alt profesor, Vasile Dumitrescu, viitorul ministru-adjunct de Externe, care nu-l suferea pe "pistruiati, ne avertizase la un seminar de ziaristica: "Sasa e in stare de orice, chiar si de o fapta buna". A primit Sasa Musat misiunea sa-l asasineze pe Mihail Sebastian? Intrebare ipotetica, se stie insa ca Sebastian nu era agreat de centrul de comanda comunist. Sebastian care in primele zile dupa 23 august 1944 urcase plin de elan pe baricada ziarului comunist "Romania Libera" a parasit-o foarte repede dezgustat de "tovarasii" ahtiati de putere, imorali si fanatici. Gestul sau fusese notat. Daca ar fi supravietuit accidentului (sau asasinatului, spuneti-i cum doriti!), cu siguranta ca ar fi cazut intre rotile masinariei exterminatoare a Securitatii. Sebastian era un bun prieten al fruntasului comunist Lucretiu Patrascanu, pe care marele stab, Gheorgiu-Dej decisese sa-l suprime. Toti prietenii lui Patrascanu au fost arestati, torturati si au zacut ani indelungi dupa gratii.

http://www.animatouch.moonfruit.com/
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ultimele .,editii speciale Mihail Sebastian..

Mesaj Scris de Admin la data de 08.12.07 22:33

Ultimele "editii speciale Mihail Sebastian" editate de publicatia "Realitatea evreiasca"

Acum o lună, în "Viața Noastră" din 7 septembrie, am prezentat la această rubrică primele trei numere ale ediției speciale pe care publicația "Realitatea Evreiască" le-a dedicat acestui eveniment major din cultura româno-evreiască. Între timp, apropiindu-ne de data nașterii scriitorului (18 octombrie), au apărut ultimele două "ediții speciale", îngrijite de cunoscutul istoric literar Geo Șerban, din care vom încerca să reținem cîteva idei pentru cititorii noștri.
În mrejele teatrului
Așa cum scrie Geo Șerban în articolul său "cele mai timpurii amintiri ale lui Mihail Sebastian se leagă de lumea teatrului". Mihai Sebastian avea să mărturisească în 1938, într-un articol din "Rampa" că "teatrul a reprezentat pentru mine totdeauna un mister, al cărui miraj a scăzut pe măsură ce m-am apropiat de el, dar care nici azi n-a dispărut cu totul...Ceea ce, totuși, teatrul continuă să păstreze, este misterul acesta foarte simplu, și totuși de nepătruns, al cortinei care rămîne un hotar între real și ireal. Cît am fi de blazați, cît am fi de neîncrezători, este acolo un miracol la care rămînem mereu sensibili."
În calitatea sa de cronicar dramatic, scrie Geo Șerban, "impostura, improvizația, pe de o parte, apatia și defetismul, pe de altă parte, au primit, constant, replici din partea lui Sebastian, în energica și fidela sa devoțiune pentru destinul teatrului".
Ediția specială publică un fragment din piesa "Potopul", comedie dramatică de autorul american H. Berger, prelucrată de Mihail Sebastian, piesă din repertoriul celebrei Trupe din Vilna, a cărei premieră a avut loc la 6 octombrie 1944 la Teatrul "Barașeum", sub regia lui Dinu Negreanu și Moni Ghelerter. Premiera "Potopului" avea loc în acel octombrie de după 23 august 1944, în paralel cu reluarea piesei sale "Steaua fără nume" la Teatrul "Comedia", condus de Sică Alexandrescu. "Potopul", bine primit de critica vremii, primea un veritabil rechizitoriu în "Scînteia" din 4 noiembrie, deoarece această piesă americană nu corespundea cu linia...partidului!
Tot în această "ediție specială" remarcăm articole publicate de Sebastian despre patru mari actori români: Elvira Popescu, Nottara, Iancu Petrescu și Iancu Brezeanu, dar și despre actorul evreu Iosif Kamen, unul din protagoniștii Trupei din Vilna.
În fine, suplimentul publică o "reconstituire" a evenimentelor legate de premiera piesei "Steaua fără nume", la 1 martie 1944, cînd din cauza legilor rasiale autorul a trebuit să se ascundă în spatele lui Victor Mincu, un nume necunoscut, care a fost de la început suspectat...ca nereal. Menționăm că la o anchetă făcută de revista "Cortina", la începutul anului 1945, "Steaua fără nume", era proclamată ca cel mai bun spectacol al anului 1944!
Dăruit destinelor culturii române
Ultima "ediție specială" (13sept.-10 oct.) este dedicată activității publicistice, cu precădere în domeniul culturii. În articolul său Geo Șerban subliniază că de la începutul activității sale publicistice, la ziarul "Cuvîntul", Sebastian "lua distanță față de confuzia valorilor, de falsele ierarhii, împotriva oportunismelor fățișe ori de culise, a împăcării confortabile cu vehicularea clișeelor conjuncturale". Ba mai mult, el s-a delimitat de ceea ce s-a denumit "generația '27" (a cărui conducător se va proclama Mircea Eliade, nota mea). Sebastian scria în "Rampa" din 30 dec. 1935: "Din ceea ce s-a chemat, prin 1927-28, -generație tînără-, eu n-am făcut propriu-zis parte. Căci nu era vorba de generație, ci mai mult de o -echipă- și cu această echipă m-am găsit repede în stare de război".
Deși Sebastian se opunea expermentalismului cu orice preț, el admira modernismul din poezia lui Ion Vinea, din pictura lui Marcel Iancu sau din compozițiile muzicale ale lui Filip Lazăr și, mai presus de orice, admira "pietrele" lui Constantin Brîncuși.
Dezamăgirea față de drumul pe care foștii săi camarazi, în frunte cu Mircea Eliade au derapat în a doua jumătate a deceniului '30 este exprimată clar în următorul citat: "O bună parte dintre foștii mei camarazi de la "Criterion", au abdicat de la obligațiile spiritului critic, devenite prea incomode. Aliați cu cei care, în 1933, ne spărgeau geamurile Fundației Carol și ne interziceau să discutăm probleme de cultură, ei scriu astăzi împotriva libertății, laudă teroarea și contribuie cu adeziunea lor teoretică la întunericul ce se pregătește". Cîtă clarviziune dovedește Sebastian!
Menționez că "frenezia gazetărească" a lui Sebastian l-a captivat și pe cunoscutul critic literar Dan C. Mihăilescu (DCM), care într-un articol publicat în numărul din octombrie al revistei "Idei în dialog" se declară contra celor care l-au folosit pe Sebastian, pe baza celor scrise în "Jurnal", numai pentru a ataca legionarismul foștilor săi camarazi, neglijînd calitățile sale de romancier, dramaturg, meloman, gazetar, estet rafinat, eseist, etc. Desigur Sebastian este mult mai mult decît un memorialist antilegionar și în niciun caz scrisul lui nu poate fi asemuit cu o "măciucă". De altfel Geo Șerban precizează: "Sebastian respingea violența, vehemențele verbale, oricît de intransingent s-ar fi manifestat în apărarea meterezelor de la care își lansa punctele de vedere." Dar, în același timp, nu se poate face abstracție de faptul că Sebastian a suferit văzîndu-i pe foștii lui prieteni derapînd la extrema dreaptă. Oricum, este îmbucurător că DCM a descoperit gazetăria de calitate a lui Sebastian, din păcate, într-un volum a cărui alcătuire este discutabilă ( așa zisul "Jurnal indirect").
Îmi permit să citez dintr-un articol publicat de Sebastian în "Universul literar" din 10 iunie 1928: "Deosebesc în sufletul românesc două trăsături de opusă sensibilitate, descinzînd una din claritatea ușoară și spumoasă a latinului, cealaltă din frămîntarea nedumerită și profundă a unei tristeți de slav creștin...De o parte, arcul Eminescu – Arghezi în poezie, Luchian în pictură, Enescu în muzică...De cealaltă parte, ghirlandele fericite, care, trecînd prin culoarea lui Grigorescu, păstrează la un capăt chipul de fericire domestică a lui Vasile Alecsandri și la celălalt pe cel de suculentă dispoziție al lui Mihail Sadoveanu."
Din pagina dedicată lui Mihai Eminescu, mă voi referi la activitatea de cronicar teatral a poetului. Iată ce scria Mihail Sebastian într-un articol din "Revista Fundațiilor Regale", (RFR) din iulie 1939: "Este în această pasiune a lui Eminescu pentru teatru ceva care depășește...orice alt criteriu. Cît trebuie să fi iubit el teatrul, pentru ca în seara de -Joi 19 August 1876- să se fi dus -într-o grădină pe ulița mare-, unde o biată trupă de actori evrei, veniți din Rusia, juca într-o limbă neînțeleasă (idiș, nota mea), un repertoriu nenorocit de de farse și de drame cu cîntece, ce infinit respect trebuie să fi avut pentru munca actorului și ce nestinsă curiozitate pentru lumina scenei, a oricărei scene, pentru ca el, redactorul antisemit al "Curierului de Iași", să scrie călduroasa cronică din numărul următor al gazetei!"
Este de prisos să spunem cît l-a admirat Sebastian pe Caragiale, de altfel în opera sa există în mod evident un filon caragelian.
Ediția specială publică texte care dovedesc admirația lui Sebastian pentru Nicolae Bălcescu, Creangă, Titu Maiorescu, Anghel Demetriescu, Rebreanu, Panait Istrate, Camil Baltazar, criticul literar Perpessicius...
În fine, sunt publicate texte care vorbesc despre "legăturile afective" ale scriitorului cu locuri din România. Pe primul loc este, cum era de așteptat, Brăila, orașul natal: "Degeaba am umblat departe de țară. Degeaba am uitat lucruri vechi și am iubit altele noi – sufletul meu de om de la Dunăre nu poate să treacă fără emoție pe lîngă o barcă cu pînze și pe lîngă o luntre de pescar."
Scriitorul era fermecat de frumusețea Balcicului. El scria: "Lumina Balcicului este violentă, copleșitoare, fără umbră, fără odihnă. Numai vecinătatea mării reușește s-o înduplece...Peisaj sărac, peisaj grav, peisaj împietrit, de unde își ia Balcicul înșelătoarea lui gamă de colori? Poate din acest fond cenușiu-ars, care dă prin contrast o intensitate dublă mării, iar culorilor o aprindere nouă...Dacă s-ar putea întruni într-o expoziție colectivă toate pînzele de inspirație balciciană (și e un lucru care ar trebui făcut cîndva...), s-ar vedea lămurit cîte viziuni diferite a îmbogățit și stimulat Balcicul..." Pot informa cititorii că la Muzeul de Artă din Constanța s-a organizat expoziția "Balcicul în pictura românească", pe care o preconiza Sebastian în 1938. De altfel, soția mea, pictorița Liana Saxone, deține minunatul album, conținînd 375 de reproduceri, publicat la editura Arc 2000, după această expoziție. Și, bineînțeles visează să ajungă cîndva la Balcic...
Un alt punct care l-a fermecat pe scriitor este Brașovul. Plimbîndu-se cu un prieten, pictor, prin Brașov, Sebastian notează: "Pretutindeni, în cele mai neînsemnate detalii, mi se părea că văd motive de pictură. Totul mi se părea expresiv". Desigur, așa cum notează scriitorul, există pericolul ca peisajele din Brașov să fie tratate ca niște ilustrate. Soția mea a făcut cîteva picturi la Brașov, în vara aceasta, care sunt expuse în cadrul expoziției "Din Israel în România și înapoi", care are loc acum la Institutul Cultural Român din Tel Aviv. Sper că a reușit să redea nu numai pitorescul dar și atmosfera din frumosul oraș, pe care Sebastian îl prezenta atît de entuziast cititorilor într-un articol publicat, în aprilie 1940, în Revista Fundațiilor Regale.
Combatantul neînregimentat
Revista "Observator Cultural" din 4-10 octombrie, publică un supliment, îngrijit tot de Geo Șerban, dedicat publicisticii politice a lui Mihail Sebastian. Geo Șerban scrie: "Nimic mai străin de temperamentul, de comportarea și convingerile lui Mihail Sebastian decît indiferența...Propriu-zis, nu politica i-a captivat interesul. Dovadă, nu s-a înrolat de partea nici unui partid. L-au pasionat mentalitățile, atitudinile, ideile proliferate pe scena politică..." Notează Geo Șerban: În 1933, cînd mai colabora la "Cuvîntul", "Sebastian pune suflet, face fraza să vibreze, invită cititorul să tragă concluzii acolo unde protocolul îi cere să atenueze fricțiuni, separări de păreri, un drept cîștigat prin desăvărșitul profesionalism de a nu ceda conjuncturilor și de a păstra, dreaptă, coloana vertebrală".
Extrem de interesant este eseul despre Louis Barthou, publicat în Revista Fundațiilor Regale, în decembrie 1934, ca și scurtele "exerciții de luciditate", publicate mai întăi în "Cuvîntul" și, după 1935, în "Rampa". Aș aminti nota despre situația din Rusia (1932), despre "Adolf Hitler – mongol" (1932), sau despre proclamarea jazzului ca element subversiv de cître regimul hitlerist (1935). Unele din aceste texte sunt, așa cum scrie revista în introducere, "în ciuda zecilor de ani care ne despart, de o surprinzătoare și neliniștitoare actualitate."

În final, consider că trebuie să-i mulțumim distinsului istoric literar Geo Șerban pentru stădania depusă prin publicarea suplimentelor din revistele "Realitatea evreiască" și "Observator cultural", cu ocazia Centenarului Mihail Sebastian, pe care am încercat să le prezint cititorilor noștri. Nu pot să nu-mi exprim regretul că domnia sa nu a fost invitat să participe la Conferința Internațională dedicată acestui eveniment, care va avea loc săptămîna viitoare la Universitatea Ebraică din Ierusalim.

http://www.animatouch.moonfruit.com/
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE.......

Mesaj Scris de Admin la data de 03.12.07 17:58

3. Reexaminarea problemei obiectivitatii si a subiectivitatii



Desigur, nu putem discuta aici in detaliu celebrele carti ale lui Friedländer, The Years of Persecution (1997) si The Years of Extermination (2007). Ma voi opri insa asupra acelor aspecte prezente in aceasta carte care sunt relevante pentru subiectul meu, subiectivitate si obiectivitate in jurnalul lui Sebastian.

In primul rand, cartea lui Friedländer pleaca de la premisa ca uciderea evreilor europeni este o trasatura definitorie a national-socialismului, si nu doar o consecinta secundara a altor aspecte ale politicii naziste (cum pretind istorici ca Martin Broszat sau Götz Aly), cum ar fi incercarile de reorganizare a Continentului intr-un mod mai avantajos pentru germani, din punct de vedere economic si demografic. Dimpotriva, Holocaustul este o trasatura definitorie a national-socialismului, pentru ca aceasta crima n-ar fi fost posibila fara elementul fundamental al ideologiei naziste - antisemitismul - sau, pentru a folosi termenul mai precis al lui Friedländer, antisemitismul salvator (redemptive antisemitism), conform caruia evreii nu erau doar unul dintre dusmanii poporului german din acel moment, asemenea liberalismului, comunismului, a aliatilor etc., ci dusmanii omenirii pur si simplu, "principiul raului in istoria si societatea occidentala". Aceasta axioma metaistorica, care provine in parte din traditia antisemita crestina si occidentala, constituia crezul fundamental al lui Hitler, din care derivau vederile sale politice si ideologice mai concrete. Din perspectiva romaneasca, il putem completa pe Friedländer adaugand ca, desi axioma metaistorica a lui Hitler a fost rareori impartasita de aliatii sai europeni, in cazul lui Antonescu, lucrurile stau altfel. In anii 1941-1942, anii cei mai cumpliti pentru evreii romani - ceea ce se regaseste si in jurnalul lui Sebastian -, Antonescu a fost destul de aproape de milenarismul antisemit al lui Hitler (vezi cuvantarile sale rostite in cadrul Consiliului de Ministri).

In al doilea rand, cartea este conceputa ca o istorie integrativa si integrata a Holocaustului. Este integrativa pentru ca incearca sa descrie evenimentul din trei perspective principale: aceea a calailor, aceea a victimelor si aceea a celor neimplicati (bystanders). Motivul alegerii este dat de evidenta ca Holocaustul nu poate fi redus la ceea ce au gandit si au facut calaii la scara istorica. Tot asa de importante sunt si victimele, care au fost tinta gandurilor si a actiunilor calailor, si cei neimplicati, care, cu putine exceptii, au lasat aceste crime sa se petreaca. In ultima instanta, victimele si neimplicatii erau si acestia agenti umani, fie ca erau activi, pasivi sau indiferenti, si sunt, ca atare, subiecti ai descrierii istorice. Dupa Friedländer, gandurile, actiunile, reactiile si interactiunile acestor trei grupuri fac astfel parte integranta din istoria Holocaustului. Prin urmare, ar fi o greseala sa atasam istoria victimelor unei simple culturi emotionale, subiective, individuale si mitice a comemorarii si s-o punem in contrast cu istoriografia obiectiva, generala, stiintifica si detasata a acestui eveniment. Dupa cum spune Friedländer, "istoria evreilor in timpul Holocaustului nu poate fi istoria Holocaustului; totusi, fara aceasta istorie, istoria generala a acestor evenimente nu poate fi scrisa". Aceasta abordare integrativa explica, de asemenea, de ce cartea este o istorie integrata, adica bazata in mare masura pe comparatii si contraste intre diferitele perspective ale agentilor si ale diferitelor contexte in care acestia se gasesc de-a lungul si de-a latul intregului continent. Desi aceasta abordare nu presupune respingerea totala a ierarhiei lui Hilberg in legatura cu masura in care documentele Holocaustului ne conduc spre adevar, inseamna totusi ca avem nevoie sa reevaluam aceasta ierarhie. Pentru ca, daca istoria evreilor in timpul Holocaustului este o parte esentiala a Holocaustului, atunci marturiile directe ale victimelor, si in special jurnalele, ca documente istorice, devin surse istoriografice indispensabile - marturia tuturor victimelor "la nivel individual", si nu numai a acelor evrei aflati intr-o pozitie institutionala sau sociala superioara, dupa cum crede Hilberg. Relevanta istorica, obiectivitatea jurnalului lui Sebastian si a altor documente similare este astfel pe deplin restabilita. Citatele abundente ale lui Friedländer din jurnalul lui Sebastian, dar si din alte numeroase jurnale ale evreilor din Est sau Vest, intelectuali, activisti politici, gospodine sau adolescenti, citate pe care le compara cu citate din documente apartinand calailor sau celor neimplicati, sustin acest argument metodologic. Permiteti-mi sa va ofer un exemplu pentru modul in care Friedländer foloseste citate din jurnalul lui Sebastian in acest scop. Capitolul al patrulea din The Years of Extermination acopera perioada iunie-septembrie 1941, adica primele luni ale atacului Axei asupra Uniunii Sovietice. In acest context, Friedländer citeaza cativa autori evrei est-europeni de jurnale pentru a ilustra starea de spirit a evreilor in conditiile noului razboi si ale noilor sperante si pericole pe care acesta le trezea. Astfel, Friedländer il citeaza pe un tanar din ghetoul din Lodz, care scrie in jurnalul sau ca razboiul este "o stire incredibila, minunata!", pentru ca oferea posibilitatea unei eliberari de nazisti. Friedländer contrasteaza apoi acest optimism cu fatalismul lui Herman Kruk, bibliotecarul din Vilna, si cu sentimentul de neliniste si nesiguranta prin care trece Sebastian in seara primei zile a razboiului, 22 iunie 1941: "Seara ne adunam acasa devreme. Cu obloanele trase, cu telefonul inchis, sentimentul de apasare, de neliniste creste. Ce se va intampla cu noi? Abea indraznesc sa intreb. Sa te gandesti si sa te imaginezi peste o zi, peste o saptamana, peste o luna, nu poti decat cu teama".

Ar fi o mare greseala sa consideram aceste descrieri individuale atat de diferite ale unor stari de spirit ca subiective si, prin urmare, mai prejos de idealul obiectivitatii istorice. Tocmai aceasta diversitate si subiectivitate ne ajuta sa ilustram sau cel putin sa schitam un tablou al starii victimelor Holocaustului. Asemenea informatii cruciale se pierd daca ne concentram doar asupra datelor si documentelor oferite de calai. Cred ca este deja evident in ce masura abordarea lui Friedländer difera de cea a unui sceptic moderat in maniera lui Hilberg sau de aceea a unui sceptic radical. In timp ce contrastul cu cel din urma este categoric, cadrul analitic al lui Friedländer nu respinge tipul de istorie din perspectiva calailor, pe care il abordeaza Hilberg, ci devine un aspect al acestei abordari. Cu toate acestea, o consecinta este ca trebuie sa reflectam cu o atitudine mai critica asupra unor termeni precum "fapte obiective", "istorie obiectiva", "suma faptelor", "punct de vedere general" etc. Doar uitandu-ne la aceste evenimente din intreita perspectiva a lui Friedländer ne dam seama ca nu este legitim sa le consideram drept "fapte obiective" doar pe acelea care pot fi coroborate cu documentele calailor. Acestia nu au documentat aproape niciodata consecintele masurilor lor antievreiesti, reactiile, contraactiunile sau, pur si simplu, suferintele victimelor. "Perspectiva generala" a celor care au intins sarma ghimpata este incompleta, daca nu stim ce s-a intamplat la nivel individual cu cei care se aflau in interiorul lagarelor in consecinta actiunilor celor din afara. Realitatea istorica nu este doar realitatea calailor, realitatea "obiectiva" a lui Hilberg. Aceasta este si realitatea victimei, realitatea vazuta din punctul lor de vedere. Realitatea istorica este astfel imbogatita - si, odata cu ea, si notiunea noastra de obiectivitate.

Aceasta ne aduce la un al treilea aspect al cartii lui Friedländer. Am spus mai devreme ca aproape niciodata consecintele masurilor antievreiesti nu au fost documentate de calai. De fapt, intr-un anumit sens, ei nici n-ar fi putut sa le documenteze asa cum au facut-o victimele. Iar aceasta pentru ca prezenta raului si a crimei in Holocaust poate fi relevata doar de experienta victimelor, de speranta, durerea, nesiguranta si, in cele din urma, moartea acestora, pe cand calaii ca atare nu ar putea avea acces experiential si existential la aceste dimensiuni. De fapt, chiar si noi, care nu ne aflam de partea calailor, dar pe care multe decenii ne separa de aceste evenimente, nu am putea avea acces la dimensiunea morala, la imensa suferinta produsa de Holocaust, daca nu ar exista acesti martori individuali, acesti martori morali, pentru a folosi termenul lui Avishai Margalit, elaborat in cartea sa The Ethics of Memory (2002). Dupa cum spune Friedländer: "Prin chiar natura sa, datorita umanitatii si libertatii sale, o voce individuala care se ridica in cursul unei naratiuni istorice obisnuite a unor evenimente precum cele prezentate in cartea mea pot sa patrunda prin interpretarea monotona si sa strapunga ingamfarea (in cele mai multe cazuri involuntara) a detasarii si «obiectivitatii» stiintifice. O astfel de functie disruptiva ar folosi in mica masura unei istorii a pretului graului in pragul Revolutiei franceze, dar este esentiala in reprezentarea istorica a exterminarii in masa (...) pe care istoriografia care merge pe calea batuta o domesticeste si o «aplatizeaza»".

Daca il inteleg bine pe Friedländer, atunci chiar aceasta subiectivitate a marturiilor victimelor, adica descrierea evenimentelor din punctul lor de vedere, ca victime, ca evrei, le confera statutul de martori morali. Aceasta subiectivitate este cu adevarat importanta. Relevanta sa nu consta numai in imbogatirea intelegerii istorice a realitatii prin adaugarea a inca unui strat de obiectivitate (vezi mai sus). Mai mult, ea reveleaza dimensiunea morala a realitatii istorice si, prin asta, reveleaza, ca o extrema, raul in istorie si dimensiunile sale.

Dar aceasta nu contrazice respingerea de mai sus a incercarilor scepticului radical de a trata jurnalul lui Sebastian ca marcat de subiectivitate? Nu, pentru ca subiectivitatea de care este vorba aici nu este subiectivitatea in raport cu adevarul, ci cu expresia, strigatul de durere. Sa luam pasajul urmator din jurnalul lui Sebastian, scris in octombrie 1941, in timpul celor mai rele crime impotriva evreilor romani, infaptuite de guvernul Antonescu, un pasaj citat de doua ori de Friedländer: "Drumurile Basarabiei si Bucovinei sunt pline de cadavrele evreilor prigoniti de la casele lor spre Ucraina. Batrani, copii, bolnavi, femei - toti fara alegere, fara exceptie sunt aruncati pe drumuri si goniti spre Moghilev. (...) Moartea prin impuscare e o mult mai blanda soarta. (...) E o dementa antisemita, pe care nimic nu o poate opri. Nu e nicaieri nici o frana, nici o ratiune. Daca ar exista un program antisemit — inca ar fi bine. Ai sti pana la ce limite se poate merge. Dar nu e decat o pura bestialitate fara control, fara rusine, fara constiinta, fara scop, fara tinta. Orice, orice, absolut orice e posibil. Vad pe fetele evreiesti paloarea spaimei. Ingheata surasul lor de optimism atavic, se stinge vechea lor ironie consolatoare. Intr-o zi, intr-o departata zi, cosmarul va trece — dar noi, tu, el, eu, noi astia care ne privim in ochi unii pe altii, noi vom fi cazut de mult" (20 octombrie 1941).

Desigur, aspectul moral se aplica insutit jurnalului lui Sebastian, asa cum au remarcat multi comentatori, atat in Romania, cat si in strainatate. Pentru a vedea un singur exemplu de cat de mult acest jurnal i-a impresionat pe comentatorii romani, cel putin atunci cand l-au citit pentru prima data si au fost asadar receptivi la lectia morala a cartii, iata ce spunea Gheorghe Grigurcu in 1997: "Descriind suferinta milenara a semintiei sale, ca si tratamentul bestial la care a fost supusa, chiar in veacul nostru, cu pretentii de hipercivilizatie, autorul Stelei fara nume a depasit fenomenologia strict etnica, dosarul iudaic ca atare. A dezvaluit natura atroce a nationalismelor dezlantuite. A tintuit la stalpul infamiei comportarea totalitarismelor. Ne-a ajutat sa privim Holocaustul nu ca pe o «jertfa particulara», ci ca pe una la scara intregii omeniri. Cosmarul indurat de evreii supusi genocidului ne priveste pe noi toti, e un stigmat al unei epoci barbare, ce fie ca s-a ispravit, fie ca nu, ne apasa pe toti laolalta". Desi Grigurcu se grabeste prea mult sa puna accentul pe dimensiunile globale, umane, nu doar strict evreiesti ale Holocaustului, consternarea lui morala produsa de jurnalul lui Sebastian este evidenta. (Unele comentarii problematice mai recente ale aceluiasi autor despre jurnalul lui Sebastian demonstreaza ca putem deveni insensibili chiar si fata de un martor moral de talia lui Sebastian.)

In concluzie, urmandu-l pe Friedländer, pledez pentru intelegerea si folosirea jurnalelor victimelor Holocaustului atat ca marturii istorice obiective, cat si ca marturii morale. Acesta nu este, totusi, ultimul aspect relevant al problemei. Mai exista un aspect, desi nu sunt sigur ca este mai mult decat implicit. Acesta se afla, la randul sau, in domeniul moralei, sau mai degraba al eticii, si ne conduce inapoi la termenul difuz si problematic de subiectivitate, subiectivitatea radicala a strigatului de durere. Aici apare o intrebare tulburatoare. Care este finalitatea investigatiei noastre morale si istorice asupra Holocaustului, bazata nu numai pe documente obiective, ci si pe marturii cum este cea a lui Sebastian? In ce masura putem sa fim martorii suferintei lui? Cum raspundem strigatului sau de durere? - raspunsul este, desigur, ca nu putem raspunde strigatului sau de durere. Singura reactie adecvata fata de suferinta unei fiinte umane care ne-a atins, dar care a murit, este sa evitam s-o uitam, sa o amintim, sa o plangem. Caracteristica finala a marturiilor directe, precum cele ale lui Sebastian, Klemperer, Anne Frank sau Elsa Binder, este ca acestea pot fi percepute si folosite ca memoriale, asa cum, de fapt, au si fost concepute de autorii lor. Dar acest demers nu are finalitate, deoarece procesul de amintire este deschis si deoarece noi nu putem sa stim si sa ne amintim vocea individuala a fiecarei victime. Dar pe acele cateva voci care au lasat o urma ar trebui sa ni le amintim la un nivel individual, pe baza marturiilor lor individuale. Lumea intreaga nu numai ca ar fi stiut mult mai putin fara notele lui Sebastian si ale Elsei Binder. Ea ar fi fost si un loc mult mai inuman.

(Textul este o versiune prescurtata a unui articol in limba engleza, nepublicat inca, dar prezentat la Hebrew University din Ierusalim la simpozionul Mihail Sebastian organizat de ICR in octombrie 2007)
Traducere de Oana Valentina Suciu, Sorin Cucerai, Radu Cristescu si Sorin Ghergut
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=6155
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE......

Mesaj Scris de Admin la data de 03.12.07 17:57

De fapt, nici macar nu este clar ce ar putea sa fie un adevar "subiectiv" sau indefinit. Este vorba de un adevar care este adevarat numai in legatura cu un singur individ? Dar asta nu inseamna ca un adevar devine subiectiv in sensul pe care in foloseste scepticul radical. Propozitia "Acest istoric al religiilor a scris peste 40 de carti" este adevarata (sa presupunem) doar in cazul lui Mircea Eliade, dar prin aceasta propozitia nu devine subiectiva. Sau este vorba de un adevar care poate fi cunoscut numai de un singur individ? Chiar daca ar exista asemenea adevaruri - afirmatie impotriva careia Ludwig Wittgenstein a adus argumente puternice in Cercetari filosofice -, acestea nu ar fi subiective in sensul folosit de sceptic, pentru ca este clar ca suntem cu totii perfect capabili sa intelegem si sa evaluam afirmatiile pretins subiective ale lui Sebastian. Mai exista un mod in care o asertiune poate sa nu exprime un adevar obiectiv - atunci cand aceasta este falsa -, dar acesta este un argument cum nu se poate mai banal. Un sceptic poate, bineinteles, sa afirme ca unele sau chiar toate propozitiile lui Sebastian sunt false, dar aceasta nu le-ar face sa fie subiective, intrucat nu exista fals subiectiv. De fapt putem foarte usor sa obtinem adevaruri obiective din presupusele propozitii false ale lui Sebastian pur si simplu negandu-le - si, in mod evident, un document nu poate sa nu fie considerat un jurnal doar pentru ca in alcatuirea sa intra unele propozitii negate sau chiar daca textul contine doar astfel de propozitii.

In concluzie, scepticul radical nu este in stare sa explice ce intelege prin "obiectiv", "subiectiv", "definitiv" etc. intr-o maniera coerenta. Cred ca scepticul radical cade prada unei triple confuzii atunci cand sustine P1-P3: acesta confunda setul de adevaruri posibile cu adevarul unei propozitii date (P1); confunda contextul in care o propozitie este afirmata cu adevarul acelei propozitii (P2); si confunda dovezile inductive cu bazele criteriale (P3). Sa explic:

P.1.: In primul rand, desi nu cunoastem si este posibil sa nu cunoastem toate adevarurile, pentru ca multimea lor este indefinita, adevarurile pe care le cunoastem nu sunt deloc indefinite, ci, dimpotriva, "definitive". Doar pentru ca nu putem afirma toate adevarurile, nu inseamna ca nu putem cunoaste nici un adevar. Pentru ca, daca lucrurile ar sta asa, P1 ar fi ea insasi contradictorie, din moment ce, fiind o propozitie particulara care nu poate fi afirmata "in numele definitivului", ar trebui la randul sau sa fie tratata ca o afirmatie provizorie, al carei adevar ar trebui, la randul sau, sa fie indefinit si problematic (dar care propozitie adevarata ar justifica acest lucru?).

P.2.: In al doilea rand, in timp ce contextul in care este enuntata o propozitie pote fi unul "subiectiv", in sensul ca propozitia este exprimata de un anumit subiect, sau scrisa intr-un jurnal privat, propozitia, daca este adevarata, este obiectiv adevarata, asa cum este tot adevarul. Enuntarea propozitiei "Acum tin un curs (conferinta)" nu este nonobiectiv adevarata, doar pentru ca este rostita de mine. Este de fapt adevarata pentru ca este rostita de mine in timp ce tin o conferinta. Faptul ca o noua enuntare a aceleiasi propozitii nu va mai fi adevarata peste doua ore nu inseamna ca enuntarea din acest moment nu exprima un adevar obiectiv si ca, peste doua ore, va fi gresit sa o descriem ca fi avand rostit un adevar obiectiv. Asertiunile pozitive care contin expresii indicatoare ("subiective") cum ar fi "eu" sau "acum" exprima adevaruri obiective in masura in care aceste expresii indicatoare pot fi inlocuite cu unele nonindicatoare ("Edward Kanterian tine o conferinta pe 7 noiembrie la ora 18.00").

P.3.: In cele din urma, sa dam un exemplu pentru distinctia dintre dovezile inductive si baza criteriala. Putem spune, de exemplu, ca faptul ca toate guvernele din Romania de pana acum au fost corupte ofera numai dovezi inductive pentru faptul ca toate guvernele din Romania vor fi pentru totdeauna corupte. Dar este o greseala sa spui ca faptul ca Eliade a facut cateva remarce fasciste numai intr-un numar limitat de cazuri ne ofera numai dovada inductiva a cadrului sau mental fascist dintr-o anumita perioada si ca nu trebuie sa generalizam din cateva citate individuale, la intamplare. Este gresit, pentru ca a face remarce fasciste cu toata sinceritatea (si Eliade nu mintea) este o baza criteriala pentru atribuirea de convingeri fasciste cuiva la un moment dat: este ceea ce este sa fii fascist (se aplica si rasismului).

Prin urmare, afirmatiile dintr-un jurnal nu pot fi acuzate de subiectivitate, relativism sau indeterminare in intelesul pe care scepticul radical le atribuie acestor termeni. Propozitiile pot fi false sau, intr-un anumit context, pot fi irelevante sau pot sa nu ne comunice tot ce vrem sa stim. Cu toate acestea, daca sunt adevarate, atunci sunt adevarate in mod obiectiv si categoric.

Dar cum stim care din afirmatiile lui Mihail Sebastian sunt adevarate si care nu? Merita amintit ca Mihailescu mentioneaza in trecere metoda corecta de verificare a acestor afirmatii: trebuie sa comparam si sa coroboram jurnalul lui Sebastian cu alte si alte date si lucrari mai mult sau mai putin asemanatoare. Din pacate, Mihailescu nu foloseste aceasta metoda care ar intra in conflict cu tipul de scepticism radical catre care tinde argumentul sau. Dar aceasta nu inseamna ca metoda nu poate fi aplicata. Pentru a face acest lucru, ar trebui sa ne orientam spre o abordare complet diferita a acestor chestiuni - istoria Holocaustului a lui Saul Friedländer.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE.......................

Mesaj Scris de Admin la data de 03.12.07 17:55

2.4 Scepticismul radical

Merita sa remarcam faptul ca, desi Hilberg ar plasa jurnalul lui Sebastian mai sus decat alte tipuri de documente, deoarece aproximeaza idealul marturiei directe, al informatiei la care autorul jurnalului este martor si care este astfel prezenta in chiar actul scrierii, un comentator inca si mai sceptic ar putea afirma ca insasi aceasta ancorare in prezentul fiecarui eveniment reprezinta cea mai mare limitare a unui jurnal, intrucat prezentul este in intregime tranzitoriu si, astfel, intr-un sens important, relativ. Daca adaugam la asta faptul ca autorul jurnalului, ca fiinta umana, are intotdeauna un punct de vedere subiectiv, datorita personalitatii sale, a optiunilor lui, a convingerilor sale politice sau a apartenentei etnice, vom obtine o forma destul de radicala de scepticism, conform careia nu trebuie sa privim nimic din ce este scris intr-un jurnal ca pe o expresie a marturiei directe si a unui inalt grad de obiectivitate, ci tocmai dimpotriva: ca pe un punct de vedere in mod necesar subiectiv si, astfel, cat se poate de limitat, care trebuie privit cu multa precautie si suspiciune.

Argumente de acest tip au fost avansate cu privire la jurnalul lui Sebastian de catre cativa comentatori romani, printre care Dan C. Mihailescu si Monica Lovinescu. Mentionez aici ca nu sunt interesat sa discut astfel de comentarii de dragul lor inselor. Sunt interesat doar de acele aspecte ale acestor comentarii care exemplifica tendinte, care, odata sistematizate, transcend obiectivul lor relativ ingust si conduc la afirmatii sceptice radicale cu caracter general.

Pentru a nu cauta prea mult, sa luam, de exemplu, recenzia initiala a lui Mihailescu la jurnalul lui Sebastian, Adeverirea unui mit (1997). Pentru a evita o condamnare prea dura a lui Mircea Eliade, datorata bine cunoscutelor pasaje "fasciste" din jurnalul lui Sebastian, Mihailescu propune un principiu general de interpretare a unor astfel de documente. "Este vorba, spune el, de o cerinta elementara a receptarii literaturii memorialistice: cea de a nu absolutiza niciodata nici o afirmatie a autorului, ci de a lua totul cum grano salis. De a nu hiperboliza anecdoticul, de a nu generaliza intamplatorul, a nu decreta ca regula exceptia." Mihailescu arata ca ar fi o greseala sa violam "legea relativului si a contextualizarii", o lege care constituie "esenta abordarii oricarui act memorialistic, fie facut, acesta, sub imperiul clipei prezente, fie prin aburii nostalgiei evocative". Mai departe, el scrie: "Cel care extrage o afirmatie de moment a cuiva dintr-o multime de reactii subiective ale altcuiva, ridicand-o la rangul supremului adevar obiectiv, cade intr-o ridicola eroare. (...) Totul, absolut totul dintr-o opera memorialistica trebuie luat cu precautie, (...) trebuie coroborat cu alte si alte date si lucrari mai mult sau mai putin asemanatoare. Fiecare parte trebuie gandita in functie de intregul evenimentului, de intregul personalitatii respective, in functie de momentul istoric precis etc., pentru ca, in final, (...) ea sa fie privita prudent, (...) inregistrata cu atentie, desigur, insa niciodata in numele definitivului". In fine, Mihailescu mentioneaza singularitatea pozitiei lui Sebastian in cadrul generatiei sale, cea a unui evreu care nimereste in plin proces de nazificare a altora, sugerand ca unele dintre condamnarile mai emotionale ale afirmatiilor profasciste ale lui Eliade se datoreaza acestei singularitati.

Doua teze relativiste apar in acest argument. Prima se refera la subiectul explicit din pasajele lui Sebastian, si anume la implicarea lui Eliade in miscarea fascista, pe care criticul literar o descrie ca pe o eroare de tinerete si ca pe o "ploaie trecatoare". Nu vreau sa discut aici aceasta parte a argumentului, chiar daca o consider gresita. Ma intereseaza mai mult dovada pe care Mihailescu o aduce in favoarea caracterului relativ al implicarii lui Eliade in miscarea fascista: aceea ca jurnalul lui Sebastian este, ca document, relativ si subiectiv, intr-un anumit sens. Aceasta a doua teza relativista priveste chiar subiectul nostru - statutul epistemic al jurnalelor victimelor. Pentru ca, daca marturia lui Sebastian cu privire la fascismul lui Eliade este una relativa, nu avem nici un motiv sa presupunem ca ea este mai putin relativa cand avem de-a face cu alte subiecte si evenimente descrise in jurnal, dat fiind ca Mihailescu insusi a dat o lege de interpretare, un principiu interpretativ general intemeiat pe natura jurnalelor. Desigur, Mihailescu nu aplica acest principiu la intregul jurnal al lui Sebastian, ci doar la pasajele care il privesc pe Eliade. Dar asta este o aplicare selectiva a unui principiu interpretativ complet general. Sa ne reamintim formularea sa: "Totul, absolut totul dintr-o opera memorialistica trebuie luat cu precautie (...)". Fie ceva este in neregula cu principiul lui Mihailescu al interpretarii, fie acest argument ii ofera scepticului radical mijloace pentru a putea afirma nu doar caracterul relativ al jurnalului lui Sebastian, ci si caracterul relativ al oricarei marturii directe cu privire la Holocaust. Miza, aici, nu este doar una hermeneutica sau interpretativa. In realitate, avem de-a face cu o chestiune epistemologica, una care priveste justificarea unui tip important de sursa de cunoastere a trecutului.

Folosindu-ne de argumentele deja citate, putem desface "principiul relativului" in trei propozitii.

P.1.: Orice jurnal este scris la un anumit moment istoric, si astfel nu capteaza intregul, fiind esentialmente un fragment limitat.

P.2.: Orice autor de jurnal are un punct de vedere subiectiv, date fiind interesele sale, apartenenta etnica etc. si, drept consecinta, orice este scris intr-un jurnal este esentialmente subiectiv.

P.3.: Orice jurnal prezinta cazuri individuale, astfel ca dintr-un jurnal nu pot fi trase concluzii generale.

Principiul relativului are doua consecinte interpretative distincte - una moderata, iar cealalta extrema. Consecinta moderata este ca trebuie sa ne raportam la jurnale cu multa precautie si cu spirit critic. Acesta este, desigur, un principiu filologic rezonabil, pe care Hilberg insusi il discuta, dupa cum am vazut. Totusi, in timp ce scepticul moderat (Hilberg) foloseste acest principiu pentru a deosebi intre gradele de adevar ale documentelor testimoniale (contrapunand memoriile jurnalelor, de exemplu), scepticul radical sustine pur si simplu ca atat memoriile, cat si jurnalele sunt in bloc, prin esenta lor, nedemne de crezare, suspecte, relative si subiective. Procedand astfel, scepticul radical ignora distinctia cruciala dintre memorii si jurnale, considerandu-le pe ambele ca apartinand aceluiasi gen, cel al "operelor de memorialistica", gen supus legii relativului. Aceasta pretentie este cu siguranta neintemeiata din exact acele motive pe care Hilberg le avanseaza in favoarea distinctiei. Jurnalele, indiferent daca ale victimelor sau ale faptasilor, aproximeaza idealul marturiei directe intr-o mai mare masura decat memoriile sau documentele istoriei orale.



2.5. In apararea adevarului obiectiv

In consecinta, tratand orice document testimonial ca nedemn de incredere, o pozitie precum cea a lui Mihailescu se apropie mult de ceea ce eu numesc consecinta interpretativa extrema - si anume, scepticismul radical cu privire la statutul epistemologic al jurnalelor victimelor. Acest tip de scepticism neaga afirmatia potrivit careia in astfel de jurnale putem gasi vreun adevar obiectiv ("la rangul supremului adevar obiectiv") si ca ele ar contine ceva definitiv ("in numele definitivului"). A sustine asa ceva este cu siguranta fals. Jurnalele pot contine adevaruri obiective, iar cel al lui Sebastian chiar contine asemenea adevaruri. Astfel, cand Sebastian scrie, pe 15 iunie 1940, urmand un comunicat oficial privind ocuparea de catre nazisti a Frantei, ca "Linia Maginot a fost atacata violent", el afirma acelasi adevar obiectiv afirmat si in comunicat. Statutul semantic si gradul de adevar al propozitiei "Linia Maginot a fost atacata violent" nu trece de la obiectiv la subiectiv si de la definit la indefinit doar pentru ca propozitia este transferata dintr-un comunicat oficial intr-un jurnal privat. Sau, pentru a da un exemplu mai putin trivial, cand Sebastian raporteaza remarcele antisemite ocazionale ale lui Camil Petrescu, precum "Ce altceva e comunismul decat imperialismul evreilor?" (25 iunie 1936), remarcele lui Petrescu nu devin cumva mai subiective si mai indefinite atunci cand sunt parafrazate sau chiar citate de catre Sebastian doar pentru ca mediul este acum jurnalul, si nu cuvantul vorbit. (Si, pentru ca veni vorba, era cuvantul vorbit al lui Petrescu mai obiectiv?) Pentru a da un ultim exemplu din jurnal, sa ne oprim asupra intrarii Romaniei in razboi impotriva Uniunii Sovietice, in iunie 1941, si a masurilor antievreiesti subsecvente decretate de guvernul Antonescu, evenimente la care Sebastian a fost martor, pe care le-a descris si le-a comentat. Aici gasim nu doar citari directe si indirecte din comunicatele oficiale care exprima adevaruri obiective (de exemplu: "Prin doua proclamatii catre tara si armata, generalul Antonescu anunta ca, alaturi de Germania, Romania incepe razboiul sfant pentru dezrobirea Basarabiei, Bucovinei si pentru nimicirea bolsevismului" (22 iunie 1941); sau: "Evreii vor fi indepartati din sate in Moldova", spun ziarele de azi. Masura poate fi extinsa si in alte regiuni. Titlu mare, cap de afis: Jidanii in lagare de munca (27 iunie 1941) sau: Evreii vor fi indepartati din sate in Moldova, spun ziarele de azi. Masura poate fi extinsa for instance si in alte regiuni. Titlu mare, cap de afis: Jidanii in lagare de munca (27 iunie 1941). Gasim si descrieri obiective adevarate despre ceea ce li se intampla evreilor bucuresteni: "Din Vacaresti, grupuri mici, mizerabile de evrei famelici, livizi, zdrentuiti, purtand lamentabile legaturi si boccele se indreapta spre centru. Se pare ca pe platoul Prefecturii sunt adunati cateva mii. Pe Calea Victoriei, femei amarate, cu priviri de neliniste, de implorare stupida, dau tarcoale locului, neindraznind sa se apropie prea mult si asteptand probabil vesti de la barbatii care au intrat" (4 august 1941). (Alte exemple: descrierea rebeliunii legionare din ianuarie 1941, consecintele bombardarii Bucurestiului de catre Aliati in 1944 etc.)
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Subiectivitate și obiectivitate în Jurnalul lui Mihail Sebas

Mesaj Scris de Admin la data de 03.12.07 17:54

Subiectivitate și obiectivitate în Jurnalul lui Mihail Sebastian

Edward Kanterian

Traducere de Oana Valentina Suciu, Sorin Cucerai, Radu Cristescu și Sorin Gherguț

In octombrie 1941, unitatile germane si ucrainene au masacrat intre 10.000 si 12.000 de evrei in cimitirul orasului Stanisławów, din sudul Galitiei. Supravietuitorii au fost stransi intr-un ghetou nou format. Printre ei se afla o tanara femeie, Elsa Binder, care, in scurta vreme, a inceput sa tina o cronica a vietii din ghetou in jurnalul ei, descriind persecutiile si privatiunile crescande si exprimand sentimentele de deprimare, nesiguranta si uneori speranta pe care le impartasea cu cei din jurul ei. Pe 19 iunie 1942, jurnalul Elsei ia sfarsit, odata cu viata ei, putem presupune. Fiindca jurnalul sau a fost gasit pe marginea drumului care duce la cimitirul din Stanisławów, principalul loc de executie din oras. Cu zece zile inainte de final, Elsa nota semnele a ceea ce avea sa urmeze: Consiliul Evreiesc local fusese dizolvat si 800 de oameni fusesera dusi la cimitir. Tot atunci, Elsa reflecta resemnata asupra propriului jurnal: "In fond, tot mazgalitul asta n-are nici un sens. E limpede ca nu vom supravietui. Lumea va afla tot si fara insemnarile mele".



2. Relativitate, subiectivitate, scepticism



2.1. Problema

Erau justificate remarcele autocritice ale Elsei? Avea dreptate sa puna la indoiala importanta insemnarilor ei private? La urma urmelor, privite dintr-o perspectiva obiectiva, ele par sa nu ofere multe informatii istorice. Elsa nu stia, si nu avea cum sa stie, ca uciderile in masa, precum cele din orasul ei, adica exterminarile initiale, localizate, petrecute in Est dupa invadarea Uniunii Sovietice in iunie 1941, aveau sa se extinda curand si sa-i includa pe toti evreii europeni, in urma unei decizii luate de Hitler candva, spre sfarsitul anului 1941, dar nu mai tarziu de 12 decembrie, si ca implementarea acestei decizii a fost discutata in toate detaliile ei practice la conferinta de la Wannsee, in ianuarie 1942, organizata si condusa de Reinhard Heydrich, mana dreapta a lui Himmler, seful Reichssicherheitshauptamt, acea subdiviziune a SS care se va ocupa in cele din urma de "Solutia Finala" si, ca parte a acesteia, de "Aktion Reinhard", inceputa in martie 1942, al carei scop era uciderea tuturor evreilor din Generalgouvernement-ul polonez, fie prin operatiuni de asasinare "in situ" fie prin deportarea in cele trei lagare de exterminare special construite - Belzec, Sobibor si Treblinka. Stanisławów era, in aceasta vasta planificare (grand scheme of things), doar inca un punct in agenda. Despre toate acestea si multe altele, Elsa nu avea cunostinta, fiindca perspectiva ei era foarte limitata, restransa la viata ei si cateva vieti din jurul ei, toate situate in contextul si mai limitativ al unei comunitati incarcerate, rupte de sursele obisnuite de cunoastere. Desigur, daca aceasta evaluare este corecta, nu se va aplica doar in cazul insemnarilor Elsei Binder, ci al oricarui document inrudit, cuprinzand marturia directa a victimelor Holocaustului, mai cu seama jurnale si scrisori. Ne vom concentra in cele ce urmeaza asupra statutului epistemic al jurnalelor tinute de victime, utilizand drept exemplu principal jurnalul lui Mihail Sebastian. Problema generala aflata in cumpana este ceea ce eu o sa numesc problema scepticului: sunt documentele de acest fel prea limitate, relative si subiective pentru a ne furniza date obiective despre istoria Holocaustului? Sunt ele in cel mai bun caz ilustrari dramatice ale marii tragedii, material didactic folositor pentru publicul larg, dar fara vreo utilitate subsecventa pentru investigarea propriu-zisa a subiectului? Intrebarea, sintetic, este aceasta: ne va scapa ceva esential din marele ansamblu, daca ignoram jurnalul Elsei Binder, jurnalul Annei Frank sau jurnalul lui Mihail Sebastian, fiecare dintre acestea privit individual?



2.2. Scepticism moderat

E adevarat ca au supravietuit cateva jurnale evreiesti care ne furnizeaza fapte obiective importante inaccesibile pe alte cai. Acest lucru se datoreaza mai cu seama rolului oficial special al autorilor. Asemenea exemple sunt jurnalele lui Adam Czerniaków, conducatorul Consiliului Evreiesc al ghetoului din Varsovia, al lui Herman Kruk, bibliotecarul ghetoului din Vilna, al lui Raymond-Raoul Lambert, liderul franco-evreu, si al lui Abraham Lissner, membru al grupului comunist de rezistenta FTP-MOI din Paris. Astfel de jurnale ne furnizeaza informatii istorice uneori foarte amanuntite, care ar fi inaccesibile altfel, cum ar fi, de exemplu, cele despre interactiunile dintre Consiliul Evreiesc si nazisti sau despre cele dintre diversele fractiuni din interiorul comunitatii evreiesti, inclusiv grupurile de rezistenta. Jurnalul lui Sebastian nu este de acest tip.

In lumina acestor catorva cazuri exceptionale, vom califica scepticismul in legatura cu semnificatia jurnalelor victimelor, mai sus exprimat, distingand intre un scepticism moderat si un scepticism radical, care va fi discutat mai tarziu. Scepticul moderat sustine urmatorul punct de vedere: cu exceptia catorva documente, in privinta marelui ansamblu o istorie a Holocaustului poate fi scrisa fara a conferi vreun rol esential vocilor victimelor. Altfel spus: in ce priveste ansamblul faptelor despre Holocaust, jurnalele tinute de Elsa Binder, Anne Frank sau Mihail Sebastian sunt neglijabile.

Scepticul moderat ar putea sa argumenteze ca acest lucru este facut nu din indiferenta, lipsa de sensibilitate sau prejudecati ideologice, ci din motive metodologice: majoritatea jurnalelor venite din partea victimelor nu contin pur si simplu datele necesare unui istoric pentru a reconstrui cursul evenimentelor cu obiectivitatea si precizia necesare. Acest argument ar explica partial de ce unele dintre cele mai importante istorii timpurii ale Holocaustului s-au concentrat pe faptasi. Pentru ca partea lor era cea care planificase si dusese la infaptuire crimele, dar tot ea le si documentase, deseori din nevoi birocratice si logistice. Aici gasim multiple documente, care se confirma reciproc, despre intentiile nazistilor sau, in cazul Romaniei, ale guvernului lui Antonescu, planuri detaliate de actiune la nivel mediu, ordine referitoare la infrastructura si care dezvaluie un lant de comanda, cifre si statistici precise despre deportari si crime si, in cele din urma, jurnale si scrisori apartinand nu numai ofiterilor nazisti de grad superior, ci si ale nivelelor inferioare din SS, soldati din Wehrmacht etc. De ce sa ne bazam pe informatii selective si distribuite haotic despre "Solutia Finala", asa cum ne sunt oferite de catre cei terorizati in spatele sarmei ghimpate, cand putem obtine date si cifre exacte de la cei care au instalat, cu sange rece, precizie si rabdare, acea sarma ghimpata?

Doua exemple: in comunitatea evreiasca din vestul Europei, informatiile despre ce se intampla cu cei care fusesera deportati erau bazate pe zvonuri si adesea nu proveneau din surse credibile. Astfel, in decembrie 1942, Jacques Bielinky, un evreu din Paris, noteaza in jurnalul sau zvonul conform caruia evreii deportati din "Franta, Belgia etc. au fost gasiti - cam 35.000 dintre ei - intr-un oras din Rusia, unde au fost bine primiti de populatie". Ar fi cu totul fals daca am dori sa ne bazam pe acest zvon pentru a afla ce s-a intamplat cu deportatii. Ba chiar daca dorim sa aflam ce s-a intamplat cu Bielinky insusi, jurnalul sau sau marturiile directe ale altor victime ale Holocaustului nu ar fi de mare ajutor. Bielinky a fost deportat si ucis la Sobibor in martie 1943, asa cum aflam din arhivele calailor, politia franceza si SS-ul german. Un exemplu din jurnalul lui Sebastian: pe 18 decembrie 1941 el noteaza ca un anumit Lecca i-a promovat pe Streitman si Vilman la rangul de lideri ai comunitatii evreiesti din Bucuresti. Asa prezentata, informatia este cel putin obscura. Ce interes sa fi avut un oficial roman in promotia celor doi jurnalisti evrei? Adevarata semnificatie a evenimentului este de-abia inteleasa, daca cercetam partea faptasilor. Radu Lecca era comisarul oficial pentru "problema evreiasca" din guvernul Antonescu, responsabil pentru planificarea deportarilor evreilor, cu alte cuvinte, echivalentul romanesc al SS Obersturmbannführer-ului Adolf Eichmann, care, la randul sau, era responsabil pentru logistica deportarilor si uciderii evreilor din Europa de Est. Iar Lecca colabora strans cu reprezentantul lui Eichmann in Romania, Gustav Richter. Un aspect al strategiei lui Eichmann era crearea de consilii evreiesti (judenräte) si numirea de lideri cu scopul de a controla mai usor si sistematic comunitatile evreiesti. Prin numirea lui Streitman/Vilman, Lecca urmarea intocmai strategia lui Eichmann, al carei scop final nu era deloc promovarea, ci uciderea. Insa toate acestea nu pot fi deduse din insemnarea lui Sebastian.



2.3. Scepticismul moderat al lui Hilberg

Capodopera lui Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews (1961), reprezinta exemplul suprem al aplecarii metodologice asupra documentelor furnizate de catre faptasi. In ultima sa carte, Sources of Holocaust Research: An Analysis (2001), Hilberg discuta statutul insusi al unor astfel de documente. E adevarat ca nu respinge categoria marturiilor directe ale victimelor. La urma urmei, el a fost cel care a editat jurnalul lui Adam Czerniakow. Hilberg stabileste insa un soi de ierarhie, in care documentul cel mai credibil este cel produs in timpul evenimentului - preferabil de catre faptas. Cel mai putin utile sunt documentele false, precum memoriile lui Binjamin Wilkomirski, Fragments: Memories of a Wartime Childhood. La fel de precare sunt si marturiile retrospective, selective si adesea neveridice ale faptasilor, marturii produse in contexte specifice si avand in vedere interese personale specifice (sa ne gandim la memoriile lui Eichmann sau ale lui Albert Speer, sau la depozitiile fostilor ofiteri SS anchetati in procese in urma carora riscau sa fie expatriati din Statele Unite). Hilberg este cat se poate de critic si fata de documente ale istoriei orale, intrucat acestea nu se apropie nici pe departe de idealul unei marturii directe si nemodificate retrospectiv. El subliniaza urmatoarele trei limitari principale ale istoriei orale: "1) Supravietuitorii ca intreg nu reprezinta o mostra statistica a comunitatii evreiesti care a fost distrusa. 2) Cei care au depus marturie nu reprezinta o mostra statistica a supravietuitorilor. 3) Marturia lor nu contine o mostra statistica a experientelor lor". Din aceleasi motive, Hilberg este critic si fata de memoriile publicate, astfel ca si acestea constituie doar relatari personale pline de revelatii selective.

In ierarhia hilbergiana a utilitatii documentelor, jurnalele victimelor - sau, cel putin, unele jurnale ale victimelor - sunt plasate mai sus decat documentele deja mentionate. Si inca si mai sus sunt plasate diferite tipuri de documente germane. Insa chiar si aceste documente sufera de anumite limitari, unele mai mult decat altele. De fapt, cateva dintre afirmatiile lui Hilberg par sa fie si mai sceptice, ele sugerand limitarile si caracterul relativ al oricarui document referitor la Holocaust sau, generalizand, cu privire la trecut in general, la orice trecut. Toate acestea par sa fie sugerate atunci cand afirma, in remarcele sale de final, ca cercetarea Holocaustului nu are nici o finalitate si ca realitatea evenimentelor ne scapa intotdeauna ("is elusive"). In ciuda acestor afirmatii, ar fi absurd sa-l portretizam pe Hilberg ca pe un autor care neaga Holocaustul sau ca pe un sceptic cu privire la cunoasterea trecutului, deoarece analiza sa furnizeaza o ierarhie a obiectivitatii si a valorii de adevar a surselor. Cu alte cuvinte, el nu pretinde ca toate documentele sufera de aceleasi limitari in ceea ce priveste valoarea de adevar sau ca toate ar suferi in acelasi grad de asemenea limitari. Nu stim ce ar fi spus Hilberg despre jurnalul lui Mihail Sebastian, dar cu siguranta ca in ierarhia sa l-ar fi plasat mai sus decat memoriile, decat istoria orala sau decat alte documente mai putin demne de incredere - desi, in ierarhia jurnalelor victimelor, foarte probabil ca l-ar fi plasat mai jos decat jurnalele lui Czerniakow si Lambert.


avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Camil si Sebastian

Mesaj Scris de Admin la data de 01.12.07 20:45

Camil si Sebastian
Anul acesta, printr-o fericita potrivire, marcam doua evenimente deosebite: 50 de ani de la moartea lui Camil Petrescu si 100 de ani de la nasterea lui Mihail Sebastian, doi dintre cei mai mari scriitori români, ce au format înca din viata un cuplu legendar. Pentru Mihail Sebastian, Camil Petrescu a fost o adevarata obsesie, un miraj, o personalitate care l-a fascinat, care a devenit un fetis personal. Paginile despre Camil din Jurnal II, un pseudojurnal editat de Tesu Solomovici, sînt dovezi coplesitoare în acest sens. Elev fiind, la Braila, Sebastian îl urmarea pe Camil Petrescu în "Cetatea literara", unde a citit scrisorile Doamnei T., pe care le va regasi în fruntea Patului lui Procust, pagini considerate de el "cele mai frumoase pe care proza româneasca moderna le cunoaste" (nota din 11 martie 1931). Si tot atunci s-a dus acasa la Camil, la Bucuresti, pentru a lua de la el ultimul numar al revistei, pe care nu-l gasise nicaieri. A sunat la usa sa din strada Regala nr. 12. Au trecut cîteva clipe imense, apoi usa s-a crapat si "în prag, barînd intrarea, s-a aratat un domn scund, blond, cu ochii albastri-verzi si cu nu stiu ce aer putin plictisit, putin alarmat". Care i-a zis: "Ce vrei d-ta? N-am timp acum. Vino mai tîrziu. Vino alta data" (art. din 30 decembrie 1935). Si a venit. În timpul studiilor la Bucuresti, Sebastian s-a apropiat de Camil si l-a confiscat aproape, cunoscîndu-l din interior, asa cum afirma apodictic în nota din 14 ianuarie 1931, desi declara ca îi este greu sa scrie despre el, caci i se pare un act de tradare: "Camil Petrescu nu e un credincios. El nu cunoaste alta ordine decît a constiintei si alta chemare decît a luciditatii. De aceea în jocul inteligentei lui este ceva aprig, ca în luptele pe viata si pe moarte, un accent patetic, viril, vital, ca al foamei, ca al rabdarii, ca al razvratirii".

Cine ar fi putut sa-l descrie mai exact? Indiscutabil, relatia dintre Camil si Sebastian reprezinta cîstigul cel mai mare al literaturii române în perioada interbelica, simbol al unei prietenii intelectuale adevarate. Îi desparteau 13 ani. În Jurnalul intim al lui Sebastian, dar si în articolele publicate, Camil apare ca un reper. Toata cultura enciclopedica a lui Sebastian si spiritul sau rafinat se retrag în fata unui singur model: Camil Petrescu. Legaturile pe care le face între Gheorghidiu si Ladima, între Gheorghidiu si Andrei Pietraru sînt minunate. Autorul le-a dat eroilor sai tocmai drama sa: "Un om care îsi joaca viata întreaga pe cartea inteligentei are sa cunoasca ceea ce numim "o drama a inteligentei"". Si o spune în contextul apropierii lui Camil de Proust, autorul cel mai admirat de Sebastian dintre toti scriitorii lumii, caruia i-a închinat zeci de pagini. Si cu toate acestea, "Stefan Gheorghidiu are în plus avantajul de a fi mai putin sensual si în acelasi timp mai pasionat decît Swan", eroul din În cautarea timpului pierdut. În alte pagini despre Patul lui Procust, roman de avangarda, care se desfasoara în doua mari planuri, unul social, celalalt psihologic, unul obiectiv, celalalt subiectiv, enigmatic, ca însusi titlul cartii, comparat cu romanul Rosu si Negru al lui Stendhal, Sebastian demonstreaza ca "Fred si Ladima sînt amîndoi victimele aceluiasi pat psihologic al lui Procust", iar pe Doamna T. o aseamana cu "Doamna Chasteller, iubita lui Lucien Leuwen, neuitata aparitie din romanul postum al lui Stendhal, cu care Doamna T. are identitati de frumusete si gravitate, avînd însa în plus adîncimea complexa a unei inteligente foarte feminine, dar foarte profunda". Si mai departe: "Aceasta Doamna T., prin gratia ei, prin armonia peisajului ei psihologic, prin melancolia iubirii ce o raneste, evoca cele mai scumpe umbre femeiesti din literatura, amanta legendara din Les Grand Meaulnes al lui Alain Fournier, sau Fermina Marquez a lui Valery Larbaud, sau oricare din eroinele triste ale lui Turgheniev" (nota din 11 martie 1931).
Asemenea asocieri sînt o onoare pentru literatura româna, pentru orice literatura. Iar dupa stiinta mea nici o alta literatura a lumii nu a avut un cuplu de scriitori mai rafinati, mai alesi si atît de complementari precum Camil Petrescu si Mihail Sebastian. Si cu toate acestea, ei sînt niste ilustri necunoscuti. Locul lor e lînga Stendhal si Proust, cu arta caruia se aseamana literatura lui Sebastian, asa cum locul lui Eminescu e lînga Shakespeare, cum am demonstrat în volumul Shakespeare si Eminescu, iar al lui Caragiale lînga Molière, cum am detaliat în cartea Mastile lui Caragiale. Dar cine sa recunoasca aceste adevaruri simple si evidente, daca în fruntea culturii se afla oameni care spun ca Eminescu e "cadavrul nostru din debara", care îi muta statuia lui Caragiale din fata TNB si îl scot din titulatura Festivalului National de Teatru, transformîndu-l, sub nasul lui Videanu si al nesimtitului de Romeo Pop, în Festivalul Natiotie I.L. Caragiamitru, daca ministrul culturii îsi culpabilizeaza fara remuscari colegii de breasla (vezi editorialul sau Colaborationistii din "Actualitatea muzicala" nr. 11/2006), ba a ajuns sa se prezinte ironic "ex-compozitor în viata", cum a facut-o la recitalul lui Jancsy Korossy, daca Hîrbul (de la initialele H. R. P.) Institutului Cultural Român declara ca singurul scriitor român pe care îl recunoaste e un anume filosof ples, pentru a carui lipsa de opera Institutul a alocat o suta de mii de euro! Cum sa-i facem acum, în aceste conditii, cunoscuti pe Camil Petrescu si Mihail Sebastian? Dar pe alti mari scriitori români? Degeaba sîntem în UE, geaba sînt bani, daca culturnicii ne sapa din interior, daca, la handicapul limbii sau al fatalismului culturii de margine, adauga rautatea lor antiromâneasca!
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mihail Sebastian si problema identitara in De doua mii de an

Mesaj Scris de Admin la data de 27.11.07 11:36

Tema identitara se afla in miezul operei lui M. Sebastian. Pentru extrem de tinarul jurnalist brailean, intrat in redactia ziarului Cuvantul din anii studentiei, care se voia om de litere si autor de romane, problema originii sale etnice si a implicatiilor ei constituia nu doar un dat irevocabil, ci o preocupare cu caracter obsedant. Lévinas spune undeva ca „a te interoga asupra identitatii evreiesti inseamna deja a o fi pierdut“.
http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=18910&xrubrica=IN DEZBATERE&return=pescurt
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

SEBASTIAN INTERPRETAT DE KRZYSZTOF CZYZ.EWSKI SI PAUL CORNE

Mesaj Scris de Admin la data de 27.11.07 11:31

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=18909&xrubrica=IN DEZBATERE&return=pescurt
Editia poloneza a Jurnalului lui Mihail Sebastian, aparuta la Editura Pogranicze, in traducerea lui Jerzy KotlinŽski, Sejny, 2007

Intr-o zi, calatorind prin Romania cu un grup de scriitori si cercetatori din diverse tari din Europa, am intrebat despre Eliade, despre prezenta filozofiei sale in tara care renastea dupa indelungata hegemonie a dictatorului Ceausescu. Spre surprinderea mea, s-a ajuns la o polemica aprinsa intre un fost diplomat olandez in Romania, in prezent activist fervent al miscarii europene in favoarea apararii drepturilor omului...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 25.11.07 17:19

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Replică unui polemist absolut

Mesaj Scris de Admin la data de 25.11.07 17:18

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ping-pong

Mesaj Scris de Admin la data de 25.11.07 17:17

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Colocviul international Mihail Sebastian, la Paris

Mesaj Scris de Admin la data de 22.11.07 16:13

Colocviul international Mihail Sebastian, la ParisCu prilejul centenarului nasterii marelui scriitor roman de origine evreiasca Mihail Sebastian, sambata, va avea loc la Paris, la sediul UNESCO, un colocviu international care va incerca sa scoata la iveala fatetele dramatice ale vietii si operei sale, precum si controversata sa relatie cu intelectualitatea romaneasca interbelica. Printre participanti se numara scriitori si teoreticieni din numeroase tari: Paul Bailey (Marea Britanie), George Banu (Franta) Iulian Baicus (Romania), Carmen Musat (Romania), Andrei Oisteanu (Romania), Jean-François Pérès (Franta), Vasile Popovici (Maroc), Edgar Reichmann (Franta), Andreia Roman (Franta), Leon Volovici (Israel). Dezbaterile vor fi insotite de prezentarea in premiera la Paris a filmului documentar despre Mihail Sebastian, realizat de Lucia Hossu-Longin. Pe langa aceasta manifestare, Nadia Lacoste, prietena a scriitorului a organizat o expozitie de documente, scrisori si fotografii de epoca.
La inchiderea lucrarilor colocviului se va face o lansare a cartilor “Jurnal” (Stock, editia a doua), “Promenade pariziene” (l’Herne), “Teatru” (l’Herne) si “Femei” (l’Herne) in traducere franceza. Manifestarea este organizata in parteneriat cu delegatia permanenta a Romaniei la UNESCO, aflata sub inaltul patronaj al Excelentei Sale dl. Nicolae Manolescu, ambasador, delegat permanent al Romaniei la UNESCO.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Subiectivitate si obiectivitate in Jurnalul lui Mihail Sebas

Mesaj Scris de Admin la data de 20.11.07 16:02

Subiectivitate si obiectivitate in Jurnalul lui Mihail Sebastian
http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=18882&xrubrica=SUPLIMENT&return=pescurt
Fragmente din conferinta sustinuta la ICR Bucuresti – miercuri, 7 noiembrie 2007
Edward Kanterian

Scepticismul moderat al lui Hilberg
Capodopera lui Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews (1961), reprezinta exemplul suprem al aplecarii metodologice asupra documentelor furnizate de catre faptasi. in ultima sa carte, Sources of Holocaust Research: An Analysis (2001), Hilberg discuta statutul insusi al unor astfel de documente. E adevarat ca nu respinge categoria marturiilor directe ale victimelor. La urma urmei, el a fost cel care a editat jurnalul lui Adam Czerniaków. Hilberg stabileste insa un soi de ierarhie, in care documentul cel mai credibil este cel produs in timpul evenimentului (de unde excluderea reeditarii retrospective) – preferabil de catre faptas. Cel mai putin utile sint documentele false, precum memoriile lui Binjamin Wilkomirski, Fragments: Memories of a Wartime Childhood.

La fel de precare sint si marturiile retrospective, selective si adesea neveridice, ale faptasilor, marturii produse in contexte specifice si avind in vedere interese specifice (sa ne gindim la memoriile lui Eichmann sau ale lui Albert Speer, sau la depozitiile fostilor ofiteri SS anchetati in procese in urma carora riscau sa fie expatriati din Statele Unite). Hilberg este cit se poate de critic si fata de documente ale istoriei orale, intrucit acestea nu se apropie nici pe departe de idealul unei marturii directe si nemodificabile in viitor. El subliniaza urmatoarele trei limite principale ale istoriei orale: „(1) Supravietuitorii ca intreg nu reprezinta o mostra statistica a comunitatii evreiesti care a fost distrusa. (2) Cei care au depus marturie nu reprezinta o mostra statistica a supravietuitorilor. (3) Marturia lor nu contine o mostra statistica a experientelor lor“. Din aceleasi motive, Hilberg este critic si fata de memoriile publicate, astfel ca si acestea constituie doar relatari personale pline de revelatii selective.

in ierarhia lui Hilberg a utilitatii documentelor, jurnalele victimelor – sau, cel putin, unele jurnale ale victimelor – sint plasate mai sus decit documentele deja mentionate. Si inca si mai sus sint plasate diferite tipuri de documente germane. insa chiar si aceste documente sufera de anumite limitari, unele mai mult decit altele. De fapt, citeva dintre afirmatiile sale pot fi chiar mai radicale, ele sugerind limitarile si caracterul relativ al oricarui document referitor la Holocaust sau, generalizind, cu privire la trecut in general, la orice trecut. Toate acestea par sa fie sugerate atunci cind afirma, in remarcile sale de final, ca cercetarea Holocaustului nu are nici o finalitate si ca realitatea evenimentelor ne scapa intotdeauna. in ciuda acestor afirmatii, ar fi absurd sa-l portretizam pe Hilberg ca pe un autor care neaga Holocaustul sau ca pe un sceptic cu privire la trecut, deoarece analiza sa furnizeaza o ierarhie a obiectivitatii si a valorii de adevar a surselor. Cu alte cuvinte, el nu pretinde ca toate documentele sufera de aceleasi limitari in ceea ce priveste valoarea de adevar sau ca toate ar suferi in acelasi grad de asemenea limitari. Nu stim ce ar fi spus Hilberg despre jurnalul lui Mihail Sebastian, dar cu siguranta ca in ierarhia sa l-ar fi plasat mai sus decit memoriile, decit istoria orala sau decit alte documente mai putin demne de incredere – desi, in ierarhia jurnalelor victimelor, probabil ca l-ar fi plasat mai jos decit jurnalele lui Czerniaków si Lambert.

Scepticismul radical
Merita sa remarcam faptul ca desi Hilberg ar plasa jurnalul lui Sebastian mai presus decit alte tipuri de documente, deoarece aproximeaza idealul marturiei directe, al informatiei la care autorul jurnalului este martor si care este astfel prezenta in chiar actul scrierii, un comentator inca si mai sceptic ar putea arata ca insasi aceasta ancorare in prezentul fiecarui eveniment reprezinta cea mai mare limitare a unui jurnal, intrucit prezentul este in intregime tranzitoriu si, astfel, intr-un sens important, relativ. Daca adaugam la asta faptul ca autorul jurnalului, ca fiinta umana, are intotdeauna un punct de vedere subiectiv, datorita personalitatii sale, optiunilor lui, convingerilor sale politice sau apartenentei etnice, vom obtine o forma destul de radicala de scepticism, conform careia nu trebuie sa privim nimic din ce este scris intr-un jurnal ca pe o expresie a marturiei directe si a unui inalt grad de obiectivitate, ci tocmai dimpotriva: ca pe un punct de vedere in mod necesar subiectiv si, astfel, cit se poate de limitat, care trebuie privit cu multa precautie si suspiciune.

Argumente de acest tip au fost avansate cu privire la jurnalul lui Sebastian de catre citiva comentatori romai, printre care Dan C. Mihailescu si Monica Lovinescu. Mentionez aici ca nu sint interesat sa discut astfel de comentarii de dragul lor. Sint interesat doar de acele aspecte ale acestor comentarii care exemplifica tendintele catre tipul de scepticism mentionat mai sus, tendinte care, odata sistematizate, transcend obiectivul lor relativ ingust si conduc la afirmatii sceptice radicale cu caracter general.
Pentru a nu cauta prea mult, sa luam, de exemplu, recenzia initiala a lui Mihailescu la jurnalul lui Sebastian, Adeverirea unui mit (1997). Pentru a evita o condamnare prea dura a lui Mircea Eliade, datorata binecunoscutelor pasaje „fasciste“ din jurnalul lui Sebastian, Mihailescu propune un principiu general de interpretare a unor astfel de documente. „Este vorba, spune el, de o cerinta elementara a receptarii literaturii memorialistice: cea de a nu absolutiza niciodata nici o afirmatie a autorului, ci de a lua totul cum grano salis. De a nu hiperboliza anecdoticul, de a nu generaliza intimplatorul, a nu decreta ca regula exceptia“. Mihailescu arata ca ar fi o greseala sa violam „legea relativului si a contextualizarii“, o lege care constituie „esenta abordarii oricarui act memorialistic, fie facut, acesta, sub imperiul clipei prezente, fie prin aburii nostalgiei evocative“. Mai departe, el scrie: „Cel care extrage o afirmatie de moment a cuiva dintr-o multime de reactii subiective ale altcuiva, ridicind-o la rangul supremului adevar obiectiv, cade sintr-o ridicolat eroare. [...] Totul, absolut totul dintr-o opera memorialistica trebuie luat cu precautie, [...] trebuie coroborat cu alte si alte date si lucrari mai mult sau mai putin asemanatoare.

Fiecare parte trebuie gindita in functie de intregul evenimentului, de intregul personalitatii respective, in functie de momentul istoric precis etc., pentru ca, in final, [...] ea sa fie privita prudent, [...] inregistrata cu atentie, desigur, insa niciodata in numele definitivului“. in fine, Mihailescu mentioneaza singularitatea pozitiei lui Sebastian in cadrul generatiei sale, cea a unui evreu care nimereste in plin proces de nazificare a altora, sugerind ca unele dintre condamnarile mai emotionale ale afirmatiilor pro-fasciste ale lui Eliade se datoreaza acestei singularitati.
Doua teze relativiste apar in acest argument. Prima se refera la subiectul explicit din pasajele lui Sebastian, si anume la implicarea lui Eliade in miscarea fascista, pe care Mihailescu o descrie ca pe o eroare de tinerete si ca pe o „ploaie trecatoare“. Nu vreau sa discut aici aceasta parte a argumentului, pe care o consider gresita. Ma intereseaza mai mult dovada pe care Mihailescu o aduce in favoarea caracterului relativ al implicarii lui Eliade in miscarea fascista: aceea ca jurnalul lui Sebastian este, ca document, relativ si subiectiv, intr-un anumit sens.

Cea de a doua teza relativista priveste chiar subiectul nostru – statutul epistemic al jurnalelor victimelor. Pentru ca daca marturia lui Sebastian cu privire la fascismul lui Eliade este una relativa, nu avem nici un motiv sa presupunem ca ea este mai putin relativa cind avem de-a face cu alte subiecte si evenimente descrise in jurnal, dat fiind ca Mihailescu insusi a dat o lege de interpretare, un principiu interpretativ general intemeiat pe natura jurnalelor. Desigur, Mihailescu nu aplica acest principiu la intregul jurnal al lui Sebastian, ci doar la pasajele care il privesc pe Eliade. Dar asta este, in cel mai bun caz, auto-contradictoriu, iar in cel mai rau – o aplicare selectiva a unui principiu interpretativ general. Sa ne reamintim formularea sa: „Totul, absolut totul dintr-o opera memorialistica trebuie luat cu precautie [...]“. Fie ceva este in neregula cu principiul lui Mihailescu al interpretarii, fie acest argument ii ofera scepticului radical mijloace pentru a putea afirma nu doar caracterul relativ al jurnalului lui Sebastian, ci si caracterul relativ al oricarei marturii directe cu privire la Holocaust. Miza, aici, nu este doar una hermeneutica sau interpretativa. in realitate, avem de-a face cu o chestiune epistemologica, una care priveste justificarea unui tip important de sursa de cunoastere a trecutului. [...]

in consecinta, tratind orice document testimonial ca nedemn de incredere, o pozitie precum cea a lui Mihailescu se apropie puternic de ceea ce eu numesc consecinta interpretativa extrema – si anume, scepticismul radical cu privire la statutul epistemologic al jurnalelor victimelor. Acest tip de scepticism neaga afirmatia potrivit careia in astfel de jurnale putem gasi vreun adevar obiectiv („la rangul supremului adevar obiectiv“) si ca ele ar contine ceva definitiv („in numele definitivului“). A sustine asa ceva este cu siguranta fals. Jurnalele pot contine adevaruri obiective, iar cel al lui Sebastian chiar contine asemenea adevaruri. [...] Prin urmare, afirmatiile dintr-un jurnal nu pot fi acuzate de subiectivitate, relativism sau indeterminare in intelesul pe care scepticul radical le atribuie acestor cuvinte. Propozitiile pot fi false sau, intr-un anumit context, pot fi irelevante sau pot sa nu ne comunice tot ce vrem sa stim. Cu toate acestea, daca sint adevarate, atunci sint adevarate in mod obiectiv si categoric.
Dar cum stim care din afirmatiile lui Mihail Sebastian sint adevarate si care nu? Merita amintit ca Mihailescu mentioneaza in trecere metoda corecta de verificare a acestor afirmatii: trebuie sa comparam si sa coroboram jurnalul lui Sebastian cu alte si alte date si lucrari mai mult sau mai putin asemanatoare. Din pacate, Mihailescu nu foloseste aceasta metoda care ar intra in conflict cu tipul de scepticism radical catre care tinde argumentul sau. Dar aceasta nu inseamna ca metoda nu poate fi aplicata. [...]

Conferinta sustinuta la ICR de Edward Kanterian va fi publicata integral in Bucurestiul cultural din 20 noiembrie 2007
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

++Mihail Sebastian, jidovul ratacitor

Mesaj Scris de Admin la data de 17.11.07 17:53

Mihail Sebastian, jidovul ratacitor]In afara de cateva stiri expeditive, foarte putina atentie i-a acordat mass-media din Romania centenarului Mihail Sebastian, unul cei mai interesanti intelectuali interbelici, cu un destin determinat de romanitatea si evreitatea sa. Mircea Eliade, al carui centenar se sarbatoreste tot anul acesta, a primit mai mult atentia in mass-media. Poate oentru ca prietenul lui evreu nu este o prezenta inradacinata in memoria culturala a romanilor. O initiativa remarcabila, anuntata, dar necomentata a fost colocviul "Mihai Sebastian: scriitor roman - scriitor evreu", desfasurat la Universitatea Ebraica din Ierusalim in 24-25 octombrie, cand cunoscatori precum Moshe Idel, Andei Oisteanu, Paul Cornea, Leon Volovici, Marta Petreu au evocat rolul scriitorului in cultura romana.
Evreu si roman
Portretul celui care s-a numit initial Iosef Hechter, fiu al unei familii de evrei din Braila, si a devenit mult mai tarziu Mihail Sebastian, este rodul intalnirii dintre dimensiunea evreiasca si cea romaneasca, pe care visa sa le armonizeze. In "Dupa doua mii de ani", carte esentiala pentru si despre destinul sau, el insusi marturisea: "Mi se pare mai urgent si mai eficace sa realizez in viata mea individuala acordul valorilor iudaice si al valorilor romanesti, din care aceasta viata este facuta, decat sa obtin sau sa pierd nu stiu ce drepturi civile. As vrea sa cunosc bunaoara legiuirea antisemita care va putea anula in fiinta mea faptul irevocabil de a ma fi nascut la Dunare si de a iubi acest tinut." Aceasta aspiratie a fost o constanta a existentei sale de gazetar, scriitor, profesor. Traseul parcurs de la debutul in cotidianul "Politica" in 1926 si pana la "Insula", piesa da teatru scrisa in 1944, cu numai un an inainte de a muri, o arata.
Activitatea sa de gazetar la "Cuvantul", "Rampa", "Revista Fundatiilor Regale" sau "Viata romaneasca" de pana in 1940 arata un intelectual al nuantelor, cu priza de noutate si modernitate, o natura reflexiva care cauta sa inteleaga lumea in care traieste in carti, muzica, teatru, politica, istorie. Chiar inainte de intalnirea decisiva cu Nae Ionescu la "Cuvantul" din 1927, Mihail Sebastian publicase deja articole ferme impotrive fascismului si a razboiului. Interesul pentru modernitate l-a apropiat de grupul "Forum", din care faceau parte Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Paul Sterian, Ion Jianu, Ion Cantacuzino. Numai ca inainte de plecarea la Paris cu bursa de doctorat in drept, tanarul iubitor al culturii franceze, meloman rafinat, se distanteaza de misticismul colegilor de generatie.
Primul moment marcant al carierei de scriitor, in peisajul unei literaturii care se apropria din ce in ce mai mult de Europa prezentului, este aparitia romanului "Dupa doua mii de ani", de fapt o tulburatoare confesiune despre ce insemana a fi evreu. Se intampla dupa asasinarea lui I. Gh. Duca, dupa suspendarea "Cuvantului" care o cotise spre extrema dreapta si dupa arestarea unor regionari din grupul "Criterion". Numai ca prefata scrisa de Nae Ionescu, initiatotul intr-ale filozofiei, era o incercare de a justifica teologic antisemitismul. Insingurarea scriitorului se accentuaza: este renegat de evrei pentru ca doreste armonizarea cu valorile romanesti si, de pe alta parte, este tinta antisemnitismului din ce in ce mai agresiv.
Povestea acestei nelinisti pare sa confirme povestea jidovului ratacitor, pe care o scris-o imediat in "Cum am devenit huligan". Sunt anii grei pentru cugetatorul care nu este nici inchis in turnul de fildes, dar nici militant neconditionat al vreunei ideologii. Spiritul critic era necrutator si cu lumea dinafara, si cu propria lume, tulburata de indoieli, pasiuni, intrebari existentiale. Cat despre ochiul care vedea defectele numeroase ale epocii, iata un pasaj relevant din articolul "Explicatia fripturismului": "Sa o spuneam lamurit: fripturismul este un fenomen politic romanesc de o generalitate care cunoaste cel mult nuante si atenuari, in nici un caz infirmari. De ce? Sa fim noi incapabili de consecventa, onestitate si convingere? Sa fie un defect de temperament? Sa fie unul de sensibilitate morala? Nu. Intrebarile acestea sunt prea grave si raspunsul e mult mai simplu. Explicatia sta in faptul ca vietii noastre publice ii lipsesc cu desavarsire punctele de orientare politica. Nu sunt idei, nu sunt conceptii sau directive, nu sunt conceptii deosebite structural." Evadarea din aceasta lume a capatat nume precum Beethoven, Proust, Dostoiesvki si s-a adancit in cautarea autenticitatii si in explorarea sinelui si a naturii umane. Romanul "Accidentul", rescris cu cazna dupa ce manuscrisul i se furase in drum spre Geneva, sau "Orasul cu salcami", precum si piesele "Steaua fara nume" si "Jocul de-a vacanta" o dovedesc.
Fara resentimente
Remarcabile au fost umanitatea si moralitatea acestui evreu care a avut curajul sa pledeze in instanta pentru Geo Bogza, acuzat de imoralitate pentru "Poemul invectiva", sau sa-i sprijine prin articole pe Eliade, Arghezi, Aderca, toti acuzati de pornografie (!) Numai ca solidaritatea pe care a primit-o drept raspuns a fost, vorba lui Caragiale, sublima, dar... Sunt anii de dinaintea intrarii in grupul ilegal de stanga al lui Lucratiu Patrascanu, anii in care evreilor le este interzis sa practice profesiunea de ziarist sau sa calatoreasca. Calvarul istoriei este de regasit in "Jurnalul" tinut in 1935-1944, documentul cel mai relevant pentru epoca si personalitatea sa, publicat abia in 1997. Acolo se dezvaluie intelectualul macinat de incertitudini, in cautarea autenticitatii, scriitorul iubitor de cultura franceza, melomanul, estetul, indragostitul de actrita Leny Caler, actrita evreica faimoasa din epoca, dar intrata in uitare dupa emigrarea la Berlin, si de alte demimondene. Este povestea evreului prigonit care nu cunoaste linistea, dar si a romanului iubitor de Balcic si Sinaia, prieten cu Mircea Eliade si Antoine Bibescu.
Pentru maestrul iubit, filogermanul Nae Ionescu, evreul ratacitor nu are resentimente, desi acesta ii scrisese astfel in prefata la "Dupa doua mii de ani": "Suferi pentru ca esti evreu; ai inceta sa fii evreu in momentul in care nu ai mai suferi; si nu ai putea scapa de suferinta decat incetand a fi evreu. Este, desigur, o apasatoare fatalitate. Dat tocmai de aia nu e nimic de facut: Iuda va agoniza pana la sfarsitul veacului. (...) Mesia a venit, Iosef Hechter - si tu nu l-ai cunoscut. Atat ti se cerea in schimbul tuturor bunatatilor pe cari Dumnezeu le-a avut pentru tine: sa veghezi. Si nu ai vegheat. Sau nu ai vazut - pentru ca orgoliul ti-a pus solzi pe ochi... Iosef Hechter, nu simti ca te cuprinde frigul si intunericul?"
O biografie tumultoasa, supusa capriciilor istoriei, un refuz neincetat al extremelor, o infruntare lucida cu o epoca nedrepta si oameni asemenea. Si o moarte absurda: in 29 mai 1945, Mihail Sebastian este lovit mortal de un camion in timp ce se indrepta spre Universitatea Libera Democratica, pentru a sustine primul curs de literatura universarala
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

++Sebastian, pelerin parizian

Mesaj Scris de Admin la data de 06.11.07 13:54

Sebastian, pelerin parizian
Geo SERBAN

Zilele acestea, manifestarile prilejuite de centenarul nasterii lui Mihail Sebastian par a fi atins apogeul pe scara internationala. in timp ce, la Bucuresti, iubitorii operei scriitorului sint invitati la dezbaterea publica programata concomitent cu vernisarea expozitiei comemorative din rotonda Muzeului Literaturii Romane, informatii de ultima ora atrag atentia asupra colocviului universitar cu participare din mai multe tari, desfasurat la Ierusalim...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 5 din 8 Inapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum