Oisteanu[v=]

Pagina 3 din 4 Înapoi  1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 25.02.06 21:26

Rezumarea primului mesaj :

Andrei 
Valery


Ultima editare efectuata de catre Admin in 16.11.15 17:33, editata de 21 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 15:58

Dosarele istorice comparative ale mortalitatii materne
în tarile în care avortul este interzis indica limpede faptul ca
femeile cauta în astfel de situatii cai ilegale ca sa avorteze atunci
cînd optiunea de a preveni sau de a elimina o sarcina nedorita nu le
sînt accesibile. Pe scurt, femeile îsi risca viata ca sa poata obtine
controlul fertilitatii proprii... accesul la cunoasterea metodelor
contraceptive, atît de catre femei, cît si de catre barbati este
aspectul critic al practicilor sexuale si reproductive, si, desigur, al
controlului fertilitatii".4Citatul anterior este o concluzie majora a
unui demers care este o demonstratie de cercetare cantitativa si
calitativa facuta la standarde înalte. Gail Kligman s-a aplecat asupra
datelor empirice (statistici, cercetare de teren, interviuri, dosare)
asa cum rar am facut noi, cercetatorii români. ªi nu am facut-o
fiindca, pe de-o parte, din 1977 cercetarile sociologice au fost
interzise; pe de alta parte, o astfel de tema într-o societate ipocrita
ca aceea comunista si cu remanenta de ipocrizie pe care o avem si
astazi nu ar fi fost posibila. Daca cercetatoarea americana nu s-ar fi
aplecat ani de zile asupra politicii pronataliste în România si daca
muti români nu ar fi ajutat-o sa-si duca la bun sfîrsit culegerea
datelor, riscam, cred, ca aceasta parte de istorie sa ramîna ascunsa
pîna la uitare definitiva. Este o istorie care nu ne convine din mai
multe motive: arata ca în totalitarism am avut cu totii suferinte
comune. Dar nu chiar toate. Barbatilor nu le-a fost violata la scara
mare intimitatea fizica, nu au facut septicemii din avorturi, nu au
zacut anemiati de hemoragii si nu au facut puscarie ca "au scapat" de o
sarcina nedorita. Mai mult, unii dintre ei, ramasi vaduvi, si-au
abandonat copiii la orfelinate si si-au refacut viata cu alta
potentiala victima a politicii pronataliste. Nu ne convine sa citim în
cartea lui Gail Kligman ca în afara de nomenclaturisti si securisti au
mai dat o mîna de ajutor regimului totalitar si multe alte categorii
onorabile: medici, judecatori, procurori. Desigur, cu omenescul motiv
de a nu-si periclita libertatea sau pozitia profesionala. Dupa cum nu
ne convine ca, reflectînd dincolo de carte, sa ne dam seama ca vinovati
sîntem si cei care, profesori fiind, am ocolit în educatie subiectele
referitoare la sexualitate si reproducere, ca "nedemne" de înalta cauza
a educatiei socialiste. Cele mai multe femei care au marturisit despre
avorturi au marturisit si ca nu aveau cea mai elementara educatie
reproductiva.Pentru cei ale caror asteptari se concentreaza
unidirectional: controlul statului asupra facultatilor reproductive si
consecintele acestuia, trebuie sa spun ca aceasta lucrare ofera o mare
surpriza. Analiza interventiei statului, a mecanismelor duplicitatii si
complicitatii între anii ‘66-89 vizeaza politica pronatalista ca pe un
caz paradigmatic. Anume, acel caz care da seama în sens profund de un
demers înscris unei întreprinderi de valoare teoretica mai larga: o
etnografie a societatii si a functiilor statului totalitar. În acest
sens, "reproducerea slujeste ca localizare ideala prin care poate sa
fie iluminata complexitatea relatiilor formale si informale între stat
si cetateni, sau noncetateni, cum este cazul situatiei de fata".5
Statul maximal, statul ubicuu, producea si institutionaliza politici,
producea mecanisme de implementare si control, ne determina, pîna la
nivelul vietii intime, alegînd în locul nostru, al noncetatenilor
tratati ca fiinte infantile, lipsite de discernamînt.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 15:57

Ea se prevaleaza de o retorica deloc mai prejos fata de
cea a statului totalitar. Ceea ce reuseste sa demonstreze autoarea,
prin forta datelor asupra cazului paradigmatic al României anilor
Decretului 770 este faptul ca, departe de a-si atinge scopul -
cresterea demografica, o politica în care avortul este criminalizat
conduce spre efecte contrarii: scadere demografica, mortalitate
materna, mortalitate infantila, copii cu handicapuri severe, femei
mutilate fizic si psihic, suferinta morala, iresponsabilitate parentala
si cohorte de "copii ai nimanui". Acei copii pe care occidentalii îi
privesc stupefiati la jurnale si carora noi le strecuram, deja
plictisiti de stereotipia scenei cotidiene, o suta de lei cînd ne cînta
refrenul "banal": "M-a crescut orfelinatu’, nu parintii mei, ci statu’;
Ce n-as da, ce n-as da, S-o cunosc pe mama mea".Ecoul lucrarii The
Politics of Duplicity a fost mare atît în mediile cercetatorilor, cît
si a celor implicati în decizia politica americana, multi considerînd
ca experienta tragica a României este o lectie cu indiscutabila
relevanta internationala. În sensul valorilor democratice, aceasta
experienta ne releva un caz crucial despre consecintele dramatice ale
separarii între drepturile sociale si cele individuale. Oglinda
suprafetelor si adîncimilor vietii omenesti sub totalitarismul ceausist
face sa amuteasca vocile fundamentaliste care, de dragul principiului
(adesea din ratiuni onorabil-deontologiste), produc decizii cu
consecinte de genocid si tragedii morale pe care, în numele unei morale
abstracte, "marii principialisti" le ignora. Iata-ne deci în fata unei
carti despre cosmarul românesc caruia noi, cei maturi, i-am fost
martori, victime si complici. Politica duplicitatii ne arata în toata
goliciunea noastra, chiar daca nu am fost parte a nomenclaturii si
aparatului represiv. Ne arata cum am încercat sa rezistam prin minciuni
la minciuna, cum am înselat înselatoria generala, cum am pacalit marea
cacealma sociala. Kligman ne arata aceste practici cotidiene dincolo de
sedintele de partid. Femei care taceau vinovat despre propriile
practici de subminare a politicii pronataliste, aplaudînd cuvîntarile
lui Ceausescu despre "datoria patriotica a femeii române". Femei care
foloseau andrele, radacini de plante, garouri, apa oxigenata, masaje în
forta ca "sa pacaleasca" planul de facut copii al regimului. Doftoroaie
de tara care ajutau femeile "sa scape de lucrul acela". Medici si moase
care înfierau focarele avortive în sedinte, facînd chiuretaje
clandestine pe mai multi sau mai putini bani. Procurori care soseau cu
satisfactie sadica, dînd buzna în cabinete ginecologice ca sa prinda pe
cele ce subminau politica demografica, închizînd ochii din cînd în
cînd, caci si ei aveau cîte o "pila" însarcinata. O lume în care
suferinta si sacrificiul erau ridicate la rang de virtute suprema.
Placerea de orice natura era ilegitima. Într-o buna traditie
fundamentalista, familia sanatoasa a comunismului era aceea în care
indiferent cît de mult se detestau doi soti, ei nu puteau divorta decît
cu grave consecinte sociale; si, oricît de mult se placeau doi oameni,
ei nu puteau sa faca dragoste legal decît în scopuri reproductive si în
interiorul celulei de baza a societatii."Statul paternalist a uzurpat
‘dreptul’ patriarhal si patrilinear al barbatului de a proteja
sexualitatea si pîntecele femeilor, desfiintînd atît controlul legal al
barbatilor, cît si pe cel al femeilor asupra fertilitatii femeiesti...
Lectia fundamentala a politicii demografice românesti, a carei piesa
centrala a constituit-o re-criminalizarea avortului, este aceea ca
legea trebuie sa protejeze avorturile sigure.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 15:57


Istoria ascunsa, istoria regasita

Mi-a fost greu sa citesc cartea lui
Gail Kligman, The Politics of Duplicity.1 Greutatea venea din omeneasca
mea tendinta de a fugi de durerea memoriei. Aceasta durere este înca
vie în mine, asa cum este înca vie în multe femei din generatia matura.
Multe dintre noi poarta în suflet povara descotorosirii de copiii
nedoriti, spaima de controale fortate, vina pentru vietile refuzate.
Multe dintre noi poarta în trup mutilarile anilor politicii
pronataliste: cancere de col, histerectomii, prabusiri metabolice.
Multe dintre noi îsi amintesc viu ca nu mai era nimic privat si nimic
intim în viata noastra.2 Alte mii de femei ca si noi (dupa statisticile
oficiale, peste sapte mii) nu îsi mai amintesc însa nimic. Au murit de
septicemie sau de hemoragii. Memoria lor este întrupata în copiii
orfani, în sotii vaduvi si în parintii înca vii. Noi am învatat ca
istoria este eroica, plina de lupte adevarate pentru idei. Suferinta
morala si biologica derivate din sarcini nedorite, la fel ca si moartea
din aceste cauze nu sînt eroice. Deci nu sînt demne sa fie consemnate
istoric. Acestei conceptii despre istorie i se adauga prejudecata ca
experientele femeiesti sînt triviale si ca e bine sa întoarcem capul în
alta parte atunci cînd, din greseala, dam peste astfel de naratiuni. În
ultimii opt ani am mai încetatenit involuntar o prejudecata, anume
aceea prin care istoria comunismului românesc se reduce ca interes la
perioada 1948-1964. Sîntem esential datori cu istoria comunismului
nationalist caruia cei mai multi dintre noi i-am fost victime si
complici, daca nu cumva, unii dintre noi, chiar demiurgi.Ceea ce face
Gail Kligman în aceasta carte este în primul rînd o operatie de
trezire. Din prejudecata despre ce este si ce nu este demn de a fi
obiect al analizei sociologice si istorice. Din amnezia despre istoria
vietilor noastre. Ea ne preia fuga de noi însine, restituindu-ne
cultural memoria unor vieti în care duplicitatea si complicitatea
anilor ‘66-89 devenisera moduri de supravietuire. Ceea ce face Gail
Kligman, în al doilea rînd, este sa zdruncine spiritele vestice
contemporane din linistea istoriei lor ferita de totalitarisme. Atît de
ferita, încît a facut posibila întrebarea pe care mi-au pus-o în 1995
studentii de la Cornell University: Why you Romanians hate your
children? Gail a raspuns în locul nostru, cu luciditate si cu simpatie
comprehensiva. Cu empatie asumata. Academic si simplu. Pentru
cercetatori, pentru politicienii mereu ispititi sa controleze statal
facultatile reproductive ale femeilor, dar si pentru un public mai larg
care vrea sa stie cu ce fel de lume a fost contemporan. "Cazul României
trebuie sa fie viu în mintea celor ce ar încerca sa interzica avortul
în Statele Unite (sau altundeva). Alminteri, pentru noi, cei care traim
în Statele Unite, visul american va deveni un cosmar american caruia
toti îi vom fi martori si de care vom raspunde cu totii".3Vestului,
adesea orb si surd la ceea ce se întîmpla dincolo de cortina de fier,
îi este destinat ultimul capitol al cartii. Acelui Vest liber, în care
drepturile omului s-au oprit uneori la pragul casei. Vestului care
dezmargineste granitele libertatii individuale, dar care adeseori este
ispitit sa controleze statal actul fundamental al alegerii; pe cel de a
da sau a refuza sa dai viata. Ispita interzicerii avorturilor reapare
periodic în toate statele "libere".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

O carte de antropologie culturala si politica

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 15:56

O carte de antropologie culturala si politica


Cartea * lui Andrei Oisteanu
recupereaza, de fapt reinstaleaza în cultura româneasca – la niste
niveluri pe care cîndva le-a avut, dar pe care acum risca sa le piarda
– lipsa de patima si dreapta socotinta, cum se spune în patristica
rasariteana. Este foarte multa patima azi în orice discutie, chiar de
cel mai înalt nivel de speculatie intelectuala sau de eruditie.Pentru a
ma exonera de suspiciunea ca nu as vorbi cu toata sinceritatea, vreau
sa spun de la bun început ceea ce nu-mi place la aceasta carte, si
anume titlul. Exista un fel de suprematism al eruditiei sa ai titluri
grecesti: Eros si Logos, Mythos si Logos, si asa mai departe. Adica, sa
ajungi sa-ti pui literatura sub o deviza din capul locului savanta are
ceva care pe mine ma crispeaza, care-mi aduce aminte de un anumit abuz
de etimonuri grecesti, care se practica cîndva, într-o perioada pe care
eu nu am agreat-o.Dar, spun aceasta ca sa va linistesc, sa elimin orice
fel de suspiciuni, pentru a-mi marturisi enorma admiratie umana si
satisfactie personala pe care mi le-a provocat lectura acestei carti
înca de cînd a aparut, în prima sa editie. Mai ales ca aveam o
constiinta vinovata, de mult, fata de autor. I-am datorat o alta mare
bucurie intelectuala, cu multi ani în urma, pentru ca a avut gentiletea
sa-mi trimita o alta carte a sa, Gradina de dincolo, pe care am
savurat-o, dar nu i-am multumit pîna în ziua de azi. M-a onorat mult
acest gest.Andrei Oisteanu se plaseaza pe o traditie cu totul
onorabila, de natura sa ofere culturii românesti dreptul de a privi de
sus lumea valorilor, lume în care avem tendinta de a fi complexati, ca
si pe alte teritorii. Sîntem complexati din cauza urbanisticii noastre,
a urîtei înfatisari a multor concetateni, a faptului ca sîntem ignorati
de Occident, complexati ca lipsim, de pilda, din Cartea Neagra a
Comunismului (vina este si a noastra, nu numai a ignorantei celor care
au alcatuit cartea). De multe ori, o atitudine intelectuala si o
eruditie ca ale domnului Oisteanu sînt de natura sa ne vindece, dintr-o
data si fara risc de recidiva, de astfel de complexe. ªi aceasta pentru
ca, mai întîi, el reînnoada o traditie care începe cu Hasdeu si cu
marele lui discipol Lazar ªaineanu si include si un alt mare savant si
erudit, Moses Gaster, ultimii doi expulzati din România din ratiuni de
antisemitism.Cartea lui Andrei Oisteanu – careia dl. George Pruteanu
i-a facut un examen exhaustiv, capitol cu capitol, scutindu-ma pe mine
de asemenea act necesar – ma aduce la marturisirea (stricta) ca a citi
aceasta carte te decomplexeaza, pe tine ca om care te suspectezi de
insuficienta eruditie. Toti care am ajuns în viata noastra sa practicam
o oarecare eruditie stim ca ea epateaza pe profani. De fapt, ea se
dobîndeste usor, prin favoarea unor zei care te ajuta. Iar cînd se
dobîndeste, beneficiarul ei este asa de satisfacut, încît capata un fel
de privire de sus, un fel de suficienta, de aroganta, un fel de alura
de mag si de initiat. Or, Andrei Oisteanu practica o eruditie la
îndemîna, comunicativa, imediata, simpatica, a carei necesitate vine de
la sine. Ea nu apare deloc, la el, sub forma unei etalari ostentative;
are însa o extrem de fina si subtila captatie, care este voluptatea
eruditiei, o voluptate usor abuzata, usor ironica, de aceeasi natura cu
aceea pe care o întîlnim la Odobescu, în principal în
Pseudokineghetikos.Vorbind despre antisemitism si despre alte forme de
intoleranta, de care se ocupa Andrei Oisteanu în cartea sa, as vrea sa
amintesc un eveniment din viata mea personala, petrecut în 1990, cînd
m-am aflat în Franta, pentru o scurta perioada de timp, cu o anumita
misiune oficiala. Am luat parte la o masa rotunda, la un colocviu la
Sorbona, pe tema "Încotro merge Europa de Est?", organizat de
publicatia Libération. Cu acel prilej, l-am auzit pe Bronislaw Geremek
spunînd niste lucruri care m-au impresionat puternic. Pentru mine ele
au fost foarte importante pentru ca mi-au deschis ochii asupra unor
stari de spirit, de care e bine sa fii avertizat ca sa nu risti sa
aluneci în dezamagiri absurde. Sa nu credeti – spunea Geremek în martie
1990 – ca dupa caderea zidului Berlinului si dupa prabusirea
comunismului o sa vina imediat, de la o zi la alta, o lume a statului
de drept, a comportamentului civilizat, a îngaduintei, a întelegerii
mutuale. Dimpotriva, veti vedea ca vor aparea vechi demoni, ce vor
stîrni pasiuni. Pentru ca, spunea dînsul, nu este posibil ca
recuperarea memoriei colective si istorice sa se poata face senin,
linistit si elegant. Din contra, ea îmbraca aspecte violente, excesive,
pasionale, pentru ca nu se poate sa te reintroduci, dintr-o data,
într-o lume din care ai fost brutal smuls de jumatate de secol. Deci,
asteptati-va sa vedeti, din nou, excese xenofobe, patimi nationaliste,
antisemitism, care nu vor avea – pentru cei care cauta motivatiile
lucrurilor – cauze obiective detectabile. Se manifesta un fenomen de
dificila recuperare, de reintrare într-o conditie de mult pierduta.
Pentru mine, interventia lui Bronislaw Geremek a fost de o mare
importanta, fiindca si eu eram atunci dintre naivii care credeau ca am
scapat de comunism si ca mîine, poimîine o sa fie asa cum era în
tineretea mea. Or, s-a întîmplat cum a prezis Geremek. Nici acum nu am
iesit din aceste tensiuni, din aceste excese si din aceste paroxisme,
dar parca încep sa se înmoaie, încep sa aiba un ton si un stil mai
obosit si mai formal.În tot cazul, vreau sa spun cîteva cuvinte despre
un capitol extrem de important al cartii lui Andrei Oisteanu, si anume
"«Evreul imaginar» versus «evreul real»", o tema care astazi este înca
dificila, înca primejdios de abordat, nu numai pentru ca
sensibilitatile sînt exacerbate, dar si pentru ca sînt suspiciuni
imediate, care se nasc si de o parte si de cealalta. Or, printr-o
atitudine absolut senina, încarcata cu o nuanta de umor sau încercînd
sa capteze umorul posibil în asemenea teme si sa îl foloseasca
linistitor, ca antidot, Andrei Oisteanu trateaza într-un mod tamaduitor
o tema atît de fierbinte, de dificila si de tensionata, de natura sa
nasca între oameni suspiciuni si priviri îndoielnice. Tema acestui
capitol, antisemitismul, exista înca si este tot sensibila – fara
materie reala, dar sensibila – din cauza ca toate pasiunile s-au
declansat si, cum spunea Geremek, fenomenul acesta trebuie, evident,
sa-l privim cu circumspectie si cu prudenta, sa putem sa-l circumscriem
pentru a nu-l lasa sa se lateasca, dar nu este decît un fenomen
asemanator cu acneea de pe obrazul unui adolescent.Fenomenul nu este
atît de alarmant cum pare si de acest lucru ne convinge chiar acest
text fundamental din cartea lui Andrei Oisteanu si, dupa parerea mea,
un text nu numai binevenit, dar de natura sa aduca împacarea între noi,
între toti oamenii, indiferent de pasiunile pe care le avem. Am
remarcat ca la foarte multa lume aceste pasiuni sînt ca migrena, apar
si dispar în momente nesincrone cu altii, de unde multe dispute fara
ratiune, fara sens. Ei bine, acest capitol îti da o asemenea
perspectiva umana, inteligenta si culturala, de natura sa tamaduiasca
si sa scoata din impas o atare tema fierbinte. Rar am întîlnit, pe
aceasta tema, ceva mai linistitor, mai împacator, mai facator de pace.
Iata, fericiti facatorii de pace, cum a spus cineva, îi putem spune lui
Andrei Oisteanu. În acest sens, mai vreau sa adaug doar faptul ca –
într-o discutie la o masa rotunda de la Grupul pentru Dialog Social,
discutie care a fost publicata în revista 22 – Andrei Oisteanu a citat
o zicala foarte amuzanta si plina de capcane, dar care suna teribil de
frumos:– "Ce este un antisemit?"– "Este un om care îi uraste pe evrei
mai mult decît s-ar cuveni".Întrebarea e, cît se cuvine sa împartim o
rusine?!Alexandru Paleologu


Ultima editare efectuata de catre Admin in 10.07.11 11:03, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 11.07.09 16:52

„Tipul arian" versus „tipul
semit", afiș expus pe zidul Reichstag-ului, 1920


Unde este unitatea, proprie tuturor
celorlalte neamuri vii, în diversitatea tipurilor?" (510, p. 36). La fel
credea și H. Sanielevici, sus-ținîndu-și teoria cu argumente
pseudo-antropologice (In slujba satanei?!, 1935). în mod aparent paradoxal,
diferența dintre douã tipuri de evrei (de exemplu, dintre așchenazi și
sefarzi) este, cel mai adesea, mai mare decît diferența dintre evrei și
nația gazdã. Chipul „evreului tipic" (cu nas coroiat, buza inferioarã
groasã și rãsfrîn-tã etc.) reprezintã doar un anume tip de evreu, deloc
majoritar.


44


S-a ajuns la concluzia cã nasul
convex este o caracteristicã fizio-nomicã a unor popoare din Orientul Apropiat
(armeni, georgieni, sirieni etc.) și
din nordul Mediteranei (greci, italieni, francezi, spanioli etc.). Se spune cã
la greci, de exemplu, „nasul evreiesc" este mai frecvent decît la evrei.
La armeni, georgieni, oseți etc. — susțin antropologii — „nasul
acvilin constituie regula și nu excepția", în schimb „printre
adevãrații semiți (cum ar fi beduinii puri, necorciți), aceastã
formã de nas nu apare mai deloc" (661, p. 83).


2. Pãr, barbã și perciuni rituali


în anul 1787, contele Maurice d'Hauterive îi prezintã Domnitorului
Alexandru Ipsilanti un „memoriu", scris în urma unei cãlãtorii prin
Moldova, efectuate în 1785. în Memoire sur l'etatancien et actuel de la
Moldavie, diplomatul francez acuzã un soc cultural, manifestîndu-și totala
surprindere fațã de înfãțișarea, stranie pentru el, a evreului
moldovean. El îi schițeazã acestuia un por-tret-robot, scos parcã din
Paginile bizare ale unui Urmuz de secol XVIII: „Evreii, pe care-i deosebești
de la distanțã dupã figura lor care e cea mai ciudatã din cîte se aflã
prin alte țãri, au capul pãtrat la partea de sus, țuguiat înspre
partea de jos si zbîrlit prin cușma de blanã neagrã ce o poartã, de unde
atîrnã pe obraz douã șuvițe împletite de pãr de-a lungul, pe cînd
partea dinapoi a capului e rasã, iar o micã bãrbuțã în vîrful bãrbiei le
prelungește fața și le dã înfãțișarea de caprã de
Angora" (124, p. 323 și 376, p. 412).


Referindu-se la evreii tradiționaliști din nordul Moldovei — de
pe la jumãtatea secolului al XlX-lea, dupã o epocã de masive imigrãri din Galiția
— istoricul francez Marcel Emerit face un portret caricatural destul de
asemãnãtor: „Strãzile orașelor sînt din ce în ce mai mult invadate de acești
strãini cu lungi sutane negre, cu perciuni ca urechi de cîine, care se ivesc
dintr-o pãlãrie rotundã de un negru înverzit de intemperii [...], cu lungi
bãrbi negre și roșcovane, care se feresc de foarfece ca de un
blestem, cu obrajii ca pergamentul, cu spinarea încovoiatã ca pentru a opune un
resort loviturilor de bîtã de care lumea creștinã nu-i cruțã
niciodatã" (125, p. 156). Cam tot atunci, în 1840, descriindu-1 pe evreul
din Iași, Alecu Russo vorbește și el despre „cei doi zulufi
indispensabili, coborînd în lungul tîmplelor și încurcîndu-se de obicei
într-o barbã, pe care niciodatã n-o rade" (366).


45


De fapt, în epocã, imaginea evreului era cam aceeași peste tot în
Europa Centralã și de Est. Dar nu numai figura evreului era asemãnãtoare
în aceastã zonã, ci și modul caricatural de a o prezenta. Iatã-1, de
exemplu, pe un contemporan al contelui d'Hauterive, Jo-hann Pezzl, descriindu-i
în 1786 pe Ostjuden din Viena, și nu din vreun tîrg moldovenesc uitat de
lume: „înfãșurați în negru din cap pînã-n picioare, cu bãrbi și
cu tot pãrul învîrtit în noduri, [evreii polonezi] seamãnã cu niște
sperietori de ciori: o satirã vie a Poporului Ales". Pentru locuitorii din
Viena Luminilor, acest costum exotic era vãzut „ca de teatru", cum se
exprimã Larry Wolff (3<Ș7, p. 114). Similar erau percepuți și
la Paris evreii din estul continentului, cu „bãrbi lungi și vîlvoi"
(530, p. 174). Dar la unii scriitori ruși evreul apare cîteodatã diferit.
Imaginea „puiului de pasãre jumulit", folositã de Gogol (Taras Bulba,
1835) pentru a-1 descrie pe


„Evrei galițieni", desene, 1817


46


„Evrei galițieni", cea 1900


lankel — „evreul arhetipal al literaturii ruse" (455, IV, p. 70) —, a
fost preluatã de Dostoievski (Amintiri din casa morților, 1862), de Cehov
(Stepa, 1888) și chiar de Isaac Babei (Cavaleria roșie, 1926);
confirmînd astfel aforismul dostoievskian: „Noi toți descin-dem din
Mantaua lui Gogol."


în cursul secolului al XlX-lea — sub influența curentului de
modernizare și de reformare a iudaismului din centrul și estul
Europei (Haskald) — unii dintre evreii din Moldova, mai ales cei tineri, au
adoptat înfãțișarea și straiele „evropenești". In
Bucovina — care a intrat, din 1775, sub administrația și apoi în
componența Imperiului habsburgic — s-a simțit mai puternic aceastã
influențã reformatoare, care iradia dinspre comunitãțile evreiești
din spațiul de limbã germanã. Cu toate acestea, la sfîrșitul
secolului al XlX-lea, imaginea evreului ortodox bucovinean — așa cum a
fost descrisã în 1899 de etnograful Dimitrie Dan — nu diferã substanțial
de cele prezentate mai sus: „Pãrul brun al capului se tunde scurt sau se rade
chiar cu briciul. Cîteodatã are pãrul o coloare blondã, ba chiar și
roșie. Lîngã urechi nu se tunde
pãrul capului, ci se lasã niște cosițe lungi, care întotdeauna se încrețesc
și se cheamã «peis», lãture sau marginã sau «perciuni». Perciunii sînt
atunci de lungimea prescrisã, dacã se ajung capetele lor sub barbã. Barba și
mustãțile nu se rad nici tund, ci se poartã în lungimea naturalã. Dispar
cu încetul [...] perucile la femeile cele mãritate, care nu-și mai taie
pãrul înainte


47


de cununie" (126, pp. 7-9). în 1840, referindu-se la frumoasele
evreice din Moldova, Alecu Russo nota faptul cã, „dupã o lege a Talmudului,
femeile mãritate sînt obligate sã-și radã pãrul capului" (366). în
parantezã, fie spus, în 1788, proto-antropologul american John Ledyard,
cãlãtorind prin Rusia, observa cã obiceiul evreicelor mãritate de a-și
tãia pãrul ar fi similar cu obiceiul femeilor mãritate din estul Europei de a-1
purta strîns sau de a și-1 ascunde sub basma. „Este încã unul dintre acele
obiceiuri estice, odrasla geloziei orientale, în clipa în care o femeie se
mãritã la ei, devine însemnatã, așa cum facem noi cu un cal pe care 1-am
cumpãrat. Sã-și ascundã pãrul înseamnã [la evreice] sã și-1 taie, și
sã-și fi tãiat urechile în același scop nu ar fi fost mai
ridicol" (387, p. 460).


într-un articol publicat la Viena în 1877, referindu-se la „Problema
evreiascã în Europa de Est" (România, Polonia, Rusia), scriitorul evreu
Aaron Liebermann, glumind cu amãrãciune, scria cã perciunul ritual al evreului
este „atît de rãsucit și de lung, precum este exilul nostru" (245, p.
405).


Desigur, acest mod de a purta pãrul și barba nu este impus de vreo
tradiție nebuloasã și nedeterminatã, ci de foarte vechi și
precise reglementãri rituale, care au autoritatea legilor transmise de Dumnezeu
lui Moise, fiind consemnate în Tora. De pildã: „Și a vorbit Domnul cãtre
Moise, zicînd: «Nu vã tãiați pãrul care crește pe laturile capului și
nu vã retezați colțurile laterale ale bãrbii»" (Leviticus, 19,
27).


Din perspectiva creștinismului folcloric, unele legende populare
românești încearcã sã explice de cînd și de ce au evreii astfel de
obiceiuri legate de portul pãrului, dar — evident — personajul central al poveștii
nu mai este Moise, ci Isus. Conform legendelor populare referitoare la înviere,
o datã cu resurecția lui Cristos revine la viațã (din borșul în
care fierbea) și un cocoș, care începe sã cînte, sã dea din aripi și
sã-i stropeascã pe evrei cu picãturi de zeamã clocotitã, provocîndu-le pistrui
pe corp (vezi capitolul De ce au evreii pistrui). Unele legende bucovinene de
acest tip continuã într-un mod inedit: „Cocoșul din blidul cu zeamã învie și,
bã-tînd din aripi, începu a cînta. Jidovii, vãzînd aceasta, se bãgarã în toate
rãcorile și, de spaimã, sãrirã ca fripți de la masã și voirã s-o
taie la fugã. Cocoșul însã, înainte de ce apucarã a spãla ei putina, îi
împroșcã pe toți cu zeamã și, pre cari i-a ajuns zeama, i-a îm-
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 11.07.09 16:48

Crainic în 1934) și, pe de altã parte, o toleranțã doar la
nivelul autoritãților, fie ele politice sau ecleziastice.


Or, dupã pãrerea mea, a existat un grad de toleranțã religioasã și
la nivel popular, care se justificã prin tipul de creștinism adoptat de
români, și anume un sincretism religios foarte complex, un amestec
inextricabil de mitologie pãgînã și creștinã, un creștinism
folcloric sau — cum 1-a denumit Mircea Eliade — un „creștinism
cosmic", în aceste condiții culturale si cultuale, populația din
spațiul românesc nu s-a situat, de regulã, pe poziții doctrinare
foarte rigide, exclusiviste și, prin urmare, intolerante fațã de
doctrinele altor religii (mozaism, islamism), sau fațã de diversele erezii
creștine. Acceptarea diferenței confesionale s-a materializat în
cîteva zicale populare, care indicã un anume tip de mentalitate tolerantã:
flecare om este lãsat „în legea lui", dacã nu chiar „în plata
Domnului".


în acest sens, este simptomatic faptul cã în spațiul cultural românesc
nu s-au nãscut mișcãri eretice, care apar de regulã acolo unde dogma
oficialã este rigidã și atotputernicã. Simion Mehedinți avea dreptate
sã afirme cã „neamul nostru a fost scutit și de erezii, și de
eretici" (476, p. 66). Mai mult decît atît, întotdeauna Țãrile Române
au primit din afarã disidenți religioși (de douã ori strãini), spațiul
românesc fiind considerat un fel de Paradis al ereticilor (fie ei isi-haști
și bogomili veniți de la sud, lipoveni și muscali scopiți
de la est, husiți de la vest), expulzați de Bisericile creștine
din jurul României, mai dogmatice și mai intolerante („mai bine
organizate", cum ar fi spus Culianu). în aceste condiții, nu este de
mirare, de pildã, faptul cã un abate iezuit de la 1768 se arãta nemulțumit
de faptul cã, alungați din țãrile înconjurãtoare, „ereticii" și
„schismaticii" își gãseau locul în Transilvania: „Ei s-au retras în
aceastã provincie, unde dupã expresia lui Tacit toate pãcãtoșeniile se
adunã ca într-o cloacã. In Transilvania sînt catolici, calvini, luterani,
ana-baptiști, evrei, quakeri, arieni, toleranți, greci uniți [=
greco-cato-lici], greci schismatici [= creștini ortodocși] etc."
(333, p. 562) Reacții similare aveau misionarii catolici și cu
privire la situația din Moldova și Țara Româneascã. Prin 1677,
de exemplu, Urbano Cerri, un trimis al papei Inocențiu al Xl-lea, nota
nemulțumit cã „la curtea domnului [Țãrii Românești] se aflã și
luterani și calvini — cei mai mulți din Transilvania —, pe lîngã
evrei și turci" (627, p. 487). La rîndul sãu, Antonio Angelini di
Campi, un cãlugãr minorit în drum prin Moldova, scria în 1682 cã la lași
trãiesc mulți


31


schismatici, pãgîni și eretici: „mare mulțime de turci, armeni,
evrei, tãtari, greci [= greco-ortodocși]; seamãnã cu un oraș din
Pentapolis" (vezi nota 630). Percepînd situația ca pe o babilonie
etnicã, lingvisticã și. mai ales, confesionalã, cãlugãrul minorit
conchidea cã „felul de trai [al ieșenilor] e fãrã frîu, lege și
datinã" (J, p. 120).


3. Evreul tabu


Printre dificultãțile de documentare cu care m-am confruntat în
redactarea acestui studiu comparativ de imagologie etnicã a fost una la care,
parțial, m-am așteptat, dar cãreia nu i-am bãnuit amploarea. Este
vorba de rãnile de nevindecat pe care cenzura comunistã le-a provocat în
corpusul științelor sociale.


în marea majoritate a cãrților, publicațiilor și studiilor
de folclor și etnologie apãrute dupã rãzboi în România nu se vorbește
aproape deloc despre evreu, pentru cã acest nomen ethnicum și tot ce era
legat de el a devenit în bunã mãsurã tabu. Dupã un exces de popularitate
(negativã, este drept), în perioada dintre rãzboaie, cînd evreul devenise
protagonistul fãrã voie al prea multor cãrți, studii și articole antisemite,
o datã cu instaurarea regimului comunist în România, evreul a fost obiectul
unui alt exces: nu s-a mai scris aproape nimic despre el, de parcã nu ar fi
existat (conform principiului regimurilor totalitare: „Despre cine/ce nu se
vorbește, nu existã"). Un exces de tãcere a luat locul unui exces de
zgomot.


Aceastã „pudoare" nu a ocolit nici autoritãțile cele mai înalte,
fie ele românești sau evreiești. Inițial, pentru a face
discursul oficial „corect politic", Ceaușescu folosea celebra formulã
„indiferent de naționalitate: maghiari, germani, evrei". De pe la
mijlocul anilor '70, evreii au început sã fie excluși din discursul
puterii, fiind înghesuiți în mai aseptica expresie „și de alte naționalitãți".
(Țiganii, în schimb, nu au fost niciodatã menționați în
discursul oficial.) Unele dintre autoritãțile comunitãții evreiești
nu s-au lãsat nici ele mai prejos. Dupã pãrerea mea, de pildã, șef rabinul
Moses Rosen — el însuși o persoanã cu comportament autoritar — a greșit
atunci cînd a militat, în anii '80, pentru interzicerea editãrii publicisticii
socio-politice a Iui Mihai Eminescu, cea referitoare la evrei. Cred cã
ar fi trebuit sã-și foloseascã energia și autoritatea pentru o cauzã
mai bunã, și anume sã reclame includerea în volu-


mele respective din seria de
Opere complete (voi. IX și X) a unui studiu adecvat, care sã explice nuanțat
și sã punã corect în context discursul antisemit eminescian, în 1957, tot
Moses Rosen ceruse (și pentru o vreme obținuse) eliminarea primei
pagini din romanul Baltagul, în care Mihail Sadoveanu indusese o nevinovatã
legendã popularã referitoare la cîteva etnii, inclusiv la evrei.


în volume de folclor — altfel meritorii —, în colecții de colinde,
balade, legende, snoave etc., elaborate de autori altfel respectabili, mențiunile
referitoare la evrei au fost cu grijã cenzurate și, în cea mai bunã situație,
înlocuite cu puncte de suspensie. In acest din urmã caz, mãcar era semnalatã
omisiunea, iar cercetãtorul putea sã caute și, cu ceva noroc, sa gãseascã
textul original integral. Motivele care justificau acest fenomen politic au
fost de-a lungul deceniilor diferite, cîteodatã antagoniste; la început, în
primele douã decenii postbelice, în perioada „comunismului internaționalist",
din cauza unei eronate înțelegeri a luptei împotriva antisemitismului (în
acest caz, probabil cã activiștii evrei au avut si ei un cuvînt de spus);
ulterior, în perioada „național-comunismului", din cauza unui exces
de naționalism sau chiar din antisemitism. Comentînd, de exemplu, o
monografie-album din anii '80 despre municipiul Iași — în care nu se vorbește
despre istoria vechii și numeroasei comunitãți evreiești din oraș
(51 % din populație înainte de al doilea rãzboi mondial) și nici
despre importantele ei realizãri economice și culturale — unii cercetãtori
au numit acest fenomen „evacuarea evreilor din istoria orașului Iași".
Exemple de acest tip sînt nenumãrate. Este greu de imaginat, de pildã, ca un
autor care redacteazã în 1982 o carte despre negustori, zarafi, cîrciumari,
hangii, birjari și cãruțași, despre tradiția tîrgurilor,
bîlciurilor și iarmaroacelor din spațiul românesc sã nu îi menționeze
mãcar o datã pe evrei (643).


Mã grãbesc sã adaug faptul cã fenomenul în discuție nu este nici
specific românesc, nici specific regimurilor comuniste. El se naște și
se dezvoltã, de regulã, în regimuri cu trãsãturi naționaliste, în care se
practicã o perspectivã culturalã etoocentricã sau etnocratã, dacã nu chiar
etno-exclusivistã. Grecia de azi este un bun exemplu în acest sens, cu a sa
declaratã „omogenitate etnicã și religioasã a populației grecești"
(chipurile, 98%) și cu refuzul oficialitãților de a accepta existența
(în prezent și în trecut) a minoritãților naționale. Iatã ce
declara, cu cîțiva ani în urmã, o intelectualã evreicã din Salonic despre
situația culturalã actualã din


33


acest oraș, în care, în 1913, peste 50% dintre locuitori fãceau parte
din comunitatea evreilor sefardim: „Astãzi [= octombrie 1990], la Universitatea
din Salonic nu existã vreo catedrã, vreun curs sau ceva de genul acesta despre
evrei — sau despre turci sau alte comunitãți etnice [din oraș]. Nu
este nimic în acest sens nici în institutele de istorie. Nu este nimic nici în
muzeele orașului. Cu greu gãsești o carte [pe acest subiect] în
librãriile grecești. Nimic. De parcã noi [= evreii] n-am fi fost aici
niciodatã" (257, p. 237).


Revenind la România postbelicã, voi da cîteva exemple de cenzurare a
subiectelor evreiești din spațiul editorial, în toate edițiile
postbelice ale operei lui Alecu Russo, în textul lașiul și locuitorii
sãi în 1840, pasajele referitoare la evreii din Iași sînt drastic amputate
(366). Scrisoarea XX, intitulatã Ovreii, a fost exclusã de cenzurã din edițiile
de dupã rãzboi ale volumului Scrisori cãtre V. Alecsandri, de Ion Ghica (38J).
Vasile Alecsandri însuși a fost cenzurat în aceastã epocã, operele sale
mai mult sau mai puțin „complete" nu au inclus (decît cu rare excepții)
textele sale caustice referitoare la evrei (gen Lipitorile satului).


Nici documentele istorice nu au beneficiat de alt regim, în 1959, Dan
Simonescu a publicat Cronica lui Baltasar Walther despre Mihai Viteazul,
redactatã la sfirșitul secolului al XVI-lea (524). Istoricul literar a
eliminat — înlocuindu-1 cu croșete — urmãtorul pasaj: „de asemenea, [Mihai
Viteazul] tãie pe toți evreii, carii, dupã datina lor, ca totdeauna, se
purta ca vînzãtori ai tarei" (527). Editorii volumelor ulterioare de
istorie și literaturã românã veche au preluat documentul astfel scurtat,
fãrã mãcar sã mai însemne pasajul cenzurat cu croșete, într-o carte recentã,
Dan Horia Mazilu îi absolvã atît pe Dan Simonescu cît și pe editori,
uitînd sã-i numeascã însã pe adevãrații vinovați: „Nu regretatul
profesor Dan Simonescu poartã responsabilitatea acestor eliziuni", iar
„inocența editorilor mi se pare indiscutabilã" (383, p. 169).


Un tratament similar a fost aplicat de cãtre cenzori și cãiților
strãine. Iatã doar cîteva exemple, în toate edițiile românești ale
Povestirilor din Canterbury, de Geoffrey Chaucer, anume Povestirea stareței
(scrisã în 1387), referitoare la „blestemații de evrei", acuzați
de infanticid ritual, a fost fie redusã la un incipient fragment nerelevant,
fie înlocuitã de un succint rezumat neutru. Nici chiar foarte recenta
ediție a Povestirilor... nu remediazã aceastã situație (525). Celebra
carte a lui Lion Feuchtwanger, Die Judin von


34


Toledo
(„Evreica din Toledo")
a fost tradusã în românește sub titlul neutru Balada spaniolã (509). Pe de
altã parte, semnatara prefeței la cartea lui Elias Canetti, Die gerettete
Zunge (Limba salvatã) — roman autobiografic care descrie copilãria autorului în
cadrul comunitãții evreiești din Rusciuc — reușește
dificila performanțã de a nu pomeni nici mãcar o datã etnonimul (horrible
dictul) „evreu", iar cînd nu-1 poate evita îl înlocuiește cu cel de
„sefard": „alãturi de bulgari trãiau fîn oraș] atîtea alte naționalitãți:
sefarzi, turci, români, armeni, ruși" (325).


în perioada august-octombrie
1919, Benjamin Fundoianu a publicat în revista evreiascã de limbã românã
Mîntuirea o serie de 11 eseuri, sub titlul „Iudaism și elenism", în
1980, s-a încercat republicarea acestui text remarcabil într-un amplu volum
cuprinzînd publicistica lui Fundoianu (529). Pînã la urmã însã, cenzura a impus eliminarea eseului respectiv din
cuprinsul cãrții. Acest important studiu filozofic a fost reeditat abia în
1999, dupã 80 de ani (526). Tot referitor la Fundoianu, în decembrie 1945, în
Revista Fundațiilor Regale, Tudor Arghezi a semnat un cald articol în
memoria „poetului asasinat [la Auschwitz] cu aburi de otravã". Un pasaj
referitor la evreitatea lui B. Fundoianu a fost exclus de cenzurã atunci cînd
textul a fost republicat la jumãtatea anilor '70 (525).


în 1985 s-a publicat în România un volum de miniaturi și texte
„izvodite" prin 1840 de crîsnicul Picu Pãtrat din Sãliștea Sibiului
(81). „Jidovii" din Legenda Sf. loan cel Nou au fost scoși din text,
cu toate cã erau personaje principale: conform tradiției, ei ar fi fost
cei care 1-au decapitat pe sfînt. Am fost nevoit sã caut și sã consult
manuscrisul pentru a umple golul lãsat de foarfecã, în 1980, într-o antologie
de studii referitoare la Legenda Meșterului Manole, un studiu al lui Lazãr
Șãineanu din 1896 a fost cenzurat în același sens: mențiunea
privind sacrificarea „unui turc sau ovrei" a fost înlocuitã cu puncte de
suspensie (290, p. 84). Tot într-o antologie de studii (din 1971), semnate de
Vasile Bogrea, editorii au cenzurat etnonimul „jidani" din textul unei
legende culese de Sim. FI. Marian (171, p. 450). într-un studiu monografic din
1964, privind un alt motiv esențial al mitologiei populare românești,
Miorița, Adrian Fochi enumera pe „armean", pe „țigan" și
chiar pe „austrian" printre ciobanii strãini care apar în diversele
variante ale baladei populare (288, p. 232), dar nu și pe „jîdan",
dintr-o versiune culeasã în 1926 în Ținutul Vrancei: „Iatã, vine-n cale /
Trei turme de oi, / Cu
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 11.07.09 16:47

mãsurã este vorba de un exercițiu de retoricã din partea prințului
român. Aprecieri similare ne-au lãsat în secolele XVIII-XIX și unii
cãlãtori strãini prin Țãrile Române (299, pp. 213-220). Totuși, cred
cã ar trebui sã privim cu unele rezerve acest tip de retoricã. Relatãrile
referitoare la aceastã zonã și epocã sînt destul de contradictorii (vezi
654). Tot în Moldova și tot în secolul al XVHI-lea, alți cãlãtori —
veniți din Europa Luminilor — ne asigurã, dimpotrivã, de lipsa de
ospitalitate a localnicilor fațã de strãini. In unele cazuri, țãranii
trebuiau sã fie constrînși ca sã ofere gãzduire, hranã și transport
strãinilor din alte țãri: „[Cãlãuza] ne-a instalat într-un sat destul de
bun [din Moldova] — scria baronul francez Franțois de Tott prin 1767 — ai
cãrui bieți locuitori au fost deîndatã obligați sã ne aducã provizii.
O familie alungatã din casã ne-a dat un loc unde sã stãm, iar douã oi tãiate,
fripte și mîncate fãrã sã plãtim nimic, împreunã cu mai multe lovituri
împãrțite fãrã nici un rost m-au stîrnit împotriva cãlãuzei mele"
(387, p. 103). Informații similare se referã și la țãranii din
Valahia (387, p. 71), din Banat (387, p. 111) și din alte regiuni ale
Europei est-centrale. în schimb, traversînd Moldova în 1785 pentru a lua în
primire postul de secretar la curtea domneascã de la Iași, contele
d'Hauterive remarca „extraordinara politețe" pe care o manifestau
oamenii de rînd anume „la vederea unui bãrbat care pare sã fie unul dintre
apropiații domnitorului" (387, p. 167).


Uneori, ospitalitatea româneascã se rãsfrîngea doar asupra „strãinului
indigen", asupra creștinului/românului „strãin de sat", dar nu și
asupra „strãinului alogen" (mai ales cel de altã religie). La sfîrșitul
secolului al XlX-lea, B.P. Hasdeu rezuma astfel opiniile țãranilor români,
transmise lui de învãțãtorii rurali: „Strãinii ce trec prin sat, dacã îs
creștini, sînt bine priviți de sãteni, ospãtîndu-i și
îngrijindu-i. Strãini se socotesc mai mult acei ce au o altã lege sau credințã
în Dumnezeu. Evreii sînt priviți de popor ca niște indivizi strãini
de nație, [de] religie și cu calitãțile cele mai urîte" (3,
pp. 14-15). Tot în acea epocã (1881), scriitorul loan Slavici observa faptul cã
românul „este extraordinar de primitor, dar numai fațã de români;
strãinilor le închide casa și, în unele localitãți, merge pînã acolo
încît refuzã strãinului pînã și un pahar cu apã" (557, p. 149). Prin
1644, Paul Beke (iezuit ungur, paroh al catolicilor din Iași) observa faptul
cã moldoveanul este primitor, ospãtînd „mai ales pe cel care cunoaște
limba stãpînului" (655, p. 279), iar peste


27


cîțiva ani Eviia Celebi (cãrturar otoman) nota cã românii „trãiesc în
bune relații cu cei din neamul armenesc; nu le plac însã deloc evreii"
(76, p. 717). Dimpotrivã, Cantemir credea cã, în Moldova, ospitalitatea (anume
cea mînãstireascã) nu depinde de confesiunea strãinului sau de limba pe care o
vorbește, dar de data aceasta el pare cã se exprimã în termeni exagerați:
„Trebuie sã lãudãm chipul cum sînt primiți oaspeții în toate
mînãstirile din Moldova. Cãci orice drumeț care se oprește acolo —
fie el drept credincios [= creștin ortodox], ori evreu, ori turc, ori
armean — nu numai cã este bine primit, ba chiar, dacã ar voi sã zãboveascã acolo
un an întreg [...], i se dã de mîncare și i se poartã de grijã" (43,
p. 31).


Repunînd în discuție mitologia ospitalitãții și toleranței
românești, Lucian Boia observã pe bunã dreptate cã, de fapt, „nu românul
este în mod particular ospitalier, ci țãranul român, și nu numai țãranul
român, ci țãranul pur și simplu" (82, p. 177). Cu alte cuvinte,
ospitalitatea este proprie societãților/mentalitãților tradiționale.


Trebuie spus, de asemenea, cã ospitalitatea care opereazã în societãțile
tradiționale este, în bunã mãsurã, determinatã de considerente magice si
rituale. Țãranul este ospitalier cu „strãinul" acum, pentru ca el și
ai lui sã aibã belșug apoi (tot restul anului); țãranul îi oferã
„strãinului" aici, pentru ca el și morții lui sã primeascã acolo
(în lumea de dincolo). Vezi, în acest sens, tradiția creștin-ortodo-xã
de pomenire a morților, prin oferirea de pomeni sãracilor și
strãinilor. „Cine dã, lui își dã", rezumã un proverb românesc toatã
aceastã mentalitate (259, p. 311). în coordonatele ospitalitãții tradiționale,
pare sã se contureze logica unui „contract" ritual, a unei reciprocitãți
magice (Do ut des = „îți dau, ca sã-mi dai"), în aceste condiții,
ospitalitatea ritualã nu este determinatã, neapãrat, de sentimente de altruism
sau de generozitate, ci mai degrabã de un arhaic cod cultural al comunitãții.
Nu este acesta puțin lucru, mai ales cã existã destule colectivitãți
închise, izolate și endogame, întemeiate pe coduri culturale esențial
diferite, care includ xenofobia magicã (pe baza principiului hospes hostis =
„strãinul e dușman") și chiar xe-nocidul ritual.


Cred așadar cã existã o diferențã între „ospitalitate" și
„toleranțã", în mai toate sondajele de opinie realizate în anii '90,
românii se percep pe ei înșiși ca fiind foarte ospitalieri. Este un
autostereotip


28


pozitiv puternic înrãdãcinat. De regulã, „ospitalitatea" este
calitatea psihomoralã cea mai frecvent autoatribuitã. Mai curios este faptul
cã, în aceleași sondaje, autostereotipul negativ al românului include
„toleranța". Dintr-un total de 98 de trãsãturi psiho-mo-rale
negative, „toleranța" se clasazã pe locul 6, ca frecvențã de
autoatribuire (590). Ca și intelectualii români din anii '30 (Nichifor
Crainic, Emil Cioran, Nicolae lorga etc., așa cum am vãzut mai sus), cetãțenii
de rînd din anii '90 percep și ei „toleranța" românilor ca pe un
viciu.


Prin ospitalitate, „noi" încercãm sã-i facem pe „ei" sã se simtã
„ca acasã". De aceea, antropologii sînt îndreptãțiți sã
considere cã rolul ospitalitãții „este integrarea strãinului în lumea
socialã a gazdei. [...] Ospitalitate și ostilitate sînt astfel fața
și reversul aceleiași medalii. Faptul este sugerat prin originea comunã a termenilor hospes (oaspete) și
hostis (ostil)" (552, p. 115). Pe de altã parte însã, cred cã
ospitalitatea excesivã nu este un semn de toleranțã. Strãinul, cel
„diferit", este tratat diferit. Sentimentele xenofile


— ca și cele xenofobe — nu anuleazã, ci evidențiazã „diferența
culturalã" dintre indigen și alogen. Xenofilia este un sentiment de
discriminare, chiar dacã una pozitivã, în mod aparent paradoxal, atît xenofobia
(ostilitatea) cît și xenofilia (ospitalitatea) acționeazã, în situații
diferite, în cadrul aceleiași comunitãți tradiționale. „Diferența
culturalã" este anulatã abia atunci cînd se practicã in-diferen-fa,
specificã societãții „neutre" din marile aglomerãri urbane, dar de
neconceput în comunitãțile rurale, într-o snoavã româneascã, „un țigan
se duce pentru prima oarã la un bãrbier sã își radã barba; apoi se duce la
cîrciumã ca sã se facã vãzut, dar nimeni nu-i dã atenție. Atunci, ușurat,
exclamã: «Domnul fie lãudat! latã-mã cã-s om acum!»" (108, p. 226). Abia
anularea diferenței, care provoacã in-diferența „majoritarilor"
fațã de „minoritar", abia faptul cã „nimeni nu-i dã atenție"
țiganului îl face pe acesta sã se considere „om ca toți
oamenii". O constatare esențialã, pentru cã țiganul


— ca și evreul — era adesea perceput ca „ne-om": „Nici salca nu e
pom, / Nici țiganul nu e om" (32, p. 527).


Și un intelectual evreu ca
Felix Aderca fãcea elogiul „in-diferen-ței" etnice. La sfîrșitul
anilor '30, Aderca nu-i blama doar pe antisemiți, ci și pe filosemiți,
despre care — spunea el — „se vorbește mult prea bine". „Simpatia, atracția, afecțiunea
pe care le exercitã evreul asupra unora nu e, în ochii mei, o satisfacție și
nici un temei


29


de liniște sufleteascã. Cei ce declarã explicit și chiar cu bunã
credințã cã îndrãgesc neamul nostru înaintea tuturor celorlalte sînt și
ei autorii unei discriminãri. Eu îi prețuiesc pe cei ce nu-și pun în
nici un fel problema originii etnice [...]. în esențã, evreii nu se
deosebesc de ceilalți oameni. Iatã de ce diferența generoasã pe care
o fac filosemiții nu mã flateazã. Visul meu e sã am de-a face cu semeni
cãrora puțin le pasã dacã sînt sau nu evreu" (510, pp. 135-136). Aceeași
idee a fost exprimatã și într-o formã aforisticã de F. Ader-ca: „Cînd îmi
mãrturisește în tainã ca e filosemit, mã cuprinde o bãnuialã. L-aș
prefera indiferent" (57O, p. 177).


în schimb, Nichifor Crainic fãcea
deosebirea netã între „toleranța creștinã" și „indiferența
democraticã". „Ideea de toleranțã, cum o pretind evreii din partea
noastrã — scria el în 193 8 —, nu e creștinã, ci democraticã." Evreii
„ne pretind indiferența de rasã și de religiune", care „înseamnã
tîmpirea conștiinței morale și spirituale". „Aceasta e
toleranța democraticã, toleranțã întrupatã în doctrina
iudeo-francmasonicã". Toleranța creștinã „e omenoasã cu cel
omenos" și „e îngãduialã fața de cel ticãlos". Intoleranța intervine atunci „cînd tu
perseverezi diabolic [...] în voința de a-mi distruge credința, în
numele cãreia te tolerez" (602, p. 145). Nu este o întîmplare faptul cã
Nichifor Crainic susținea aceastã teorie la sfirșitul anilor '30:
„Statului democratic îi opunem Statul etno-cratic", propovãduia el în 1937
(602, p. 241). într-adevãr, din 1938, în România se suspendã democrația și
se instaureazã etnocrația, antisemitismul devenind politicã de stat.


Este foarte greu, dacã nu imposibil, de operat cu concepte abstracte,
indefinite și globalizante, de genul „spirit național" (Volksgeisf),
„sufletul neamului" (C. Rãdulescu-Motru), „virtuți naționale"
(Emil Cioran) sau, dimpotrivã, „vicii streine structurii noastre" (Mircea
Eliade). Cred cã sînt de preferat mai concretele condiționãri istorice,
loan Petru Culianu, de pildã, admitea faptul ca, în Evul Mediu românesc, se
poate vorbi despre o toleranțã religioasã, dar considera cã aceasta s-ar
fi datorat slabei autoritãți politice în Țãrile Române și lipsei
de organizare a Bisericii ortodoxe în epocã (139, p. 338). în mãsura în care Culianu
are dreptate, aceste cauze determinã, pe de o parte, o „toleranțã a
slãbiciunii" (cum ar fi numit-o Nichifor
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 11.07.09 16:46

aceastã pretenție a strãinilor ca, îndatã la venirea lor, sã le dãm
casele, mesele, cinstirile noastre? De unde vine? Din scîrnavul obicei ce am
luat de o bucatã de vreme de a ne efc]stazia înaintea orișicãrui
vînturatic strãin" (730, p. 182). Indignarea în fața acestui „scîrnav
obicei" al ospitalitãții românești a prins contur ideologic în
epoca interbelicã.


„S-a zis cã neamul nostru e tolerant și ospitalier fațã de
strãini, scria Nichifor Crainic în 1934. Este el atît de înfloritor încît simte
nevoia ospitalitãții? Adus în sapã de lemn de cãtre strãinul cotropitor,
acest popor nu poate fi tolerant și nu poate fi ospitalier. Toleranța
presupune putere care îngãduie, iar nu slãbiciune care zace înfrîntã.
Ospitalitatea presupune bunãstare care se dãruiește, iar nu mizerie
jefuitã hoțește." La rîndul sãu, în 1936, Emil Cioran se revolta
împotriva faptului cã românii ar fi „un popor prea bun, prea cumsecade" cu
strãinii, pentru cã toleranța ar duce la „falimentul nostru sigur".
„Nu existã o ființã mai bunã decît românul. Acesta este dezastrul."
Cioran rãstoarnã termenii ecuației tradiționale. Pentru el,
„bunãtatea" și „omenia" ar fi false „virtuți naționale",
fiind mai degrabã vicii, care „ne-au ținut în loc atîta vreme", în
schimbul lor, ar trebui descoperitã și activatã adevãrata virtute etnicã —
xenofobia: „Adversitatea fațã de streini este atît de caracteristicã simțirii
naționale românești, încît nu vor putea fi niciodatã separate";
„întîia reacțiune naționalã a românului [...] este revolta împotriva
strãinilor" și „este o lipsã de instinct național a nu-i urî și
a nu-i elimina" (572, pp. 128-143; vezi 202, pp. 119-132). (Pun între
paranteze faptul cã, peste o jumãtate de secol, în a doua ediție a cãrții
— Ed. Humanitas, București, 1990 —, Emil Cioran a suprimat aceste „divagații",
și altele asemenea, considerîndu-le „pretențioase și
stupide"), în fine, într-o declarație politicã fãcutã înaintea
alegerilor din decembrie 1937, Corneliu Zelea Codreanu se plînge cã toleranța
i-a adus pe români „pe patul de moarte": „Domnul Maniu spune cã partidul
sãu [= PNȚ] va aduce justiție și toleranțã pentru minoritãți.
Eu sunt pentmjustiție, fãrã toleranțã. Pentru cã am tolerat așa
de multe încît suntem pe patul de moarte. [...] Nu existã nici o justiție
care sã ne oblige a împãrți drepturile noastre de stãpînire și
conducere a țãrii cu jidanii" (Buna Vestire, nr. 229, 1937). Scriind,
în 1940, despre „bunãvoința și toleranța noastrã" fațã
de „evreime", Nicolae lorga ajungea la concluzia cã „româ-


23


nimea" ar fi „de o bunãtate prosteascã fațã de musafiri si jecmãnitori"
(391). Acest tip de retoricã era foarte la modã în epocã, astfel cã și un
intelectual neangajat politic ca G. Cãlinescu a derapat puțin pe aceastã
pantã. Comentînd romanul Profeți și paiațe (l 931), al
scriitorului evreu Emil Dorian, criticul noteazã în 1941: „Românilor li se
recunoaște [în roman] doar calitatea de «popor ospitalier», ceea ce e în
fond o slãbiciune, cãci asemeni tuturor națiilor civilizate românii
trebuie sã manifeste un sãnãtos egoism, curmînd definitiv orice imigrație"
(130, p. 851).


în 1935, Mircea Eliade crede cã acest tip de reacții alarmiste sînt
generate de un „imbecil complex de inferioritate" fațã de strãini. Cu
acest prilej, și el gloseazã pe marginea toleranței românilor, fãrã
sã-i nege caracterul „proverbial", dar și fãrã sã uite sã punã acest
adjectiv între ghilimele: „Toleranța noastrã «proverbialã» este o tãrie,
nu o slãbiciune... Nu înțeleg de ce țipãm: primejdie! Unde e
primejdia? Cã sînt minoritari prea mulți la posturile de comandã? îi vom
scoate prin concurențã, prin propriile noastre forte, prin legi de
administrație la nevoie — dar de aici pîna la primejdia «românismului»,
mai e cale lungã... Noi nu avem nevoie de intransigențã și intoleranțã,
vicii streine structurii noastre." Doi ani mai tîrziu însã, în septembrie
1937, opiniile lui Mircea Eliade se radicalizeazã (mai sînt doar douã-trei luni
pînã la alegeri!), chiar dacã este convins „cã evreii vor țipa cã sînt
antisemit, iar democrații cã sînt huligan sau fascist", întrebarea
retoricã din 1935: „Unde e primejdia?", capãtã acum un rãspuns precis. Națiunea
românã se „surpã lent" din cauza „elementelor alogene"; în primul
rînd, din cauza evreilor — care „au cotropit satele Maramureșului și
ale Bucovinei" și „toate orașele Basarabiei", iar românii
„n-au ridicat un deget" ca sã-i opreascã —, dar și din cauza
maghiarilor, a rutenilor, 939y243j a bulgarilor, a sîrbilor, a sașilor etc., mai puțin
a șvabilor („singurii aliați sinceri") (vezi 67, pp. 138-140).


Peste cîțiva ani, la începutul rãzboiului, președintele
ad-interim al Consiliului de Miniștri, Mihai Antonescu, accepta și el
— similar cu M. Eliade — „riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști",
el fiind „pentru migrațiunea forțatã a întregului element evreiesc
din Basarabia și Bucovina, care trebuie azvîrlit peste granițã".
într-o ședințã a guvernului, din 8 iulie 1941, Mihai Antonescu se
aratã înspãimîntat de faptul cã „omenia siropoasã" a românilor și


24


„filozofia umanitarã" inoculatã de evrei ar putea face sã se rateze
„un moment istoric", în care, printr-o „totalã descãtușare
etnicã", „sã curãțim [de evrei] pãmîntul românesc", inclusiv
„trãgînd cu mitraliera". „Așa cã vã rog sã fiți implacabili — le
spunea el autoritãților guvernamentale responsabile cu epurarea etnicã a
Basarabiei și Bucovinei. Omenia siropoasã, vaporoasã, filozoficã n-are ce
cãuta aici. Am crezut și eu o clipã cã aceastã omenie poate purta vestigii
de sinceritate, dar curînd mi-am dat seama ce ascunde realitatea; sub aspectul
unei filozofii umanitare se ascunde cel mai acut interes de rasã, al unei rase
care se voia stãpînã peste tot și al unor principii abstracte în spatele
cãrora se gãsea o religie profitoare în dauna unei națiuni covîrșite
de nevoi, și ca noi erau multe națiuni. Prin urmare, sã folosim acest
moment istoric și sã curãțim pãmîntul românesc și națiunea
noastrã de toate nenorocirile [pe] care le-au abãtut veacurile asupra acestui
pãmînt în care n-arn putut fi stãpîni. Dacã este nevoie, sã trageți cu
mitraliera" (243, p, 267).


„Spiritul tolerant al românilor — scrie Leon Volovici —, mult invocat de
istoricii și politicienii români (folosit si astãzi ca un loc comun
propagandistic, patriotard) este real, verificat și în cazul evreilor. El
se manifestã de-a lungul timpului ca o acceptare a prezenței unei comunitãți
strãine, chiar și de altã religie. Dar ideea de a-i accepta pe strãini ca
egali cu autohtonii în fața legii își face loc cu greu în conștiința
tuturor straturilor sociale, inclusiv a celor intelectuale" (67, p. 197).


De fapt, este vorba de diverse nivele de toleranțã și de diferite
accepțiuni (unele cu conotații negative) ale termenului: „a
tolera", „a suferi", „a suporta", „a îngãdui" etc. în
astfel de cazuri, toleranța este perceputã ca un act paternalist, un act
de favoare fațã de o comunitate care se abate de la normã și deci
„a-normalã". Printr-un hrisov domnesc de la mijlocul secolului al
XVIII-lea, de pildã, se interzicea strãinilor („greci, albanezi, sîrbi și
alții") sã devinã boieri și sã ocupe funcții publice,
pentru cã ei erau doar „suferiți [= tolerați] a trãi și a locui
aice, în pãmîntul țãrii" (395, p. 174). într-un articol din 1876.
Eminescu scria cã, fiind „strãini de rit necreștin", evreii din
România „nu pot pretinde mai mult decît de a fi suferiți" și cã
„n-au nici o cauzã de a se plînge de toleranța noastrã"' (285, p.
139).


25


In fine, m 1867, cînd evreii din Iași s-au plîns autoritãților
ca, din ordinul ministrului Ion Brãtianu, unii dintre conaționalii lor au
fost alungați din țarã în mod brutal (vezi nota 614), primarul orașului
le-a rãspuns urmãtoarele: „Se aflã deasupra oricãrei legi dreptul penare noi,
românii, ca proprietari ai acestei țãri, îl avem sã vã alungãm pe voi,
evreii, care nu sînteți aici decît niște îngãduiți. Prin urmare,
trebuie sã pricepeți cã nu puteți decît sã plecați din'țara
în care nu vã aflați decît în aceastã calitate" (725, p. 76). Sã
amintesc de asemenea faptul cã, în anumite epoci (secolul al XVIII-lea, de
exemplu) și în anumite regiuni (Transilvania, Banat, ca în tot Imperiul
habsburgic), tolerarea evreilor era cumpãratã de aceștia, prin Toleranztax
sau Taxa tolerantiali Judaeorum (557, p. 14). '


Sînt destule relatãri referitoare la ospitalitatea autenticã de care au dat
dovadã românii de-a lungul timpului. „Chipul cu care [moldovenii] primesc oaspeți
strãini și drumeți e vrednic de cea mai mare laudã- scria Dimitrie
Cantemirpe la 1717—; cãci, deși foarte sãraci din pricina învecinãrii cu
tãtarii, totuși nu se dau înapoi niciodatã sã dea mîncare și gãzduire
unui oaspe și-1 adãpostesc fãrã platã timp de trei zile, împreunã cu calul
sãu. Pe strãin îl primesc cu fața voioasã, ca și cînd le-ar fi frate
sau altã rudenie" (Descripția Moldaviae, XVII; cf. 364, p. 210).
Rãmîne sã ne întrebãm în ce


Grup de evrei sãraci, dupã ce au fost aruncați în apele Dunãrii


de soldați români și salvați de soldați turci (vezi
614),


fotografie dintr-o publicație germanã, 1866
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

ANDREI OISTEANU evreii

Mesaj Scris de Admin la data de 11.07.09 16:45

ANDREI OISTEANU evreii

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/ANDREI-OISTEANU-evreii153924317.php


Cîteodatã, evreii înșiși au fost tentați sã preia
stereotipul „proverbialei toleranțe românești", în 1926, de
exemplu, deputatul evreu Carol Kluger, vorbind în Parlamentul României despre
„caracterul poporului român", observã cã „toleranța și bunãtatea
sufleteascã constituie latura sa nobila". Este drept cã aceste observații
s-au dovedit a fi doar un paratrãsnet pentru restul discursului, îndreptat
„împotriva acelora care predicã intoleranța, spiritul de șicanã,
robirea noastrã [= a evreilor]; împotriva acelora care tulburã tineretul, asmuțindu-1
la violențã" (Monitorul Oficial, nr. 10, ianuarie 1927; 603, p. 108).
Similar este construit un articol publicat în 1881 în ziarul evreiesc
Fraternitatea: „Era un timp pe cînd România a fost un Eldorado al tuturor refugiaților
și asupriților din toatã lumea. A domnit aici o toleranțã
religioasã cît se poate de largã și nemãrginitã, traiul a fost patriarhal,
toate trebuințele vieței ieftine ca nicãieri, poporul blînd și
fãrã egoism. De aceea au venit în țarã lipovenii, bulgarii, grecii,
ungurii și izraeliții, mai cu seamã dupã revoluțiu-nea din 1848.
Astãzi lucrurile s-au schimbat. [...] Egoismul sub numele de apãrare naționalã
a inspirat multe restricțiuni, încît strãinii nu mai privesc România ca pe
o țarã unde pot sã gãseascã fericire și un trai bun, mai ușor
decît acolo de unde au sa vie" (285, p. 163).


Unii intelectuali români au susținut excepționalismul românilor
în ceea ce privește toleranța fațã de strãini. Unul dintre aceștia
a fost politicianul naționalist Aurel C. Popovici, care susținea
urmãtoarele în 1910: „Noi pe nimeni n-am asuprit, n-am jupuit. Noi pe nimeni
n-am pus pe rug pentru credința lui, pe nimeni n-am cãutat sã-1 desbrãcãm
de naționalitatea lui, de sufletul lui. Neam de


21


oameni blînd și bun și cu frica lui Dumnezeu, românii au fost și
sînt un popor de o evanghelicã toleranțã și înțelepciune, ca puține
altele" (653, p. 58).


în 1938, scriind despre convertirea unor evrei la creștinism în
Moldova din prima jumãtate a secolului al XlX-lea și despre asimilarea lor
în societatea româneascã, folcloristul Artur Gorovei exclama, jumãtate cu
mândrie, jumãtate cu indignare: „Toleranța moldovenilor a întrecut,
totdeauna, orice imaginație" (276, p. 128). Cu cîțiva ani mai
tîrziu, convingerea lui Simion Mehedinți era asemãnãtoare: „Sentimentul de
toleranțã a existat la noi [= la români] într-o mãsurã excepționalã",
țãranul român fiind „omul cel mai tolerant din Europa" (476, pp. 33 și
39). Astfel de concluzii ditirambice fãceau notã discordantã cu retorica uzualã
a intelectualilor, politicienilor și publiciștilor români din anii
'20 și '30. Chiar discursul lui Mehedinți era puternic minat de
xenofobie și intoleranțã. El era convins, de exemplu, cã marile
nenorociri de care a suferit România se datoreazã în exclusivitate strãinilor
din țarã: maghiari, bulgari, ruși, țigani și, mai ales,
evrei (476, p. 197).


în epoca interbelicã, ideea de „omenie" și de „toleranțã
româneascã" a fost redefinitã, conform noului context socio-politic. Prin
noua Constituție, cea din 1923, li s-au recunoscut evreilor (ca și
celorlalți minoritari necreștini) drepturi civile și politice
depline. Dar fantoma xenofobiei și a intoleranței etnice începuse sã
bîntu-ie prin Europa (inclusiv prin România) cu o forțã necunoscutã încã
pînã atunci. Pe de altã parte, prin încorporarea noilor teritorii în cadrul
României Mari, numãrul minoritarilor etnici a crescut la circa 30% din totalul
populației, în unele zone depãșind chiar 50%. Pentru ultranaționaliști,
toleranța româneascã nu mai era receptatã ca o virtute caracteristicã a
„spiritului etnic" (Volksgeist), ci ca un defect, ca o slãbiciune care îl
dizolvã, ca un virus care afecteazã însuși sistemul imunitar al
organismului național. „Combaterea strãinului" — observã pe bunã
dreptate Leon Volovici — devine pentru mulți intelectuali români din
aceastã epocã „forma preferatã de manifestare a patriotismului și de
exprimare a specificului național" (67, p. 112). De altfel,
receptarea ospitalitãții românești ca pe o slãbiciune naționalã
are o istorie care dateazã de la începuturile epocii moderne. Comentînd nemulțumirea
demnitarului rus Demidoff în privința lipsei de ospitalitate cu care a
fost tratat în Moldova, Mihail Kogãlniceanu scria urmãtoarele: „De unde vine
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Evreul inventat al lui Oișteanu a ajuns până în SUA

Mesaj Scris de Admin la data de 10.12.08 17:08

Evreul „inventat” al lui Oișteanu a ajuns până în SUA



Editura Universității Nebraska anunță apariția în primăvara anului 2009 a cărții lui Andrei Oișteanu, „Inventând evreul. Stereotipuri antisemite în cultura română și alte culturi est-central europene”
Volumul „Inventând evreul. Stereotipuri antisemite în cultura română și alte culturi est-central europene”, de Andrei Oișteanu, va fi publicat în SUA în 2009, la editura Universității Nebraska. Traducerea cărții a fost realizată de Mirela Adăscăliței, iar un vorbitor nativ de engleză a revăzut-o.

Moshe Idel, autorul prefeței, crede că această carte este „o analiză comprehensivă și explicită asupra unei multitudini de teme privind imaginea evreului, fiind, în același timp, o critică implicită a unei componente importante a culturii române”. „&laquo;Evreul imaginar&raquo;, în întruparea sa specifică culturii române și est-central europene, reverberează în toate creațiile mitice infernale din Europa începând cu primul secol al creștinismului.
Stratificarea poveștilor și imaginilor are efectul unui film horror realizat de un maestru. Cartea lui Andrei Oișteanu este o privire pătrunzătoare asupra celui mai întunecat dintre secretele Europei.

De aceea, este un text indispensabil”, se pronunță Andrei Codrescu. „Imaginea străinului spune multe despre istoria și psihologia sa proprie, dar poate și mai multe despre vecinul-observator. Între evreul-ficțiune și cel real se află o întreagă istorie de mii de ani. Autorul acestei fascinante cărți ne oferă o descriere și o analiză aprofundată, subtilă și lucidă a unui anumit spațiu, dar mesajul său merge mult mai departe”, opinează scriitorul Norman Manea referitor la „Inventând evreul. Stereotipuri antisemite în cultura română și alte culturi est-central europene”.

„Pentru cititorul american, subiectul este nou pentru că tratează o zonă puțin cunoscută”, arată Andrei Oișteanu pentru Cotidianul, precizând că un alt atu al cărții îl reprezintă „perspectiva comparată a studiului, faptul că aceste clișee românești sunt puse față în față cu acelea din Polonia, Ucraina, Germania sau din Ungaria”. Oișteanu pornește de la portretul fizic stereotip al evreului - „buza de jos răsfrântă, o anumită presupusă murdărie sau miros neplăcut, pistruii, părul roșu” -, trece prin cel profesional („nemuritorul cămătar, cârciumar, dar și, la români, lăutar, agricultor și păstor“) pentru a ajunge la clișeele morale și intelectuale: „Inteligent, dar viclean, folosește mintea ascuțită pentru a frauda”. Oișteanu vorbește și despre calitatea evreului „inventat” de vrăjitor, despre clișeele de demonizare a sa pentru ca în cele din urmă să ajungă la stereotipurile religioase: „Învinovățirea de crima crimelor, imprescriptibilă, uciderea lui Dumnezeu, de infanticid, de iconocid, acuzația de omor ritual, o legendă care a lansat nenumărate pogromuri de-a lungul și de-a latul Europei, ultimul petrecându-se la Chișinău în anii ‘30”.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Andrei Oișteanu, interesat de &#8222;Sionism și istorie&#8220;

Mesaj Scris de Admin la data de 03.10.08 5:00

Andrei Oișteanu, interesat de „Sionism și istorie“

http://www.azi.ro/index.php?data=03.10.2008&rubrica=Daca_aveti_timp&citeste=5



Profesorul, eseistul și antropologul Andrei Oișteanu a fost prezent miercuri seara, la lansarea volumului „Sionism și istorie.



Creșterea unei noi conștiințe evreiești“, scrisă de Shmuel Almog. Cartea a fost lansată în seria manifestărilor care au marcat, anul acesta, cea de-a 60-a aniversare a statului Israel și cu o săptămână înainte de Ziua Holocaustului, sărbătorită pe 9 octombrie.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Scriitorul Andrei Oișteanu &#8211; invitat la mai multe universită

Mesaj Scris de Admin la data de 07.04.08 17:04

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Dorin Liviu (Chubby) Zaharia

Mesaj Scris de Admin la data de 16.12.07 19:27

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Imaginea celuilalt. Legende si stereot

Mesaj Scris de Admin la data de 25.11.07 10:13

Imaginea „celuilalt“. Legende si stereotipuri. Interviu cu Andrei OISTEANU
http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=4862
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Eliade si Culianu prin ocheanul lui Oisteanu

Mesaj Scris de Admin la data de 14.06.07 18:36

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Dezamagire

Mesaj Scris de Admin la data de 10.06.07 17:45

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

A te gandi si a te razgandi in politica

Mesaj Scris de Admin la data de 01.05.07 17:43

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Andrei Oișteanu: "Există partide care încurajează

Mesaj Scris de Admin la data de 17.04.07 13:15

Andrei Oișteanu: "Există partide care încurajează manifestările antisemite"
Istoricul și antropologul Andrei Oișteanu consideră că în România nu există manifestări antisemite sau elemente de negare a Holocaustului la nivelul instituțiilor de stat, "dimpotrivă, începând de la președintele țării, Ion Iliescu și apoi președintele Băsescu, au asumat raportul Comisiei de Cercetare a Holocaustului din România". La oamenii simpli, "situația e mult diferită", existând în continuare o iritare în legătură cu acest subiect, iritare cauzată în primul rând de lipsa de informație. Oișteanu este de părere că în România nu poate fi vorba despre apariția antisemitismului, ci mai degrabă despre menținerea lui. "Nu vorbim de apariția unui fenomen ex nihilo, acest fenomen există și ia diverse nivele în funcție de perioada, de pătura socială la care ne raportăm.(...)Sunt organizații precum Noua Dreaptă, Vatra Românească - filiala București, Liga de Combatere a Antiromânismului, Asociația Mișcarea Legionară - condusă de Șerban Suru. Toate acestea sunt înregistrate oficial, au website, au reviste pe care le publică(...) cum ar fi "Mișcarea", "Puncte Cardinale", "Permanențe", "Obiectiv legionar" și care se distribuie prin metode clasice.

Referindu-se la partide care prin discursul lor „încurajează manifestările de tip antisemit", Andrei Oișteanu a menționat "Partidul România Mare, prin cele două publicații ale sale, revista «România Mare» și cotidianul «Tricolorul», apoi Partidul Noua Generație care are sloganuri și poziții fasciste, mai rar antisemite. Dar atunci când ai o doctrină legionaristă nu mai este decât un singur pas pentru manifestări antisemite".
Andrei Oișteanu este cercetător la Muzeul Național al Literaturii Române. Domeniile sale predilecte de studiu sunt etnologia, antropologia culturală, istoria religiilor și a mentalităților. Cartea sa intitulată "Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central European" (Humanitas, 2001) s-a bucurat de o largă audiență și a fost tradusă în SUA.

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Amorul penal la romani

Mesaj Scris de Admin la data de 17.11.06 8:14

Amorul penal la romani Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Andrei Oisteanu si Andrei Pippidi au vorbit despre moravurile romanilor.(Lucia Popa)
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Oisteanu: Antisemitismul poate fi reactivat

Mesaj Scris de Admin la data de 10.10.06 9:23



Oisteanu: Antisemitismul poate fi reactivat in tara noastra
Istoricul Andrei Oisteanu crede ca in Romania se poate vorbi inca despre un antisemitism care poate fi „activat de anumite forte politice, organizatii sau vectori de presa“. Declaratiile survin pe fondul comemorarii in Romania a Zilei Holocaustului.

Presedintele Asociatiei Române de Istorie a Religiilor, Andrei Oisteanu, este de parere ca, in acest moment, in Romania, se poate vorbi inca despre un antisemitism care poate fi „activat de anumite forte politice, organizatii sau vectori de presa“. Oisteanu nominalizeaza, printre altele, Partidul România Mare (PRM), Partidul Noua Generatie (PNG), dar si publicatiile „România Mare“ sau „Tricolorul“, precum si postul OTV, despre care istoricul afirma ca, din cand in cand, „biciuiesc sentimente xenofobe, antisemite“. Declaratiile lui Oisteanu survin pe fondul comemorarii in Romania a Zilei Holocaustului.

Ieri, a fost comemorata in Romania, pentru al treilea an consecutiv, Ziua Holocaustului. Au fost comemorati 65 de ani de cand evreii din Romania au fost deportati. Cu acest prilej, presedintele Basescu a dezvelit o placa, in locul in care se va ridica Memorialului Holocaustului din România. Desi au trecut peste sase decenii de la tristul eveniment, in opinia istoricului Andrei Oisteanu, inca, in Romania, „se poate vorbi de biciuirea unor sentimente xenofobe, antisemite“.

Vadim, &laquo;un filosemit convins&raquo;

„Antisemitismul, de regula, este împartit în doua: unul de stat, institutional, nu putem în nici un fel vorbi de asa ceva, si unul, sa zicem, popular. De acesta putem vorbi, într-o forma, sa zicem, moderata, într-o forma latenta, dar care poate fi activat, speculat, de catre anumite forte politice, organizatii sau vectori de presa. Partidul România Mare sau Partidul Noua Generatie nu contenesc ca din timp în timp sa apese pe aceasta pedala. Reviste precum România Mare sau Tricolorul sau emisiuni TV precum Canalul OTV, sau chiar si altele, biciuiesc câteodata sentimente xenofobe, antisemite si în forumurile de discutie ale unor ziare se vad ca atrag pareri din directia unui antisemitism activ“, a declarat istoricul Andrei Oisteanu, intr-un interviu acordat postului Radio France Internationale.
In noiembrie, 2003, Corneliu Vadim Tudor, presedintele PRM, declara ca este un „filosemit convins“ si ca „regreta“ pamfletele sale literare prin care ii critica pe evrei. Presedintele PRM a reusit sa se tina de cuvant.

&laquo;Rom&aring;nii inca ignora Holocaustul!&raquo;

Istoricul Oisteanu crede ca, desi Guvernul roman a infiintat un Institut de studiere a Holocaustului, populatia Romaniei nu si-a insusit indeajuns acest subiect, mai mult el este ignorat. „Mai mult decât la începutul anilor ‘90, subiectul nu este cunoscut de români, este si ignorat“, a spus Oisteanu. Cat despre cerintele rromilor de a fi inclusi printre victimele Holocaustului, Andrei Oisteanu afirma ca in Raportul Wiesel este inclus un capitol legat de victimele din comunitatea rroma. De asemenea, în Ordonanta de Urgenta 31/2002, care între timp a devenit lege trecuta prin Parlament si care penalizeaza negarea Holocaustului, „se face referire si la comunitatea rroma“, a adaugat Oisteanu, precizand ca numarul rromilor este cu mult mai mic decat cel al evreilor.

Holocaustul, de la negare la acceptare
În tara noastra, ca si în alte natiuni, existenta Holocaustului a fost, de multe ori, pusa sub semnul întrebarii sau chiar negata. Atitudinile diferite s-au manifestat mai ales dupa ‘89, pentru ca, în timpul comunismului, subiectul era aproape omis. Ziua Holocaustului se comemoreaza, in lume, la date diverse. În Israel, Holocaustul este rememorat la 19 aprilie, data legata de momentul eroic al izbucnirii revoltei în ghetoul din Varsovia. Exista si o zi internationala a Holocaustului, 27 ianuarie, data eliberarii, în 1945, a lagarelor de exterminare Auschwitz-Birkenau.
In Romania, s-a ales data la care, în 1941, a început deportarea fortata, în vagoane de marfa încuiate, a evreilor din Bucovina de sud, teritoriu aflat sub administratie româneasca la acel moment. Istoricul Jean Ancel, evreu originar din tara noastra, este cel care, în calitate de membru al Comisiei Wiesel, a propus 9 octombrie ca data semnificativa pentru comemorarea victimelor Holocaustului în România.

Citeste toata stirea
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Al VI-lea Congres European de Istoria Religiilor, la final

Mesaj Scris de Admin la data de 25.09.06 9:09



Ultima editare efectuata de catre Admin in 07.12.13 17:13, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Oișteanu, decorat de Băsescu

Mesaj Scris de Admin la data de 12.09.06 8:02

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Convertiri religioase in Moldova secolului al XIX-lea

Mesaj Scris de Admin la data de 14.05.06 11:36

Convertiri religioase in Moldova secolului al XIX-lea
E

vreul botezat
La sfarsitul anilor ‘90, in planul cartii mele Imaginea evreului in cultura romana prevazusem si un capitol intitulat Evreul botezat. Lucrand la acest subiect, am constatat ca fusese tratat in mare masura de istoricul Mihai-Razvan Ungureanu in mai multe studii foarte docte publicate in reviste culturale si academice. Pana la urma, am renuntat sa scriu capitolul respectiv. M-am rezumat sa trimit cititorul la studiile semnate de M.-R. Ungureanu, mentionand ca tema a fost practic acoperita de acesta. Erau fragmente dintr-o teza de doctorat, aflata atunci in lucru. Teza a fost publicata recent sub titlul Convertire si integrare religioasa in Moldova la inceputul epocii moderne (Iasi, 2004), referenti stiintifici fiind profesorii Alexandru Zub si Ladislau Gyemant. Cartea nu a aparut, cum ma asteptam, la editura Polirom, in colectia Historia, coordonata chiar de Mihai-Razvan Ungureanu, ci la editura Universitatii "Al. I. Cuza" din Iasi.
Este o carte de exceptie, care - din pacate - nu a trezit ecourile pe care le merita. Excelenta cercetarii rezida in primul rand in gradul de noutate pe care il propune. Originalitatea demersului consta in alegerea atat a subiectului, cat si a surselor documentare folosite. Sunt analizate documente privind viata de zi-cu-zi a moldovenilor din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Autorul renunta intentionat la cercetarea istoriei "mari", cea "a regilor" (solemna si cumva golita de viata), in beneficiul analizei istoriei "mici", cea "a oamenilor". Este un tip de abordare - a vietii private - care s-a dezvoltat in ultimul timp si in Romania, in incercarea de a arde etapele si de a recupera deceniile pierdute fata de cercetarea istorica vest-europeana. In astfel de cazuri, abordarea din perspectiva strict istorica risca sa ramana la suprafata fenomenelor studiate, daca nu este insotita de abordarea din perspectiva sociologica, antropologica si de istorie a mentalitatilor.



Contextul european
Trebuie spus ca fenomenul studiat in spatiul romanesc, intre mijlocul secolului al XVIII-lea si mijlocul secolului al XIX-lea, este cumva sincron cu cel din Europa Centrala. Conform preceptelor iluminismului european, dar si ale celui iudaic (Haskala), evreii din Europa Centrala au abandonat treptat portul specific (vestimentar si capilar), au invatat limba majoritatii, in incercarea de a se integra (unii de a se asimila) in structurile sociale, profesionale si chiar nobiliare ale "natiei gazda". Ei au aplicat la propriu sfatul dat de coreligionarul lor Moses Mendelsohn: "Fiti nemti pe strada si evrei acasa". Destui evrei (ca o ironie a soartei, mai toti membrii familiei Mendelsohn) au mers pana la capat, alegand calea botezului. Poetul Heinrich Heine, de pilda, era convins ca altfel nici nu poate sa razbeasca in varf. El si-a numit certificatul de botez "biletul de intrare in cultura europeana". Poate ca insuficienta punere in context european a fenomenului analizat este una dintre putinele slabiciuni ale cartii.
Nu numai de evreii convertiti la crestinism in Moldova se ocupa istoricul Mihai-Razvan Ungureanu, ci de toti cei de diverse confesiuni care aleg trecerea la crestinismul ortodox, de regula pentru o integrare sociala mai facila, pentru a obtine mai usor demnitati, pozitii administrative sau dreptul practicarii unor profesii rezervate majoritarilor. "Botezarea din convingere este destul de rara", conchide autorul. Personajele principale ale cartii sunt totusi evreii botezati. Ei isi schimba numele dupa crestinare. Odata infaptuita, convertirea trebuie afisata in mod explicit. Noul lor patronim trebuie sa indice trecerea in noul statut confesional. Astfel, cei mai multi se autonumesc Botezatu, mai rar Neumann (in sens de "om nou"). Similar se intamplau lucrurile in Spania secolelor XIV-XV. Multi evrei convertiti volens-nolens, asa-numitii conversos, preluau foarte adesea nume cu semnificatie simbolica, precum Christian sau Pablo, apostolul Paul/Saul fiind "patronul" evreilor crestinati.



Perspectiva diacronica
Deschid aici o scurta paranteza. Evident, istoria convertirii la crestinism a evreilor in spatiul romanesc nu incepe cu epoca moderna. In 1591, domnitorul Moldovei Petru Schiopul s-a casatorit in taina cu tiitoarea sa, Irina Botezata ("muma lui Stefan-Voda"). Deja in Pravila lui Vasile Lupu (Iasi, 1646) se prevedeau importante beneficii juridice pentru "jidovul (care) va veni spre credinta crestineasca si se va botedza". O legislatie similara, care incuraja prozelitismul religios, functiona in epoca si in Tara Romaneasca. Alcatuita in vremea lui Matei Basarab, Indreptarea legii (1652) stabilea ca "la ovreaiul botezat, pentru darul botezului, toate (pacatele) se vor curata si va ramanea cum ar fi nascut a doa oara". Convertiri fortate existau, dar erau fapte de exceptie, precum cele infaptuite la Iasi de salbaticii cazaci ai lui Timus Hmelnitki: "Evreii erau pusi in lanturi - scrie Paul de Alep in 1653 - si schingiuiti in toate noptile pentru ca sa se boteze", dar si ca "sa-si marturiseasca averile".
De regula insa, era vorba de convertiri voluntare. Un exemplu interesant este relatat tot de Paul de Alep, in jurnalul calatoriei in Tarile Romane a patriarhului Macarie al Antiohiei. in 1657, la Targoviste, cei doi intalnesc un evreu convertit (fost haham), botezat de chiar Matei Basarab. Dupa convertire, domnitorul i-a acordat un rang de boiernas (al doilea portar) si l-a improprietarit cu o mica mosie. Asa cum se intampla adesea, acest evreu botezat a ajuns "un crestin dintre cei mai habotnici", preocupat activ de convertirea altor fosti coreligionari.



Arhivele Mitropoliei
Mihai-Razvan Ungureanu incearca sa stabileasca amploarea fenomenului convertirilor religioase in Iasii secolului al XIX-lea prin inventarierea celor inregistrati cu numele Botezatu (sau Botez) in recensamintele fiscale ale epocii (catagrafii). Demersul nu are prea multi sorti de izbanda, fiind strict orientativ. Socotelile devin mai exacte in privinta dinamicii convertirii atunci cand autorul analizeaza un document mai putin cunoscut, aflat in Arhivele Statului din Iasi, si anume Condica pentru botezatii carii din alte relighii au vinit la pravoslavnica credinta. Documentul a fost intocmit in perioada 1819-1832 de membrii Dicasteriei mitropolitane. Se poate astfel stabili mai exact o medie a convertirilor religioase: circa 34 pe an (cam 3 pe luna!). Totalul convertitilor in acea perioada este de 433, ceea ce inseamna cam 1% dintr-o populatie a capitalei Moldovei de circa 40.000 de locuitori. Desi pare neinsemnat, procentul este semnificativ din punct de vedere sociologic. Dupa criteriul precedentei religioase, cei mai multi convertiti la ortodoxie sunt uniti (greco-catolici din Transilvania, ungureni), apoi catolici (de regula polonezi), mozaici, protestanti (maghiari, nemti), armeni si chiar musulmani.
O alta sursa de documentare de care s-a folosit cu succes autorul a fost arhiva Dicasteriei din cadrul Mitropoliei iesene, care contine dosarele de divort din epoca si zona studiate. O cercetare similara (dar focalizata pe Tara Romaneasca in secolul al XVIII-lea) a realizat de curand Constanta Ghitulescu: In salvari si cu islic. Biserica, sexualitate, casatorie si divort in Tara Romaneasca a secolului al XVIII-lea (Ed. Humanitas, 2004). Ea a analizat cu folos dosarele de casatorie si divort din arhiva Mitropoliei bucurestene.



"Numai cu numile di crestin, iara in fapta tot jidov"
in cazul cuplurilor in care ambii parteneri sunt convertiti sau numai unul dintre ei, motivele de separare sunt cele uzuale in orice divort: "rau trai", "patima betiei", "preacurvia", "tiranicesti purtari" sau pur si simplu "purtari nesuferite, care mie nu-mi sunt iertate a le pune pe hartie", cum scrie beizadea Grigorie Sutu in jalba sa din 1843.
Interesante sunt jalbele de divort cu motivatii specifice, in care convertitul este parat de partener ca ar fi ramas loial vechii sale confesiuni. in Spania secolelor XIV-XV de astfel de falsi conversos, de cripto-evrei (marrani, presupusi sau autentici) se ocupa chiar Inchizitia. In Moldova secolelor XVIII-XIX nu exista o institutie specializata in "deviatii" confesionale, dar in astfel de cazuri divortul era pronuntat imediat de tribunalul ecleziastic. Era suficient ca partenerul sa declare si martorii sa confirme ca apostatul ofenseaza riturile Bisericii Ortodoxe, ca defaimeaza - prin gest sau cuvant - textele sacre sau obiectele de cult.
Astfel, pe la 1800, impricinata Safta din Chisinau se plange mitropolitului Iacov Stamate ca sotul ei, Andrei Botezatu, evreu convertit, o bate si o injura "de lege si de cruce, de altile asemenea, pana si pe Maica Domnului pomeneste". Mai mult, se plange Safta, "ma ingrozeste cu pistolul si cu ietaganul, nemaicinstind vreo zi din toate zilele si praznicile ci praznuim noi crestinii piste an, nici sa se ispovedeasca si sa se impartaseasca, tragandu-ma si pre mine intru aceeasi rapa a pierzarii sufletului".
In 1829, o oarecare "Maria botezata" ii adreseaza mitropolitului Veniamin Costache o jalba cum ca "barbatul ei, Ilie botezatul din evrei", nu mai merge la biserica, "lege nu pazeste" si o "indeamna a merge la Tara Leseasca, de unde este el, supt inchipuire a veni la ratacire cei dintai". Maria cere sa fie "dezlegata" de "asamine om, numai cu numile di crestin, iara in fapta tot jidov", pentru ca ea nu vrea "a lepada credinta si nici a trai mai mult cu un lapadat de suflet si amagitori de legi".
Noii botezati stiau ca sunt suspectati de ritualuri oculte si de lipsa de loialitate fata de crestinism. Ieseanul Costache Botezatu, de pilda, este acuzat in 1835 de sotia sa ca "suduie cu feliuri de cuvinte scarnave atingatoare de cele sfinte". El promite ca va indeplini toate riturile crestine "ca sa nu fiu in pripus ca un nou botezat ca nu urmez ale crestinastii pricum sa cuvini". in caz de "impotriva urmare", Costache accepta sa fie "canonisit" si "indepartat de legea crestineasca". Prin toate aceste jalbe, M.-R. Ungureanu ne ofera nu numai un documentar de veche mentalitate romaneasca, ci si de veche limba romaneasca. Si, peste toate, o oglinda a relatiilor interumane si institutionale din Moldova de la inceputul modernitatii.



Biografii ale succesului printre apostati
Unii dintre convertiti au reusit sa razbeasca in societatea moldoveneasca a epocii. M.-R. Ungureanu a ales cateva exemple relevante. Provenit din familia unui croitor evreu botezat, mentionat in Catastihul Iasilor la 1755, Constantin Botezatu a facut o cariera remarcabila, devenind boier. El si urmasii lui au intrat in protipendada, dupa cum scrie paharnicul Constandin Sion in Arhondologia Moldovei: "Din jidov botezat, s-au ridicat la boierie serdarul Constantin Botezatu si au avut trei feciori: spatarul Raducanu, caminarul Ilie si postelnicul Costache".
Un alt exemplu este faimosul inginer Joseph Anton Baiardi, un catolic italian care in 1819 a realizat un plan topografic foarte exact al Iasilor. Unii dintre fiii sai au primit ranguri boieresti de la Mihai Sturdza Voda: Costache a devenit sluger, iar Alecu stolnic, apoi caminar si ban. Toti copiii lui "au vinit la pravoslavnica credinta".
Interesant este si destinul lui Samoil Botezatu, primul profesor roman de germana, director al primei scoli de fete din Moldova regulamentara si apoi traducator de teatru german. in 1830, tatal sau se plangea episcopului ortodox al Bucovinei ca fiul sau este persecutat, cerandu-i-se convertirea la catolicism daca vrea sa-si urmeze cariera didactica la Cernauti: "care nu s-a face catolic, nu sa pute aseza in slujba dascaleasca".




Cenzura, coruptie si politie intelectuala
Dar cel mai spectaculos caz de apostazie este cel al lui Mihail Vitlimescu. Numele sau crestinesc provine dintr-un lung sir de coruperi: Betlehem-Viflaim-Vicleim-Viclimescu-Vitlimescu. Paharnicul Sion il prezinta pe scurt in Arhondologie: "Jidov botezat, dascal de limba jidoveasca, sluga (bibliotecar) in casa la domnul Mihai Sturdza, care l-au si boierit". Vitlimescu cunoaste - cum singur declara - "patru limbi de capetenie: franteza, ghermana, moldovana si evreie".
in 1844 el este boierit de domnitor (nasul sau de botez) cu rangul de pitar, fiind numit si "tenzor in limba evreiasca". Din aceasta postura, Mihail Vitlimescu face "politie intelectuala" (formularea lui M.-R. Ungureanu), avizand sau nu importarea cartilor evreiesti in Moldova si tiparirea manuscriselor in ebraica si idis. in cadrul Comisiei cenzurii cartilor de cetit, el era "indatorit" sa opreasca raspandirea materialelor "defaimatoare relighiei domnitoare", "impotriva carmuirii, a legilor ori a institutiilor tarii" sau "impotriva moralului sau indemnatoare catra faptuiri neiertate si nelegiuite". Antipatizat de obstea evreiasca, pe drept sau nu, Vitlimescu a fost acuzat de coruptie, si anume ca ar fi cerut bani pentru a da avize favorabile. A fost demis din postul de cenzor, apoi reangajat, ramanand timp de trei decenii un personaj foarte influent in Moldova.



Misionari protestanti in Moldova
Ultima sectiune a cartii este o schita istorica a unor misiuni protestante britanice trimise in Moldova in secolul al XIX-lea pentru a-i crestina pe evrei. Misiunea evanghelizarii evreilor din Orientul Apropiat si din Europa Rasariteana (inclusiv din Principatele Romane) si-a asumat-o mai ales Biserica Scotiana. Cea mai importanta delegatie trimisa in spatiul romanesc este cea din 1839, condusa de doi misionari scotieni, Andrew Bonar si Robert M’Cheyne, membri ai The Edinburgh Society for Promoting Christianity Among the Jews. Dupa incheierea misiunii, ei au publicat un raport intitulat Narrative of a Mission of Inquiry to the Jews, in care se arata optimisti privind posibilitatea convertirii evreilor din Valahia si Moldova la protestantism.
Pe baza acestui raport, Biserica Scotiana a decis in 1841 sa stabileasca la Iasi o ambasada permanenta, condusa de reverendul Daniel Edward. Rezultatele efortului de convertire a evreilor moldoveni nu au fost spectaculoase, dar comunitatea evreiasca se arata din timp in timp iritata de acest demers de prozelitism activ. Memoriile din Moldova ale sotiei reverendului, Catherine, precum si scrisorile ei au fost editate in 1867. Cartea reprezinta o sursa documentara de prima mana privind societatea moldoveneasca la jumatatea secolului al XIX-lea. Este laudabil faptul ca M.-R. Ungureanu publica pentru prima data in limba romana, intr-o Anexa documentara a volumului, principalele capitole din lucrarea Missionary Life Among the Jews in Moldavia, Galicia and Silesia, semnata de Catherine Edward. Aceasta ultima sectiune a cartii completeaza in mod fericit o alta cercetare recenta, realizata de Carmen Andras, un studiu de imagologie intitulat Romania si imaginile ei in literatura de calatorie britanica (Ed. Dacia, Cluj, 2003).
http://www.revista22.ro/html/index.php?art=2707&nr=2006-05-12


Ultima editare efectuata de catre Admin in 10.06.11 11:03, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Alogenizarea adversarului politic

Mesaj Scris de Admin la data de 12.05.06 20:35

Alogenizarea adversarului politic
I
ndigeni manipulati de alogeni frustrati
Am lasat sa se stinga primele valvatai ale focului declansat de nesabuitul articol al lui Adrian Severin, Epopeea frustratilor (Ziua, 2 august 2005), pentru a incerca sa apreciez mai la rece tipul de manipulare la care recurge fostul ministru de Externe. Ce poate sa-l mane in lupta pe un politician, cotat ca democrat si tolerant, cand emite ineptii de tipul: “Atunci cand vor puterea, alogenii stiu sa inteleaga si sa manipuleze perfect suferintele popoarelor in mijlocul carora traiesc. Este cazul corsicanului Bonaparte pentru francezi, al austriacului Hitler pentru germani, al gruzinului Giugasvili (Stalin) pentru rusi sau al tatarului Basescu pentru romani. Primii trei si-au lasat tarile in ruina. Cel de al patrulea trebuie oprit inainte de a o face. (...) Succesul eroilor alogeni se sprijina in primul rand pe slabiciunea umana a nemultumitilor frustrati. (...) Nimeni nu percepe mai bine gustul frustrarii si revolta neputintei ca alogenii. Nimeni nu simte mai bine ura fata de o lume care pare a te tine la periferie si in care te integrezi calcand-o in picioare. De aici apar liderii «nonconformisti» primiti cu bucurie de cei care cred ca ordinea inconjuratoare este vinovata de esecurile lor. Asemenea lideri sunt cu atat mai sustinuti, cu cat cei care ii sustin ii simt straini si, deci, inferiori”.
Inainte de orice, trebuie spus ca, in acest caz, societatea civila romaneasca a reactionat neasteptat de bine. “Incriminatul”, presedintele Traian Basescu, a ras fara sa se irite de imunda iesire in public a lui Adrian Severin, presa a taxat la unison gafa acestuia din urma, comunitatea turco-tatarilor din Romania a protestat prin vocea reprezentantului ei in Parlament, iar Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii s-a autosesizat pentru a stabili daca este vorba de exercitarea dreptului la libera exprimare sau daca se impune aplicarea unei amenzi publicistului.
Cripto-tatarii
“Corsicanul Bonaparte” obisnuia sa spuna: “Cautand in interiorul rusului vei gasi un tatar”. Era epoca in care Napoleon se pregatea sa-i invinga pe rusi nu doar militar, ci si psihologic. Adversarul trebuia sa fie umilit pe toate fronturile. Aforismul lui Napoleon a facut o neasteptata cariera, mai ales in randul francezilor, cunoscand de-a lungul timpului mai multe forme parafrazate, de tipul: “Daca te uiti inauntrul unui rus, vei descoperi un urs”. Contesa de Ségur adaugase: “Deschizandu-i vesta, vei gasi blana!”.
Mai tarziu, zicala a fost folosita pentru a umili si alte natii din Europa Orientala. Pe la 1875, de pilda, in timpul unei dispute in contradictoriu purtate la Paris de George Bibescu (fiul fostului domnitor valah) cu presedintele Asociatiei Jurnalistilor Francezi, Paul Granier de Cassagnac, acesta din urma a exclamat in public: “Grattez le Roumain, vous trouverez le barbare!” (“Razuiti-l pe roman, veti gasi barbarul!”). Ranit in orgoliul sau national, Bibescu l-a provocat pe publicistul francez la duel, dar acesta - stiind ca romanul e un spadasin redutabil - a parasit in graba Parisul.
Identificarea si discreditarea alogenului
Dar mecanismul de manipulare la care vreau sa ma refer nu este cel care discrediteaza un intreg popor, transformand o masa de indigeni (rusi, de pilda) intr-una de alogeni (tatari, de pilda). Este vorba de incercarea de discreditare a unui adversar politic pe temeiul, real sau inventat, al apartenentei sale la o etnie (si/sau o religie) diferita de cea a “natiei gazda”. Cu alte cuvinte, se identifica alogenul in mijlocul indigenilor si i se aplica un stigmat. Dar de ce trebuie facuta aceasta operatie de “deconspirare” publica? Pentru ca, de regula - sustin “salvatorii natiei” -, respectivul alogen isi disimuleaza alteritatea, sperand sa nu fie perceput ca atare. “Strainul asimilat” - clameaza ei - este mai periculos ca “strainul fatis”. De aceea, de fiecare data apare “majoritarul vigilent”, “nationalistul luminat” care ii deconspira pe cripto-alogeni, “salvand” astfel “puritatea etnica” a natiei. In spatiul public romanesc de dupa 1989 s-au definit de mult astfel de personaje (C.V. Tudor & co, Ion Coja & co etc.). Straniu este faptul ca un intelectual de talia lui Adrian Severin a decis sa li se alature.
Discreditarea adversarului politic prin “alogenizare” are si ea (pre)istoria ei in spatiul public romanesc. In ianuarie 1859, de pilda, Vasile Alecsandri a candidat si el la domnia Moldovei (si implicit a Principatelor Unite). Dar oponentii sai i-au descoperit (sau i-au inventat) un bunic evreu si candidatura lui Alecsandri nu a mai contat.
Alogenizarea adversarului politic dupa 1989
Dupa decembrie 1989 discreditarea unui oponent pe motiv de alogenie reala sau inventata a cunoscut o adevarata explozie. Sa nu uitam, de exemplu ca, la inceputul anilor ’90, in presa romaneasca (chiar si in cea onorabila) era foarte la moda teoria conform careia Nicolae Ceausescu nu ar fi fost roman etnic, ci tigan sau (atentie!) turco-tatar. Toate (pseudo)argumentele au fost folosite in acest sens: ca familia Ceausescu se trage din satul Tatarei (comuna Scornicesti), ca antroponimul contine un termen turcesc (ceaus = “vataf”) etc. O teorie foarte confortabila, cu valente psiho-terapeutice, care rezolva multora acute probleme de psihologie colectiva postdecembrista (guilt syndrome).
Ulterior, in tot cursul anilor ’90, practica a fost abuziv folosita in batalia politica, in scopuri electorale. Reviste precum Romania Mare (C.V. Tudor), Europa (Ilie Neacsu), Atac la persoana (Dumitru Dragomir) s.a. publicau adevarate denunturi rasiste si liste cu politicieni, intelectuali si publicisti “parati” ca fiind (ce oroare!) “straini” din punct de vedere etnic (mai ales evrei, dar si maghiari, tigani, rusi etc.). Astfel, Ion Iliescu era “tigan din Oltenita”, iar Emil Constantinescu era “de origine etnica straina: evreu rus, din Tighina” (Romania Mare). Ambii presedinti erau acuzati ca se inconjoara de ministri si consilieri “roscati” si “perciunati”, reprezentanti ai “conspiratiei iudeo-masonice”. Unii dintre cei vizati au ignorat acuzele, altii (precum Petre Roman) s-au grabit sa-si publice certificatul de botez crestin-ortodox si sa dea interviuri televizate mereu in preajma unei icoane. Andrei Plesu a replicat cu o gluma: “Nu sunt evreu, am doar o privire mai inteligenta”. Chiar si Adrian Severin a fost nu o data victima acestei practici. “Ca evreu - si este un fapt cunoscut ca evreii sunt buni negustori - Adrian Severin ar fi trebuit sa stie ca un targ se incheie intre cel putin doi”, scria, de pilda, in Politica (29 iunie 1997), pe vremea cand Severin era ministru de Externe.
“Daca sadversariit nu-s evrei (cum se intimpla in majoritatea cazurilor, potrivit discursului conspirationist) - observa cu ironie un sociolog -, atunci sunt cel putin masoni.”(1) Iar “masoneria are tendinta sa ocupe toate functiile importante in stat din Romania”, cum declara apocaliptic in 1997 un senator al PSD, pe numele sau Radu Timofte. Din februarie 2001, acest domn conduce destinele SRI, fiind foarte apreciat de presedintele Traian Basescu.
“Strainul e dusman” / “Dusmanul e strain”
Odata cu demascarea in public a unui alogen se induce automat si ideea ca respectivul este un “dusman”, un “tradator de neam si tara”. Hospes hostis (“Strainul e dusman”), spuneau latinii, rezumand intr-un aforism coordonatele unei intregi mentalitati arhaice si traditionale. Politicienii ultranationalisti au validat si reciproca vechiului dicton: nu numai ca “orice strain este dusman”, dar si “orice dusman este strain”. Evident, aceste practici de manipulare a maselor sunt stravechi si nu sunt specifice romanilor. Este interesant de vazut formele pe care tehnicile de manipulare prin apel la alogenitate le-au luat in spatiul public postcomunist. In Polonia, de pilda, in timpul campaniei electorale prezidentiale din 1995, Lech Walesa si sustinatorii sai, simtind ca-si pierd electoratul, au apelat la solutia care si-a dovedit de atatea ori eficienta. Ei au denuntat public presupusa origine evreiasca a contracandidatului Alexander Kwasniewski. “In Polonia - a replicat acesta -, daca cineva este bine educat si vorbeste limbi straine, se spune despre el ca este evreu. Daca asta e definitia evreului, foarte bine, si eu sunt evreu”. Totusi, somat sa confirme sau sa infirme “acuzatia” ca este alogen, Kwasniewski a raspuns: “Totul este o nebunie. Sunt polonez si as vrea sa fiu mandru ca sunt polonez. Dar dupa o asemenea dilema, doar simplul fapt ca aceasta problema a fost ridicata ma face sa nu mai fiu mandru”(2).
Sa nu fim naivi sa ne inchipuim ca Adrian Severin nu stie cum functioneaza mecanismele socio-mentale in discutie. Le cunoaste, le studiaza si, de multe ori, le critica. Faptul ca acum a ajuns sa le utilizeze el insusi este extrem de grav. Atunci cand el taxeaza excesele de nationalism si xenofobie, venite de regula din partea PRM sau chiar din zona nationalista a PSD, Adrian Severin o face in numele tolerantei interetnice. Dar cand lui i se atrage atentia ca foloseste in lupta politica stereotipuri etniciste si xenofobe clasice, atunci - in loc sa-si ceara scuze si sa-si retraga afirmatiile - pretinde ca este supus unei hartuieli de “politie a ideilor” si unui exces de “corectitudine politica” din partea “intelectualilor frustrati”, “sustinatori maniaci” ai presedintelui Basescu (Ziua, 6 august 2005). Nu ma deranjeaza faptul ca Adrian Severin (probabil potentat de conducerea PSD) nu il agreeaza pe Traian Basescu. Poate ca istoria relatiei dintre ei ii motiveaza resentimentele. Este pozitia domniei sale si i-o respect. Dar folosirea degradanta a unor tehnici ieftine si a unor mecanisme uzate de manipulare, ca cele pe care le utilizeaza in articolul Epopeea frustratilor, arata faptul ca (manat de resentimente si de interese politice) Adrian Severin este dispus - in numele unei victorii precare si discutabile - sa-si calce in picioare principiile tolerantei si valorile europene pe care le-a sustinut pana acum.
http://www.revista22.ro/html/index.php?art=1963&nr=2005-08-16


Ultima editare efectuata de catre Admin in 10.06.11 11:02, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Pagina 3 din 4 Înapoi  1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum