Sebastian[v=]

Pagina 1 din 8 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 10.11.15 12:14

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 19.07.15 13:41

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 17.07.15 20:59

1945: A murit Mihail Sebastian,(la naștere Iosif Hechter),romancier, dramaturg și eseist român, de origine evreiască; ( n. 18 octombrie 1907). 

Romane publicate: “De două mii de ani” (1934),  “Orașul cu salcâmi” (1935) (roman al adolescenței),  “Accidentul” (1940) (roman de dragoste), influențate de Marcel Proust, Gustave Flaubert și de alți romancieri francezi.

Ca dramaturg, s-a impus în literatura română cu piesele  “Steaua fără nume”, “Jocul de-a vacanța”, “Ultima oră”.

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/category/istorie-2/page/23/
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 14.07.15 19:55

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 02.05.15 22:51

Criticul Mihail Sebastian - de Alex Goldiș
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 24.03.15 16:18

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 05.02.15 8:44

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 01.11.14 16:58

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 30.05.14 11:49

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 01.04.14 17:13

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 22.02.14 11:34

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 27.01.14 17:47

Viața evreilor din România în anii 1940: din „Jurnalul” lui Mihail Sebastian Altădată… antisemitismul era bestial, dar în afară de lege… și oricând, măcar de formă puteai să apelezi la autoritatea de stat… Acum și sentimentul ăsta e pierdut. Toate ziarele de azi publică pe prima pagină, cu titluri enorme, vestea exproprierii evreilor. Restul știrilor, războiul, sunt undeva la coadă…
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 27.08.13 22:14

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 04.07.13 10:06

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 26.06.13 17:31

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Un brailean de-al meu

Mesaj Scris de Nemo la data de 11.06.13 15:17

IOSEF M. HECHTER - despre acest important scriitor roman, care din pacate a murit tanar, cititi mai multe aici
avatar
Nemo

Numarul mesajelor : 103
Data de inscriere : 08/01/2006

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 01.06.13 2:34

Patrick Sebastian , numele real Patrick Boutot , născut 14 noiembrie 1953 în Brive-la-Gaillarde , în Corrèze este un imitator ,comediant , actor , regizor , cantaret , scriitor, producător - gazda de divertisment de la TVfranceză și ex -lider de club de rugby . El a făcut multe spectacole varietate în cariera sa.Acesta prezintă cel mai mare lume Cabaretdin 1998 și anii de fericire din 2007 .
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 05.02.13 20:31

Iulia POPOVICI - Mihail Sebastian între oglinzi ideologice

În momentul de față, la capătul a aproape 70 de ani de la moarte, Mihail Sebastian e de departe cel mai editat (respectiv, jucat), monografiat (Cornelia Ștefănescu, Mihail Sebastian, 1968, Dorina Grăsoiu, Mihail Sebastian sau ironia unui destin, 1986), „psihanalizat“ (Marta Petreu, Diavolul și ucenicul său. Nae Ionescu – Mihail Sebastian, 2009) etc. autor minor al interbelicului românesc. Exemplele pe care le-am dat sînt exclusiv cele care – fie pentru că au apărut înainte de prima editare în volum a Jurnalului (în 1996), fie pentru că se ocupă de perioada anterioară celei acoperite de notațiile zilnice (Marta Petreu, care se ocupă de activitatea publicistică a scriitorului între 1929 și 1933) – nu iau în considerație literatura intimă a lui Sebastian.


În cartea lui de debut, subintitulată Mihail Sebastian: o monografie ideologică, Mihai Iovănel dă, tangențial, și răspunsul (cinic, s-ar spune) la această întrebare: dintre autorii mai mult sau mai puțin tineri, mai mult sau mai puțin medii spre minori ai perioadei, ba chiar și în raport cu nume mari ca G. Călinescu sau Camil Petrescu, Sebastian a avut cea mai convenabilă biobibliografie, într-o epocă marcată de excese cărora puțini le-au scăpat. Evreu fiind, n-a fost implicat în mișcarea legionară; moartea sa (în 1945) a intervenit suficient de repede ca nici să nu emigreze (ca Ionesco, Eliade, Cioran), nici să nu cadă victimă epurărilor dejiste (la fel ca Bellu Zilber, în calitate de apropiat al lui Lucrețiu Pătrășcanu) și nici să nu abdice în fața realismului socialist (precum Camil Petrescu, G. Călinescu, Baranga, Lucia Demetrius etc.). Scrierile lui Sebastian – și Sebastian însuși – au trecut cu bine printre Scilla și Caribda (mai puțin De două mii de ani și Cum am devenit huligan, a căror memorie s-a cvasievaporat pînă în 1989). Literatura lui lirică, dramaturgia lui de evadare din social (mai puțin în Ultima oră, dar chiar și așa) și biografia fără compromisuri îl făceau prototipul interbelicului ima­ginar, reconstituit drept indisputabilă epocă de aur, o utopie „escapist-disociativă față de epoca de aur comunistă“.


Și pe urmă a apărut Jurnalul. Șocul resim­țit, într-un spațiu public în care Holocaustul românesc nu exista, prin confruntarea cu mărturia directă a victimei (o victimă periferică; Iovănel dezvoltă mai mult decît convingător, citîndu-l pe Giorgio Agamben, funcția martorului marginal, în condițiile în care martorul absolut al Holocaustului este cel mort în camerele de gazare sau „musulmanul“ a cărui experiență e dincolo de limbaj) – șocul acestei revelații, așadar, a fost el însuși în mare parte orientat către legitimarea unei anume forme de continuitate „spirituală“ cu un interbelic paradiziac.


Într-un stil de proză critică absolut cuceritor, cu divagațiuni teoretice sau de arheologie literară, Mihai Iovănel îl plasează pe Mihail Sebastian pe canavaua multiplelor „contexte eterogene“ pe care ajunge să le unifice prin la fel de multiplele lui identități: „evreu; discipol al lui Nae Ionescu; membru al Tinerei Generații și al Grupării «Criterion»; prieten cu Mircea Eliade; țintă, în calitate de evreu-generic, a naționaliștilor radicali, iar în calitate de evreu concret, obiect al legislației antisemite introduse de Statul Român [...]; apropiat al Partidului Comunist în preajma momentului 23 August 1944 [...]“. Contexte, așadar, sociale și politice – ideologice, în sens larg –, adeseori codate estetic-literar, pe fundalul cărora identitatea lui Sebastian, înainte și după moarte, e manipulată, deturnată, reinventată, instrumentalizată. Chiar și moartea scriitorului e „luată în posesie“: un accident stupid, un camion condus de un anume Ion Zăpodeanu dînd peste un Sebastian care-și schimbase traseul obișnuit, rămas locului în mijlocul străzii, ajunge în epoca noastră prilej de conspirativită despre asasinate politice. (Iovănel demontează atare scenarii, emise inclusiv de critici luminați precum Cornel Ungureanu, într-un subcapitol intitulat, nu mai puțin ironic decît altele, „Scurt excurs în teoria conspirației: un accident regizat?“.) Cît despre viață, în Evreul improbabil există o demonstrație factuală, precis documentată asupra modului în care Mircea Eliade își redescoperă „prietenul evreu“ la multă vreme după moartea acestuia, reinserîndu-l post-factum în existența lui din România anilor ’30 în efortul de a-și amenda dosarul de aplecări legionare spre uzul unui Occident unde descoperirea acestor înclinații i-ar fi afectat confortul.


Cine e, ideologic vorbind, Mihail Sebastian? Un „plebeu“ (originile provinciale, brăilene, îi sînt modeste) cu aplecări intelectuale într-o epocă de șomaj intelectual ridicat, frecventînd aspirațional medii burgheze, care-și problematizează în toate modurile relațiile personale (cele intime, marcate de ceea ce Iovănel sugerează a fi o disfuncție erectilă sau o posibilă homosexualitate ascunsă), un evreu nici sionist, nici asimilist (dar asimilat), prins între acuzele de „arianism“ ale unui I. Ludo și cele de vină iudaică ale naționaliștilor ortodoxiști, nu-destul-de-evreu pentru unii, nu-destul-de-român pentru alții. Un democrat (dar nu liberal, sensul dat cuvîntului „democrat“ în epocă) prin forța lucrurilor, mai curînd apolitic, mai mult sau mai puțin autonomist-estetic, pe a cărui structură înclinată spre „aventură“ (Mihai Iovănel face o analiză captivantă a ideii, literare și nu doar, de aventură în epocă) și fugă de cotidian, individualismul egotist al Tinerei Generații se potrivește ca o mănușă; oportunist cu măsură ca jurnalist, într-un fel de solidaritate a precarilor cu aspirații burgheze. Portretul multifațetat al lui Sebastian în Evreul improbabil – trecînd inclusiv prin lectura lui Noica, G. Călinescu sau a unui anume „antisemitism benign“ al lui E. Lovinescu – e, într-un final, exemplar (chiar dacă tocmai prin caracterul „extraordinar“ al personajului) pentru imposibilitatea de a reduce interbelicul românesc fie la utopia concordiei sociale, fie la drama extremismelor.


Un ultim intermezzo ce combate ten­dința către legitimarea prin intrumentalizare (deși, în general, Evreul improbabil nu se ocupă de „canonizarea“ postdecembristă a autorului Orașului cu salcîmi) are în centru, în cartea lui Iovănel, multcomentatul volum-eseu al Martei Petreu, Diavolul și ucenicul său. Nae Ionescu – Mihail Sebastian, care la vremea lui a stîrnit reacții pro și contra, pe o linie de demarcație ideologică destul de clară (cîtă vreme prin afilierea lui Sebastian însuși la direcția „extremei drepte“ se obținea reabilitarea conjuncturală a tuturor intelectualilor legionari ai perioadei). Mihai Iovănel reia, pe un ton mai academic, criticile pe care le adusese cărții Martei Petreu, la vremea ei, în presa culturală: Sebastian e „fabricat“ drept extremist de dreapta (o denumire generică, ce poate astfel trece peste faptul că nu era nici ortodoxist, nici naționalist, nici rasist) pentru că era legat de Nae Ionescu, pentru că scria la Cuvântul și pentru o selecție foarte părtinitoare de articole suprainterpretate, mistificate sau citite printr-o grilă conceptuală forțată.


Mihail Sebastian, autorul minor, captiv între tabere ideologice conflictuale, după moarte ca și în viață. În Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, Mihai Iovănel oferă un nou mod de a citi nu doar o viață și un început de operă, ci întreg acest tărîm plin de capcane ale bunelor intenții numit interbelic.




Mihai Iovănel
Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică
Editura Cartea Românească, Colecția „Critică. Istorie literară“, București, 2012, 326 p.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 25.12.12 18:20

Mihail SEBASTIAN - Crăciun parizian

Dacă vrei să-l petreci cu mine, cititorule, fii la 8 seara în Place de la Convention. Am acolo întîlnire cu Damien Laurique. Nu-l cunoști. E un băiat de 24 de ani, înalt, urît, vînjos și prost îmbrăcat. În al patrulea an de medicină, mi se pare. Ziua e șofeur, noaptea face amor. Cînd învață pentru examene nu știu. Știu numai că le trece.
Într-o dimineață de octombrie 1930, a urcat grăbit scările odăii mele din rue de Vaugirard.

– Vrei să faci un tur la Bois?

– Cu ce?

– Cu mașina mea. Un Talbot.

– Glumești.

– Nu.

A deschis fereastra și mi-a arătat în colț, lîngă Café du petit globe, o limuzină.

– Ce-i asta, Damien ?

– Suzanne Vilaut. 33 de ani. Văduvă. Moașe în al V-lea arondisment. 18 rue Linne. Cunoscută acum două săptămîni, pe peronul metroului la Denfert-Rochereau. Trei nopți de amor. Pe urmă un rendez-vous la care n-am venit pentru că eram răcit, altul pe care l-am pierdut fiindcă aveam curs. O scrisoare disperată. O scenă de un ceas. Și mașina. Cumpărată pe numele meu, după cum arată această factură. Et voilà!

Acesta e Damien Laurique. Cititorule, nu vei spune că nu te-am prevenit. Dacă nu te sperie tovărășia lui, sîntem înțeleși. Astă-seară la 8.

Pînă atunci, eu am să fac o plimbare lungă și domoală, de-a lungul bulevardelor. Îmi place lumea asta care aleargă de la un magazin la altul cu pachetele albe în mînă, vitrinele somptuoase de pe lîngă Operă, publicul care face coadă în fața cinematografului Paramount, automobilele care astăzi mai mult decît în altă zi se „embouteillează“ și, în fine, mesele cu mărunțișuri ale cameloților, înșirați pe marginea trotuarelor, de la Madeleine la Saint-Denis. Să-l ascultăm pe ăsta, bunăoară, care vinde piepțeni higienici:

„Doamnelor și domnilor, nu sînt nici doctor, nici profesor – departe de a fi – dar pentru a prezenta evidența, mă întreb dacă trebuie să ai altă competență decît a doi ochi buni. Dacă vă spun că acest obiect, pe care îl țin între degetul meu arătător și degetul meu gros, este un pieptene, oricît ați fi de sceptici, veți trebui să recunoașteți că fac o afirmație incontestabilă. Dar dacă adaog că acest pieptene nu e un simplu pieptene, ci anume un pieptene higienic, veți fi îndreptățiți să-mi cereți explicații. Ei bine…“.

Doi pași mai departe, un camelot vinde un aparat pentru păstrarea dungii la pantaloni și în discursul de introducere îl citează pe Montaigne. Peste drum, un săpun miraculos pentru scoaterea petelor de cerneală. La o altă masă, un sistem nou de butoni de manșetă. Numărul miracolelor crește cu fiecare pas. Dacă n-ai cumpărat trei obiecte măcar din toate cîte ai întîlnit înseamnă că n-ai ima­ginație. (Sau poate n-ai bani. Știi, între noi, nu trebuie să te jenezi. Eu, de pildă, n-am.)


Mă opresc jumătate de ceas, în colț la Richelieu-Drouot, la Café du Bresil. E locul pe care îl visez noaptea, cînd gîndul de a pierde Parisul pentru totdeauna mă cutremură. Aici se bifurcă bulevardul Poissonnière (Poisson­nière să fie?) în două: bulevardul Haussmann la stînga, des Italiens la dreapta. Pe fereastra mare a cafenelei, de la mesele mici și albe de metal dinăuntru, primesc ca pe o defilare salutul sărbătoresc al străzilor. Este, lîngă mine, o fată îmbrăcată modest, drăguță, surîzătoare, și care mă așteaptă poate pe mine – pe mine sau pe dumneata, nu se știe bine –, pe întîiul bărbat în orice caz, care va ști să-i spună o vorbă amabilă. Cine știe dacă nu e ea prietena pasionată și burgheză, care îți trebuie în acest anotimp?

Dar să fiu rezonabil. Mă așteaptă Damien Laurique.
Îl găsim rezemat de automobil, cu pipa în gură, cu mîinile în buzunare, discutînd cu o fată pe care a oprit-o probabil din drum, ca să-i treacă de urît. Ne-a văzut. Se așază liniștit la volan, ne face semn să luăm loc și pornește.

Bonsoir, la petite!

Nu se mai uită îndărăt. Ne oprim departe, sus, într-o curte pe rue Alésia, unde locuiește prietenul nostru Lucien Routaud, pictor tînăr, singurul căruia mă codesc să-i tipăresc aici numele lui adevărat, fiindcă știu că va fi, fără îndoială, într-o zi, celebru. Deocamdată, ține cu chirie într-o curte imensă de faubourg, într-o clădire leproasă, cu o intrare obscenă, la etajul trei, o enormă mansardă, care-i servește de atelier, dormitor, sufragerie și – pentru astă-seară – sală de bal. La el serbăm reveillonul (dar am uitat să-ți spun că reveillon se chiamă la Paris noaptea asta dintre 24 și 25 decembrie – nu ca la noi noaptea Anului Nou – la nuit de Saint Sylvestre aceea, sărbătoare mai puțin însemnată).

În mansarda lui Lucien e multă lume. N-am să ți-i prezint pe toți. Te las să te descurci singur. De-ajuns să afli că femeia foarte brună și foarte frumoasă din colț este o argentiniană, pe care a „făcut-o“ Antoine Loiseau acum vreo trei ani și care, de atunci, plătește toate chefurile – nu pentru Antoine, de care s-a săturat, dar pentru Maurice Verdier, cu care ar vrea să se culce și cu care n-are să se culce niciodată, pentru că el e pederast și nimic altceva. Un „tip“ și Maurice Verdier ăsta. Catolic, camelot al regelui, poet, farceur; are viziuni mistice și, din cînd în cînd, cam la vreo trei luni o dată, face o excrocherie, din plictiseală. Ceea ce, te asigur, poate fi o meserie.

Pe ceilalți, femei și bărbați, cunoaște-i singur!

Eu am să mă ocup cu acest vin de Anjou, cel mai nuanțat pe care l-am băut vreodată; are trei gusturi, asemeni albastrului de lac alpin, care are trei tonuri sub fiecare bătaie de soare. Fonograful lui Lucien cîntă Ne dis rien, romanță care nu ți-o fi spunînd dumitale mare lucru, dar care mă emoționează pe mine, ori de cîte ori o aud, pentru nu știu ce mister de amor vinovat, într-un ceas de beție și confesiuni.



Pe masă, stridii și foie gras. Celelalte feluri de mîncare nu prezintă interes: aleg într-adins lucrurile de „culoare locală“, puțin pentru pitorescul poveștii, puțin pentru vanitatea mea de străin francizat. Te sfătuiesc să mănînci stridii cît mai multe, chiar dacă nu ești obișnuit, căci altfel ai atrage atenții bănuitoare și s-ar putea să se afle că ești „métèque“. Ceea ce e puțin neplăcut.
Dar vinul – le bon vin de France – a trecut peste această adunare jumătate mondenă, jumătate boemă. Atelierul lui Lucien nu mai e de recunoscut: se dansează, se angajează mici istorii de amor, se pun la cale – în colțuri – farse. Cineva cîntă un cîntec de sală de gardă, trivial și inteligent, altul răspunde cu o romanță la modă:

Le coeur d’une femme

Cause bien des drames...

Bruna argentiniană îl caută din ochi – doi ochi pe care șampania i-a făcut tragici – îl caută pe Maurice Verdier, care discută aprins cu Robert Joly, „amanta“ lui.

C’est l’heure où commencent des choses qu’on ne dit pas. Să plecăm. E după 1, două femei sînt bucuroase să se plimbe cu noi. Damien Laurique e dispus să ne conducă. Cu automobilul lui, facem exact șase minute pînă în rue de Gaîté (rue de la joie, spune André Salmon) și de acolo, lăsînd mașina în stradă, vom porni pe jos să facem turul cîtorva baruri. Bunăoară ăsta – Maldoror – boată abia deschisă, care va trăi două săptămîni și se va închide pe urmă, fiindcă barurile autentice sînt ca florile autentice: mor.


Pereții sînt acoperiți cu plăci de tablă subțire, albă, strălucind cu efecte de mătase, cînd luminile se sting pentru tango. Curioasă culoare metalică, ce vibrează parcă la sunetul tărăgănat al acordeonului. Femeia care dansează cu tine te întreabă să-i spui numele tău mic: semn că vrea să te iubească și că e tristă. Pe mesele scunde din jur, paharele cu cock­tail au lumini interioare de piatră scumpă. Dacă în primele cinci minute de la intrare, nu-ți amintești că dumneata ești un domn inteligent și cu spirit critic, riști să iei vraja în serios. Mai tîrziu, va fi prea tîrziu.

E mai prudent să ne ducem. Deschizi ușa altui bar, vezi o femeie frumoasă la o masă și ai vrea să știi de ce asculți cîntecul negrului de la jazz, păstrezi în mînă paharul cu liqueur pe care l-ai cerut, îl privești cum își schimbă focurile sub bătaia reflectoarelor turnante, întrezărești departe, la o altă masă, o figură cunoscută, ai vrea să te ridici, renunți pe urmă, fiindcă ți-e lene și pentru că ți-e teamă să te angajezi pentru restul nopții.

Restul nopții? E trei trecute. Dacă ții să mai prinzi un moment bun în rue de Lappe, să mergem. Și pe urmă ai băgat de seamă că Damien a schimbat două irevocabile priviri cu femeia din dreapta? Peste două minute nu-l vom mai putea urni din loc.

Am pornit-o. Spre Piața Bastiliei. Vîntul pe care-l auzi izbind în ferestrele portierelor, cursa asta de-a lungul Senei, trecerea vijelioasă pe podul Austerlitz.

Nu e bine să-ți oprești automobilul în rue de Lappe. E o provocare. Îl lăsăm lîngă stația de metro și o luăm pe jos spre rue de Lappe. Strada pederaștilor, gosselor, femeilor pierdute și apașilor. Oarecare mondenitate subliniată, departe de a-i lua locul farmecului, îi adaugă nu știu ce aer factice de irealitate și teatru coborît în viață.

De-a lungul străzii vreo zece baruri, care se cheamă cu o vorbă intraductibilă „babs-musettes“. Să trecem pe lîngă cel dintîi (Bouscabal) prea elegant și burghezit, populat cu mame oneste și fete de măritat. Și îna­inte de a ne opri la barul meu preferat – bar Noygues –, să te duc la capătul uliței, într-o cîrciumă infectă și amuzantă, care se cheamă Aux trois colonnes și care are oarecare celebritate literară. Pentru că patronul locului este... cum să-ți spun eu ca să nu te superi?

Ai auzit dumneata de Marcel Proust? Ai citit À la recherche du temps perdu? Îți amintești de Albertine Simonet, admirabila fecioară de pe malul înserat de la Balbec? Ei bine, această Albertine se chema în realitate Albert. Astăzi, omul care a fost subiectul acestei geniale substituiri este stăpînul barului Aux trois colonnes. Privește! E domnul cărunt rezemat de speteaza scaunului din dreapta. Cînd întoarce capul, din profil, recunoști urmele unei mari frumuseți apuse. Altfel, e un om în vîrstă, puțin obez, cu un surîs „făcut“ și cu ceva decorativ în gest, care indică pederastia și amintirile literare.


Dar eu n-am venit să-ți prezint dumitale curiozități istorice. Să ne întoarcem la barulNoygues, unde este acordeonul cel mai muzical din cîte știu. Ascultă-l de aici și spu­ne-mi dacă sunetul ăsta amețit, tărăgănat, placid, dar cu tresăriri brutale, nu e mai tare decît alcoolurile băute astă-seară și nu te îmbată brusc ca o plantă cu otrăvuri ascunse.



Barul Noygues! Dansatorii entuziaști și obosiți, fetele care n-au bani de consumație și stau lipite de pereți ca să privească, marinarii efebi, englezii în smoking, patronul care suspendă dansul la jumătate și strînge taxa (Passons la monnaie!... La monnaie s’i’ou plaît! Passons la monnaie!), 25 de centime de pereche, 25 centime pentru care capeți o fisă de cositor cu o inscripție autentică – bon pour une danse –, menajurile care se fac și se desfac înaintea ochilor tăi, prieteniile care se leagă peste un pahar de menthe verte...
Barul Noygues! Rău am făcut că te-am adus aici, pentru că nu înțelegi nimic, pentru că te simți insultat, pentru că ești un băiat bine crescut și habar n-ai de ce fata de lîngă dumneata, cu ochii înlăcrimați și pe jumătate închiși, cîntă cu un glas fals și sincer:

Je suis née dans le faubourg Saint-Denis

Et je suis restée une gosse de Paris...

Uneori, un flic – sergent de stradă impunător și sceptic de altminteri – își arată la fereastră chipul. El știe bine că un ceas mai tîrziu, pe la șase dimineața, s-ar putea să fie pe aici o istorie cu pumnale și sînge. O așteaptă. Dar noi, nu din prudență, ci din nerăbdarea de a schimba decorul, ne întoarcem la Mont­par­nasse, unde luminile cafenelelor mari – Rotonda, Domul, Selectul și Cupola – fac de la depărtare o imagine incandescentă de cinematograf.


Va fi greu să găsim un loc în sala aceasta vastă a Cupolei. Oprește-te un moment în prag. Aruncă-ți privirea în cerc: unde ai mai văzut vreodată un asemănător tablou de culoarea, mișcarea și diversitatea ăstuia ? Femei foarte elegante, domni în frac, boemi cu plete, chinezi, ananiți, americani...Toți oamenii ăștia au venit, după o noapte petrecută aiurea, să termine reveillonul aici, poate pentru că au nevoie de „soupe à l’oignon“ a Cupolei, dar mai ales pentru că le e necesară această ultimă beție a luminii de noapte, pînă cînd cealaltă lumină, a zorilor, se va zări murdară, înghețată și ostilă, dincolo de fereastră.

Recunoști la mese diferite cîteva figuri, pe care îți amintești a le fi văzut la începutul nopții la Lucien Routaud. A trecut atîta timp de atunci! Cîteva zile parcă. Fiecare și-a trăit noaptea asta cum a vrut, unii ca pe un spectacol, alții ca pe o nebunie. C’est comme ça que nous sommes, ar spune Lucien în deliciosul lui accent tuluzan, apăsînd silabele mute de la sfîrșitul cuvintelor.

Dar Damien Laurique unde a dispărut? Era acum o clipă aici. Intrase cu noi. L-am văzut eu. Nu mai este. Nici automobilul pe care îl oprise lîngă trotuar, înaintea ușii de la intrare, nu mai este. O femeie. Sau numai capriciu. Are să-mi povestească el mîine. Dar oricum e păcat, fiindcă țineam să ne ducă la Sacré-Coeur, sus, pe „butte“. Va trebui să luăm metroul, primul metrou de la 6,1/2 și să coborîm departe la stația Abesse. Dumneata, dacă ești obosit sau dacă vrei să te refaci, du-te la hale să bei o ceașcă cu viandox. Așa se obișnuiește. Eu trebuie, însă, să mă opresc jumătate de ceas, sus, pe treptele bisericii Sacré-Coeur, catedrala albă care prezidează de acolo, de pe acel deal din Montmartre, tot Parisul. Dinăuntru se aude orga, care cîntă pentru șase cerșetori și pentru Dumnezeu. Nu intru. Dar rămîn acolo, rezemat de coloană, mirat de singurătatea asta regăsită, simțindu-mă bine și umilit în ploaia măruntă, cufundat într-o noapte care se termină, pe pragul zilei ce începe cu dunga vînătă care taie cerul departe, mai înaltă decît turnul Eiffel. Așa. Liniștit.

Nu-mi plac deșteptările brusce.

(Cuvântul, vineri, 25 decembrie 1931)
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 20.11.12 18:38

Geo ȘERBAN - Mihail Sebastian, alte conexiuni

Două volume apărute deodată inaugurează integrala scrierilor lui Mihail Sebastian în colecția „Opere fundamentale“ coordonată de acad. Eugen Simion, potrivit unui program de anvergură, impus cu pragmatică tenacitate colaboratorilor săi în cadrul Fundației Naționale pentru Știință și Artă. Catalogul volumelor publicate aici în numai cîțiva ani este impresionant, cuprinzîndu-i deopotrivă pe marii clasici și pe contemporanii de pînă mai ieri (Petru Dumitriu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu). Tipul de ediție preconizat trimite la prestigioasa „Bi­bliothèque de la Pléiade“ – model ambițios, consolidat în timp de o echipă redacțională, sudată sub egida Gallimard. Randa­men­tul acesteia e în mare parte datorat instrumentelor de lucru avute la dispoziție (bibliografii riguroase, explorări documentare, monografii – adesea cîte două, trei, patru despre unul și același autor, ca să nu mai pomenim de punerea la punct a textelor pe parcursul repetatelor retipăriri, plus confruntarea cu arhiva manuscrisă, acolo unde s-a păstrat). La noi, cu toate progresele făcute, mijloacele de informație continuă să fie deficitare, parțiale. N-avem nici măcar garanția unui catalog general al periodicelor autohtone, sistematizat pe localități, cronologic. Cine angajează investigații asupra unui autor și își propune să-i urmărească traseul cu toate implicațiile în epocă trebuie să procedeze adesea ca un pionier, obligat la anevoioase defrișări în zone neumblate. Nu altfel a trebuit să se comporte, în cazul Sebastian, Mihaela Constan­tinescu-Podocea, care asigură coerența întregii ediții și își asumă, pentru volumul prim, rezervat prozei, stabilirea unei versiuni la nivelul de exigență al edițiilor critice (note, comentarii și variante), secondată pe parcurs de Oana Safta. Unde-s doi puterea crește, inclusiv scrupulozitatea, aplicația meticuloasă.


Cum era de așteptat, dosarul cel mai dens privește romanul De două mii de ani. Sînt studiate, în premieră, manuscrisele aflate în depozitele BAR, pentru a scoate la lumină probele unui laborator scriitoricesc cu multe reveniri și retușuri, de unde rezultă că imaginația autorului era pusă perseverent la încercare de luciditatea lui critică. Constatarea confirmă afirmația răspicată a lui Sebastian, în dialogul purtat cu cel mai apropiat confident (Camil Baltazar), chiar în ajunul ieșirii cărții în librării, cum că De două mii de ani reprezintă fructul unei germinații obsesive încă îna­inte de dobîndirea reperelor mature: „Aveam de spus anumite lucruri, care mă sufocaseră din copilărie și adolescență“. Întrebările din debutul interviului țin de strategiile publicității („Cînd am scris-o? De ce am scris-o?“). Se abține să răspundă, dar cine urmărește faza inițială a ieșirii sale în arena scrisului capătă convingerea existenței unor preliminarii, legate de coagularea treptată a temelor conjugate în structura epică a romanului.

A fost un fel de ucenicie îndeplinită a­proa­pe anonim de Mihail Sebastian în paginile ziarului Știri din lumea evreiască. Biblio­grafii nu i-au dat de urmă, iar exegeților le-a lipsit răbdarea scotocirii în subsolurile presei. Abia dacă era pomenită informația în împrejurările tragicei dispariții a scriitorului. La centenarul nașterii sale, cu cinci ani în urmă, revista Realitatea Evreiască a consemnat acest episod în al doilea dintre cele opt suplimente speciale concepute în spiritul revizitării ansamblului de angrenaje definitorii pentru atitudinile adoptate de Sebastian. Deși sporadică, prezența lui în paginile gazetei citate denotă preocuparea de a se edifica asupra legăturilor identitare cu tradițiile iudaice. Un timp, colaborările sale puteau scăpa atenției, întrucît erau marcate cam sibilinic prin reducerea numelui la un soi de monogramă: S.B., încă nedecis să-și asume integral semnătura Sebastian.


Uneori, proceda aidoma și în Universul literar (de exemplu, la 10 iunie 1928), probabil din considerente dictate de reticențe ale primilor pași făcuți în direcția definirii propriului profil intelectual. (Într-un alt periodic se strecura sub pseudonimul Pralea, folosit în comun cu fratele său mai mare). Interesant este că depășește fireștile ezitări ale oricărui debutant, trasînd, practic, cercul problemelor din De două mii de ani. În două reprize (în noiembrie și decembrie 1927), comenta o expoziție M.W. Arnold, care cuprindea lucrări realizate pe parcursul unei călătorii la Ierusalim. Suita portretelor expuse îi sugera o expresivă tipologie. Insistențele asupra unei figuri de bătrîn împing gîndul spre surprinzătoare asemănări cu sfătosul anticar descris, mai tîrziu, în roman (Abraham Sulitzer), la rîndul lui raportat prin subtile fire afective la amintirea bunicului matern, odinioară plecat să-și sfîrșească zilele în Țara Sfîntă. Pe acest fundal, reflecțiile asupra imi­nentei sărbători de Hanuca echivalează cu intima apologie a filiației de sorginte iudaică. S.B. pare a retrăi o îndepărtată ambianță familială, învăluită retrospectiv de multiple rezonanțe ca de legendă: „Se va povesti zilele acestea copiilor aceeași poveste de vitejie evreiască a Macabeilor și lumînările se vor aprinde iar, luminînd același basm ascultat altădată pe băncile unui heder, cu pumnii strînși și ochii mirați. O clipă gîndul ni se va întoarce către minunea scrisă în cărți și bucuria altor zile va stărui acum“, pentru ca, imediat, să adauge precizarea esențială pentru amprenta imprimată, la momentul oportun, faptelor din roman: „acum cînd viața ne este mai frămîntată și liniștea mai primejduită“. Primejdia echivala cu opacitatea față de trecut, din cauza conștiințelor căzute pradă unui prezent sumbru, terorizat de amenințări. Explicațiile furnizate mai departe despre semnificațiile Sărbătorii alcătuiesc un set premonitoriu al principiilor și aspirațiilor în care s-ar putea ghici însăși schelăria edificiului epic. În scrisorile către Camil Petrescu, înainte și după ce ajunsese la Paris, Sebastian pomenește de lucrul la roman, fără a preciza dacă se referă la Orașul cu salcîmi sau la un celălalt șantier, deschis în paralel, mult mai complex, mai pretențios. Stimulat de galeria portretelor cu care Arnold se întorsese de la Ierusalim, depășea faza fixării de fizionomii individuale, pentru a se ridica la destinul chinuitului neam al lui Israel din perspectiva a două milenii de încercări dramatice.

Solitarul structural Sebastian împărtășește robustul imperativ al solidarității, dictat de o importantă dată a calendarului iudaic: „Hanuca este o sărbătoare de voinicie și nădejde. Se înțelege lesne de ce, în toate zilele noastre mari, găsești o egală urmă de tris­tețe și împărtășești o aceeași străveche melancolie. Un neam atît de greu și de mult încercat nu-și poate uita durerile și nu le poate aniversa altfel decît într-o împărtășire cu toate sîngerările și tristețile trecutului. Nenorociri pe veci neuitate se leagă între ele într-un ne­sfîrșit lanț de povești și aniversări. Toate, prilej de obștească întristare. Orice sărbătoare evreiască se împarte între spiritul Sionului și nenorocirea ghetoului. Între Sion și Diaspora se deslușesc amintirile noastre, între Sion și Diaspora se înalță zilele noastre mari“.

Departe de a cădea pradă oportunismului laș, Sebastian găsește tonul cumpănit al încrederii lucide în capacitatea neamului de a depăși restriști, oricît l-ar crede alții condamnat la disoluție. Poate altul ar fi fost orizontul prefeței lui Nae Ionescu, dacă ar fi cunoscut „pledoariile“ tînărului scriitor pe cînd abia se năștea proiectul romanului discreditat de profesor. „În istoria noastră făcută din veșnice frămîntări între paginile cărții, este amintirea unei clipe unice de dîrză și neînfricată răzvrătire. Este chezășia vigoarei noastre de neam, este siguranța bărbăției noastre… Dar poporul, care știa să răsfoiască paginile și să însemneze cu grijă literele sfinte ale unei Tore, a dovedit că știe să învîrtească la fel săbii și să întoarcă lovituri… Și-am învins atunci, fiindcă în dosul săbiilor strălucea o lumină și o credință. Am învins fiindcă nu luptam ca să umilim, ci ca să apărăm un gînd. Fiindcă am fost neamul Spiritului, am izbutit să fim și apărătorii lui“. Poate se întrevede o febrilitate de adolescent în argumentația lui, însă ea nu diminuează răsunetul convingerilor cu care scriitorul pregătea arhitectura romanului. Printre rînduri, se conturează un angajament, care își păstrează intactă tonicitatea. „Opera noastră trebuie să crească din muncă și pace, din încordare și străduință. Trebuie să dovedim încă o dată că pe noi nu ne paralizează cartea și că, dimpotrivă, ne obligă și ne ușurează munca“.


Din procesul de lămurire lăuntrică a intelectualului Mihail Sebastian (ieșit din nea­mul Hechterilor) făceau parte reexaminări repetate ale condiției sale identitare. Își pregătea terenul pentru a scrie De două mii de ani, făcînd un excurs în lumea lui Proust spre a se edifica în ce mod rezolvase acela inserția umană evreiască în societatea franceză. Incursiunea a apărut la 9 februarie 1929, în Știri din lumea evreiască, și a fost actualizată în suplimentul Realității Evreiești din 1-20 iunie 2007. Cît privește dilemele ideologice implicate în țesătura romanului, cîteva indicații transpar din comentariul pe marginea anchetei desfășurate de colegul său de la Drept, Iancu Klein (inițiatorul gazetei Cuvântul nostru – apărută cu intermitențe, între 1926 și 1938 –, unde sînt relatate scene violente din amfiteatrele universitare, secvențe preluate parcă direct de romancierul Sebastian), în vederea creării unui curent de opinie critic față de puseele repetate de antisemitism din societatea românească. În fine, ca o consecință a dezbaterii anterioare, Sebastian schițează propriile dileme alimentate de incertele acomodări ale scriitorului evreu cu ostilitățile din mediul autohton. În fond, încerca să ghicească primirea publică a romanului, odată tipărit. Reproducem, în anexă, texte pînă acum lăsate uitării în publicații destinate de la început unei audiențe greu de anticipat. Locul lor este în suita altor intervenții publicistice, de asemenea încărcate de sugestii pentru etapele pregătitoare ale romanului, texte cum ar fi acela prin care Sebastian își exprima solidaritatea cu mărturia emigrantului evreu Ludwig Lewisohn. (Cuvântul, 30 noiembrie 1931, sau reflecțiile amare despre soarta lui Ion Trivale, Cuvântul, 23 nov. 1933)



Pe marginea unei anchete




Metode de combatere a antisemitismului? Cunosc una singură – esențială însă: o intensivă și inteligentă propagandă antisemită.
Și nu glumesc. În bună parte încordările periodice, pe care pe propria lui piele și cu eternă resemnare le îndură neamul evreiesc, vin de-acolo că – absolut lipsit de simț politic – nu știe să vadă realitățile acolo unde sînt. În fața antisemitismului evreul are o dulce atitudine sentimentală, care în definitv sfîrșește prin a-și pierde tragicul. „Are să treacă.“ Niciodată n-a înțeles sau n-a vrut să înțeleagă că această ură profundă și nealterată, de care viața lui se lovește ca de un zid opac, ar putea să aibe legi proprii și ar putea să exprime o realitate. Vreau să cred că dintr-un optimism refulat și nu dintr-o pricepere meschină a lucrurilor, evreul a privit ostilitatea surdă sau activă a celorlalți ca pe un simplu capriciu al lor sau numai ca pe o mică afacere, putînd fi ușor lichidată cu bani. În orice caz, niciodată n-a izbutit să-și privească primejdia în față și să o trateze serios, înțelegînd-o în realitatea ei. Și iată de ce întîiul politician de mîna a opta poate într-o întrunire obscură de cartier să convingă o sală de evrei necăjiți că antisemitismul e o poveste și antisemiții sînt legendari. Și bunul meu frate va trăi mai departe cu credința grosolană și platonică, cu consolarea mincinoasă că antisemitismul e o „răutate“ gratuită, cînd nu e o afacere veroasă.
Ei bine, evreul trebuie o dată pentru totdeauna să fie serios și să afle tot ce este necesar, stringent și implacabil în ostilitatea celorlalți. Trebuie să știe că sînt oameni (nu vorbesc de acei care îl profesează ca pe un șantaj firesc) cărora antisemitismul li se impune cu sau fără asentimentul lor.


Trebuie să se convingă, în sfîrșit, că pe harta realităților românești, antisemitismul ocupă o poziție a sa și că în economia socială a țării el este o problemă, pe care nici pietrele manifestanților, dar nici scepticismul evreilor nu o vor rezolva. O astfel de poziție sinceră trebuie să se cîștige neîntîrziat. Primejdia nu va fi mai mică, dar demnitatea ar fi alta și – cine știe – soluția poate mai aproape.
La drept vorbind, antisemitismul român n-a avut crize. N-a existat încă momentul grav în care o bătălie cruntă să precizeze dușmănia într-un sens sau altul, n-a existat încă accentul decisiv al încordării. Fiindcă n-am avut încă un conflict antisemit, care în realitate să nu fie dublat de alt înțeles și de alte mobiluri. E probabil că o astfel de criză nici nu are să se întîmple. Cultura actuală românească n-a cunoscut în nici o ordine de idei încordări ultime (gîndiți-vă la procesul de creație al partidelor românești și veți vedea că raporturile n-au avut întîlniri nete și controverse decisive). Ordinea de lucruri răsturnată în destinul evreului din România s-a creat peste capul lui și peste timp – ca de alt­minteri bună parte din tot ce s-a creat aici de la o vreme încoace. Îndrăznesc să spun că acordarea drepturilor politice a fost cu mult prematură, nu numai fiindcă evreul era nepregătit, dar mai ales opinia românească nu era propice. O astfel de reformă ar fi cerut o precizare netă de raporturi, o limpezire sinceră și bărbătească a problemei. O afacere Dreyfus? Da.
Evident, ce s-a întîmplat a fost anormal și bruscat. Dar anormale și bruscate au fost exproprierea, votul universal etc. etc. Situația urmează să fie acceptată și susținută. Pentru asta e nevoie de o conștiință clară și de o cercetare amănunțită a detaliilor. Nimic mai primejdios decît confuzia, în care antisemiții și evreii s-au complăcut deopotrivă, nimic mai nedemn și mai inutil decît compromisul. Evreul trebuie să aibe tact, cel puțin tact cît sensibilitatea lui turmentată și chinuită îi dă voie să aibe. Dar tactul nu se confundă cu umilința. Și nu trebuie confundat nici cu agresiunea.
O determinare sinceră a voturilor sale politice față de realități, o consecvență fermă și onestă cu spiritualitatea lui și cu profunda lui bună credință de cetățean. Într-un sens sau în alt sens, politica lui cetățenească nu trebuie să-și îngăduie falsificări. Și nici formule dubioase.
Cred că în bună parte problema evreiască ține de chipul în care evreul va ști să fie cetățean. Cu cît va uza mai demn și mai sigur de drepturile sale politice, cu atît le va merita mai hotărît.
Dar, pînă astăzi, simțul lui perfect nepolitic și naiv a biruit. S-a slujit, în exercitarea funcțiilor lui cetățenești, de „misitia“ ignobilă a unui organ fără sens. Și astfel, a ajuns la acest monument de inconștiență, la această criminală complicitate, care se cheamă pactul cu partidul liberal – opt luni după Oradea Mare.
Vorbiți despre „combaterea antisemitismului“? Începeți printr-o emancipare politică. Altă cale nu cunosc.



Evident, în această operă de apropiere, de înțelegere și conlucrare, pe care evreul din România o dorește, pentru acest spirit de încredere și stimă, pe care îl merită, intelectualul nu-și va irosi fără folos munca. Scrisul său trăiește din substanța gîndului românesc, de vreme ce trăiește în limbă românească. Se pot crea de aceea și s-au creat raporturi de perfectă intelectualitate și prietenie. Sînt semne certe că poate exista în afara unei filantropii jenante și în afara unei ostilități ascunse, o stimă sinceră și o prețuire dreaptă de la om la om. Înființarea universității din Ierusalim și chipul în care intelectualii români au primit evenimentul nu e o chezășie? Dar sosirea colonelului Wedgwood? Dar ultima conferință a d-lui profesor Nae Ionescu? Dar mărturiile pe care a izbutit să le strîngă d-l Iancu Klein ?
Las tuturor bancherilor mîndria ieftină de a cheltui bani pentru subvenții și de a cumpăra cu zimți sunători simpatii. Eu păstrez pentru noi orgoliul de a crea ferm, în fiece pagină scrisă, puntea înțelegerii mari. Într-o zi – poate – va veni.
(Cuvântul nostru, IV, 36, martie 1929)

Evreii în literatura română




Întîlnirea scriitorilor români de origine evreiască (se va vedea mai la vale de ce, în ciuda sentimentelor mele sioniste, socotesc formula justă) nu s-a făcut decît rar și accidental. Întîmplarea i-a putut grupa laolaltă în paginile vreunei reviste festive sau în programul vreunei șezători. Niciodată însă, această trecătoare unire nu s-a făcut în virtutea unei chemări din lăuntru pentru consolidarea unei unități sufletești existente. „Ocazia“ a izbutit uneori să-i grupeze; necesitatea mistică niciodată.

Găsesc lucrul acesta normal și firesc. Scriitorul, înainte de a fi un instrument de cultură – și deci un factor social – este un individ și o personalitate, care trăiește pentru a rezolva problemele sensibilității și inteligenței sale proprii. Existența sa literară nu îndeplinește, în primul rînd, decît un oficiu psihologic de ordin personal. Arta e soluția unei structuri spirituale diferențiate, în mijlocul de expresie al unei colectivități.
Noi avem orgoliul de a crede că aportul evreilor în literatura de azi a României, aportul lor artistic – nu întrucît sînt evrei, ci întrucît sînt personalități creatoare – e apreciabil. În strictă consecvență critică, trebuie să recunoaștem însă, în același timp, că această contribuție artistică nu poartă marca unei origini etnice. Întîmplarea s-a obligat să ne demonstreze această afirmație, de altfel evidentă în dreptatea ei.



Vă amintiți, desigur, acele foarte frumoase caiete literare (trei au apărut, mi se pare), pe care scriitorii de origine evreiască le-au scos, ca semn de simpatie intelectuală cu tovarășii lor palestinieni, și care se chemau atît de frumos și de semnificativ Puntea de fildeș? Probabil că da. Prea au fost bune și prea au fost puține, ca să le fi uitat. Ei bine, ați văzut, e acolo o corespondență artistică între scriitorii grupați?
Ce poate avea comun fraza ductilă, suplă și onctuoasă a d-lui F. Aderca cu proza de profund folclor românesc a d-lui Ion Că­lugăru? Ce poate lega gîndirea critică a d-lui Brucăr, clară, liniară și echilibrată, cu elanul critic, sinuos, torturat și tragic al d-lui B. Fundoianu? Care ar fi punctele de contact între fraza mistică și interiorizată a d-lui Zissu și sintaxa de moralist francez (moralist demi-juif aș spune, pentru a desemna o categorie sufletească recunoscută în Franța) a d-lui H.St. Streitman? Unde ar fi hotarul între poezia creștină a d-lui Camil Baltazar și poemul messianic al d-lui A. Dominic ?



Vagi corespondențe, probabil datorite mai mult unei sugestii decît unei realități – și atîta. Nici un caracter comun net, distinct și propriu. Nici măcar o preocupare comună. S-a întîmplat acest lucru de mirare, că douăzeci de artiști de origine evreiască, rugați să alcătuiască un caiet literar cu pronunțat caracter național, nu au găsit în opera lor un fragment măcar de literatură iudaică – dacă nu în spirit, cel puțin în obiect. E concludent, nu?
Departe de mine gîndul de a deplora această situație. O cred firească. Scriitorul se în­cadrează într-o istorie literară sau alta, nu atît prin calitățile lui proprii, cît prin anumite circumstanțe din afară; limbă, mediu etc. etc. Iată de ce Panait Istrati, povestitor al unei lumi de basm românesc, este și rămîne, totuși, un scriitor francez.



Iată de ce Edmond Fleg, romancierul unei drame de spirit iudaic, e de asemeni francez. Sau – pentru a exemplifica mai concludent pentru noi – iată de ce A.L. Zissu, interpretul talmudist al atîtor suflete și chipuri de evrei, rămîne – cu oricare din noi – un scriitor încadrat în literatura țării românești.
Dar dacă, de cele mai multe ori, literatura unui artist autentic nu poartă semnul unei naționalități (cel puțin în momentul creației), mai tîrziu se vor găsi destui oameni fără treabă, care să o integreze în tradiție! Altfel, ce treabă ar mai avea istoricii literari? Artistul ca individ aparține unei colectivități. Odată opera sa creată, el devine un factor cultural, un agent social cert, un element de încîntare sufletească, de „propagandă“ aș spune, dacă termenul nu mi-ar impune.



Sub acest raport, situația scriitorului român de origine evreiască este cu adevărat tris­tă. Pe de o parte pentru că, în România, scriitorul în genere nu constituie o categorie socială și e împiedicat să fie efectiv un factor social, cu legi proprii de viețuire și acțiune. Iar pe de altă parte, pentru că în această stare chiar scriitorului de origine evreiască i se limitează un cerc izolat, înlăuntrul căruia viața este mai tristă și piedicile mai grele.
Ar fi fost greu să se convertească acest grup de inteligențe și sensibilități – socialmente disponibile – la o acțiune culturală de ordin evreiesc? Poate că nu. Nu știu întrucît scriitorii, despre care vorbim, ar fi vrut să accepte situația și va fi putut să o realizeze, dar știu că încercarea ar fi meritat oboseala unei încercări. Societatea evreiască, măcinată meschin în platitudini „politice“ (o! ce superb motiv de roman comic ar fi o comunitate evreiască și o epitropie de provincie!) a rămas refractară și închisă, greoaie în sinea ei, neelegantă dincolo de ea.
Cine știe? Poate că, pentru arta sa, e mai bine ca scriitorul să rămînă mai departe, mereu însingurat între fericiri cărturărești și necazuri cotidiene.



(Cuvântul nostru, V, 42, 31 ian. 1930)
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 29.11.11 19:09

Silvia DUMITRACHE - Misterul Sebastian, prelungit din ’44 în 2011
Pe 18 noiembrie a avut loc, la Teatrul Odeon, Misterul Sebastian, primul spectacol-document din cadrul proiectului București strict secret, care are la bază un serial de televiziune realizat de Stelian Tănase la Realitatea TV și din care urmează să selecteze episoadele care au potențial teatral. Pentru debutul acestei serii, a fost ales un episod dintr-o perioadă tulburată și tragică a istoriei noastre: premiera spectacolului Steaua fără nume, pe 1 martie 1944, cînd legile antisemite le interziceau evreilor anumite activități și profesii.

Evident, Sebastian nu avea drept de semnătură și, totuși, Steaua fără nume a reușit, cu multe riscuri, să aibă premiera pe 1 martie 1944, sub semnătura unui Victor Mincu fictiv și în regia lui Soare Z. Soare, la Teatrul Alhambra. „Misterul“ este dublu: se referă atît la modul în care a fost posibilă păstrarea secretului în ceea ce privește numele autorului, cît și la circumstanțele dubioase ale morții lui Sebastian, pe 29 mai 1945.

Misterul Sebastian, după scenariul lui Stelian Tănase și în regia lui Felix Alexa, a beneficiat de participarea lui Radu Beligan, a lui Marius Manole, a Rodicăi Mandache și a Ralucăi Aprodu. Publicăm, în continuare, un interviu cu Stelian Tănase, scurte declarații ale lui Felix Alexa și Marius Manole și cîteva fragmente din evocările lui Radu Beligan din cadrul spectacolului. Găzduim și o cronică a spectacolului semnată de Iulia Deleanu.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Silvia DUMITRACHE - „Destinul post-mortem al lui Sebastian a

Mesaj Scris de Admin la data de 29.11.11 19:08

Silvia DUMITRACHE - „Destinul post-mortem al lui Sebastian a fost unul bun“
Spectacolul Misterul Sebastian are la bază un episod dintr-un serial de televiziune. Care este istoria acestui proiect?
București strict secret a fost și este un lung serial de televiziune cu povești despre București. S-au difuzat pînă acum, din 2007 sau 2008, 64 de episoade și, din ianuarie, vom începe să difuzăm, pe Realitatea TV, încă 32 de episoade. Fiecare episod este o poveste care s-a întîmplat cîndva în București, din epoca fanariotă pînă astăzi. Sînt povești despre, de exemplu, celebrul comisar Eugen Alimănescu din anii ’40, despre istoria de dragoste dintre Martha Bibescu și colonelul Thompson, despre Lipscanii anului 1848. În primăvară, cînd am lansat romanul Moartea unui dansator de tango, am fost găzduit de Teatrul Odeon: la lansare am adus o trupă de teatru, au fost Răzvan Mazilu, Marius Manole – o combinație de lansare clasică și de eveniment. Ne-am dat seama, cei care am lucrat la această improvizație, că aici se poate face ceva mai mult. Așa că ideea a fost să evocăm, ca și la lansare, Bucureștiul, dar în diferite ipostaze.
Spectacolul de acum e un amestec de teatru și evocare – Radu Beligan, care a fost în prima distribuție a Stelei fără nume, e în spectacol. El povestește cum a fost montată Steaua fără nume: Mihail Sebastian, fiind evreu, nu avea voie să apară pe afiș, a apărut cu numele de Victor Mincu; un prieten al lui, avocat, Ștefan Enescu, a pretins că el e autorul, după ce regizorul Soare Z. Soare a pretins că el este autorul. Au fost cercetați de Siguranță, tot felul de iscoade veneau în teatru, pentru că era o încălcare a legii din 8 septembrie 1940, care interzicea ca actori, regizori să lucreze în teatrele românești, iar Sebastian se încadra chiar în această categorie. Scrisese o piesă extraordinară, dar nu putea să fie jucată dacă-și trecea numele pe ea. Mi s-a părut că acest episod este foarte potrivit pentru o sală de teatru: avem o piesă, un dramaturg, avem istoria montării acelei piese, e teatru în teatru în teatru – un joc de oglinzi. Cînd am vorbit cu Felix Alexa să începem această serie – vor fi mai multe spectacole inspirate și din alte perioade –, el a ales acest moment. A considerat că un astfel de omagiu pe care-l aduce teatrului este foarte important, plus că aveam norocul de a-l avea pe Radu Beligan, care știe bine povestea și a fost în prima reprezentație din 1 martie 1944. Așa s-a ajuns la acest spectacol.

Ce surse documentare ați folosit?
Arhiva Națională, Arhiva de Filme Jilava, Biblioteca Națională. Eu fac cercetări în arhive de vreo douăzeci de ani, am citit de mult aceste dosare, acum doar le-am reactivat, am luat dosarele care priveau epoca respectivă, la Academie am citit toată presa timpului, unde sînt afișe, interviuri, ecouri de la premieră și, puse cap la cap, a ieșit acest spectacol gîndit, în forma lui finală, de Felix Alexa.

Cît timp ați lucrat la finalizarea proiectului?
E greu de spus, pentru că un asemenea proiect ia naștere atunci cînd începi să citești pentru prima oară, undeva, subiectul care ajunge să te intereseze. De atunci, rămîne cu tine și chiar dacă nu vrei, și noaptea îl visezi. Dar lucrul efectiv a început în vară. Felix a plecat în Croația, unde avea reprezentații, eu am rămas aici să mă documentez, iar cînd s-a întors, am început să urnim lucrurile, am căutat sponsori, pentru că fără ei nu se poate, nu e un spectacol ieftin. Din fericire, se poate ca băncile și cultura să se întîlnească, se poate realiza un eveniment cultural susținut de cercurile financiare, deși aparent nu e nici o legătură între ele.

Probabil că un astfel de proiect le pare chiar și băncilor a fi viabil.
Mai degrabă ideea de proiect teatral despre istoria Bucureștiului, pentru că sînt oameni de afaceri care vor să fie prezenți în viața comunității, doresc să-și lege numele de proiecte de prestigiu, iar acest subiect ar putea fi considerat de elită, restrîns, dar nu restrîns în sensul de audiență, căci biletele pentru cele două reprezentații sînt sold out. Se adresează unei lumi mai interesate de cultură, este un spectacol cu o foarte mare încărcătură emoțională. Să ne imaginăm o scenă: sîntem în seara spectacolului, pe 1 martie 1944, sala de la Alhambra e burdușită de lume, oamenii stau în picioare, nu e nici un pic de loc liber, iar sus, la galerie, în momentul de triumf, cînd toată lumea aplaudă, e Mihail Sebastian, care nu poate să urce pe scenă și să spună: „Eu sînt autorul“. Asta e emoție pură, și așa ceva am vrut noi să surprindem: artă pură, catharsis, un moment de teatru adevărat. Acest episod a fost pe film și în asta a constat provocarea: cum se poate transfera o poveste din film pe scenă. Dar nu trebuie să uităm că la bază este o piesă, vorbim despre un dramaturg, despre un spectacol, despre o premieră.

Și credeți că s-a surprins mai bine această emoție cu mijloacele teatrului?
Există un avantaj enorm al teatrului, de a avea publicul de față. Atunci cînd dai episodul la televizor, nu ai pe nimeni în față, poți să citești audiențele a doua zi, pe cînd aici, se simte în sală dacă transmiți emoția, dacă povestea interesează cu adevărat.

În urma lecturilor de la Arhive, la ce concluzie ați ajuns cu privire la „misterul“ lui Sebastian?
Misterul Sebastian este, în primul rînd, misterul acestei piese: cum de s-a păstrat secretul asupra numelui autorului. Teatrul e indiscret, plin de zvonuri, de bîrfe. Chiar și atunci, la Capșa se făceau pariuri legate de cine e autorul. În ceea ce privește Arhivele, am cercetat tot ceea ce se putea, inclusiv dosarul șoferului care l-a lovit (a fost judecat și condamnat doi ani). A circulat ideea că a fost asasinat. Lumea era exasperată, nu putea să creadă că e posibil să mori într-un mod atît de stupid, un scriitor atît de important să moară lovit de o mașină, doar pentru că cel care o conducea era neatent, avea viteză mare, iar el nu se uita pe unde trecea. Lumea avea acest sentiment de frustrare, atunci au apărut tot felul de scenarii cum că ar fi fost asasinat. Ipoteza care a circulat în anii ’90, lansată de Mira Moscovici, fata lui Ilie Moscovici, care a fost șeful Partidului Socialist, a fost că Sebastian a fost omorît din ordinul unor șefi ai Serviciilor Speciale.
Eu am dat și în film și am scris și pe blogul meu despre acest scenariu, dar rămîn la ipoteza unui accident, pentru că nu avem proba că, dincolo de speculații, unele foarte precise, ar fi fost altceva decît un accident. Dar trebuie să luăm cu titlu de inventar și scenariul asasinării sale, și aici trebuie precizate cîteva lucruri: era apropiat de Pătrășcanu, Belu Zilber, cel mai bun prieten al lui Pătrășcanu, era văr primar cu Mihail Sebastian; Mihail Sebastian a fost implicat clandestin în apariția României libere – știa ce se punea la cale la Palat și lucra ca, pe 24 august, să apară primul număr al României libere. Ce înseamnă asta? – știa, de prin mai-iunie, că pe 24 august urma să se întîmple ceva. Există și o notă că ar fi scris o broșură numită Armata Roșie, am căutat-o la Academie, dar n-am găsit-o. În luna septembrie, Mihail Sebastian a părăsit redacția României libere, în momentul în care nu s-a mai ocupat de ea Lucrețiu Pătrășcanu, în casa căruia fusese (există și o poză celebră cu ei la munte, la schi), revista fiind preluată de Grigore Preoteasa, iar echipa Pătrășcanu e dată afară. Pleacă și Sebastian, pentru că el nu vrea să facă politică, este evident, nu avea nimic de politician în el, dar fusese de partea lui Pătrășcanu, pentru că, să nu uităm, era evreu și fusese persecutat, era clar ce atitudine putea să aibă.
Cert e că s-a aflat cine e adevăratul autor al piesei și, poate ca semn al unui destin tragic, foarte mulți oameni legați de piesă au murit dramatic. În ziua de 24 august, a murit Soare Z. Soare, împușcat sub podul Băneasa, în momentul în care voia să părăsească Bucureștiul. Șoferul nu s-a oprit la somația unei patrule, iar un glonț a intrat prin parbriz și l-a ucis pe loc. Interesant e cu cine era în mașină, un agent britanic. Ștefan Enescu, persoana sub numele căruia se ascunde Mihail Sebastian, prietenul său de la liceul din Brăila, fusese șeful de Cabinet al lui Mihail Muruzov, șeful Serviciului Secret. Belu Zilber era un agent sovietic, fusese și judecat pentru spionaj. E un cerc foarte misterios în care se învîrte Sebastian și care ne permite să formulăm anumite ipoteze. Toți erau băgați în povești de putere, de politică, mai puțin Sebastian, care era un singuratic, un om pe care nu-l văd aderînd la un grup, indiferent de orientare. În lumea literară nu avea o gașcă, avea cîteva prietenii personale, dar niciodată nu a fost considerat omul cuiva.

Sînt piesele lui Sebastian viabile pentru montări contemporane?
Mie mi se par puțin cam romantice și melancolice, nu sînt acordate cu cinismul și cu viteza epocii noastre, dar aici trebuie să intervină geniul unui regizor care le updatează. Steaua fără nume e un text valabil și astăzi. Și încă ceva, teatrul românesc n-a dat texte mai bune. Într-un secol de teatru, rămîn două-trei piese, aceasta e una dintre ele. Deși îl avem pe Caragiale, nu sîntem un popor cu geniu teatral. Avem mai curînd poeți, ziariști, uneori romancieri. Avem o bună regie de teatru și mari actori, dar nu avem autori dramatici de mare calibru.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 29.11.11 19:06

Iulia DELEANU - Atracția Sebastian
Piesa-aperitiv despre Mihai Sebastian cel din anii ’40-’45, neconvențională, cum îi stă bine „Majestic“-ului de la Teatrul Odeon, a fost gîndită simfonic de recunoscuții Stelian Tănase și Felix Alexa, semnatarii Misterului Sebastian, scenariu și regie. Aperitiv – pentru că e o introducere în lumea unui Sebastian recompus din frînturi imaginare de jurnal, scrise pe baza celui real, cu puțin dialog; colaje cinematografice cu Bucureștii încă nedesprinși din interbelic, imagini contrapunctice de arhivă cu Ion Antonescu, ziare de epocă, pe prima pagină – decrete antievreiești, scene de la munca obligatorie; Alhambra, afișe de teatru de la premiera Stelei fără nume cu autor fictiv, cel real neavînd drept de semnătură. Neconvențional – pentru că Beligan îl joacă pe Beligan cel-de-demult și pe cel-de-acum; Sebastian, văzut de Marius Manole, e un tînăr al zilelor noastre; Leni Caler, filtrată prin personalitatea Rodicăi Mandache așa cum o țin minte cei care-o știu din Visul unei nopți de iarnă, se apropie de maeștrii ei cu aceeași sfială și admirație candidă a eroinei lui Tudor Mușatescu; numai ficțiunea – Mona, din Steaua fără nume – vine dinspre sală, cu alură botticelliană și, în același timp, foarte modernă. Simfonic – pentru că avem de-a face cu o țesătură de motive muzicale, în care amintirea e prezent-trecut – trecut-prezent. Există o curgere de întîmplări în prim-plan cu numeroase progresii și regresii. Dar, în fundal, sînt evidente tensiunile: îndoiala, conștiința critică, aprofundarea realității dintr-o perspectivă conflictuală. Sublimul, neexprimat deschis, pătrunde atît de adînc în viața de toate zilele încît planurile devin inseparabile.

Sebastian cel din Mister… este integrat societății românești, intrat în cercul vîrfurilor intelectuale din vremea sa. Dar nici Jocul de-a vacanța, nici Steaua fără nume nu-i ating adîncurile ființei. Despre adevăratul Sebastian, cel care iese din comun, din moda literară a zilei, din facilitatea tematică, convențională, estetică, nu se face referire aici. Fiindcă prima lui carte profundă este De două mii de ani, nu romanele sau piesele de teatru care pot fi semnate de orice autor european cultivat al anilor acelora. Sigur – cu un lirism bine temperat, dublat de ironie, care-l definesc.

Trebuie să ținem cont, însă, că protagonistul piesei nu e Sebastian, ci autorul însemnărilor despre dramaturg, foarte tînărul actor „cu posibilități infinite“ Radu Beligan, descoperit de scriitor chiar de la debut și pe care-l distribuie în rolul junelui prim din Jocul de-a vacanța. Între cei doi se leagă o prietenie nealterată, ba chiar sporită de aberațiile legislației rasiale. Am putea spune că Beligan este inspiratorul lui Ștefan Valeriu, al profesorului Miroiu, al profesorului Andronic: intelectualul abstras din viața „terestră“, dar un observator caustic al ei; timidul cenzurîndu-și sentimentalismul cu ironie și autoironie, dar bătăiosul cavaler al cauzelor generoase. Cine l-a iubit pe Sebastian? Nu, Leni Caler nu, nici fata care plîngea lîngă autorul Stelei…, în ’45, prima și ultima dată cînd autorul ei, presupus de Beligan de la început, adică din ’43, că s-ar ascunde sub pseudonimul Victor Mincu, și-a putut vedea piesa fără a mai fi fost nevoit să recurgă la clandestinitate. Cea care l-a iubit din rărunchi a fost mama lui, venită de la Brăila la București pentru a-și ocroti băiatul așa cum știa ea, netezindu-i toate drumurile mărunte-esențiale ale existenței, suferind de suferințele lui, bucurîndu-se de bucuriile lui. Beligan și-o amintește: gazdă atentă, delicată, îmbiindu-l cu cafele și dulcețuri cum era obiceiul în Moldova, că Brăila-i încă Moldova. Și – un pasaj din însemnări pe care Beligan cel de astăzi nu-l mai citește, îl retrăiește, uitînd de foaia din fața lui: înmormîntarea la Filantropia. O altfel de sindrofie, tăcută, la care și-a dat întîlnire aproape toată „lumea bună“ a Bucureștilor de atunci: oameni politici, literați, oameni de teatru, coreligionari cu rang. Oricum, rangul, indiferent de etnie, contează… „E bine să fii văzut“; sau, vorba unui personaj actual dintr-o proză a lui Stelian Tănase: „dacă nu ești pe sticlă, nu exiști“. Și-n această mare tăcută, un singur „țipăt“, un „urlet de tragedie antică“ – mama lui Mihai Sebastian.

Ceea ce i-a dat putere dramaturgului să scrie în anii aceia sumbri, ba chiar să înceapă Steaua… cu „feriți linia!“, strigătul care se auzea la munca obligatorie făcută undeva lîngă o cale ferată, vine din mai multe direcții: resursele de energie născute din dorința de supraviețuire prin scris – sîntem încă în era Gutenberg; nevoia de a-și domina suferința existențială; momentul ’43, cînd balanța războiului înclina cert, după Stalingrad, în favoarea Forțelor Aliate. O spune chiar scenaristul, care are și el un rol în piesă: e narator în carne și oase, dar și pe ecran, spre sfîrșitul piesei, cînd se plimbă pe aleea centrală, oprindu-se în fața mormîntului lui Sebastian din Cimitirul – muzeu în aer liber – Filantropia. În pofida situației sociale de outsider, Mihai Sebastian are zile pline: la liceul și colegiul evreiesc, la Barașeum și, mai ales, în fața foii albe, așteptîndu-i binecuvîntata trîntă cu sine.

A intrat Marius Manole „în pielea“ eroului său? Și nu, și da. Nu – fiindcă cei 70 de ani scurși de la sfîrșitul prea scurtei vieți a lui Sebastian pînă azi sînt mult mai mulți decît cei calendaristici. Viteza schimbărilor tehnologice, politice, de mentalitate este din ce în ce mai accelerată, timpul se contractă, distanțele între generații se îndesesc năucitor. Da – fiindcă foarte talentatul actor îl face înțeles pe Sebastian de spectatorii săi de azi, tinerii din sala unde n-aveai loc să pui un ac, recreîndu-l, prin eliminarea balastului care ține de pătrățelul de timp al personajului și păstrarea a ceea ce-i repetabil în natura umană cu sentimentul prospețimii, fiecare generație avînd dreptul la (re)descoperirea lumii.

În ce măsură a fost Rodica Mandache o Leni Caler, așa cum a rămas în cronicile teatrale, așa cum s-a transmis prin povestirile celor care au cunoscut-o sau au văzut-o jucînd, așa cum și-a făcut portretul în propriul jurnal? Marea actriță a creat o Leni Caler „a ei“, la altă vîrstă decît cea la care a cunoscut-o Sebastian. Și-am făcut o analogie cu Ania Bogoslava și cu surorile Gambetta, din filmul Barașeum de Radu Gabrea. Stelele anilor ’41-’44 au interpretat, la Tel Aviv și Paris, la interval de-atîtea decenii, Și s-au dus ca vîntul…, Fetele, Gambettele…, dar și alte șlagăre stîrnind deliciul publicului de-atunci, care făcea ceea ce azi numim rezistență prin cultură. Cîntecele le transfigurau chipurile, le făceau să-și retrăiască tinerețea aceea chinuită, dar tinerețe, totuși. Leni Caler, în versiunea Rodica Mandache, zice că e bătrînă, dar nu-i. Trece cu multă dezinvoltură de la flirt la autocaracterizare, de la dialogul-timpul închipuit cu tînărul Sebastian la dialogul-timpul prezent cu Radu Beligan. Totul înmuiat în dulceața firii ei, răsfrîntă-n gest și voce.

Fuziunea personaj-actor Radu Beligan s-ar părea că e mai simplă decît dacă ar fi trebuit să joace un rol aparte. A fi tu însuți captivînd la fel ca-ntr-o piesă în care ești „un altul“, a citi la fel cum ai interpreta „pe dinafară“, a-l proiecta pe Beligan tînăr și bătrîn în aceeași frază – iată tot atîtea obstacole sărite cu dezinvoltură și grație de cel de-o viață „cap de afiș“ al teatrului românesc.

Misterul Sebastian face referire la tenta politică pentru care i se dă atîta atenție, azi, lui Sebastian: faptul de a fi fost propulsat de Nae Ionescu, de a fi fost prieten cu Mircea Eliade, dar și cu Lucrețiu Pătrășcanu, de a fi trăit anii prigoanei antievreiești, dar și instaurarea noului regim de timp stalinist în România, cu prezumția de accident – asasinat politic, pentru că nu s-ar fi regăsit în tiparele oferite. Misterul face ca Sebastian să fie mai viu decît mulți contemporani ai săi.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Sebastian[v=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 1 din 8 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum