Oisteanu[v=]

Pagina 2 din 4 Înapoi  1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 25.02.06 21:26

Rezumarea primului mesaj :

Andrei 
Valery


Ultima editare efectuata de catre Admin in 16.11.15 17:33, editata de 21 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Andrei OIȘTEANU I.P. Culianu – Studii de magie și mitologie

Mesaj Scris de Admin la data de 07.02.10 10:05

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Valery Oișteanu

Mesaj Scris de Admin la data de 23.11.09 16:16

Valery Oișteanu


Valery Oișteanu revine


Titlul pare a fi un anunț din trecute timpuri, când celebrul Krateyl revenea în București, cu frumoase dansatoare, elefanți obosiți de drum, dar binevoitori, directori plesnind din bici.Nu. Valery este un poet serios, daer crede în Zen, în DADA ți în tot ceea ce a lăsat avangardismul, mai mult decât în orice. Părăsind țara în care cenzura era a doua putere după PCR, de fapt o dependință a clădirii CC, și-a făcut un drum în SUA, a chemat pe toți post-avangardiștii lumii, a chemat umbrele „clasicilor” avangardei și a creat reviste, școli, festivaluri, dar, mai important o operă proprie. Ne-a mișcat tandrețea cu care se adresa maestrului Gellu Naum, unul dintre ultimii mohicani ai strălucitului apus avangardist. La Editura „Paralela 45”, i-au apărut „Poeme din exil”, scrise între ani 1967-1997, din care vom cita atât cât cititorul să prindă poftă spre a devora întregul volum, nu de alta, dar un tablou al lui De Chirico sau Dali nu poate fi privit de după colț sau prin fumul unei țigări, e mai bine să te postezi în fața lui să cazi în extaz sau să-l ... înjuri. „ Dintre conducte retezate/ curg torsuri albe de femei/și cad infantele uzate/ pe dale fildeșii, pe chei” ( Sonet IV din ciclul „ Viața ilegală”)...„ Prin barba geodezică a savanților/ Veniți să viziteze/ mormântul ultimului cuvânt”...Titluri provocatoare de mirare și ciudă ... la ignoranți – „ Proteza totală”, „ Scrisoare către Flaubert”, „ Căutătorii întunericului”, „ Femeia olfactivă„ ( „ Cadavrele stau prinse-n portjartiere„)„ Omul mai puțin vizibil” ( influență din Tzara),ș.a. Poemul „ Partea cealaltă” este dedicat lui Gellu Naum, poet ținut, nu se știe de ce, în culise, deși este o figură de primă mărime a poeziei românești interbelice și postbelice. „ Gellu Naum antrenează fluturii uriași” ( poemul „ Sfântul Naum”) . Un poem politic, căci Valery Oișteanu este pasionat de zona aceasta mereu „răvășită” este „Unde ne sunt bicicliștii” , merită citit și recitat în public, este expresiv, convingător.Ne oprim aici, spre a nu răpi citiorului potențial al cărții ( întrebați la Editura Paralela 45) plăcerea unei lecturi neinfluențate de ... indicații. Dezaprobat de propriul unchi, despre care Vladimir Tismăneanu scria că a fost „perfectul acrobat”, Valery Oișteanu a găsit drumul spre exprimarea .liberă, nu și-a pierdut timpul, încrederea, a construit o moperă cu care , credem, va înfrunta nemilosul timp.Îi dorim succes, ca și revederi mai dese pe aici, prin Cetatea lui Bucur.


BORIS MARIAN
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Evreul, un etern locatar al Infernului

Mesaj Scris de Admin la data de 19.10.09 17:17

Evreul, un etern locatar al Infernului
Evreul, această "eternă victimă", pare a fi fost încă de la întemeierea creștinismului o problemă controversată. Un cuvînt-sperietoare, uneori o proiecție a propriilor noastre prejudecăți și limite de înțelegere a Celuilalt. Un cuvînt-etalon pentru eșecurile și dilemele noastre istorice, de multe ori chiar pentru buna funcționare a unei democrații. Toate aceste prejudecăți și dileme sînt consemnate cu acuratețe și echilibru într-una din cele mai valoroase și necesare cărți apărute după 1990, "Imaginea evreului în cultura română-studiu de imagologie în context est-central-european", Editura "Humanitas", 2001, semnată de Andrei Oișteanu, un cunoscut etnolog, antropolog cultural, imagolog și istoric al religiilor.

În acest erudit studiu de imagologie și antropologie culturală, realizat în urma unei burse obținute la Centrul Internațional de Studiere a Antisemitismului din cadrul Universității Ebraice din Ierusalim, autorul și-a propus să urmărească în timp evoluția "clișeelor care compun portretul fizic, profesional, spiritual și moral, dar și felul în care antisemitismul popular inconștient și pasiv, l-a influențat pe cel intelectual (conștient și activ)."
Andrei Oișteanu a avut la îndemînă o bibliografie extrem de sumară, printre precursorii săi în domeniu numărîndu-se doar Moses Schwarzfeld, Simion Florea Marian și Moses Gaster, de aceea efortul său de căutare în arhive și presa vremii trebuie să fie subliniat încă de la început. În "Preliminarii" sîntem invitați la o interesantă dezbatere asupra chestiunii evreiești. Oișteanu are o viziune etnico-culturală comparatistă, prezentînd cazul evreului român în raport cu situația din alte țări din centrul și estul Europei (Germania, Austria, Ungaria, Polonia, Ucraina, Rusia, Grecia, Bulgaria, etc). Conștient de distanța dintre evreul imaginar și cel real, dar și de dificultatea de a alcătui o imagine generică a evreului real, autorul conchide încă de la primele pagini că românul a conviețuit cu acesta "fără excesele cunoscute în vestul și centrul Europei". Evreul, "sacul de box" al politicienilor extremiști, a căutat să se stabilească în România în zonele cu un pregnant multiculturalism, în acest sens fiind celebru acel "'triplex confinitum" din Bucovina, un punct situat lîngă Noua Sulița, unde se întîlneau în secolul al XIX-lea granițele a trei imperii: rus, austro-ungar și otoman: "Călătorul englez ar fi băut ceai în Rusia, vin în Austria și cafea în Turcia, stînd așezat pe un scaun cu trei picioare, fiecare înfipt în alt imperiu", așa cum relata revista "Der Humorist" din Viena (1844).
În ce privește antisemitismul, nu putem să nu fim de acord cu semnatarul acestei cărți, care se citește ca un roman: "A nu vedea nuanțele și detaliile, a renunța la analizele obiective și echilibrate, a nu ține cont de condițiile istorice, politice și culturale specifice, a înlocui o realitate dramatică și complexă cu cîteva sentințe-ștampilă și clasamente morbide, realizate pe baza numărului de evrei morți, înseamnă a folosi aceleași tipuri de șabloane, de scheme rudimentare și de clișee mentale pe care le reproșăm gîndirii antisemite." Merită semnalat faptul că astfel de aprecieri realiste și de bun simț vin tocmai de la un fost invitat al Centrului Internațional de Studiere a Antisemitismului, o instituție care beneficiază de serviciile unui bun cunoscător al realităților și culturii românești, Leon Volovici, director de cercetare. Exagerările unor vînători de antisemiți sînt ironizate de A. Oișteanu ("Nu cred că putem întocmi clasamente internaționale la antisemitism, așa cum o facem la atletism"), în consonanță parcă cu o frază a lui Emil Cioran din "Caiete": "Există ceva mai rău decît antisemitismul: e anti-antisemitismul." În această teribilă vînătoare de vrăjitoare, îmi amintesc că unii editorialiști americani au început să sugereze în ultimii ani că anticomunismul ar fi tot una cu antisemitismul, o enormitate care poate aduce prejudicii unora dintre cei mai valoroși intelectuali care s-au impus în Europa Centrală și de Est după 1989.
Toleranța la români, unul dintre clișeele cele mai îndrăgite de intelectualii extremiști, se pare că a fost mai mult teoretizată decît pusă în practică în epoca modernă, atît de politicieni cît și de jurnaliști sau de reprezentanții B.O.R. Din anul 1831, regulamentele organice au legiferat antisemitismul în Principatele Române, impunînd principiul apartenenței la creștinism ca o condiție sine qua non a acordării drepturilor civile și politice. Prima Constituție a României, cea din 1866, continua pe aceeași linie, împiedicînd peste o jumătate de secol emanciparea politică a evreilor prin articolul 7, în care se afirma negru pe alb că "numai străinii de rit creștin pot dobîndi calitatea de român." Abia prin Constituția din 1923 li s-a recunoscut evreilor și celorlalți minoritari necreștini drepturile civile și politice, dar prin rapida ascensiune a legionarilor, această victorie a democrației române interbelice avea să sfîrșească într-o baie de sînge, prin acele pogromuri, deportări și exterminări în masă din perioada regimului Antonescu. Din păcate -consideră autorul-, în afară de politicienii extremiști A.C. Cuza, Nicolae C. Paulescu, Octavian Goga, Corneliu Zelea Codreanu, Mihai și Ion Antonescu, ș.a., la această demonizare a evreului, act care a culminat cu "soluția finală", au contribuit și mulți intelectuali români de marcă, scriitori, savanți sau publiciști precum B. P. Hasdeu, Ion Ghica, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Conta, Nae Ionescu, Simion Mehedinți, ș.a. Adevăruri care trebuie să fie cunoscute de generațiile tinere, dar nucred că asta ar însemna că cei de mai sus trebuie să fie expulzați din cultura română sau să ne fie teamă să-i nominalizăm pe listele oficiale ale marilor valori naționale, așa cum a sugerat Tony Jundt, în articolul "'România, la fundul grămezii", publicat în 2001 în "The New York Review of Books". De altfel, în analiza sa destul de exactă și de bine informată asupra situației României, politologul american, după ce mai întîi îi pune la index pe Mircea Eliade și Emil Cioran, spre sfîrșitul materialului îi citează copios cu fraze care-i așează într-o lumină mai favorabilă.

Poate și mai gravă este atitudinea incitatoare și fățiș antisemită a unor reprezentanți ai B.O.R. de-a lungul timpului, de la simpli preoți și chiar călugări, pînă la mari ierarhi. Nu întîmplător mișcarea legionară a preluat multe elemente din recuzita și riturile B.O.R. și numeroși preoți au activat alături de Căpitan.
În 1710, la Tîrgu Neamț, "un călugăr a înscenat un așa-zis omor ritual al evreilor", iar în 1803, la Iași, mitropolitul Moldovei, Iacob Stamate, patrona apariția unui text antisemit, "Înfruntarea jidovilor asupra legii și a obiceiurilor lor". În 1903, la Chișinău, P.A. Crușevan, episcop ortodox, "a turnat gaz peste focul pogromului" soldat cu 50 de morți, sute de răniți, 800 de case și 600 de prăvălii distruse și prădate.
Printre primii care au vorbit la noi despre necesitatea exterminării evreilor a fost un preot ortodox, Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei și Sucevei, în cartea sa "Teologia luptătoare" (1913). Andrei Oișteanu semnalează un fapt care spune multe despre continuitatea în intoleranță a unor prelați ortodocși: volumul amintit a fost reeditat în anii '90 de către Episcopia Hușilor, cu binecuvîntarea P.S. Eftimie. Poate nu era rău ca după 1990 ierarhii B.O.R. să-și facă mea culpa în legătură cu rolul jucat în decursul secolelor de unii preoți care au stigmatizat și demonizat o parte a populației României de altă confesiune, fapt care s-a repercutat prin creșterea alarmantă a sentimentelor de ură în rîndul populației majoritare sau prin declanșarea unor pogromuri. Prea puțin cunoscut la noi este faptul că biserica romano-catolică a făcut un astfel de gest istoric. Oișteanu remarcă însă că antisemiții români de azi refuză să facă acest pas.
Instituirea unei pedepse generice, reverberate la infinit, din generație în generație, cred că încalcă orice normă religioasă autentică. În acest sens, nu pot fi convins de necesitatea demonizării aproapelui meu nici de textele biblice, în primul rînd anti-iudaica Evanghelie după Ioan, în care Iisus îi numește pe evrei "fii ai lui Satan" și nici de frumoasele fresce ale Judecății de Apoi de la Probota, Humor, Moldovița, Voroneț, ș.a., în care soborul evreiesc, în frunte cu Moise, figurează printre locatarii stabili ai Infernului. Autorul studiului remarcă totuși că iconografia creștin-ortodoxă a fost mai puțin incitatoare în comparație cu cea catolică din Europa de Vest.
"Dispariția evreilor din societate nu a condus la dispariția antisemitismului ci, mai degrabă, la abstractizarea lui prin accentuarea caracterului mitic al evreului", afirmă Leon Volovici. Aș adăuga că nu este vorba doar de un antisemitism abstractizat sau mitic în lipsa evreilor, ci de apariția a două alte tipuri de antisemitism în societatea românească actuală: un antisemitism retrospectiv, care asociază comunismul cu iudaismul; un antisemitism globalist, globalizarea fiind percepută ca o periculoasă fațetă a "democrației cu perciuni" (A. C. Cuza). Oricum, aceste subiecte neglijate de mulți intelectuali de azi, chiar și de Andrei Oișteanu, trebuie tratate cu toată atenția deoarece există elemente care atestă faptul că bancheri internaționali precum Krupp, Warburg sau Rothschild i-au finanțat atît pe Hitler cît și pe Lenin sau Stalin. Nici în situația în care aceste informații s-ar dovedi adevărate nu trebuie pus însă un semn de egalitate între aceștia, situați poate cu mult deasupra oricăror jocuri etnice, și marea majoritate a evreilor, care a suferit la fel ca noi în timpul unor perioade istorice pline de tragism. Unii autori contemporani susțin chiar că reprezentanți ai sionismului mondial ar fi incitat populația din Europa Centrală și de Est la unele pogromuri de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și de după cel de-al doilea război mondial, deoarece nu exista o altă posibilitate de a strămuta grupurile compacte de evrei de aici, în Palestina și în SUA.

Cartea lui Andrei Oișteanu era cu atît mai necesară cu cît în cei 50 de ani de comunism, evreul a constituit în România un subiect tabu, fiind cenzurată pînă și o versiune a "Mioriței" culeasă în 1926 din ținutul Vrancei: "Iată, vine-n cale/ Trei turme de oi, cu trei mîndri feciori:/ Unu-i ungurean,/ Unu-i moldovean/ Și unu-i jidan".
Printre stereotipurile din cultura română care conturează portretul fizic al evreului, reputatul imagolog amintește nasul mare și acvilin, buzele graose și senzuale, barba roșcată, perciunii, pistruii, dar arată în același timp că doar 14% dintre ei se pot încadra în descrierea pomenită, deoarece la această etnie există o mare diversitate a trăsăturilor fizionomice. În timp ce bărbații sînt priviți cu un ochi critic pronunțat, evreicele sînt considerate frumoase și elegante, pline de un incitant erotism exotic. Mai aflăm că stigmatul vestimentar, acea stea galbenă cu șase colțuri folosită mai ales în ghetouri și lagăre, dar care putea fi văzută și pe străzile Bucureștiului în timpul dictaturii legionare, nu este o invenție modernă. Încă din prima jumătate a secolului al VII-lea, califul Omar a dat un decret ca toți evreii și creștinii să poarte un semn distinctiv, primii o centură galbenă, ceilalți una albastră, iar în Evul Mediu acești "leproși spiritual" au fost obligați, mai ales în Europa Centrală și de Vest, să poarte fie rondele din stofă galbenă, fie tabula (tablele legii) sau pălăria țuguiată de aceeași culoare.
În ce privește portretul profesional, evreii sînt văzuți de români ca buni afaceriști, negustori și cămătari, dar înclinați spre fraudă și înșelătorie, așa cum zice un proverb autohton: "Un grec înșală doi români, un armean doi greci, un ovrei doi armeni."
Doar Petre Carp afirma în parlamentul interbelic că românii ar trebui să urmeze exemplul evreilor în afaceri: "Imitați-i pe evreii din România în economie: cumpătare, silință și iscusință." Din păcate, după 1990, în lipsa evreilor, mulți oameni de afaceri "români curați" au infestat economia noastră și sistemul financiar cu o periculoasă lepră morală, pe care nu am cunoscut-o nici pe vremea fanarioților.
Portretul moral și intelectual al evreului este compus în principal tot din stereotipuri fără acoperire în realitate. Generalizările sociologice și chiar proverbele care conțin referiri la diverse popoare devin cel mai adesea caricaturizări ale realității. Conform viziunii conaționalilor noștri, evreul ar fi inteligent dar viclean, fricos, laș, "în avangarda spiritului" (E. Cioran), etc. Se știe însă în același timp că 960 de luptători ai fortăreței Masada de lîngă Ierusalim au preferat în anul 73 D. H. sinuciderea unei umilințe a înfrîngerii în timp ce erau asediați de trupele romane, iar astăzi israelienii se numără printre militarii cei mai disciplinați și curajoși. Portretul mitic și magic al evreului creionat în studiul lui Andrei Oișteanu este extrem de interesant și bogat în informații, pe măsura acestui personaj fabulos care a devenit unul din miturile fundamentale ale Europei. "Evreii sînt creștinii Diavolului" (proverb german), locatari ai Infernului, oameni roșii, solomonari, "neam de șarpe" (cîntec legionar), vrăjitori, "jidovi rătăcitori", uriași din vechime, ucigașii lui Dumnezeu, autori ai infanticidului ritual, etc. Filosoful Soren Kirkegaard considera de altfel că mitul "evreului rătăcitor" este unul din cele trei mituri fundamentale ale Europei, alături de Don Juan și de Faust (cred că nu ar trebui uitat însă Don Quijote).
După încheierea acestei captivante lecturi, îți vine parcă să faci o parafrază după o sentință celebră: "Le juif c'est moi!" Fiindcă și Celălalt face parte din aventura ființei tale actuale, și nu cred că Iisus și-a purtat cu demnitate și stoicism crucea pe Via Dolorosa ca noi să avem dreptul de a incita la ură și de a ucide cu sînge rece. Evreul este o provocare pentru orice intelectual european și steaua cu șase colțuri strălucește acuzator în filigranul ființei noastre profunde.
(fragment din "Marele Joc")
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Andrei Oișteanu publicat în SUA

Mesaj Scris de Admin la data de 11.10.09 12:25

Andrei Oișteanu publicat în SUA


R
ecent a apărut în Statele Unite, la Nebraska University Press, cartea lui Andrei Oișteanu, Inventing the Jew: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other Central-East European Cultures, volum prefațat de Moshe Idel. Pe coperta a patra, volumul beneficiază de aprecieri elogioase, semnate de Norman Manea, Andrei Codrescu și Moshe Idel. Vineri, 9 octombrie 2009, Institutul Cultural Român și Editura Universității Nebraska organizează, la sediul ICR din New York (director Corina Șuteu), o masă rotundă pe marginea subiectelor abordate în volum. La dezbatere vor participa profesorii Vladimir Tismăneanu, Moshe Idel, Randolf Braham și autorul. De curând, cartea a beneficiat de o recenzie în prestigioasa publicație britanică The Times Literary Supplement, semnată de politologul Vladimir Tismăneanu.
„În această carte bogat documentată – scrie Tismăneanu în TLS – Andrei Oișteanu explorează imaginea evreului și interacțiunea dintre percepțiile generale și discursurile naționaliste din secolele XIX și XX. El se concentrează asupra principalelor surse care fundamentează portretul evreului ca întrupare a alterității într-o regiune în care puritatea etnică a fost multă vreme considerată ca o virtute. Stereotipiile fizice sunt studiate de la trăsăturile corporale la vestimentație. Sunt studiate, de asemenea, tipologiile ocupaționale, clișeele psihologice și morale (evreii sunt inteligenți, dar fățarnici și fricoși) și aspectele mitice, magice și religioase (printre care legenda «evreului rătăcitor» și diferitele obsesii incluzând-o pe aceea a evreului ca «ucigaș al lui Cristos»). În cartea Inventing the Jew sunt examinate condițiile culturale, religioase și economice care, la sfârșitul anilor ‘30 și începutul anilor ’40, au condus gradat la intensificarea persecuțiilor rasiale antisemite, urmate de măsuri legislative, judiciare și exterminatorii în timpul dictaturii lui Ion Antonescu.
Inventing the Jew este o carte foarte valoroasă și necesară – conchide Vladimir Tismăneanu. Nimeni dintre cei interesați de istoria a antisemitismului est-central-european, de naționalismul radical și de populismul etnocentric n-ar trebui să o rateze.“ //
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 23.08.09 18:14

Cînd se tace oficial și public pe o temă, așa cum s-a întîmplat în
comunism, stereotipiile și prejudecățile supraviețuiesc, circulă în
continuare în mod subversiv, mai au efect?



Ele au supraviețuit underground, cu un efect diminuat. Aceste
stereotipii intră în hibernare și reapar „odată cu primăvara“, odată cu
libertatea. Așa s-a întîmplat cu renașterea după 1990 a unor mișcări
neo-naziste în Estul Europei (neo-legionare în România). Antisemitismul
în perioada comunistă este o problemă foarte delicată. Există cîțiva
specialiști – Liviu Rotman, Leon Volovici, Vladimir Tismăneanu – și
n-aș vrea să intru în detalii, pentru că necesită un discurs mai lung
și mai nuanțat. Ceea ce vreau să spun este că anumite tăceri sau
revolte față de unele adevăruri istorice s-au manifestat și după (sau
mai ales după) 1989, tocmai pentru că timp de 50 de ani nu s-a vorbit
despre asta. Tăcerea s-a transformat în zgomot, într-o reacție violentă
de respingere. Să ne aducem aminte că anii ’90 au fost foarte zgomotoși
din acest punct de vedere. Și la nivel „mai popular“, cu organizații
gen „Vatra Românească“, cu negarea Holocaustului și folosirea de clișee
de tip „toleranța proverbială a poporului român“; dar și la nivel „mai
înalt“, cu scandalul declanșat de articolul „Felix Culpa“ al lui Norman
Manea, care a pus în discuție derapajele de extremă dreaptă ale
intelectualității românești interbelice. Cred că societatea românească
a depășit această fază a anilor ’90, a turbulențelor, a uimirilor, a
spaimelor, a legendelor. Pînă la urmă, s-a reușit atingerea unui palier
al normalității, chiar dacă există zone ale societății politice și
civice (e drept, marginale) în care turbulențele persistă.

Stereotipiile etnice nu pot fi anihilate


Articolul lui Timothy Snyder în jurul căruia am construit tema
acestui număr al revistei pornește tot de la o problemă de imagine: în
conștiința occidentală, Auschwitz și Gulag sînt considerate simbolurile
centrale ale crimelor în masă din secolul trecut. Snyder însă
demonstrează că acestea reprezintă mai degrabă „periferia“, decît
centrul ororilor. Nu e ceva șocant în afirmațiile sale?



Există ceva spectaculos în schimbarea de accente pe care o propune
Timothy Snyder. Nu am avut posibilitatea să verific datele vehiculate
de el, dar probabil că în bună măsură are dreptate. De pildă, el
încearcă să convingă că mai mulți evrei au murit de glonț, decît de
gazul Zyklon-B. Snyder schimbă accente care sînt importante, dar nu
esențiale. Ceea ce m-a surprins pozitiv – și asta mi se pare esențial –
este modul în care pune în aceeași ecuație Holocaustul și Gulagul,
felul dezinhibat în care vorbește despre cele două mari genociduri din
perspectiva a ceea ce, în universitățile americane, ca disciplină de
studiu, se numește Genocide Studies. Din această perspectivă, fiecare
genocid își are propria istorie, dar pînă la urmă este un produs al
condiției umane. Un istoric celebru, Yehuda Bauer (citat de Michael
Shafir), spune că înfricoșător cu adevărat este că „oroarea
Holocaustului nu constă în faptul că el ar fi deviat de la normele
umane; oroarea este că nu a deviat“. Cu alte cuvinte, pornirea spre
genocid este un virus caracteristic uman. E un fel de epidemie a
spiritului care apare în anumite condiții. Ceea ce s-a întîmplat la
Holocaust „se poate întîmpla din nou“, spune Bauer. Altora, nu neapărat
evrei, uciși de alții, nu neapărat de nemți. Diavolul e prea inteligent
ca să apară în aceleași forme, iar noi sîntem prea proști ca să
înțelegem asta. Vedem ce s-a întîmplat în Laos și Cambodgia, în unele
țări din Africa, în fosta Iugoslavie în urmă cu doar 10-15 ani. Această
concluzie teoretică este esențială și, chiar dacă Snyder nu o discută
în mod explicit, articolul arată că este o lecție învățată. În România
ultimilor 20 de ani, fenomenul Holocaust și fenomenul Gulag au fost
inadecvat tratate. Fiecare dintre cele două genocide a fost folosit ca
o armă politică împotriva celuilalt. S-a vorbit de Holocaust versus
Gulag și viceversa. S-a considerat că studiile despre Holocaust
încearcă să le minimalizeze pe cele despre Gulag și invers. S-a
considerat că studiul unuia dintre cele două fenomene genocidale este
mai urgent și mai important decît celălalt. Nu văd nici o rațiune ca
ororile nazismului să fie studiate la concurență cu cele ale
comunismului, sau invers.

Și în Occident există mulți care sînt iritați de echivalarea
celor două fenomene, mai mult poate decît la noi. Există o rezistență
față de condamnarea comunismului. Și există opinia conform căreia, dacă
începem să comparăm Holocaustul cu Gulagul, îi distrugem sau îi negăm
unicitatea...



Din Jurnalul lui Eugen Ionescu – pe care l-am recitit de curînd –
se vede cît de iritat era dramaturgul de faptul că nazismul era
condamnat tranșant în cultura occidentală a anilor ’60-’70, în schimb
comunismul era privit cu toleranță, cu simpatie, cu înțelegere. El
spunea că a scris piesa Rinocerii ca pe o metaforă a escaladării
fascismului, dar că la fel de bine se potrivește cu escaladarea
comunismului. De curînd, Andrei Pleșu povestea despre o conferință
ținută de Tony Judt la Colegiul „Noua Europă“ despre nazism și
comunism. Concluzia lui Judt a fost că nazismul este răul mai mare, dar
comunismul este pericolul mai mare, tocmai pentru că ideile lui
continuă să fascineze și pentru că nu a fost condamnat public și
oficial așa cum a fost nazismul. Spre deosebire de Snyder – care
tratează simetric și cu aceleași unități de măsură –, în Europa cele
două regimuri totalitare și cele două genociduri sînt adesea privite
asimetric. S-a spus că „Holocaustul și Gulagul nu pot fi comparate“,
pentru că Holocaustul – ca formă extremă de genocid sistematic – este
unic. Așa este, dar, ca să-l declari unic, trebuie mai întîi să-l
compari. În același timp, și Gulagul are unicitatea lui. Unicitatea
unuia nu neagă unicitatea celuilalt. În fine, s-a spus că „cele două
genocide nu pot fi echivalate“. Așa este, dar a compara nu înseamnă a
echivala. Compararea este o analiză care permite punerea în evidență a
asemănărilor și a deosebirilor dintre două fenomene. Compararea nu
numai că nu este neavenită, dar ar trebui încurajată, pentru că ne
poate arăta mai limpede modul în care s-au născut și au evoluat cele
două fenomene genocidale și ne poate ajuta să ne ferim de renașterea
lor. Sau a altora similare. E drept însă că există și forme perverse de
„negare și trivializare a Holocaustului prin comparație“, de care s-a
ocupat Michael Shafir într-o recentă carte.

În România, în ce stadiu ne aflăm în cercetarea și evaluarea
acestor probleme? Ce mai e de făcut pînă cînd societatea își va asuma
adevărurile pe care le are de asumat?



Raportul Comisiei „Elie Wiesel“ a stabilit un set de concluzii și a
făcut unele recomandări. Concluziile au fost asumate de autoritățile
statului și o parte dintre recomandări au fost – cu destul formalism –
realizate. S-a înființat un institut pentru cercetarea Holocaustului.
Un institut guvernamental, pentru că, înainte de a fi o problemă a
evreilor, Holocaustul este o problemă a românilor. De asemenea, s-a
instituit data de 9 octombrie, ca Zi Națională de Comemorare a
Victimelor Holocaustului din România. Anul acesta, pe 9 octombrie, va
fi inaugurat de către președintele țării un Memorial al Holocaustului,
în centrul Bucureștiului. Apoi, s-a editat un manual de istorie a
evreilor din România și a Holocaustului, pentru elevii de liceu. A fost
promulgată o lege care interzice folosirea simbolurilor naziste și
negarea Holocaustului ș.a.m.d. S-au făcut cîțiva pași în această
direcție, în bună măsură sub presiunea cancelariilor occidentale și a
societății civile. Întrebarea este: au aceste măsuri vreun efect asupra
mentalului colectiv? Relativ modest. Stereotipiile etnice nu pot fi
anihilate, ci diminuate pe termen mediu și lung prin educație și prin
deschiderea societății și a țării.

a consemnat Mircea VASILESCU


http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=288&cmd=articol&id=11268
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Diavolul e prea inteligent ca să apară în aceleași forme

Mesaj Scris de Admin la data de 23.08.09 18:14

“Diavolul e prea inteligent ca să apară în aceleași forme” – interviu cu Andrei OIȘTEANU

De curînd a apărut în SUA cartea dumneavoastră Inventing the Jew. De
ce acest titlu? Nu este vorba – totuși – și despre „evreul real“?



„Evreul imaginar“, nu cel „real“ este personaj principal în carte.
Dar, de fapt, studiind modul cum se reflectă imaginea evreului în ochii
românului, adevăratul protagonist al cărții nu este evreul, ci românul.
Ediția românească a cărții s-a numit Imaginea evreului în cultura
română. Ediția americană a fost rescrisă pentru un cititor non-român și
adusă la zi. Am ales titlul Inventing the Jew parafrazînd titlul cărții
lui Larry Wolff, Inventing Eastern Europe. Amîndoi am mers pe aceeași
idee, și anume că imaginea devine mai puternică decît realitatea și are
o tenacitate cu care e greu de luptat. Încerc să măsor distanța
culturală (variabilă în timp și spațiu) dintre „evreul imaginar“ și cel
„real“. „Evreul imaginar“ este o fantoșă, un construct mental compus
din legende, clișee, superstiții, spaime, informații prost digerate și
multe altele, astfel încît e o fantomă care bîntuie prin Europa (și
prin lume) și care supraviețuiește civilizațiilor, modificîndu-și doar
înfățișarea. De aici necesitatea unei abordări comparative.
Comparativismul cercetării este anunțat în subtitlul ediției americane:
Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other Central-East European
Cultures. Centrul și Estul Europei reprezintă un bazin important al
evreimii europene (și mondiale). Este fostul Yddishland. Din păcate,
este un bazin demografic (și spațiu cultural) care aproape a dispărut
în urma Holocaustului și care a alimentat masiv populația Israelului, a
comunităților evreiești din Europa Occidentală și din America (de Nord
și de Sud). În acest spațiu s-a născut nu numai o bună parte din
cultura evreiască, dar și o bună parte din cultura antievreiască. Mare
parte din clișeele și legendele antisemite își au originea sau au
căpătat contur în Europa Centrală și de Est.

La ce tip de ecouri vă așteptați din partea publicului străin?
Ediția americană, de pildă, are o prefață elogioasă semnată de Moshe
Idel și a fost deja comentată favorabil de Andrei Codrescu, Vladimir
Tismăneanu, Norman Manea și de alții.



Dacă în România cartea mea este una dintr-un raft aproape gol, în
SUA ea este una dintr-o bibliotecă aproape plină. S-a scris enorm în
Occident pe acest subiect. E greu să mai pătrunzi în acest domeniu cu
ceva nou. Mă bazez însă pe aducerea cazului românesc în atenție. E un
caz puțin cunoscut, în condițiile în care în România anului 1939 trăiau
circa 800.000 de evrei, fiind a treia comunitate evreiască din Europa
și a patra din lume, după Polonia, URSS și SUA. Aici era o comunitate
evreiască mare, puternică, înstărită, educată, cu multe personalități –
dintre care unele au îmbogățit culturile franceză, americană și
israeliană – și deci ea merita să fie tratată alături de alte
comunități, care au beneficiat de mai multă atenție, cum a fost cazul
Poloniei sau al Ungariei. Pe de altă parte, vreau să cred că și modul
de abordare a cercetării mele este nou: prin inventarierea
stereotipiilor și demontarea mecanismelor lor de generare, funcționare
și supraviețuire.

Tăceri și zgomote despre Holocaust


De-a lungul unei jumătăți de secol, în România (și în celelalte
țări socialiste) s-a discutat foarte puțin despre Holocaust. Cum vă
explicați că regimurile comuniste n-au folosit acest subiect măcar din
rațiuni ideologice, pentru a-și afirma „antifascismul“?



Să spunem lucrurilor pe nume: pînă la un anumit moment, nici în
Vest nu s-a vorbit prea mult despre Holocaust. E vorba de jumătatea
anilor ’60, cînd mentalul Occidentului s-a modificat din multe puncte
de vedere. De ce nu s-a vorbit nici în Occident, unde era libertate,
unde nu interveneau constrîngeri ideologice oficiale sau cenzură? În
primul rînd, pentru că fenomenul de etnocid era atît de aberant și atît
de apropiat, încît nici evreii nu au putut, nici europenii nu au vrut
să vorbească despre Oroare. În al doilea rînd, pentru că vinovățiile
erau forte vii. Poate că exagerez puțin, pentru că s-a mai vorbit: a
făcut-o, de pildă, Simon Wiesenthal cu „vînătoarea de naziști“ și cu
cărțile lui despre Holocaust. Dar nu era vorba de o problemă de
conștiință publică, asumată ca atare de societate, cum este azi.
Declicul s-a produs, cred, odată cu procesul lui Adolf Eichmann, în
1961-1962, și cu celebra carte scrisă de Hannah Arendt (Eichmann la
Ierusalim), care a declanșat o întreagă dispută în legătură cu
vinovățiile europenilor, colaborarea conducerii comunităților
evreiești, resemnarea evreilor etc. – probleme complexe, nediscutate în
primii 15-20 de ani de după război. Apoi au venit mișcările din anii
’60, cu toată deschiderea mentală pe care au adus-o în materie de
drepturile omului, drepturile minorităților ș.a. Problema Holocaustului
a fost asumată public, generînd o dezbatere care a ajuns în manuale
școlare, în cărți, în filme, în conștiința publică. Evident, în Estul
Europei problemele se puneau altfel. Aici totul era „centralizat“.
Cineva „de sus“ hotăra ce și cum se gîndește, ce și cum intră în
manualele școlare. Nu s-a dorit victimizarea evreilor. Cu toate că era
un regim „de stînga“, deci ideologic antifascist, s-a vorbit despre
„cetățeni“ care au murit la Auschwitz, dar nu anume despre evrei. A
fost și a-ceasta o formă de cripto-antisemitism. În general, „problema
evreiască“ nu exista. S-a aplicat principiul comunisto-orwellian
„despre ce nu se vorbește nu există“. În general, problema
minorităților a fost pusă sub obroc și redusă la formula de lemn
„români, maghiari, germani și de alte naționalități“. Dintre toate
problemele minorităților, cea evreiască a fost în mod special pusă sub
covor și nu s-a vorbit nici despre victimele Holocaustului. S-a tăcut
și pentru că vinovățiile (dar și vinovații) erau încă vii. Iar cînd în
Europa a început să se vorbească intens – în anii ’70-’80 – în România
s-a dezvoltat un regim național-comunist, care privea cu
cvasi-înțelegere (dacă nu chiar cu cvasi-simpatie) către perioada
antonesciană (dacă nu chiar către cea legionară). Ca atare, astfel de
subiecte nu erau deloc agreate.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 17:09

Odata cu caderea în dizgratie a lui Nicolae Doicaru si
dezertarea lui Pacepa, subalternii lor s-au grabit sa "demaste" în fata
organelor de ancheta malversatiunile fostilor lor sefi. Însa, faptul ca
aceste dezvaluiri au fost facute dupa defectiunea lui Pacepa si cu
scopul de a dovedi fidelitatea autorilor lor fata de regimul comunist
din România ridica semne de întrebare în privinta obiectivitatii
relatarilor si, implicit, a exactitatii faptelor: cu cît Pacepa,
Doicaru etc. erau acuzati mai vehement si "încarcati" cu cît mai multe
ilegalitati, cu atît "demascatorul" spera sa se puna într-o lumina
favorabila sau sa se salveze de pedepsele care se abatusera asupra
celor care lucrasera cu defectorul. O evaluare corecta a activitatii
lui Ion Mihai Pacepa nu va putea fi realizata decît atunci cînd vor fi
cunoscute si sursele americane. Într-un raport din 22 iunie 1979,
privind stadiul anchetei asupra defectiunii lui Pacepa, se afirma ca:
"În noiembrie 1978, ambasadorul american la Bucuresti a afirmat, fata
de ambasadorul Senegalului, ca Pacepa a fost în legatura cu CIA cu
10-15 ani în urma". Daca afirmatia este adevarata, nu este exclus ca
unele din "reusitele" lui Pacepa în cadrul DIE sa fi fost favorizate de
CIA tocmai pentru a asigura consolidarea pozitiei acestui agent dublu
si a ascensiunii sale în spionajul românesc.Numai pe baza surselor
americane – daca ele vor deveni vreodata accesibile 2 – se va cunoaste
motivatia autentica a defectiunii lui Ion Mihai Pacepa: a fost
dintotdeauna un adversar al regimului comunist sau un slujitor al lui
care, frustrat, din cine stie ce motive, a "descoperit" lupta
anticomunista? ªtim astazi din cazul lui Oleg Penkovski, ca blocarea
promovarii sale, ca urmare a unei probleme de dosar personal (situatia
tatalui), a jucat un rol hotarîtor în defectiunea sa. Lasînd deoparte
aceste elemente de incertitudine, cartea lui Mihai Pelin pune la
îndemîna specialistilor si marelui public o mare cantitate de
informatii despre activitatile cele mai secrete ale structurilor
informativ-represive ale regimului comunist din România.Laurentiu
ConstantiniuNote:1. Pierrce Accoce, Daniel Pouget, La réseau Caraman,
treze roumains ont fait trembler l’OTAN, Paris, Fayard, 1972.2. Recent,
directorul CIA, George Tenet, a anuntat amînarea declasificarii
documentelor CIA privind actiunile de la sfîrsitul anilor ‘40 si pîna
la sfîrsitul anilor ‘60 (International Herald Tribune, 17 iulie 1998,
p. 3).

http://www.dntb.ro/sfera/62/cartisiautori_p18-36.htm
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 17:09

Autorul este un nume binecunoscut în publicistica
româneasca: contributia sa hotarîtoare la cele patru volume despre
maresalul Ion Antonescu, tiparite de Iosif Constantin Dragan, volumul
(ramas, din pacate, fara continuare) despre ancheta si procesul
asa-zisului grup sionist, precum si studiile sale încununate de o
frumoasa carte despre situatia prizonierilor de razboi din România si
deportarea sasilor si svabilor din Transilvania si, respectiv, Banat în
URSS au conferit autorului lor o binemeritata recunoastere stiintifica.
În toate contributiile sale, Mihai Pelin s-a remarcat prin amploarea
informatiei si prin rigoarea cercetarii.Lucrarea care face obiectul
acestei prezentari valorifica 98 de dosare, numarînd peste 4.000 de
file, rezultate din ancheta organizata în Directia Generala de
Informatii Externe, în anii 1978-1980, în urma defectiunii generalului
Ion Mihai Pacepa, seful adjunct al acestei directii.Asa cum arata
autorul, la acest fond documentar conservat în cabinetul defunctului
general Emil Macri, s-au adaugat, la începutul anului 1981, documentele
privind defectiunea maiorului Liviu Turcu si arestarea lui Mihai
Raceanu. Mihai Pelin s-a aflat printre cei dintîi care au avut acces la
aceste documente, a caror arhivare s-a încheiat în primavara anului
1995. Dupa opinia autorului, "nu exista o sursa mai veridica pe temeiul
careia s-ar putea limpezi malversatiunile si escrocheriile fostei
Directii de Informatii Externe, considerata cândva o elita a
Securitatii române".Lucrarea lui Pelin este însa mai mult decît o
analiza a activitatii Directiei de Informatii Externe, în perioada cînd
aceasta a fost condusa de Nicolae Doicaru si Ion Mihai Pacepa.
Investigatia coboara pîna în 1955, cînd la conducerea directiei se afla
generalul-maior Vasile Vîlcu, care avea sa cunoasca apoi o ascensiune
în aparatul de partid. În acest context, sînt prezentate, printre
altele, atacul asupra legatiei române de la Berna, rapirea lui Oliviu
Beldeanu, conducatorul acestei actiuni, si a altor emigranti români
(orientalistul Aurel Decei), reteaua Caraman, rivalitatile din cadrul
DIE etc. Datele si informatiile prezentate în lucrare pun în lumina
amploarea coruptiei din cadrul DIE, rolul hotarîtor pe care cadourile
aduse din strainatate sefilor l-au avut în promovari si – ceea ce este
aberant – în mentinerea la post a unor ofiteri deconspirati, precum si
lipsa de profesionalism a unui mare numar de ofiteri cu
responsabilitati majore în cadrul DIE.În ultima instanta, cartea lui
Pelin se constituie într-un adevarat rechizitoriu la adresa lui Ion
Mihai Pacepa: "Din documentele existente în arhivele Serviciului Român
de Informatii, oricâta bunavointa s-ar arunca în joc, pentru personajul
Ion Mihai Pacepa nu se poate construi decât o imagine negativa".
Lucrarea cuprinde o anexa de 18 documente privind relatiile lui Ion
Mihai Pacepa cu demnitari ai regimului comunist (Gheorghe Oprea, Cornel
Pacoste etc.), note referitoare la abuzurile savîrsite de Ion Mihai
Pacepa, Nicolae Doicaru si diversi ofiteri din cadrul directiei, mai
ales la rezidenta din Köln, rapoarte ale anchetei efectuate dupa
defectiunea lui Pacepa etc.Baza de informatie documentara a cartii
este, în egala masura, folositoare dar si daunatoare. Ancheta
desfasurata dupa fuga generalului Pacepa a dat la iveala un adevarat
potop de ilegalitati comise în cadrul DIE de catre sefii acestei
directii, dupa principiul, atît de sistematic practicat de nomenclatura
comunista, "o mîna spala pe alta".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 17:09

Curtea s-a pronuntat mai întîi în favoarea
reclamantilor, pentru ca, mai apoi, tinînd cont de protestele
comunitatii catolice majoritare, sa revina si sa recomande, dar în mod
neobligatoriu, îndepartarea acestuia. Ceea ce înseamna ca întelegerea
libertatii ca nelezare a intereselor celorlalti depinde de semnificatia
pe care o au evenimentele în interiorul comunitatii. Astfel, daca
pentru unii membri ai comunitatii evenimente anume pot constitui
vatamari, pentru altii, asa cum a reiesit din relatarea cazului
mentionat, acestea ar putea reprezenta chiar conditii ale vietii
publice.Este previzibil ca un adept consecvent al liberalismului nu va
accepta cu usurinta asemenea opinii si va oferi, la rîndul sau,
contraargumente plauzibile. Liberalismul între succese si iluzii, mai
ales cu acest ultim capitol, reprezinta însa pentru posibilii ei
critici si oponenti o baza incitanta de discutii, cu multe idei
originale sau care, în orice caz, nu sînt preluate de-a gata. Din acest
punct de vedere, studiul lui A.-P. Iliescu reprezinta una dintre acele
lucrari filosofice românesti care nu se limiteaza la sistematizarea sau
banalizarea unei literaturi pe o tema data, ci dezvolta o problematica
bine delimitata într-un mod viu si atragator.În ceea ce ma priveste, eu
as adauga sintagmei liberalismul între succese si iluzii semnul
întrebarii si o virgula dupa cuvîntul "liberalism" pentru a-i imprima
un anume caracter retoric. Obiectez, de asemenea, în privinta unora
dintre acuzele aduse caracteristicilor formale ale liberalismului, cum
ar fi rationalismul, fundationismul sau chestiunea algoritmizarii,
deoarece cred ca ele caracterizeaza mai toate conceptiile politice
contemporane, poate cu anumite retineri în ceea ce priveste
conservatorismul, dar sînt de acord cu amendarea interpretarilor
abuzive ale unor principii ale sale, cum ar fi cele sugerate în analiza
lui A.-P. Iliescu în legatura cu toleranta, care încearca sa duca mai
departe, sub un alt stindard, radicalisme de stînga.Romulus
BrîncoveanuReteaua Caraman 1 si defectiunea generalului Ion Mihai
Pacepa au fost cele doua episoade din istoria serviciului român de
spionaj care s-au bucurat de cea mai larga notorietate pe plan
international. Cel dintîi a fost considerat, în Occident, drept una
dintre marile lovituri date de Est Vestului în cadrul Razboiului Rece;
fuga în SUA a generalului Pacepa a fost evaluata ca un mare succes al
Vestului împotriva Estului (cartea defectorului român, Orizonturi
rosii, a fost nu numai un best-seller în Occident, dar si un eficace
mijloc de discreditare a regimului Ceausescu, care încetase sa mai
beneficieze de simpatia Washingtonului).Încheierea Razboiului Rece,
odata cu prabusirea comunismului în Est, a prilejuit aparitia unui sir
de lucrari (volume, studii, articole) care au dezvaluit capitole
necunoscute din confruntarea serviciilor secrete, apartinînd lumii
libere si tarilor comuniste. Au fost, astfel, cunoscute cazuri de
infiltrari, de defectori, de recrutari etc., gratie carora cele doua
"lagare" au avut acces la secrete militare si politice de mare
însemnatate.În România, unde accesul la arhive, chiar la cele care nu
afecteaza în nici un fel interesele de securitate ale tarii, este
deosebit de anevoios, astfel de lucrari au fost rare. Cîteva volume de
memorialistica si revista Spionaj/Contraspionaj, cu o existenta
efemera, au ridicat putin valul de pe actiunile serviciilor secrete ale
regimului comunist din România, dar au pus, în acelasi timp, în
circulatie numeroase puncte de vedere partizane sau informatii
eronate.Recenta lucrare * a lui Mihai Pelin privind activitatea
serviciului de spionaj în perioada 1955-1980 este prima cercetare
întemeiata pe o baza documentara inedita si bogata, aparuta la noi.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 17:08

Explicatia consta în aceea ca într-o societate de piata,
pentru exercitarea oricarui drept, cetateanul are nevoie de resurse
materiale, financiare, informatii etc., drepturile fiind exercitate pe
cai si în modalitati care solicita plati si, în general, resurse. De
exemplu, optiunea politica libera necesita informarea si accesul la
mijloacele de informare, justitia plata catre avocat etc. Libertatea
sau, cel putin, posibilitatea de a beneficia de libertate se
cumpara.Aceasta aproape identitate modern–liberalism marcheaza si
ultimul capitol al cartii, cel consacrat iluziilor liberalismului, si
nu doar iluziilor acestuia, ci si propriilor noastre iluzii despre
liberalism. Apusul modernismului pare sa fie si unul al liberalismului,
în pofida realizarii unora dintre profetiile liberale si, în primul
rînd, a celor legate de comunism. Daca aprecierile liberale cu privire
la comunism s-au dovedit corecte – sustine A.-P. Iliescu –, aceasta se
datoreaza clarviziunii cu care au prevazut efectele monopolizarii
puterii în statul colectivist si în nici un caz valabilitatii absolute
a principiilor filosofice ale doctrinei liberale. Previziunile liberale
cu privire la comunism nu probeaza puterea sa teoretica. Ele sînt
explicabile prin extrapolarea criticii liberalismului clasic la adresa
abolutismului într-un context resimtit ca asemanator. În acelasi timp,
plauzibilitatea diferitelor solutii liberale apare pe fondul
comparatiei si opunerii lor altor solutii – în cazul nostru, în special
comuniste –, liberalismul beneficiind de pe urma simplificarilor,
caracterului utopic sau indezirabil, daca ar fi sa ne gîndim la
fascism, al acestora. Scotînd în evidenta limitele liberalismului,
Iliescu propune o îndepartare de acesta care sa nu echivaleze însa cu
despartirea de valorile si aspiratiile sale, împartasite de altfel si
de alte orientari politice si morala globala, de solutiile sale
asa-zicînd rationale si recomandate drept panaceu. Nu de putine ori,
aratînd slabiciunile liberalismului, fraza lui Iliescu pare sa fie
aceea a unui adversar de neîmpacat. Trebuie sa subliniez, totusi, ca
situarea politica de pe care se întreprinde aceasta critica apartine în
mod evident continuumului conservator-liberal. Analiza iluziilor despre
liberalism, binevenita si îndreptatita, este însotita de una a ceea ce
autorul considera a fi un adevarat catehism liberal al dezvoltarii
spontane, al dereglementarii, al statului minimal si al
permisivitatii.De acum, discursul teoretic împleteste mai strîns
argumentele epistemologice cu unele pe care le-as numi sociologizante,
în încercarea de a reusi o plasa fara scapare pentru conceptia liberala
si pretentiile ei: pretentiile cognitive (iluzia rationalista),
pretentiile eficientei (iluzia algoritmizarii), pretentiile
universalitatii (iluzia fundationista), pretentia infailibilitatii
individului (iluzia individualista) si pretentiile prezervarii
spontaneitatii fenomenelor vietii sociale (iluzia neutralismului). De
exemplu, pentru a sugera tipul de analiza practicat, presupozitia
rationalista liberala potrivit careia explicarea fenomenelor sociale
este posibila pe baza de modele generale sau pornind de la probleme
tipice împinge catre reductionism, teoretic vorbind, iar ideea ca
diferitele aranjamente intrinsec rationale (cum ar fi institutiile) ar
functiona cu succes oriunde reteta este aplicata corect e infirmata de
practica. Una dintre situatiile care probeaza o asemenea apreciere este
cea a plîngerii depusa de catre parintii unui elev necatolic, din
Bavaria, la Curtea Constitutionala, cu privire la existenta unui
crucifix într-o clasa de scoala, pe motiv ca prezenta acestuia leza
sensibilitatea copilului lor.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 17:08

Sau, mai curînd, a principalei teme a gîndirii liberale,
A.-P. Iliescu staruind cu precadere asupra imaginarului conceptual,
valoric si problematic liberal, precum si asupra argumentelor sale de
baza. Conceptele si valorile liberale sînt configurate sub forma unui
sistem unitar, în timp ce argumentele pe care se sprijina punctul de
vedere liberal sînt mai degraba fixate istoric. Primele se refera la
conceptia liberala despre libertate, individualism, proprietate, stat,
libera concurenta, egalitate, dreptate, asistenta si protectie sociala
si toleranta (capitolul "Liberalismul si succesele sale"), iar ultimele
la starea naturala, contractul social, regimul politic, piata libera ca
mîna invizibila, statul minimal, distinctia între sfera publica si cea
privata, dispersarea puterii si libertarianism (capitolul "Fundamentele
doctrinei liberale). Acest ansamblu se constituie într-un tablou
cuprinzator, încadrat de un capitol final, "Iluziile liberalismului",
tablou ce sugereaza imaginea unei unitati pronuntate a gîndirii
liberale, în pofida diferentelor existente, mentionate de altfel de
autor, între tendintele sau între momentele evolutiei acesteia.Cred ca
doua sînt ratiunile privilegierii unei asemenea unitati. Prima tine de
organizarea "premeditata" a materialului în vederea criticii. A
considera drept neproblematice diferentele dintre liberalismul politic
si liberalismul economic, de exemplu, cel putin din perspectiva
istorica, nu e de mirare în cazul unui critic care nu se intereseaza de
calitatea si varietatea formelor si a materialului de constructie, ci
dimpotriva, tinteste la fundamente. Unitatea se potriveste mai bine
unei conceptii caracterizate în ultimul capitol al cartii prin
rationalism, algoritmizare sau fundationism. A doua ratiune este, sa
spunem asa, una pozitiva. A.-P. Iliescu merge mai departe decît T.P.
Neil – care despartea ceea ce autorul cartii de fata numeste liberalism
ecumenic, ca atitudine în fata vietii, de liberalismul în sens sectar,
ca doctrina politica – sau decît Dworkin – care vede în liberalism un
fel de political morality, accentuînd dimensiunea culturala în
judecarea acestuia, vadita în asa-numitele sale succese. Succesul
liberal nu trebuie interpretat în sensul eficientei politice, ci mai
degraba în sensul influentei cultural-covîrsitoare a ideilor sale.În
viziunea sa, contributia liberala nu este una limitat politica, ci una
marcînd în adîncime configuratia si mentalitatea societatilor de tip
european. De aceea, liberalismul nu se înfatiseaza ca un curent politic
sau de gîndire printre altele, ci ca o determinanta culturala a
societatii moderne, ba chiar, pare-se, ca o componenta esentiala a ceea
ce numim modernitate sau modern. În acest sens, este interesant de
urmarit prezentarea temei liberale a proprietatii în calitate de
element al modernitatii. Afirmatia lui Machiavelli potrivit careia este
bine ca principele sa evite deposedarea supusilor de avere, pentru ca
omul uita mai degraba moartea propriului tata decît pierderea averii,
este înteleasa ca un moment de ruptura si prim simptom al modernitatii,
al îndepartarii de valorile traditionale. A avea, a detine bunuri, nu
este mai important decît a fi; dar, în interpretarea liberala, care
si-a pus amprenta asupra modernitatii, a fi propriul tau stapîn si a
detine bazele acestei stapîniri este mai important decît a supravietui,
ceea ce si explica revolta si actiunea omului modern împotriva oricarui
tip de supunere, a dictaturii sau dominatiei straine – scrie A.-P.
Iliescu. În plus, cel mai important argument în favoarea proprietatii
este valoarea acesteia de garant al libertatii, ea asigurînd
detinatorului ei independenta si posibilitatea de a se bucura de
drepturile sale în mediul modernitatii.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 17:08

Ni se explica, de pilda, ca în România orientarile
doctrinare sînt irelevante în viata politica reala, electoratul fiind
incapabil sa-si recunoasca interesele potrivit unor optiuni politice
mai elaborate, dar si ca actuala coalitie aflata la putere ar fi una
"toxica", tocmai din cauza unor asemenea orientari ireconciliabile.
Acesti politicieni, care vorbesc de nevoia consolidarii unui puternic
curent liberal, a unuia social-democrat etc., sustin ca epoca
delimitarilor doctrinare stricte este revoluta si vad solutia în ceea
ce ei denumesc pragmatism s.a.m.d. S-ar spune, pornind de la asemenea
afirmatii, ca politicienii nostri, în loc sa-si afirme cu claritate si
consecventa credinta politica si, eventual, sa o urmeze, profeseaza mai
degraba ca analisti, preferînd sa scrie ei însisi editoriale dubitative
pe marginea propriilor declaratii si actiuni. Un asemenea comportament
nu este doar parte a unei vieti politice tinzînd sa se confunde cu
propriul ei acompaniament discursiv, ci si expresia unei
gîndiripolitice nesigure si, uneori, de-a dreptul confuze. Chiar de
curînd, cineva a avut taria sa rasfoiasca programele partidelor si
diferite texte politice ale unor lideri si a gasit numeroase exemple de
incongruenta, unele de-a dreptul comice, cu teze elementare ale
doctrinei care, ar fi fost de presupus, le stau la baza.Este adevarat
ca viata politica nu se confunda cu o sala de concerte si, în
consecinta, coerenta unui discurs politic nu se urmareste cu partitura
în fata. Nici chiar bibliografia la zi nu reprezinta o garantie pentru
o politica sau alta, cum nici excelenta teoretica nu poate tine loc de
traditie, de experienta sau de vocatie politica. Dar, lipsita de un
trecut mai apropiat în stare sa-i ofere precedente si un numar minim de
idei probate, politica româneasca are a se inspira, vrînd-nevrînd, din
teorii si proiectii istorice. Oricît am fi de întelegatori, nu se poate
sa nu asteptam de la cei care se revendica de la anumite doctrine
politice, de vreme ce se legitimeaza în numele lor, si o oarecare
cunoastere a acestora. Cei care se pretind liberali, cel putin ei, pot
gasi asemenea repere în lucrarea * lui Adrian-Paul Iliescu, aparuta în
acest an la Editura All. Nu cred ca gresesc neaparat asezînd în acest
context cartea lui A.-P. Iliescu, cu atît mai mult cu cît ea este
integrata colectiei "Initiere în politica", pe care o coordoneaza chiar
autorul, avînd si toate calitatile necesare unei audiente mai largi:
cuprindere si sistematizare problematica si o expunere limpede si
neîncarcata de tapaj bibliografic. În aceasta recenzie ma voi opri însa
doar asupra unor aspecte care tin de constructia teoretica a cartii,
evidentiind unul dintre motivele culturale recurente de-a lungul
textului.Adrian-Paul Iliescu este profesor la Facultatea de Filosofie a
Universitatii din Bucuresti si seful Catedrei de filosofie politica si
morala. În ultimii ani, el s-a îndepartat de preocuparile sale mai
vechi, legate de teoria stiintei si filosofia limbajului, si s-a
dedicat filosofiei politice, ramînînd consecvent însa metodologiei
primei sale optiuni. În acest ultim domeniu, a publicat mai multe
traduceri (J. Stuart Mill, M. Oakeshott), culegeri de texte (Limitele
puterii) si un excelent volum cu titlul Conservatorismul anglo-saxon.
Nu e clar daca programul sau urmareste analiza principalelor curente
politice, dar întrucît studiul de fata urmeaza celui despre
conservatorism, putem presupune ceva asemanator. Daca lucrurile stau
astfel, ar fi vorba nu doar de un program util în contextul
preocuparilor de filosofie politica de la noi, dar si de unul
semnificativ ca întreprindere teoretica.Liberalismul între succese si
iluzii intentioneaza o prezentare critica a filosofiei si gîndirii
politice liberale.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 17:07

Cu alte cuvinte, Vladimir Murafa nu fusese asasinat la
Soroca, ci se refugiase si el, si avocatul evreu Flexor nu era asasin.
De altfel, din documentele pe care le-am consultat ulterior rezulta ca
Flexor nu era nici macar comunist. Dimpotriva, prin 1946 – 1947,
organele Sigurantei, din ce în ce mai profund infiltrate de comunisti,
îl urmareau foarte strîns pentru actiuni sioniste si pentru organizarea
trecerii clandestine a unor evrei din Uniunea Sovietica pe teritoriul
românesc".Nici în ceea ce priveste istoria contributiei banesti a
evreilor la razboi, datele nu corespund realitatii. Ca unul care a
trait în acele zile în prejma dr. Filderman, stiu ca Ion Antonescu a
cerut în 1943 o contributie de 2 miliarde de lei, iar fostul lider
evreu a asigurat doar 740 milioane. Mihai Antonescu si dr. Ghingold
i-au sugerat lui Ion Antonescu sa-l ameninte pe Filderman cu deportarea
în Transnistria. Ion Antonescu s-a grabit sa dispuna deportarea. Cum si
de ce s-a întors Filderman din deportare, asta tine de omenia
româneasca si îmi rezerv dreptul de a-l povesti cititorilor
ulterior.Cred însa ca cea mai grava acuzatie inserata în cartea în
cauza, si nici macar comentata, este aceea ca membrii Federatiei
Comunitatilor evreiesti din Vechiul Regat au sarbatorit pierderea
Basarabiei si Bucovinei. Tot atît de grava mi se pare si caracterizarea
declaratiei din 12 iulie 1940 a conducatorilor comunitatii evreiesti
din Vechiul Regat ca fiind conjuncturala.Fata de aceste acuzatii, sînt
obligat sa citez declaratia dr. Filderman, publicata în ziarul Curierul
izraelit, din 28 aprilie 1937, privind pozitia evreilor fata de
comunism, atunci cînd se contura tesatura de a-i gasi pe evrei vinovati
de dezastrul tarii si se încheiau pacte electorale cu extremistii
legionari. Citez: "Ce avem noi comun cu aceasta doctrina? Nimic!
Doctrina mozaica este cea mai individualista, cea mai conservatoare,
cea mai riguros religioasa … Sa fim judecati individual, nu colectiv …
comunismul nu respecta religia … evreii nu pot deci sa fie comunisti.
Numai cei care au pierdut sentimentul religiei si au încetat a fi evrei
pot deveni comunisti". De fapt, întreaga cuvîntare din care am citat
este un rechizitoriu si propun revistei Sfera Politicii sa-l publice
integral. Stau la dispozitie cu textul.Cum spatiul nu-mi permite sa
continuu analiza, voi încheia aici, nu înainter însa de a remarca
faptul ca Alex. Mihai Stoenescu a fost bine intentionat scriind acest
volum, fiind printre primii autori neevrei din România care recunosc si
condamna Holocaustul. Mentionam, totusi, ca informatiile prelucrate
provin dintr-o epoca si de la niste persoane care aveau nevoie de
justificari pentru propria lor indiferenta fata de idealurile
nationale. Au fost vremuri care au marcat sclavia si maretia românilor
timp de jumatate de veac. Din respect pentru toti oamenii acestui
pamînt românesc, majoritari sau minoritari, trebuie sa separam adevarul
de fabulatie – si vreau sa cred ca o va face chiar domnul Stoenescu.
Teodor WexlerNumai crestin-democratia este capabila sa asigure un
viitor fericit României… sau numai social-democratia…, se întîmpla sa-i
auzim adesea afirmînd pe liderii nostri politici. Cam în acelasi timp
cu asumarea unor asemenea generoase credinte, aceleasi voci nu se
sfiesc sa argumenteze cu idei care se bat cap în cap între ele si toate
la un loc cu idealul clamat.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 17:07

În sedinta Consiliului de Ministri din 16 noiembrie
1943, Ion Antonescu facea o serie de afirmatii care confirmau
relatarile ambasadorului Truelle: "cînd am venit acolo (în Basarabia si
Bucovina de Nord – n. T.W.) ne-am gasit în fata unor reclamatii fara de
sfîrsit, în care se arata ca peste 40.000 de ticalosi din aceasta
provincie se facusera în timpul ocupatiei rusesti mai rusi decît rusii
… Am fost în fata acestei probleme si daca pedeapsa era capitala, mai
aveam înca 50.000 sau 100.000 de nenorociri. ªi atunci nu am vrut sa-i
pedepsesc si am aplicat clementa ca si în cazul legionarilor". ªi
legionarii si colaborationistii din rîndul populatiei românesti
crestine au stat cîteva luni internati la Onesti. Nu cunosc ca un
singur caz al vreunui colaborationist autentic de origine evreiasca sa
fi fost judecat de o Curte Martiala. Observatia este valabila si pentru
pogromul de la Iasi. (Acolo unde au existat colaborationisti adevarati,
cum a fost cazul la Constanta, Curtea Martiala l-a judecat pe Filimon
Sîrbu.) În schimb mii, zeci de mii de evrei (femei, batrîni, copii) au
fost deportati sau ucisi în Transnistria fara judecata.Utilizarea unor
surse documentare îndoielnice este un alt aspect pe care îl semnalez.
Unele informatii citate provin din volumul O istorie a României, de
Kurt W. Treptow, istoric stabilit la Iasi si avînd în arborele
genealogic origine germana, dar si americana. Partizanatul domnului
Treptow reiese din caracterizarea pe care domnia sa o face liderului
legionar Corneliu Codreanu: "Codreanu a fost un Fat-Frumos care a
cucerit inimile poporului sau … Codreanu a fost un tribun în imaginatia
românilor, atît un martir, cît si un profet". În aceste conditii,
marturisirile antievreiesti ale unui partizan al Miscarii legionare pot
fi luate în seama?În carte sînt citate referiri privind colaborarea
evreilor cu inamicul provenind de la Biroul Statistic Iasi si purtînd
semnatura: locotenent-colonel Palade. Detinem rapoarte ulterioare, în
care numele locotenent-colonelului Palade este asociat cu deportari si
executii ale populatiei evreiesti. ªi atunci?! Legat de utilizarea unor
astfel de surse de documentare mentionez ca serviciile secrete, în
special cele sovietic si german, practicau dezinformarea în mod
intentionat. Este plauzibil ca si Siguranta si Securitatea româneasca
sa fi practicat astfel de activitati. Nu putem fi de acord nici cu
cifrele vehiculate privind pierderile suferite de armata româna în
cursul retragerii din Basarabia si Bucovina de Nord. Chiar daca prin
metoda matematica de reducere la absurd întreaga populatie evreiasca ar
fi agresat armata româna, nu se puteau distruge, în cinci zile de
retragere, efective a 4 divizii, cînd în confruntarea din Basarabia din
1941 am avut 5.000 de morti. Adevarul este ca, din cauza panicii, zeci
de mii de soldati basarabeni si bucovineni crestin-ortodocsi au
dezertat. Trebuie mentionat ca, fara curajul si abnegatia generalului
Pantazi, rusii acaparau Galatii. De altfel, în discutiile dintre
ambasadorul României la Moscova si adjunctul ministrului de externe
Decanozav, sovieticii au mentionat posibilitatea ocuparii Galatiului. O
semnaleaza si ambasadorul Gafencu.Referitor le relatarile privind
evenimentele sîngeroase de la Soroca, sînt citate documente precum ca
avocatul evreu Flexor l-ar fi ucis pe comisarul de politie Murafa.
Sa-mi fie permis sa citez un comentariu al publicistului Mihai Pelin,
din volumul Legenda si adevar: "o alta surpriza am avut-o cînd am
cercetat cu atentie presa bucuresteana din toamna lui 1940 si l-am
gasit pe fostul comisar Murafa enumerat printre participantii la un
parastas la Manastirea Antim.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 17:06

Are dreptate Alex. Mihai Stoenescu sa sustina în cartea
* sa ca, în iunie 1940, împotriva României si a poporului român s-a
înfaptuit o agresiune armata din partea Uniunii Sovietice. Aceasta
agresiune armata s-a realizat prin participarea directa a Germaniei,
care a instigat si sustinut Ungaria si Bulgaria în pretentiile lor
teritoriale, ceea ce a condus la Dictatul de la Viena si la pierderea
judetelor Caliacra si Durostor din sudul Dobrogei.Pe de alta parte,
clasa politica din România nu si-a strîns rîndurile pentru salvarea
intereselor nationale, facînd astfel jocul inamicilor tarii. În acele
momente de cumpana ale istoriei, clasa politica s-a coalizat împotriva
regelui Carol al II-lea pentru a-l compromite si a-l obliga sa abdice –
nu conta pretul care tara îl platea. Nici fostul monarh nu a actionat
în interesul tarii. Interesele de clan au prevalat în fata intereselor
tarii. Acesta e diferenta între reactia eroica a finlandezilor grupati
în jurul lui Manerhaim si tragi-comedia Consiliilor de Coroana din vara
anului 1940.Îndepartarea deopotriva a clasei politice si a regelui
Carol al II-lea de la apararea independentei, suveranitatii si
integritatii teritoriale a necesitat pregatirea unei diversiuni în
perspectiva furtunii care se apropia. Iar aceasta diversiune nu era
alta decît a gasi traditionalul tap ispasitor, la moda atunci –
populatia evreiasca. În mai 1940, guvernul Tatarascu aproba planurile
"Mircea" si "Tudor", de evacuare a teritoriilor din estul Tarii în
cazul unor agresiuni sovietice. Dupa ce sînt enumerate conditiile în
care se evacueaza teritoriile, planurile prevad: "Populatia minoritara
nesimpatizanta ramîne pe loc"; ca prin populatie nesimpatizanta se
înteleg evreii o dovedeste legea din 8 august 1940 a noului guvern
Giugârtu. Existenta planurilor "Mircea" si "Tudor" scoate la iveala
unele realitati de necontestat:– prima, în mai 1940: guvernul,
consilierii politici si militari erau informati de iminenta agresiunii
sovietice.– a doua, hotarîrea de a parasi teritoriul national era deja
luata (supraevaluînd potentialul agresorului).– a treia era hotarîrea
de a nu permite evreilor evacuarea în România dincolo de Prut.ªi
atunci, ma întreb cu ce drept, în volum, se pune la îndoiala
veridicitatea relatarilor Dr. ªafran privind întîlnirea din 26 iunie cu
ministrul Ghelmegeanu. Nici afirmatia de la pagina 103, privind
evacuarea multor evrei în Vechiul Regat, nu este veridica întrucît
prevederile planurilor "Mircea" si "Tudor" trebuiau sa fie respectate
de unitatile de jandarmi. Tîrziu, la sfîrsitul anului 1943, primul
guvernator al Bucovinei, generalul Dragalina, a încalcat ordinul pe
propria raspundere. Neîndoielnic, din rîndurile populatiei evreiesti
din Basarabia si Bucovina de Nord un numar de etnici evrei si-au
manifestat simpatia pentru agresorul sovietic. Sînt de acord ca
manifestarea acestei simpatii a luat uneori o forma violenta. Dar, de
aici si pîna la culpabilizarea întregii populatii evreiesti din
Basarabia si Bucovina de Nord este o cale lunga. La 10 noiembrie 1941,
Jacques Truelle, ambasadorul francez la Bucuresti, raporta guvernului
de la Vichy situatia masurilor anti-evreiesti ale guvernului Antonescu.
Din acest raport sînt obligat sa citez: "se considera ca acuzatiile
formulate de Antonescu la adresa evreilor nu sînt deloc întemeiate;
daca s-au produs numeroase incidente cu ocazia evacuarii Basarabiei si
Bucovinei în 1940, este stabilit ca evreii nu sînt singurii care au
participat la ele, ci toata drojdia româneasca din aceste provincii,
precum si minoritarii ucraineni, rusi si altii s-au alaturat evreilor
pentru a insulta regimentele românesti ce se retrageau fara sa lupte"
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 17:06

În timp ce Noica îi desconsidera pe disidenti,
vazîndu-i ca inautentici, duplicitari, Patocka considera ca disidenta
confera libertatii un sens negativ – a spune "nu" –, accentul cazînd în
cazul filosofului ceh pe nevoia de responsabilitate prin civism.
Lavastine identifica aici un alt paradox noician – daca grija pentru
cetate este opusa grijii pentru suflet si daca cel care se intereseaza
de binele altora este victima unor iluzii, atunci de ce i se atribuie
filosofiei o misiune de schimbare a lumii?Teoretizarea românitatii
facuta de Noica este punctul final al analizei eseistei franceze, care
încearca sa traseze linia abia perceptibila dintre culturalism si
românism, operata de filosoful român dupa 1976 (amintim ca prima
lucrare care legitima protocronismul a fost scrisa în 1974 si a
apartinut lui Edgar Papu). Practic în aceasta filosofie a românismului,
a "diferentei modernitatii cu traditia". Aceasta din urma miscare este
exclusiva spiritului românesc, care se deschide "ca nimeni altul" catre
modernitate, pastrînd în acelasi timp legatura profunda cu traditia.
Aici apare, în viziunea autoarei, un ultim paradox noician – cum se pot
sincroniza atît de bine românitatea – traditia, stagnarea – cu tehnica
– deschiderea, modernitatea?Concluziile cartii de fata încearca sa
traseze esenta gîndirii lui Noica – data de întru –, "inteligibil doar
în limba româna", care pe lînga simbolistica ce i-a fost atribuita în
scrierile de început ale filosofului român, capata în textele din anii
‘80, si o alta semnificatie – deschide deopotriva universalul si
autohtonul "ca derivat al pozitiei României întru doua lumi, Orient si
Occident". În acest mod apare la Noica, considera autoarea, investirea
României cu o misiune istorica în Europa – cheia febrilelor cautari din
anii ‘20-30, solutia la dorinta de depasire a fatetelor modernitatii –
democratia si totalitarismul.Desi nu putem echivala neutralitatea unui
cercetator în istoria ideilor politice cu situarea sa dans le vrai,
totusi, în cazul interpretarii operei si actiunii unui intelectual atît
de apropiat sufleteste actualei elite culturale si atît de controversat
precum Noica, distanta serveste acuratetei si obiectivitatii
analizei.Alexandra Laignel-Lavastine realizeaza prima si cea mai ampla
lucrare care trateaza în mod sistematic gîndirea lui Constantin Noica,
punînd-o în legatura cu modul sau de raportare la lumea concreta, în
acest demers fiind în mod sigur ajutata de distanta de la care priveste
lucrurile.Spre deosebire de alte lucrari scrise pîna acum despre
Constantin Noica, care fie se centrau pe personalitatea filosofului,
fie abordau în mod unilateral gîndirea sa, în cartea Alexandrei
Laignel-Lavastine gasim o apropiere nepasionala, obiectiva bazata pe
cercetarea tuturor scrierilor lui Noica si despre Noica, de la
scrisori, publicatii ale vremii, interviuri, recenzii, jurnale, studii,
articole, toate legate în mod subtil de luarile de pozitie si de modul
de viata ale filosofului, care contribuie la creionarea portretului
unui personaj deosebit de fascinant si controversat.Andra
LazaroiuNote:1. Despre "scoala" filosofului Constantin Noica, vezi
ultimul capitol din Katherine Verdery, Compromis si rezistenta, cultura
româna sub Ceausescu, Bucuresti, Editura Humanitas, 1994.2. Aceasta
ipoteza este avansata si analizata si de Adrian Marino în Politica si
Cultura. Pentru o noua cultura româna, Iasi, Editura Polirom, 1996.3.
Pentru o analiza a mitologiei politice a perioadei anilor ‘30, vezi Dan
Pavel, Etica lui Adam. Sau de ce rescriem istoria, Bucuresti, Editura
Du Style, 1995), capitolul intitulat "Tirania intelighentiei".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 17:06

Autoarea urmeaza îndeaproape rationamentul lui Noica
de-a lungul textelor sale, explicînd modul în care acesta a ajuns de la
critica ratiunii moderne, a individualului si a generalului, la
fundamentarea unei "ontologii a nationalului". Aceasta trecere apare,
pentru Laignel-Lavastine, dintr-o nevoie a filosofului de a gasi "ceva
mai originar decît eul", care sa-l circumscrie – valorile
etnico-culturale. Autoarea sesizeaza si o oarecare confuzie sinonimica
a filosofului între comunitate, noi, etnie, natiune, precum si o
echivalare permanenta a particularului cu nationalul – "categorie
eminamente politica".Una dintre liniile de forta ale cartii o
constituie abordarea comparativa a demersului lui Constantin Noica –
caracterizat printr-un raport perpetuu cu comunitatea nationala, cu cel
al filosofului ceh Jan Patocka – mentorul spiritual al Chartei ‘77,
caracterizat de un raport cu "lumea ca totalitate". Aceasta abordare a
fost determinata la autoarea franceza de unele puncte comune
identificate în cazul celor doi: surse filosofice identice – Heidegger,
apartenenta "la o natiune minora", aflata în sfera de influenta a URSS,
raportarea lui la comunitate – într-un mod implicit, respectiv
explicit, precum si critica pe care ambii o fac modernitatii. Însa, în
timp ce la Noica apare nevoia unei ratiuni orientate originar – întru
(în si catre) "sinele largit – comunitatea") fiinta, prin care sa fie
depasita neutralitatea caracteristica modernitatii, la Patocka aceasta
depasire nu poate fi realizata decît prin deschiderea fata de celalalt,
"prin solidaritate si cotidianitate", înfaptuita în democratie. Aici
identifica autoarea "greseala" lui Noica. La filosoful român, natiunea
apare ca "supersubiect", autoarea identificînd în acest caz solutia la
criza identitara gasita atît de reprezentantii filosofiei interbelice,
care l-au avut ca mentor pe Nae Ionescu, cît si de protocronistii
saptezecisti, care cautau o baza de legitimare a comunismului român.
Laignel-Lavastine observa aici, în cea ce-l priveste pe Noica, un al
treilea paradox – un aparator al individualismului prefera solutii ce
servesc cauza "omogenizarii sociale si nationale" –, ceea ce determina
limitarea criticii noiciene, a modernitatii de catre nationalism.Partea
a doua a cartii se ocupa de discernerea modului în care Noica a
încercat sa lege dimensiunea trecutului de cea a viitorului, autoarea
analizînd texte din anii ‘30, care dovedesc ambitia filosofului român
"de a elabora o filosofie a colectivismului ca raspuns la criza
civilizatiei moderne". Analiza autoarei nu se limiteaza însa doar la
interpretarea acestora, ci încearca gasirea unei corelatii cu întreg
contextul anilor ‘20-30, cînd Tînara Generatie se simtea investita cu o
misiune istorica, revolutionara în fond – "a crea un nou tip de popor,
un om nou".3 Întreaga perioada interbelica, al carei reprezentant este
si Noica, este strabatuta de "teama pentru existenta comunitatii", de
nevoia de definire a etniei, a comunitatii, a unei existente autentice.
Lavastine gaseste o legatura între De caela, lucrare de filosofie
generala, si scrierile legionare ale lui Noica din anii ‘40, ambele
"înglobînd" individul în corpul natiunii, individualul în
general.Ultima parte a cartii încearca sa gaseasca un sens filosofic
optiunii culturaliste a lui Noica sub comunism (a valorii soteriologice
conferite de Noica culturii) si modul în care aceasta alegere este
consecventa gîndirii noiciene a anilor ‘30. Autoarea recurge si de
aceasta data la comparatia Noica/Patocka, la diferenta dintre "optica
culturalista", caracteristica primului, si cea "disidenta",
caracteristica celui de-al doilea.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 17:05

Filosofie a fiintei sau filosofie a natiunii

Constantin Noica, filosof ("om de
cultura", cum îi placea sa se autodefineasca), exercita o atractie atît
în rîndul comentatorilor români, cît si în rîndul celor straini,
comparabila doar cu aceea a colegilor sai de generatie, Emil Cioran,
Mircea Eliade si Eugen Ionescu. Alexandra Laignel-Lavastine, autoarea
unor eseuri notabile despre intelectualitatea româneasca, propune în
cartea sa * o abordare complexa a gîndirii si actiunii lui Noica,
încercînd sa gaseasca o continuitate logica între textele sale
filosofice si politice, pe de o parte, si modul sau de actiune, pe de
alta, ambele coordonate fiind urmarite de la momentul angajamentului
legionar pîna la retragerea sa la Paltinis, unde creeaza o veritabila
"scoala de întelepciune".1Autoarea încearca sa stabileasca si o
posibila legatura între aceste doua momente si încercarea de legitimare
a national-comunismului 2, început – paradoxal –, chiar în momentul
deja celebrelor Teze din iulie.Întrebarea cruciala a cartii ar fi, în
ce masura putem califica modelul întruchipat de Noica drept un model
"culturalo-colaborationist"? Cazul Noica apare, în viziunea autoarei,
ca paradigmatic pentru o întreaga generatie de filosofi români care au
"alunecat" de la ontologic – problematizarea fiintei – la ontic –
problematizarea "fiintei – comunitatii – nationale". Aceasta trecere se
înscrie într-o miscare mult mai ampla, care urmareste critica
modernitatii, mai exact a "rationalitatii moderne" cu expresiile sale –
individualista si liberala/tehnocrata si functionala (Noica, asemeni
lui Heidegger, era terifiat de acel karamazovian "totul este
permis/posibil", "care a instituit primatul exactitatii în fata
primatului adevarului"), critica care echivaleaza la Noica cu o
depasire, daca nu cu o respingere atît a traditionalismului, cît si a
modernismului pentru o a treia cale, sintetizata în spiritul
prepozitiei – întru (în si catre), care sa realizeze trecerea de la
"devenirea întru devenire" la "devenirea întru fiinta". Lavastine
degajeaza cele doua planuri de-a lungul carora Noica opereaza critica
rationalitatii moderne – cel democratic si cel totalitar, democratia în
viziunea lui Noica urmarind realizarea neutralitatii în domeniul
politic, si "abandonînd Libertatea pentru cîteva libertati". Pentru
Lavastine, critica noiciana a democratiei depaseste virulenta pe cea
facuta totalitarismului – primul paradox. Desi totalitarismul este
considerat, la rîndul sau, o dimensiune a modernitatii, care atomizeaza
si izoleaza indivizii (în esenta, democratia si totalitarismul fiind
doua fatete ale aceleiasi medalii), diferenta apare în privinta
efectelor. Aici, totalitarismul ar fi, dupa Noica, de o mie de ori
preferabil democratiei, oferindu-i omului un "mai bun temei metafizic
în lume" – al doilea paradox în viziunea autoarei. În totalitarism,
nevoia lui "a avea", caracteristica omului democratic, îsi pierde
sensul pentru a face loc Necesitatii si Responsabilitatii – evident, o
responsabilitate si o necesitate care nu se raporteaza decît la propria
conditie interioara, limitarea exterioara fiind totalmente de ignorat
pentru Noica.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 16:00

Din motive de delicatete sufleteasca
si de solidaritate cu cei votati în decembrie 1996, Andreescu nu spune
explicit aceste lucruri, însa povesteste în mod sugestiv cum a fost
pastrat la distanta în mod politicos. Dupa cum am mai scris, cei 15.000
de specialisti ai Conventiei Democratice exista, dar au fost tinuti pe
margine de catre interese politicianiste. Cînd vine însa vorba despre
super-specialisti si personalitati morale de talia lui Gabriel
Andreescu, nu am nici o îndoiala ca marginalizarea lor se leaga de
teama unora de a nu fi eclipsati.Jurnalul tematic al lui Gabriel
Andreescu are o încarcatura atît de mare de substanta încît a-l comenta
cu atentie ar putea duce la scrierea unei alte carti. Daca i se poate
reprosa ceva autorului este încrederea excesiva în Adrian Severin.
Desigur, cînd judecata cu privire la cei din jur cade ca o ghilotina,
este greu de crezut ca poti sa ramîi cu prea multi prieteni. Însa
exista riscul unei excesive îngaduinte fata de prieteni. Pîna la urma
însa, nici chiar Andreescu nu îi poate trece cu vederea amicului sau
atitudinea imorala si politicianista în cadrul mini-razboiului din
interiorul Partidului Democrat: "Înainte de a pleca, Severin ne-a spus:
PD nu are cum sa mai faca parte din actualul guvern. (Peste doua zile
avea loc Consiliul National.) … (Umilit, Severin introdusese batalia
lui personala în hotarîrea PD de a iesi de la guvernare. Iresponsabila,
fara scuze.)Ce facem? (Renate gîndea numai din priviri.) Ce putem face?
Cursa continua.".Din nou apare aici tema singuratatii alergatorului de
cursa lunga. Ea este si morala unei astfel de carti: într-o lume
dominata de cei fara scrupule, de incompetenti, raufacatori,
extremisti, sprijinitori ai adevarurilor partiale ale partidelor
politice, singurii care mentin echilibrul sînt cei care se conduc în
viata dupa principii morale, de tipul celor biblice sau de tipul
imperativului categoric kantian. "Cei drepti" sînt salvatorii rasei
umane. Ei o ajuta sa nu-si uite menirea, sa nu rataceasca drumul. Daca
Gabriel Andreescu a fost în timpul regimului comunist un disident,
statutul sau nu s-a schimbat dupa caderea comunismului si instaurarea
democratiei: într-o lume imorala si cinica, materialista si lipsita de
scrupule, el va ramîne mereu un disident. Ce ne facem însa cu
disidentii care sînt si experti? În ordine pragmatica si cinica, ne
putem lipsi de disidenti, dar nu si de experti! Înseamna ca lumea în
care traim nu este nici macar cladita pe criteriile utilitatii,
eficientei si meritului personal. Oare de ce fel de revolutie este
nevoie în România pentru ca oamenii de tipul lui Gabriel Andreescu –
"alergatorii de cursa lunga" – sa nu mai fie nici singuri si sa stea si
la locul care li se cuvine?


Dan Pavel
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 16:00

Dupa ce citesti acest text, cu greu poti sa mai ai
încredere în institutiile si persoanele implicate în politica
internationala a României. Ti se pare de la sine înteles ca se impune o
schimbare radicala, iar cei care s-ar fi asteptat la acest lucru dupa
noiembrie 1996 au toate motivele sa fie dezamagiti. Sînt însa în
jurnalul lui Andreescu institutii ale presupusului stat de drept
postdecembrist care nu fac fata unei analize de tip institutional,
neîncadrîndu-se în ceea ce se cheama un stat de drept. Doua exemple
sînt suficiente:– Serviciul Român de Informatii (SRI): "aveam date
concrete referitoare la persoane din cadrul SRI care acuzau, în
diferite ocazii, relatiile României cu Uniunea Europeana ori NATO
(exista un caz în evidenta Comitetului Helsinki, o fata care lucra
pentru guvern pe linia UE, anchetata la plîngerea SRI). În
investigatiile faute în Moldova, asupra situatiei ceangailor, ma
lovisem de campanii antimaghiare ale ofiterilor SRI. Facusem analize
pentru Revista Româna de Drepturile Omului, ale Rapoartelor SRI, din
1994 si 1995. Strategia antidemocratica si antieuropeana a acestei
institutii era usor de demonstrat. Pentru mine, rolul SRI în lansarea
curentului extremist-nationalist si a integrarii României era
indubitabil. A accepta însa, dupa schimbarile politice din noiembrie
1996, sa ramîi prizonierul acestor forte era o vina pentru care nici
unul dintre principalii cîstigatori ai competitiei din ‘96 nu putea
gasi vreo scuza";– Consiliul Suprem de Aparare al Tarii (CSAT):
"problema «dezvaluirilor» facute de CSAT ar fi, ca sa spun asa,
scandalul de suprafata. Pe acesta l-ar fi putut vedea oricine. Exista
însa un aspect al evenimentelor din 22-23 decembrie care pare mai
subtil, dar în nici un caz mai putin scandalos. Comunicatul CSAT a fost
rezultatul deciziei unui numar restrîns de membri. Legea proprie nu
prevede o astfel de procedura. Sa trecem si peste elementul procedural.
Dar, cerînd «domnului ministru Adrian Severin sa-si asume raspunderea
politica pentru situatia creata», CSAT si-a depasit limpede
competentele. Consiliul si-a asumat un act politic echivalent cu
demiterea ministrului de Externe. El a functionat, prin aceasta
decizie, ca un guvern paralel. Iata un precedent prin care Emil
Constantinescu împreuna cu directorii SRI si SIE poate elabora
rasturnarea oricarui alt membru al Executivului. Tulburator era nu atît
atacul la echilibrul institutiilor, cît absenta reactiei publice. Asa
ceva costa chiar o democratie ceva mai stabila".Ar fi fost de asteptat
ca, dupa victoria fortelor democratice în alegerile din noiembrie 1996,
noua putere sa foloseasca acele competente din societatea civila, care
ar fi contribuit în mod substantial la "curatarea" aparatului
administrativ, dar mai ales a diplomatiei de fostele elemente securiste
si kaghebiste. Nu numai ca aceste elemente au continuat sa
supravietuiasca (vezi, în acest sens, listele cu diplomati formati la
Moscova sau Leningrad, publicate de Ziua), dar oameni precum Gabriel
Andreescu au fost tinuti la distanta, "oamenii presedintelui" au fost
doar cei care au participat în mod direct la campania electorala. Ei au
fost rasplatiti cu posturi de consilieri prezidentiali, de sefi ai
serviciilor de informatii, de ministri etc., cu toate ca exista oameni
precum Gabriel Andreescu care au ramas la fel de marginalizati ca pe
vremea guvernarii Iliescu, cu diferenta ca acum puterea nu se mai
poarta agresiv cu ei. Chiar si atunci cînd a fost vorba de aducerea în
diplomatie a unor personalitati luminoase ale societatii civile, de
"alergatori de cursa lunga" – cum ar fi fost cazul Smarandei Enache –
comisiile de specialitate din parlament s-au comportat conform vechilor
reflexe feseniste si a mentalitatilor criptocomuniste.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 16:00

Aceasta formula face parte dintr-o strategie bine pusa
la punct, de vreme ce putea fi sustinuta în cele mai ciudate locuri, de
cele mai diferite persoane: de la ambasadorul Americii, Alfred Moses,
la Bucuresti, pîna la ambasadorul României, la Stockholm. Ceea ce îi
asemana pe sustinatori era legatura lor – vizibila ori oculta,
cumparata sau cîstigata – cu strategii cuplului Ion Iliescu–Adrian
Nastase. Radu Vasile a avut constant o pozitie anti-UDMR si împotriva
tratatelor cu vecinii – iarasi o forumula politica comuna cu PDSR";–
Anton Uncu – "s-a manifestat, constant, împotriva compromisurilor
necesare pentru încheierea tratatelor cu vecinii. Antimaghiar. (Se
putea altfel?) Dar cea mai spectaculoasa si semnificativa interventie a
sa a constituit-o propunerea – facuta pe prima pagina a României
libere, cînd se apropiau alegerile din 1996 – ca CDR sa-si aleaga,
drept candidat la presedintie, pe Adrian Nastase".Cine ar putea sa aiba
nedumeriri în legatura cu "singuratatea" postulata în titlul cartii ar
trebui sa citeasca descrierea sedintei de la Grupul pentru Dialog
Social dedicata discutarii studiului privind relatia România–Moldova.
În urma acestei sedinte, membrii Centrului de Studii Internationale iau
decizia de a iesi de sub prestigioasa tutela a GDS si de a deveni o
structura independenta, cu statut juridic propriu. Într-un fel, atunci
cînd esti aparatorul consecvent al principiilor morale si al logicii nu
ai cum sa nu te izolezi într-un climat dominat de ambiguitate morala si
lipsa de logica, asa cum este cel autohton. Prin urmare, Gabriel
Andreescu ajunge sa se distanteze nu numai de PDSR, PRM, PUNR – cum era
si firesc –, ci si de fortele opozitiei de altadata, fie ca este vorba
de PNTCD, fie de CDR. Multe personalitati politice descrise de autor
sînt niste caricaturi, unii oportunisti gata sa faca orice pentru
cucerirea si pastrarea puterii, altii niste adevarate "lichele". Exista
însa si figuri luminoase, alti "alergatori de cursa lunga", iar între
acestia se manifesta – în momentele de criza – o anumita solidaritate.
Cum astfel de momente sînt rare, Andreescu prefera sa vorbeasca despre
"singuratate".Nu vreau sa fur cititorilor din placerea lecturii, dar ar
merita aici cîteva "tuse" relevante pentru descrierea unor
personalitati:– Petre Roman: la Adunarea Parlamentara de la Strasbourg,
întrebat în legatura cu mineriada din iunie 1990 "«Au fost batuti
studenti în Piata Universitatii?», a raspuns «Nu exista nici un student
care sa fi fost batut». M-am uitat consternat în ochii Smarandei";–
Augustin Buzura: facuse "trafic de influenta la românii din
strainatate, cei care l-au curtat pe Iliescu pentru a se bucura de
banii contribuabilului român – gen Petru Popescu", era unul "dintre
mercenarii regimului Iliescu";– Ovidiu ªincai (PDSR): "un personaj
rational, controlat, excelent pentru interfata pe care e bine ca un
partid mafiot sa si-o asigure cînd da ochii cu lumea";– Emil
Constantinescu: în dezbaterea controversatului studiu era "cum îl stiu
îndeobste: pe linia de mijloc"; în decembrie 1997 l-a sacrificat pe
Adrian Severin "din motive cel putin obscure"; tot atunci, "era evident
ca E.C. se întelesese cu Petre Roman" pentru a-l da jos din functie pe
Severin.Jurnalul tematic al lui Gabriel Andreescu este si o excelenta
analiza a modului în care s-a facut, în perioada postcomunista,
politica externa a României, de la pozitiile liderilor pîna la semnarea
tratatelor de vecinatate, de la studiul competentelor din diplomatia
româneasca pîna la pozitiile de tot felul fata de integrarea
euro-atlantica.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 15:59

Strict etimologic, termenul de
think-tank este extrem de sugestiv si polisemantic: tank înseamna atît
"container", cît si "tanc", iar asocierea cu think ne da imaginea fie a
unui recipient mental, un laborator reflexiv, în interiorul caruia sînt
experimentate tot felul de idei, fie a unui vehicul de lupta
inteligent; iar daca vom combina aceste doua imagini vom obtine ceea ce
Oxford American Dictionary numeste "o organizatie de cercetare care
analizeaza probleme politice sau sociale sau economice etc. în folosul
guvernamîntului sau al firmelor de afaceri". Daca în SUA sau în alte
state occidentale încurajarea think-tank-urilor independente face parte
din reflexele pluraliste ale unei societati bazata pe competenta
reflexiva, în România existenta unui asemenea centru alternativ de
expertiza nu poate fi decît o sursa de spaime, suspiciuni, acuzatii,
iar în ultima instanta sa prilejuiasca interpretari de tipul teoriilor
conspirationiste.Asa s-a întîmplat cu cel mai celebru produs al
Centrului de Studii Internationale, studiul privind relatiile României
cu Republica Moldova. În conditiile clare ale stabilitatii si
garantarii granitelor existente în Europa, intelectuali si politicieni
de toate culorile din România sustineau, fara sa se gîndeasca la
consecinte, teze de tip revizionist, care conduceau la revendicari
teritoriale. Studiul semnat de Andreescu, Stan si Weber a venit sa
dinamiteze o serie de clisee existente, sustinînd teze precum
urmatoarele:– teritoriile din Moldova si Ucraina "au ramas în
componenta URSS nu ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, care nu mai
avea nici o valoare la sfîrsitul razboiului, ci ca urmare a
reglementarilor Tratatului de Pace din 10 februarie 1947, care a
consacrat o realitate politico-teritoriala bazata pe raporturile între
învingatorii si învinsii din razboiul mondial";– anularea consecintelor
Pactului Ribbentrop-Molotov nu anuleaza consecintele
politico-teritoriale ale Tratatului de Pace din 1947, care constituie
baza stabilitatii europene postbelice, indiferent de justetea sau
injustetea reglementarii situatiei frontierelor;– locuitorii Republicii
Moldova au tot dreptul a se considera "moldoveni", ceea ce face în mod
automat din cei care se declara români o minoritate nationala;–
raporturile dintre România si Moldova trebuie sa se supuna intereselor
de moment ale României, nu realitatilor istorice de acum 50 de ani; cum
interesul României este integrarea euro-atlantica, ea nu ofera prea
mari sanse unei unificari cu fosta tara sovietica si actuala membra CSI.


În afara apetitului sau conceptual si
argumentativ, Gabriel Andreescu are si talent literar, iar toate aceste
calitati îl ajuta sa reconstituie atmosfera de violenta ostilitate si
de radicala denaturare a tezelor enuntate. Din descrierea reactiilor
cvasigenerale fata de studiu, cititorul inteligent si nepartinitor
întrevede o clasa politica si o elita intelectuala animate de un
nationalism agresiv, decerebrat, complet antieuropean.Cu toate ca
reactiile cele mai dure au venit din partea celor mai diverse
publicatii (Dreptatea, Miscarea, România libera, România Mare, Totusi,
iubirea) si personalitati (Victor Bîrsan, Radu Vasile, Liviu Petrina,
Anton Uncu, Leonard Gavriliu, Liana Petrescu, Ion Iliescu, Ion Maxim,
Ion Bruckner, Alin Teodorescu, Andrei Pippidi, Mircea Diaconu,
Alexandru Paleologu, Anca ªincai etc.), exista o convergenta a acestora
pe linia contestarii argumentelor rationale si a principiilor dreptului
international. Autorul stie sa prezinte lucrurile astfel încît sa le
contrapuna acestor promotori ai pornirilor autohtoniste pe cîtiva
dintre cei mai distinsi politicieni si intelectuali occidentali, care
au apreciat studiul în mod favorabil (Jonathan Rickert, însarcinatul cu
afaceri al SUA; Flemming Morch, ambasadorul danez; Christos G.
Alexandris, ambasadorul grec; dr. Piotr Switalski, din partea
Secretarului General al CSCE, care retinuse studiul ca material
analitic de baza pentru CSCE; Vladimir Tismaneanu; Mihnea Berindei
etc.). Atunci cînd este vorba sa precizeze motivatiile unora dintre cei
care au atacat studiul, Andreescu este neîntrecut în a face corelatii
ce ar trebui sa ne dea de gîndit:– suspiciunile fata de Radu Vasile se
legau de faptul ca "era liderul taranist care înaintea alegerilor a
vorbit insistent de o viitoare coalitie între PDSR si PNTCD. O idee
aberanta, fatala politic si capabila sa împiedice victoria din
noiembrie.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 15:59


Singuratatea imperativului moral

Cine încearca sa evalueze
consecintele prabusirii comunismului doar la nivel politic si
institutional va fi un pic dezamagit. În schimb, marea surpriza vine
daca evaluam consecintele morale si individuale: într-o tara cu o
traditie colectivista ce precede comunismul, cea mai spectaculoasa
consecinta a caderii comunismului este înflorirea inividualismului, în
conditii sociale care nu degradeaza personalitatea. Democratia are înca
multe carente; în schimb, spiritul liberal se afirma nestingherit. Nu
dispunem înca de norme, proceduri si institutii solide, în schimb avem
personalitati în stare sa schimbe actuala stare de lucruri: vom sti
daca aceste personalitati sînt destule în masura în care, întîlnind
obstacole în propria afirmare, ele vor gasi mijloacele de a le
înlatura, de a construi o democratie de tip liberal. Cine vrea sa se
convinga de greutatea acestei înfruntari – pe care Herbert Spencer o
numea odata individul împotriva statului – poate citi ultima carte * a
lui Gabriel Andreescu, Solidaritatea alergatorilor de cursa lunga. Ea
face parte din genul autobiografic, dar subtitlul ei – Jurnal tematic –
ne indica faptul ca avem de-a face cu altceva decît cu o simpla
consemnare a unor întîmplari personale, intime. De altfel, chiar
autorul ne indica acest lucru, într-un scurt "cuvînt înainte":"Ce este
un «jurnal tematic»? Desigur, este un «jurnal», de vreme ce povesteste
impresii, întîmplari, gînduri, emotii, nazuinte care apartin,
îndeobste, vietii private. ªi, totusi, el se foloseste de evenimentele
vietii personale pentru a intra împreuna în lumea unor idei de care
unei persoane «i-a pasat». Astfel, ideile, temele – apar ceea ce sînt:
entitati vii cautîndu-si un contur nicicînd stabil, dezvoltîndu-se sau
perimîndu-se. Ideile nu apartin unui ecran abstract, ci fac parte din
existenta noastra. ªi din identitatea noastra. Un jurnal tematic arunca
persoana în spatiul public ca sa serveasca ideea, iar ideea (tema) sa
serveasca mai departe".Ca si Vladimir Tismaneanu, Gabriel Andreescu
face parte dintre gînditorii care cred ca istoria acestei lumi este
dictata de idei si de creatorii si purtatorii acestora, oamenii. Pentru
a impune însa ideile noi, oamenii trebuie sa lupte împotriva
obstacolelor economice, politice, institutionale, a prejudecatilor si
mentalitatilor învechite si în special împotriva majoritatii celorlati
oameni, care sînt aparatorii acelora. Ni se par astazi de la sine
întelese idei precum libertatea si egalitatea, însa ele au aparut doar
recent în istoria multimilenara a umanitatii, iar pentru impunerea lor
a fost nevoie ca oamenii sa lupte sute de ani. La o asemenea lupta
îndelungata se refera titlul cartii lui Andreescu – "Alergatorii de
cursa lunga". Exista multe modalitati de a depasi obstacolele despre
care vorbeam: una dintre ele este aceea de tip institutional, iar
într-un regim dominat de organizatii guvernamentale – statul maximal –,
societatea civila inventeaza organizatii nonguvernamentale.Gabriel
Andreescu a înfiintat, împreuna cu Renate Weber si Valentin Stan, un
Centru de Studii Internationale. Este semnificativ ca autorul foloseste
pentru a-l desemna termenul de think-tank, iar nu pe cel de centru sau
institut de cercetari.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 15:58

El a operat doar cu o etica a
datoriei, zgomotos propagata pe toate canalele. Pe lînga datoria de a
construi societatea socialista multilateral-dezvoltata, femeile mai
aveau si datoria patriotica de a naste si creste copii, în genere nu
mai putin de patru "pe cap de femeie". Kligman ne aminteste cît de
"importante" eram în programele partidului. Cum îmbinam armonios rolul
de mame cu cel de producatoare, activiste, sotii. Cum cresteam
"generatii robuste", cu o mîna pe strung si alta pe steag. Cum eram
promovate în toate functiile, cît sa uitam complet ca sîntem altceva
decît masini de productie si reproductie. ªi cum ne exprimam în
discursul public mîndria ca vointa proprie ne este calcata în picioare
si ca avem sansa unica a dublei zile de munca.Subiectii cartii sîntem
noi, generatiile mature din România anilor ‘80. ªtiu cît de mare ne
este ispita sa aruncam peste bord amintirea unei istorii care ne doare
acut. Despre aceasta istorie vorbeste cercetarea lui Gail Kligman.
Deocamdata le vorbeste americanilor. Le vorbeste preventiv, facînd din
vietile noastre schismatice o lectie pentru toti cei care sînt ispititi
sa se substituie deciziei personale în probleme personale cum este
aceea cruciala de a da viata si de a raspunde pentru ea. Caci ceea ce
nu înteleg marii vigilenti ai pazirii fetusului ca "proprietate a
întregului popor" sau ca mijloc de perpetuare si nemurire a neamului
este exact responsabilitatea parentala. Nasterea nu e un simplu act de
a da viata, ci un act prin care un cuplu sau un parinte se angajeaza cu
o parte substantiala a vietii lor într-o relatie de crestere si educare
a copiilor. La sfîrsitul lecturii, sentimentul initial de refuz al
memoriei mi-a trecut. A ramas cel al datoriei morale de a ne asuma asa
cum am fost si sîntem. Ispita amnezica s-a prabusit în fata evidentei
istoriei regasite. Ca sa împlinim aceasta datorie morala, traducerea
româneasca a cartii devine urgenta si acut necesara. Ca sa îndeplinim
datoria insertiei noastre stiintifice în investigarea propriei
societati avem acuta nevoie de cercetari de nivelul celei din Politica
duplicitatii.Aceasta carte nu ne reda doar o istorie pe care tindem sa
o ignoram, dar si perceptia clara a valorii combinatiei cercetarilor
cantitative si calitative, valoare care nu poate sa fie substituita
niciodata de eseuri impresioniste despre societate si nici de
memorialistica pura, nici de cercetari cantitativist-destrupate. ªi
acestea au rolul lor, dar nu sînt prin ele însele genitoare de politici
sociale, pe cînd o lucrare ca aceea a lui Gail Kligman, cu siguranta da.


Mihaela Miroiu
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 15:58

Toate aceste patrunderi ale "statului parinte-represiv"
în viata noastra nu ar fi fost cu putinta fara ceea ce Gail Kligman
descrie pe larg ca mecanisme cotidiene ale duplicitatii, manifestate ca
schizofrenie între discursul public si cel privat, ca prefacatorie
generalizata pe care o justificam ca pe o "arta a rezistentei", a
trisului, a lui "zi ca ei si fa ca tine". Mecanismele de supravietuire
prin duplicitate au transformat noncetatenii în complici ai statului.
Daca a trai însemna sa te prevalezi de practici ilegale, fiecare dintre
noi devine vulnerabil si tinde spre lasitatea vinovatului. "Prin
intermediul strategiilor disciplinare institutionalizate si a retoricii
despre acestea, statul a definit parametrii permisibilului si
tolerabilului", dupa cum a constituit si o "ordine simbolica ce se
slujea pe ea însasi si prin intermediul careia alte interese decît cele
ale statului au fost complet subjugate".6 Gail Kligman nu ne acuza.
Dimpotriva, ea încearca sa decodifice mecanismele sociale prin care am
ajuns victime colaborationiste ale unui sistem care ne-a patruns pîna
la nivelul controlului uterin, mecanismele care ne-au facut duplicitari
si complici. Mai mult, ea gaseste si partea noastra sublima de riscare
a libertatii si profesiei ca sa ne ajutam între noi în reteaua de
solidaritate privata, în reteaua de rezistenta ascunsa împotriva
"normarii stiintifice a propriilor noastre nevoi", inclusiv a celor
legate de comportamentul reproductiv-sexual (ar fi foarte importanta o
alta lucrare care sa descrie la fel de viu si sa analizeze la fel de
stiintific retelele rezistentei private: redistribuirea hranei,
hainelor, mobilierului, "trisul" cotidian al ratiei alimentare,
sistemele improvizate de iluminat si caldura, disidentele fata de
educatia oficiala).Pentru cei care sînt educati în mituri
intelectualist-elitiste si nu suporta "coborîrea" în tarîmul celui mai
concret dintre faptele brute: interventia statului în propriile noastre
utere, cartea ramîne o proba de forta a cercetarii asupra unui fenomen
care se multiplica pe masura împutinarii vietilor noastre: cel al
propagandei.7 Propaganda a devenit singura oferta care a excedat
cererea. Nici o resursa nu a fost folosita cu zgîrcenie. Doar ea hranea
pîna la greata viata noastra cotidiana sleita si frustranta. Specia de
propaganda analizata de catre Gail Kligman este cea reproductiva. Ea a
început sa curga imediat dupa Decretul 770 din 1966. Ce este curios e
ca seamana ca doua picaturi de apa cu discursurile actuale ale
initiatorilor proiectului de lege pentru interzicerea avorturilor si cu
discursurile nationalistilor care tremura retoric de frica
"împutinarii" fiintei nationale. Toate aceste discursuri contin obsesia
grijii pentru cei nenascuti si sînt oarbe si surde la nevoile celor
nascuti deja. Genele sînt mai importante decît indivizii. Ele sînt scop
în sine în calitate de "purtatoare de neam". Persoanele sînt doar
mijloace de împlinire a neamului prin nemurire genetica. Autoarea
americana (e ciudat sa-i spun asa, odata ce, prin interesul ei pentru
comunitatile pe care noi le dam uitarii, cum este cea din Maramures,
sau pentru problematica istoriei traite de noi însine, Gail Kligman se
dovedeste mai efectiv si mai eficient românca decît multi români
autoexilati în lumea ideilor pure) diseca întregul arsenal de vorbe
proferate de medici, cercetatori si activisti. Aceste vorbe
"demiurgice" desfiintau si delegitimau orice alegere libera a rolului
de parinte. Avortul este "masacru intrauterin", "inamic perfid al
viitorului biologic al poporului", duce la "declinul mîinii de lucru",
submineaza independenta patriei, denatureaza "împlinirea destinului
femeiesc", e un atac la "patria muma" si la "plaiul stramosesc",
împutineaza patrimoniul "partidului parinte".8 Comunismul nu a operat
niciodata cu o etica a drepturilor (alta decît cea pentru nenascuti).
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Oisteanu[v=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 2 din 4 Înapoi  1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum